Recenziile lui Gică 104 - Toți cei din familia mea au ucis pe cineva de Benjamin Stevenson (CRIME CLUB #2)

Titlu: Toți cei din familia mea au ucis pe cineva  

Serie: Ernest Cunningham #1 

Autor: Benjamin Stevenson

Editura: TREI

Titlu original: Everyone in My Family Has Killed Someone (2022)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 3,94 (din 7.270 note)

 

            Conform lui Ronald Knox, membru în cadrul Clubului Detectivistic din 1930, din care mai făceau parte și Agatha Christie, G.K. Chesterton și Dorothy L Sayers, există câteva reguli (porunci) de care trebuie să ții cont atunci când vrei să scrii un roman polițist. În primul rând, „crima nu trebuie să fie comisă de protagonistul însuși”, așa cum a procedat Agatha Christie în „Asasinarea lui Roger Ackroyd” sau Edgar Wallace în „Misterul cercului purpuriu”. Pe urmă, „toate însușirile supranaturale și inexplicabile sunt ex­cluse de la sine”, prin urmare nu au ce căuta aici „Câinele din Baskerville”, al lui Arthur Conan Doyle, sau „Fantoma de la operă”, a lui Gaston Leroux. De asemenea, „criminalul trebuie să fie un personaj menționat încă din prima parte a poveștii”, nu e necesar să existe mai mult de o cameră secretă sau o trapă în roman, este interzisă utilizarea unor otrăvuri inventate și, cel mai important, detectivul trebuie să joace cinstit, împărtășindu-și toate gândurile și deducțiile celui ce se află dincolo de paginile cărții.

            Toți cei din familia lui Ernest Cunningham au ucis pe cineva, cu toții, chiar și el a făcut-o. Își aduce aminte că într-o noapte, undeva în jurul orei 04:00, a primit un apel de la Michael, fratele său, care intrase într-o încurcătură și avea nevoie disperată de ajutor. După câteva minute, mașina acestuia și-a făcut apariția pe alee, dar înăuntru mai era încă cineva, un individ cu cagulă, ce părea mort de-a binelea. După ce au ajuns în pădure, într-un luminiș plin de pânzele păianjenilor migratori, cei doi s-au pus pe săpat. Însă cel pe care-l credeau decedat a început să dea semne de viață. Iar atunci Michael s-a apropiat de el, și totul s-a terminat în câteva secunde. Acum, după trei ani, Michael urmează să iasă din închisoare și să participe la reuniunea de familie, organizată într-un refugiu montan, locul perfect în care să-și pună la cale răzbunarea pe fratele care l-a trădat. Mai ales că la mijloc sunt și 267.000 de dolari, bani ce erau în mașina lui în acea fatidică noapte.

            Cu toții am mai citit romane polițiste și știm la ce să ne așteptăm de la o astfel de scriere. Un detectiv, adesea protagonistul volumului, un ucigaș, ce bineînțeles că va fi descoperit, o serie de crime și indicii ce-i leagă pe cei doi și un final al confruntării, în care adevărul va ieși la suprafață. Ei bine, în cazul de față pornim de la ideea că toți sunt ucigași. Atunci unde e investigatorul? Ce sens mai au crimele? Care dintre ei ar trebui să cadă în rolul antagonistului? E mai simplu decât pare, toți sunt ucigași, dar numai unul e criminalul. Ernest e cel care face pe detectivul după ce, în refugiul montan, este descoperit un cadavru, un om care, în ciuda zăpezii din jur, pare să fi murit într-un incendiu. Firul polițist, deși întortocheat, este destul de vizibil, iar misiunea noastră e să dăm la o parte artificiile textuale, ca să putem observa intriga principală de dedesubt.

            Deopotrivă narator și personaj principal, Ernest se dezice de toate clișeele ficțiunii detectivistice, indicându-ne încă din prolog la ce pagină se va petrece fiecare crimă, asta dacă nu suntem aici pentru a-i asculta povestea, ci doar pentru momentele macabre și grotești, care se lasă de-obicei cu sânge și trupuri lipsite de viață. Iar în cazul în care am uitat numărul, el este acolo ca să ne reamintească că peste trei sau cinci pagini urmează să fie descoperit încă un cadavru. Altfel spus, Ernest răstoarnă complet ecuația clasică, și astfel, după cum ne repetă nu de puține ori, telefoanele nu se vor descărca, ca în alte povești de genul, iar ei nu vor rămâne înzăpeziți pe vârful muntelui, urmând să fie vânați unul câte unul.

            Să nu faceți greșeala să credeți cumva că familia lui Ernie este alcătuită din psihopați. Nu, nicidecum... El e un scriitor aflat la început de drum, ce încearcă să vândă broșuri despre cum să scrii un roman polițist pe Amazon, iubita l-a părăsit de curând chiar pentru Michael, mama sa, Audrey, e o ființă deosebită și sensibilă, dar nu poate trece peste trădarea propriului fiu, tatăl său vitreg e un avocat important ce și-a băgat nasul într-o mulțime de cazuri, Sofia, sora lui vitregă, e chirurg într-un spital cu renume, mătușa Katherine e obsedată de reuniunile de familie și de tabelele EXCEL, iar unchiul Andy e un bărbat obișnuit, la locul lui, pe lângă care poți să treci fără să-l observi, un soi de umbră mișcătoare, ce scoate și sunete din când în când.

            De la început, până la final, romanul nostru reprezintă o capcană, o cursă în care, dacă ești un cititor amator de senzații tari, e foarte posibil să cazi. Nu doar că descrierea și coperta te induc în eroare, ele au fost create intenționat așa, ca, odată ce te cufunzi în povestea lui Benjamin Stevenson, să ai acces la întâmplările netrucate, astfel încât să poți zări adevărul dincolo de vălul de prejudecăți ce-l acoperă. Preluând Cele 10 Porunci ale lui Ronald Knox, naratorul execută un joc postmodern în care amestecă ludicul cu realitatea, aruncându-ne într-o lume în care totul este imprevizibil, și din care dacă vrei să scapi, trebuie să o iei doar pe cărarea indicată de Ernest, un drum pe care, după ce-l vei demasca pe Limbă Neagră, vei ieși în sfârșit la liman.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Benjamin Stevenson:

Literatura pe tocuri

Pălărisme.ro

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Falled

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

                                                           Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 103 - Piatră, hârtie, foarfecă de Alice Feeney (CRIME CLUB #1)

Titlu: Piatră, hârtie, foarfecă   

Autor: Alice Feeney

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Rock Paper Scissors (2021)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 314

Media pe Goodreads: 3,97 (din 208.896 note)

 

            El și ea atunci... Un bărbat și o femeie ce sunt legați prin căsătorie, dar ale căror lumi interioare par să nu se întâlnească niciodată. El: un scenarist nu foarte faimos, ce-și petrece tot timpul cu nasul în cărți, încercând să dea peste povestea care să-l propulseze pe culmile succesului. Ea: o soție devotată, răbdătoare și iubitoare, care, în numele dragostei, ar fi dispusă să treacă peste orice... mă rog, aproape peste orice. El și ea acum... Doi străini ce se află în aceeași mașină, în drum spre un loc în care să-și încheie socotelile sau, dimpotrivă, să clădească un nou început. El e sceptic cu privire la intențiile ei, iar ea încearcă să-și dea seama ce gânduri întunecate-l apasă. Dar se poate citi pe chipurile lor... amândoi au secrete care sunt pe cale să dea pe dinafară.

Așadar, suntem undeva prin dealurile Scoției, în cel mai frumos peisaj de pe Pământ. Mașina înaintează spre Blackwater, un sătuc uitat de lume, unde cei doi soți abia așteaptă să petreacă un sejur de neuitat. Amelia a câștigat această excursie la o tombolă organizată la locul ei de muncă, adăpostul pentru animale, și este foarte entuziasmată la gândul că va locui, pentru câteva zile, într-o fostă biserică, transformată în urmă cu mulți ani într-un cămin modest. Cu ei e și Bob, labradorul negru al familiei, un câine bătrân pe cât de devotat, pe atât de fricos. Odată ajunși la destinație, Amelia și Adam își dau seama că ceva nu e în ordine, fiindcă încep să se petreacă lucruri stranii, iar menajera, după ce s-a asigurat de toate înainte de venirea lor, pare să fi  intrat în pământ.

Deși avem de-a face cu o intrigă specifică pentru un thriller psihologic comun, povestea noastră debutează ca un roman de factură gotică, plin de mister și întâmplări, la prima vedere, inexplicabile. Locul pare oarecum să fie bântuit, apar semne că cineva se joacă cu integritatea lor psihică, iar unele uși sunt închise, și asta te face să te-ntrebi ce orori s-ar putea afla dincolo de ele. Capela în sine e un laitmotiv al literaturii de gen, vitraliile, clopotnița veche cu tot cu liliecii ce și-au făcut sălaș acolo și, în mod clar, conformația clădirii adaugă un plus de tensiune la episoadele bizare ce urmează să se petreacă în interiorul și în preajma acesteia. De altfel, biserica e locul în care te naști în credință, te căsătorești și tot aici ți se va ține și slujba de înmormântare, marcând astfel cele trei mari evenimente ale vieții. De asta, pentru cei doi iubiți, ea poate reprezenta ori sfârșitul, ori, dacă amândoi au fost sinceri unul cu celălalt, un nou început. La toate acestea se adaugă și solitara lor vecină, o femeie cu păr cărunt, care-i pândește în permanență din interiorul căsuței sale cu acoperiș de stuf, și care cade, din cauza istoriei sumbre a satului, în condamnabila postură de vrăjitoare.

Revenind la subiectul romanului, încă din primele pagini ne dăm seama că ceva nu e în regulă cu cei doi soți. Chiar dacă amândoi susțin că nu au mai fost niciodată aici, unul dintre ei pare să cunoască ca-n palmă capela, pentru că știe spre ce camere să se-ndrepte, ce scări scârțâie și unde se află întrerupătoarele pentru lumină. După cum v-ați dat seama, totul arată ca o capcană, dar nu știm care dintre ei a pregătit-o. Ea ascunde ceva, la rândul lui, și el e plin de secrete, și astfel ia naștere un joc mental de-a șoarecele și pisica, în care fiecare caută să fie cu un pas în fața celuilalt. Prin intermediul celor două perspective subiective, avem acces și noi la gândurile lor și așa realizăm că, deși formează un cuplu, Amelia și Adam nu au prea multe în comun, și, mai mult decât atât, între ei există o tensiune crescândă, ce abia așteaptă să spargă limitele rațiunii și eticii familiale.

Adam suferă de prosopagnozie, o afecțiune rară, care-l face să nu poată recunoaște chipurile oamenilor, nici măcar fața sa în oglindă. Prin urmare, el trebuie să fie atent la îmbrăcămintea și gesturile celorlalți ca să poată identifica o anumită persoană. Când se uită la chipul soției sau al altcuiva, imaginea începe să-i joace în fața ochilor, toate curburile faciale amestecându-se și creând un întreg haos. Mai mult decât o boală, această dizabilitate reprezintă o metaforă pentru întregul roman, reflectând în mod just incapacitatea celor doi de a se recunoaște, propriul soț devenind doar un străin lângă care ai ales să trăiești. Dar noi... noi avem la-ndemână toate piesele, așa că ne rămâne doar să le punem la un loc, ca să aflăm ce se petrece, care-i vinovatul, ce ascunde enigmatica lor vecină și cum se va sfârși totul. 

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Alice Feeney:

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Falled

Pălărisme.ro

Biblioteca lui Liviu

                                                           Analogii, Antologii

                                                                  

COMANDĂ CARTEA