Cărțile Mele Și Alți Demoni: Crime Scene Press

Se afișează postările cu eticheta Crime Scene Press. Afișați toate postările

marți, 25 februarie 2025

Recenziile lui Gică 211 - Ascunsă în umbră de Viveca Sten (CRIME CLUB)

Titlu: Ascunsă în umbră

Serie: Crimele din Åre (#2)

Autor: Viveca Sten

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Dalskuggan (2021)

Traducere de Loredana Frățilă-Cristescu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads:4,16 (din 6.780 note)

Åre, Suedia, 2020. Trupul neînsuflețit al lui Johan Andersson, fost schior de performanță, este găsit într-un morman de zăpadă, lângă pădure. Nasul rupt și țeasta zdrobită infirmă orice ipoteză conform căreia moartea bărbatului ar fi survenit din cauze naturale. Se pare că omul nostru avea dușmani... Numai că soția lui, Marion, susține în fața polițiștilor că nimeni nu i-ar fi dorit răul acestuia. Mă rog, nimeni cu excepția lui Linus Sundin, un bărbat recalcitrant, alcoolic notoriu, care era de altfel și partenerul lui Johan de la firma de instalații sanitare. Însă cine și-ar ucide colegul doar ca să pună mâna pe bani? Și întrebarea e „care bani?” Fiindcă, din câte spune Marion, mica întreprindere nu stătea nemaipomenit cu finanțele, ocupându-se, în mare parte, cu lucrările din stațiunea montană și împrejurimi.

2009 - prezent. Rebecka Ekvall, o tânără care face parte, împreună cu familia, din congregația Lumina Vieții, este îndrăgostită până peste cap de Ole Nordhammar, pastorul adjunct, un bărbat cu zâmbet călduros și ochi de gheață. Și așa cum a dat poruncă Ziditorul după Cădere ca Adam și Eva să se împreuneze, a venit și binecuvântata zi în care Rebecka și Ole și-au Spus DA, pregătiți să pătrundă, ținându-se de mână, prin Valea Domnului. Însă anii trec, iar Rebecka nu reușește să-i ofere lui Ole un urmaș. Știe că problema se află în pântecele sale, fiindcă Dumnezeu nu ar permite ca sămânța cuvântătorului său să nu dea roade. Deși încearcă să fie o soție bună, ocupându-se cu treburile gospodărești și ținând cont la tot pasul de poruncile lui Ole, simte că mariajul lor e din ce în ce mai rece și că modestul lor cămin s-a preschimbat pentru ea într-o închisoare. Se simte pedepsită, își spune că poate la urma urmei asta merită, însă e conștientă că undeva dincolo de ziduri există o lumină, o șansă nu pentru a-și spăla păcatele, ci pentru a-și găsi împlinirea.

Hanna Ahlander și Daniel Lindskog pornesc pe urmele ucigașului lui Johan. Numai că declarațiile lui Marion și Linus se cam bat cap în cap, de parcă amândoi ar avea ceva de ascuns. Din cauza viciilor sale, Linus cade țap ispășitor. Însă fără dovezi eligibile e imposibil să arunci pe cineva după gratii. Să fie într-adevăr Linus vinovat? Nu-i așa că ar fi prea simplu? Iar detectivii noștri experimentați știu că adevărul nu se află niciodată la vedere și că au de scotocit prin trecutul victimei ca să pună mâna pe răspunsuri. Și, la urma urmelor, ce faptă ar fi putut să comită un instalator ca să provoace atâta ură, încât să fie urmărit și omorât în bătaie? Chiar dacă nu mai schiase de ani buni, Johan era într-o condiție fizică de invidiat și nu ar fi fost ușor de răpus. În orice caz, un singur individ neînarmat nu ar fi putut să-l pună la pământ. Poate că au fost doi criminali... Sau poate că privim lucrurile dintr-o perspectivă complet greșită...

Viveca Sten scrie bine. Nu extraordinar, nicidecum mediocru, scrie ca un autor stăpân pe limbaj care știe prin ce formule narative să capteze atenția. Te atrage într-o plasă de minciuni, te momește cu adevărul doar ca să te prinzi pe urmă și mai tare în pânză. Pornește de la niște anchete verosimile pe care le transformă în cazuri a la Sherlock Holmes. Personajele sale sunt realiste, altfel spus, credibile, se confruntă cu probleme atât la serviciu, cât și în viața de familie. Daniel e polițistul care e în permanență cu gândul la investigație, cu toate că partenera lui e epuizată din cauza timpului neîntrerupt petrecut cu fiica lor, însă, și atunci când vrea să-i dea o mână de ajutor, intervine o urgență și e nevoit să plece. Hanna și-a găsit un scop în Åre, însă mama ei e în continuare supărată pentru că și-a părăsit iubitul, pe care, apropo, urmează să-l invite, împreună cu noua lui prietenă, la masa de duminică. Hanna și Daniel sunt cuplul de profesioniști tipic din literatura polițistă britanică, inserați într-o formulă Nordic Noir de excepție. Nu te saturi de ei, aștepți cu interes să vezi cu ce se vor confrunta data viitoare și le înțelegi alegerile pur umane, bazate adesea pe instinct. Eu m-am convins care-i treaba cu seria, iar dacă nu vă aveți prea bine cu cărțile, puteți să vă uitați la Crimele din Åre, pe Netflix, serialul suedez care a rupt în prima săptămână de la difuzare topurile internaționale.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Vivecăi Sten:

joi, 13 februarie 2025

Recenziile lui Gică 209 - Răul pe care îl fac oamenii de Sandrone Dazieri (CRIME CLUB)

Titlu: Răul pe care îl fac oamenii

Autor: Sandrone Dazieri

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Il male che gli uomini fanno (2022)

Traducere de George Arion Jr.

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 3,88 (din 343 note)

Personaje cioplite de dalta unui zeu al scrisului, intrigi polițiste împletite cu alte intrigi polițiste, un Atunci, când răul purta numele de Bibanu, și un Acum, când trecutul pare să prindă în tentacule prezentul, o fiară lipsită de rațiune ce se deplasează prin temporalități, aidoma unui monstru al mărilor sau, după cum își abandonează prada, al râurilor, o legendă ce-i bagă-n sperieți pe localnici și-i scoate din minți pe investigatori, violența în cele mai sângeroase veșminte, maleficul în toată splendoarea sa. Fete răpite, sugrumate și abandonate în brațele învolburate ale Padului, o polițistă coruptă care încearcă să găsească o scăpare din mizeria propriei existențe, o avocată ce-și caută nepoata dispărută și un necunoscut, cu origini israeliene, însoțit de o haită de câini diformi, hotărât să smulgă răul din rădăcini, chiar dacă asta înseamnă să le provoace celor vinovați (și celor mai puțin culpabili) cu mâinile sale durere.

Acum... Amala, adolescentă de culoare, dispare în timp ce se întoarce acasă de la școală. Cheia cu breloc descoperită în broasca porții electrice de acces sugerează faptul că fata a fost răpită chiar în momentul când încercase să intre pe proprietate. Mama, Sunday, scriitoare pe jumătate faimoasă ce-și câștigă traiul în prezent scriind recenzii pentru diverse publicații din afară, și tatăl, Tancredi, un bărbat de 50 de ani care se joacă de-a artistul și de-a arhitectul, apelează la poliție și diverse cunoștințe pentru a-și găsi fiica, siguri că Amala se află într-o mare primejdie. Și așa intră în scenă Francesca Cavalcante, sora lui Tancredi, avocată de profesie, cu o carieră înfloritoare la activ, care, ajutată de un străin nu cu toate țiglele pe casă, ce-și iubește câinii mai mult decât pe semeni, pornește pe urmele maniacului care-i ține ostatică nepoata. Maniacul nostru își spune Oreste și e atât de obsedat de propriul plan, pus la punct ani de-a rândul, încât nu va lăsa pe nimeni să-i smulgă prada din fălci.

Cu 32 de ani în urmă... Cristina Mazzini, ultima victimă a lui Bibanu, a fost descoperită în apele Padului, în apropiere de ultimul picior al podului dintre Lombardia și Emilia-Romagna. Trupul fetei fusese devorat de pești, sfărâmat de pietre și risipit de curenți. Atunci a fost prima dată când Itala Caruso a auzit despre asasinul care sugrumase și aruncase în râu trei fete. Polițista noastră, cunoscută în branșă drept Regina, nu dorise decât să stea cât mai departe de lumina reflectoarelor, ocupându-se de marfa confiscată de echipa sa, tutun, droguri, alcool și uneori haine fără etichetă. Însă după ce o altă fată dispare, fiind găsită după câteva zile moartă în aceleași circumstanțe, Itala, mai mult împinsă de conștiință și de curiozitate, decât de funcție, pleacă în cătunul de la munte, acolo unde localnicii bănuiesc că însuși tatăl fetei și-ar fi ucis fiica. După câteva întrebări puse-n stânga și-n dreapta, reiese faptul că Maria avea un secret și că nu fusese chiar atât de ascultătoare pe cât se crezuse, ba mai mult, că o ieșire pe furiș, transformată într-o excursie, o adusese în apropierea lui Bibanu.

Firele se împletesc, ițele se încurcă și mai tare, redând un model complicat, ornat cu nuanțe de suferință și nebunie. Violența de-acum este un ecou al dramelor de-atunci, un răcnet care bagă frica-n oasele protagoniștilor. Francesca și Itala, despărțite de trei decenii, se află pe urmele aceluiași ucigaș, un criminal care a revenit în mod straniu după o lungă perioadă de tăcere. În vreme ce prima încearcă să-și spele din păcate, a doua face tot posibilul ca să-și salveze familia, prinsă între lacrimile fratelui și clipele de disperare nevrotică ale cumnatei și tăria necunoscutului care se dă de partea sa, dar despre care Francesca nu știe nimic. Gerry are niște aptitudini ieșite din comun, știe cum să ia urma criminalilor și vinovaților, ca un lup ieșit în căutare de hrană care simte sufletele în putrefacție de la zeci de kilometri. El e singura șansă a Francescăi de a o găsi pe Amala, chiar dacă în preajma lui se simte adesea nesigură și în pericol, încercând, în zadar, să nu-l scape din ochi.

Dacă ați citit trilogia Colomba și Dante, „Ucide-l pe tată”, „Îngerul” și „Regele de arginți”, nu aveți nevoie de nicio introducere ca să vă apucați de „Răul pe care îl fac oamenii”. Sandrone Dazieri e... Sandrone Dazieri. Unul dintre cei mai prolifici autori de thriller din Italia, un geniu al intrigilor polițiste, e o voce a romanelor de suspans de altă dată și de-acum, neputând fi comparat cu niciun autor de thrillere psihologice care a rupt piața de carte de după anii 2000. Numai „Condamnarea celor vii”, de Marco De Franchi, poate fi comparată cu romanele menționate, și sunt sigur că există mulți alți scriitori italieni excepționali, încă nedescoperiți și netraduși la noi. Lăsați laoparte literatura britanică, cu câteva excepții, și dați o șansă Spaniei și Italiei, abatoarele ficționale din care eclozează anual zeci de psihopați fără pereche. Și, dacă cumva n-ați aflat, să știți că trilogia anterioară va deveni serie, pentru că Sandrone Dazieri a anunțat, pe pagina sa de Instagram, că va reveni cu un al patrulea volum, readucând în scenă celebrul cuplu atipic și controversat de investigatori.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Sandrone Dazieri:

marți, 21 ianuarie 2025

Recenziile lui Gică 207 - Bărbați răi de Julie Mae Cohen (CRIME CLUB)

Titlu: Bărbați răi

Autor: Julie Mae Cohen

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Bad Men (2023)

Traducere de Oana Zaharia

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,63 (din 5.558 note)

„Mă numesc Saffy Huntley-Oliver și ucid bărbați răi. Bineînțeles, asta e secret. Pentru lumea exterioară, sunt cu totul altcineva. Sunt un fost model și, din câte se pare, ceea ce englezii numesc „socialite”, deși categorisirea asta mă face să par mai sociabilă decât sunt. Am absolvit Istoria Artei la Universitatea Durham, lucru obligatoriu pentru femeile din clasa mea socială. Am obținut o diplomă de clasa a doua, ceea ce a fost un efort destul de mare – nu pentru că mi-a fost dificil să învăț pentru ea, ci pentru că am fost îndeajuns de înțeleaptă încât să nu-mi doresc o diplomă din treapta superioară. Nimeni nu are încredere într-o femeie mult prea inteligentă. (...) Sunt vegetariană, iar singurele probleme cu legea pe care le-am avut vreodată au fost două amenzi pentru depășirea vitezei la vârsta de 22 și 24 de ani. Din fericire, a doua oară am fost surprinsă doar de un radar, așa că nimeni nu a putut să vadă ce aveam în portbagaj. Uciderea bărbaților răi e hobby-ul meu secret, pasiunea mea de suflet, care mă face să vibrez. E umila mea încercare de a zdrobi patriarhatul.”

Seraphina e un înger al morții, dar până și criminalii în serie se îndrăgostesc... Și de-o bună vreme e cu capul în nori și cu ochii pe Jonathan Desrosiers. Jon e un bărbat frumos, elegant, mereu cu vorbele la el, chipeș și... e pasionat de crime. Scrie cărți despre ucigași și are un podcast unde încearcă, împreună cu publicul, să rezolve anchetele la care poliția a renunțat. Și așa a prins mai mulți criminali. Ultima dată însă ceva a mers prost, incredibil de prost. Aproape că și-a pierdut viața când a descoperit identitatea Ucigașului Gunoier, cel care își dezmembra victimele și le abandona picioarele în saci de gunoi. Cu un astfel de sac s-a trezit și Jon într-o dimineață în fața casei. Cu cea de-a șasea victimă... Însă Cyril Walker, condamnat cu cinci „capete” de acuzare la activ, nu recunoaște că s-a ocupat și de cel de-al șaselea. Să le fi scăpat ceva poliției și lui Jon?

Jonathan a renunțat la podcast și s-a retras într-o cabană din Scoția. Însă Saffy nu poate să stea cu mâinile în sân și să urmărească cum bărbatul pe care-l iubește își pierde mințile. Soția l-a părăsit, acum e un nimeni. Jon are un potențial uriaș, iar Saffy va avea grijă ca soarta să-i aducă împreună. Nu e nicio problemă dacă ea trebuie să facă primul pas, mă rog, primii zece, important e ca Jon să-i împărtășească sentimentele. Și așa debutează un proces amplu de îndrăgostire, în care Seraphina orchestrează întâlnirile „întâmplătoare” și planifică cum să-l introducă pe ales în propria existență (aparent) searbădă. Poate că ea este pregătită pentru o relație, însă bărbatul nu poate să-și ia gândul de la fosta soție. Sacrificii morale după sacrificii umane, Seraphina îi oferă tot timpul de care acesta are nevoie, chiar dacă își dorește cu ardoare să ajungă cât mai repede în așternuturi cu Jonathan Desrosiers.

Să nu uităm că Saffy e un criminal în serie. Doamne ferește ca Jon să afle cu ce se ocupă. Dar femeia e pregătită pentru orice... Poate să stea în fața ta cu zâmbetul pe buze în timp ce în baia de la etaj se zbate un om pe jumătate mort. Poate să verse o lacrimă pentru tine în timp ce te împinge de pe acoperiș sau să privească nepăsătoare cum te îneci. Știe cum să-și joace cărțile, unde și când să facă următoarea mutare și nu dă înapoi nici atunci când are de-a face cu vreun alt psihopat. E conștientă că nu va fi prinsă niciodată, fiindcă polițiștii se așteaptă mereu ca făptașul să fie un bărbat. Forță fizică... Ei bine, și femela știe cum să-și neutralizeze inamicul, până la urmă Văduva Neagră își devorează partenerul, nu-i așa? Pentru justiție, ea e invizibilă, ucigașul care acționează din umbră, asasinul care-și șterge cu meticulozitate urmele.

Personalitatea duplicitară a lui Saffy m-a dus cu gândul la Dexter Morgan. Ambii își ascund adevăratul sine, simt satisfacție atunci când varsă sânge și nu se autocondamnă pentru propriile acțiuni. Dexter se percepe ca un supererou care curăță lumea de ticăloși, în vreme ce Saffy se ocupă doar de bărbații răi, cei de care societatea nu are curajul să se atingă. Abuz domestic, viol, pedofilie, pornografie cu minore – cineva trebuie să refacă legea, dacă legea e făcută de bărbați. Nu e Wonder Woman, e doar o tânără cu probleme banale, îndrăgostită până peste cap și singura care poate avea grijă de sora sa mai mică. E răul necesar, țipătul amuțit al „sexului slab”, ghiuleaua înfiptă adânc în turnul de fildeș al patriarhatului. E Seraphina, și credeți-mă că nu sunteți pregătiți să ieșiți la un criminal date cu ea.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Julie Mae Cohen:

luni, 2 decembrie 2024

Recenziile lui Gică 201 - Ultima crimă de la sfârșitul lumii de Stuart Turton (CRIME CLUB)

Titlu: Ultima crimă de la sfârșitul lumii

Autor: Stuart Turton

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Last Murder at the End of the World (2024)

Traducere de Mihnea Arion

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 392

Media pe Goodreads: 3,67 (din 29.895 note)

La începutul sfârșitului au fost gropile. Și din gropi au ieșit insectele și ceața. Pâcla s-a extins și a împresurat pământul, ucigând toate formele de viață care i-au ieșit în cale. Nimeni nu-și imaginase că așa va arăta sfârșitul, că buncărele, armamentul și medicamentele nu vor proteja omenirea de „molimă”. Și când speranța păruse pierdută, în ultimele clipe, cineva a găsit o soluție... Pe o mică insulă grecească, în laboratoarele de sub o fortăreață militară abandonată, o savantă a reușit să ridice o barieră care să țină ceața la distanță. Mesajul ei a fost recepționat în mai multe colțuri ale lumii, iar supraviețuitorii au sosit în ultimul avanpost, pregătiți să o ia de la capăt. Au alcătuit o comunitate unită, guvernată după principii clare și de bază, formând familii, ajutând la perpetuarea speciei și ocupându-se de pescuit și agricultură. Dar acum, după aproape un secol, bariera a căzut, și doar descoperirea și neutralizarea ultimului ucigaș o poate repune în funcțiune.

Pe insulă locuiesc în prezent 211 indivizi și cei trei Bătrâni. Pe lângă faptul că sunt bătrâni, adică trecuți de șaizeci de ani, Niema Mandripilias, fiul ei, Hephaestus, și Thea Sinclair sunt ultimii oameni de știință de pe Pământ. Și în timp ce Hephaestus repară și inventează dispozitive, iar Thea își reface echipa de ucenici pe care-i pregătește pentru cercetare, Niema petrece timp alături de micul ei popor, asigurându-i educația și divertismentul de care are nevoie orice comunitate. Ziua, copiii merg la școală, și adulții pregătesc hrană sau își dedică timpul pasiunilor, iar seara se adună cu toții și citesc poezii, cântă și ascultă muzică sau vizionează piese de teatru. Niema ar face orice ca ultimii oameni să se afle în siguranță, iar sătenii ar face la rândul lor orice pentru Niema. Dar ceva cumplit s-a întâmplat azi-noapte... Dimineață, savanta a fost găsită moartă într-un depozit incendiat, cu capul zdrobit sub o grindă. Se pare că, înainte sau în timpul incendiului, Niema a fost înjunghiată în piept. Cineva a ucis-o... Dar cine? Cheia apocalipsei a fost întoarsă în broască, iar ultimii oameni au la dispoziție doar 46 de ore ca să-l găsească pe vinovat, înainte ca roiul și ceața să acopere insula.

Dacă Niema și-a iubit poporul, atunci de ce a setat ca, odată cu moartea ei, bariera să cadă? Dacă i-a păsat cu adevărat de ei, de ce erau programați să moară, bolnavi sau sănătoși, la șaizeci de ani? Ca niște roboți, ca niște specimene de laborator... Și ce se petrecea, de fapt, noaptea? De ce adormeau la o anumită oră și se trezeau la o altă oră stabilită? Și ce e cu rănile și arsurile cu care se trezeau de dimineață? Unde fuseseră? Ce făcuseră și pentru cine? Oare Niema să fi fost într-adevăr mântuitoarea insulei? Sau doar un geniu nebun care făcuse experimente pe săteni... Avuseseră încredere în ea, și acum sunt nevoiți să-i răzbune sfârșitul, ca să nu fie exterminați. Dar ei nu sunt în stare să facă rău nimănui, nu a mai avut loc o crimă de mai bine de 90 de ani, de când au apărut gropile, nu sunt obișnuiți cu violența. Și dacă nu ei au ucis-o, atunci e posibil ca ceilalți doi Bătrâni s-o fi înjunghiat? E clar, după aproape un secol, avem nevoie de un detectiv...

Emory nu se pricepe la construit, reparat, pictat sau scris piese de teatru, altfel spus, nu e capabilă să ofere niciun serviciu semenilor săi. Dar în mintea lui Emory zace un Sherlock Holmes încă nedescoperit, care e cazul să iasă acum la iveală. Împreună cu fiica ei, Clara, care-și caută prietena dispărută, posibil ucisă din cauză că a văzut ceva ce nu trebuia să vadă în grădina căldării, detectivul nostru recompune întâmplările petrecute cu o noapte în urmă, pășind pe urmele ucigașului a cărui memorie a fost ștearsă (sau nu) la trezire. Dar cum poți să prinzi un criminal care nu-și mai aduce aminte de propria faptă? Și dacă-l vei prinde, vei fi în stare să-l pedepsești? Vina se mută de la un individ la altul, unii fugind de judecată, alții asumându-și omorul ca să-și salveze familia și prietenii. Dar nu poți să-i iei pe toți la rând până când îl vei executa pe adevăratul criminal... Tic-tac, timpul se scurge, și oamenii noștri trebuie să ia o decizie, fiindcă doar jumătate dintre localnici ar putea să încapă în grădina căldării, cupola care a fost gândită ca o ultimă capsulă de salvare.

După un mystery cu elemente cyberpunk și o ficțiune istorică cu iz de horror, Stuart Turton revine cu un Science-Fiction cu miză polițistă, labirintic și grotesc, intens și halucinant. „Ultima crimă de la sfârșitul lumii” e o distopie în toată regula, asamblată prin tropii romanului apocaliptic. Insula grecească e un paradis pe cât de sigur, pe atât de efemer, deciziile importante se iau între Bătrâni, iar cetățenii joacă după cum le cântă oamenii de știință. Fericirea și pacea nu au nimic de-a face cu realitatea, păcatul cunoașterii fiind absent până în noaptea crimei. Pericolul este palpabil, însă oamenii se simt oarecum binecuvântați, conștienți că doar iubirea mântuitoarei lor îi protejează. Minciuna este camuflată în cotidian, cuvintele Niemei liniștesc sufletele agitate, făcându-le să se simtă privilegiate. Dar cine cunoaște, până la urmă, adevărul? Sătenii, savanții sau conștiința care le șoptește în cap atunci când sunt pe cale să comită o greșeală. Ah, da, ea e Abi, vocea care-ți spune ce să faci, dușmanul liberului arbitru, entitatea fără trup care deține, prin fiecare sfat și ordin, puterea.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Stuart Turton:

duminică, 24 noiembrie 2024

Recenziile lui Gică 200 - Noi rezolvăm crime de Richard Osman (CRIME CLUB)

Titlu: Noi rezolvăm crime

Serie: Noi rezolvăm crime (#1)

Autor: Richard Osman

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: We Solve Murders (2024)

Traducere de George Arion Jr.

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 4,19 (din 46.961 note)

Numele meu e Francois Loubet. Sau poate că nu e... În fine, nu contează. Așa mă semnez. Sunt cel mai mare traficant de bani din lume, și n-au nicio șansă să mă prindă. E simplu... Trebuie să ai persoana potrivită, la locul potrivit, la momentul potrivit. Bineînțeles, și milioanele de dolari care urmează să părăsească țara. Curierii sunt ușor de găsit odată ce le livrezi minciuna pe care vor s-o audă. Vrei faimă? Sigur că da... E nevoie doar să ajungi cu valiza asta în New York. Ce se află înăuntru? Nu te privește, orice, vopseluri de păr, energizante sau lumânări parfumate. Important e ca produsele să ajungă repede și nedetectate la destinație. Am oamenii mei. Nu mișc un deget... De fapt, le mișc pe toate, pentru că trebuie să scriu mesajele. Eu trag sforile, și nimeni până acum nu s-a agățat de fire ca să ajungă la păpușar. Și, uneori, e nevoie să dai și alte ordine, nu toată lumea scapă cu viață din afacerile astea. Ai dreptate, ChatGPT, e vremea să le spunem povestea noastră.

Amy Wheeler lucrează la Maximum Impact Solutions, cea mai mare agenție de pază personală din lume, de fapt, a doua cea mai mare după ce Henk van Veen a plecat și a luat jumătate din clienți cu el. Acum, Amy se află pe o mică insulă privată din Carolina de Sud, asigurând paza pentru Rosie D’Antonio (nivel Amber), faimoasa scriitoare de romane polițiste, care a reușit să calce pe bătături un oligarh rus cu o pronunțată dorință de răzbunare. Deocamdată e liniște și pace în paradis. Însă întâmplarea face ca, la optzeci de kilometri distanță, pe un iaht, să fi avut loc recent o crimă. Andrew Fairbanks, un „guru” al fitnessului, cu 14K de urmăritori pe Instagram, a fost împușcat și aruncat în apă la rechini, pe ambarcațiune găsindu-se o valiză în care se aflau aproape un milion de dolari. Cam mulți bani pentru un influencer care făcea reclamă la energizantele Krusher. Și, după ce oamenii lui Vasili Karpin își fac simțită prezența, Amy și Rosie sunt nevoite să părăsească insula. Destinația... Evident, locuința polițistului care s-a ocupat de ancheta legată de asasinarea lui Andrew Fairbanks, fiindcă ambele sunt sigure că lui Amy i s-a pregătit o înscenare.

Se pare că moartea calcă pe urmele protagonistei noastre, fiindcă au mai avut loc două crime. Bella Sanchez, actrița care a jucat în Adevăratele neveste din Cheshire, altă clientă a Maximum Impact (nivel Platinum), a fost „anulată” în St. Lucia, după ce fusese ademenită acolo sub pretextul unui job. Apoi a murit Mark Gooch, influencer în domeniul afacerilor, pironit în cuie de un copac, în Irlanda. Și, de parcă nu era suficient că Amy s-a aflat în apropierea scenelor celor trei crime, o mostră din sângele ei a ajuns pe mâinile polițistului din Carolina de Sud. Prin urmare, Rosie și Amy pornesc pe urmele ucigașului/ucigașilor, dar își dau seama repede că au nevoie de ajutor și că omorurile ar putea avea legătură cu Francois Loubet. Și așa ajungem la Steve, socrul lui Amy, un polițist retras la pensie din Axley, care-și petrece vremea cu Scandal, motanul lui, și se ocupă (la cerere) de furturile din magazinele locale și dispariția pisicilor și câinilor din New Forest. Dar acum lumea are cu adevărat nevoie de seniorul nostru simpatic, care urăște toaletele mici din avioane, și care se îndreaptă spre SUA, ca să se asigure că nimeni nu va smulge un fir din părul nurorii (fetiței) sale.

Rosie, Amy și Steve formează o echipă de șoc, „cei trei fantastici” pregătiți pentru orice și dornici de acțiune. Amy e James Bond-ul grupului, capabilă să mânuiască orice armă, la un moment dat a aruncat și o grenadă din elicopter (dacă erați curioși), Rambo-ul care uită adesea să se dea cu SPF. Steve e mintea, cel care planifică și urmărește toate pistele posibile, polițistul cu instincte încă active care pune detaliile cap la cap imediat ce le reperează la orizont. Pe cât de sensibil, pe atât de dur atunci când cei dragi sunt în pericol, Steve îți poate fi cel mai bun prieten, și, în același timp, cel mai aprig dușman. Iar Rosie... Rosie are o groază de bani și un avion personal. Și eroii noștri chiar au nevoie de un Batmobile. Rosie vede intrigi polițiste peste tot, caută în continuu titluri pentru viitoarele sale romane și se gândește la bărbații cu care a fost, dar, mai ales, la cei care vor veni. Orice ucigaș fără scrupule poate fi un amant bun. Dar să nu uităm că și criminalii sunt la rândul lor oameni, și octogenara noastră cu trup și minte tinere știe să intre pe sub pielea oricui, până și să-și negocieze propria moarte.

Richard Osman a revenit cu un cozy mystery provocator, alert și spontan, plin de sânge și umor. Până când bătrâneii noștri din Coopers Chase se odihnesc puțin, putem să-i urmărim pe protagoniștii din „Noi rezolvăm crime”, romanul care deschide o nouă serie polițistă de excepție. Cadavre schingiuite? Avem. Comedie britanică? Avem. Animale de casă foarte simpatice? Bifat. Avem de toate, de la protagoniști arhetipali și ieșiți din comun deopotrivă, până la asasini din Dubai și un traficant de bani care folosește ChatGPT ca să-și nuanțeze (codeze) mesajele, astfel încât să nu fie prins niciodată. Cine n-ar vrea să petreacă o seară cu Steve și Scandal? Cine nu și-ar dori să participe la concursurile de cultură generală de la Maimuța de tinichea? Și dacă vreți să știți mai multe despre povestea lor, e obligatoriu să treceți pe la standul Crime Scene Press de la Gaudeamus București 2024 (04 - 08 decembrie. Credeți-mă pe cuvânt, Steve n-ar rata așa ceva...

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Richard Osman:

miercuri, 16 octombrie 2024

Recenziile lui Gică 195 - Noi știm că îți amintești de Tove Alsterdal (CRIME CLUB)

Titlu: Noi știm că îți amintești

Serie: High Coast (#1)

Autor: Tove Alsterdal

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: We Know You Remember (2020)

Traducere de Alexandra Florescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,66 (din 6.468 note)

Noi știm că îți amintești... Noi știm că ai făcut-o... Te-a respins, așa-i? Nu ai putut să te abții. Ai urmărit-o în drum spre râu. Ai încercat să vorbești cu ea, să-i pui mâna pe sâni, dar te-a împins și ai căzut. Nu ai putut suporta rușinea. Te-ai înfuriat și i-ai sfâșiat hainele. Ai violat-o chiar acolo, printre mărăcini, ai sugrumat-o și i-ai aruncat trupul neînsuflețit în apă. Au căutat-o în toți acești ani, dar nu i-au descoperit cadavrul. Erai minor, parcă așa te-au poreclit ziarele, Băiatul de paisprezece ani, puștiul care nu avea (legal) cum să dea socoteală justiției și care a fost trimis după acea vară la școala de corecție. Tu ai plecat din Valea Ådalen, ai crezut că ai scăpat, că ai lăsat scheletele în vechea casă părintească, dar noi am fost tot timpul aici și te-am așteptat. Nu, Olof, noi n-am uitat...

Ajuns cu munca pe meleagurile copilăriei sale – achiziționarea de mașini scumpe pentru un șef dubios ce se ocupă la rândul lui cu vânzarea de autovehicule la prețuri nu tocmai oneste – Olof Hagström se simte atras ca de-un magnet de casa părintească, pe care nu a mai văzut-o de mai bine de douăzeci de ani. Și atunci când nostalgia te cuprinde, e ușor să cotești greșit, să parcurgi încă cinci kilometri spre Kungsgården, ca să arunci o privire asupra vechii case roșii, și apoi să-ți vezi de drum. Dar ceva nu e în regulă... Câinele latră dintr-o încăpere din spate, nu din holul de la intrare, iar pe lângă fundație se scurge apă, probabil de la o țeavă spartă. Pendulând între dorința de a pleca și nevoia de a vedea ce s-a întâmplat, Olof, cedând în cele din urmă, intră în locuință și se îndreaptă spre baie, acolo unde, în cabină, pe scaunul de duș, zace mort Sven Hagström, cu o tăietură adâncă în abdomen. Acum Olof vrea cu orice preț să plece, dar momentan asta nu se poate, nu după ce a apărut și Patrik Nydalen, unul dintre vecini, care îi spune să sune la poliție și să raporteze omorul.

Cazul ajunge pe mâinile Eirei Sjödin, tânăra polițistă care-și aduce aminte de moartea Linei Stavred, fata superbă cu părul blond care a fost violată, ucisă și apoi aruncată în râu, pe când ea avea doar nouă ani. Toată lumea din Valea Ådalen știe ce a făcut Olof Hagström. Localnicii nu au putut să se împace cu ideea că în comunitatea lor idilică a avut loc o crimă, că băiețelul ăla ciudat a fost în stare să ucidă cu sânge rece. Ei l-au negat, tatăl l-a negat, mama nu a putut suporta rușinea și în cele din urmă a cedat. Caz clasat, cum s-ar spune... Acum nu e vorba despre cine a ucis-o pe Lina, ci despre cine l-a omorât pe Sven, chiar dacă dovezile, și de atunci, și de acum, indică în aceeași direcție. Ei bine, Eira nu e aici să judece, ci ca să-și facă meseria, iar asta implică intervievarea persoanelor din zonă și punerea informațiilor cap la cap, pentru a descoperi firul roșu care urmează să-i conducă la făptaș.

Și exact ca în Twin Peaks (cu excepția faptului că în serial e găsit cadavrul victimei pe malul râului), oamenii de la munte s-ar părea că știu mai multe decât poliția. Punând Întrebări în stânga și-n dreapta, împreună cu colegul ei simpatic, August Engelhardt, Eira Sjödin ajunge la un alt caz de viol în grup petrecut cu ani buni în urmă, al cărui abuzator (principal) se află în prezent în libertate. Dar Kungsgården-ul are propriile secrete, pe care le cunosc doar cei trecuți de prima tinerețe. Deși Eira s-a născut pe aceste meleaguri, se simte ca o străină, ca o polițistă trimisă de la oraș ca să scoată la suprafață problemele și tragediile locului. La rândul lui, Olof e un proscris. N-ar fi trebuit să se întoarcă niciodată acasă, fiindcă revenirea lui îi pune pe săteni în alertă. Conștientizarea faptului că în proximitatea lor se află un criminal le tulbură somnul și gândurile, și e doar o chestiune de timp până când cineva va acționa. Pentru că răul trebuie stârpit...

„Noi știm că îți amintești” e un Nordic Noir veritabil, pe cât de alambicat, pe atât de alert. Așa cum am putut observa și în „Casa fără oglinzi”, Tove Alsterdal nu insistă pe acțiune, ci pe trăirile și senzațiile personajelor. Te poartă pe un drum, ca să-ți dai seama după trei sute de pagini că te-ai întors în punctul din care ai plecat, dar simți (inexplicabil) că te apropii de sfârșit. Ai aproape toate detaliile la-ndemână, dar ceva nu se potrivește. Oare ai căzut într-o capcană? Sau nu cumva sunt de vină prejudecățile cu care ai pornit la drum? Așadar, două morți violente, doi ucigași „fără scrupule” și o polițistă care vrea cu orice preț să dezlege enigma; familii distruse, secrete și adevăruri spuse pe jumătate – toate astea camuflate în peisajul paradiziac din Valea Ådalen, unde fermierii își văd de treaba lor, și cadavrele nu zac nicidecum pe fundul râului.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Tove Alsterdal:

joi, 13 iunie 2024

Recenziile lui Gică 188 - Refugiul spionilor de Tess Gerritsen (CRIME CLUB)

Titlu: Refugiul spionilor

Serie: Clubul Martini (#1)

Autor: Tess Gerritsen

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Spy Coast (2023)

Traducere de Loredana Frățilă-Cristescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 376

Media pe Goodreads: 4,36 (din 65.810 note)

Purity, Maine. Maggie Bird locuiește într-o fermă la marginea împădurită a orașului, unde crește găini din rasa Araucana, celebre pentru ouăle lor albastre. Ingrid și Loyd Slocum s-au retras și ei la pensie tot în Purity, pe Chestnut Street. Ingrid face parte din consiliul bibliotecii locale, iar Loyd e pasionat de gastronomie, se poate observa după talia robustă că mănâncă aproape tot ce gătește. Ben Diamond e bătrânelul amabil de 73 de ani care știe tot ce mișcă în zonă, și pe care n-o să-l găsești niciodată în vreun local stând cu spatele la ușă. Și mai e și Declan Rose, fostul profesor universitar de istorie, fiu de deputat și școlit la internatele din Elveția, manierat, ager și modest. Cinci bătrânei care la prima vedere nu au nimic în comun. Sunt prieteni, se ajută unul pe celălalt și se întâlnesc la clubul de carte organizat lunar acasă la familia Slocum. Chiar asta vor face și deseară, vor vorbi despre Călătoriile lui Ibn Battutah și vor da pe gât pahare de Martini.

Jo Tibodeau e șefa interimară a poliției din Purity, asta după ce Glen Cooney, superiorul ei, a fost lovit de o mașină în timp ce scria o amendă de circulație. Jo e de părere că unii bărbați merită să simtă cuțitul în rană și, deși funcția nu-I permite să-și afișeze sentimentele, simte o satisfacție uriașă atunci când micul gangster al orașului e înjunghiat chiar de propria soție. Lucruri de astea se tot petrec… Un bărbat care-și ucide nevasta, un tânăr care-și pune capăt zilelor și o vânătoare care se termină prost, fiul susținând că și-a împușcat tatăl din greșeală. Și uite că acum îi sună iarăși stația… Însă de data asta e ceva diferit. Cadavrul unei necunoscute a fost descoperit în fața fermei lui Maggie Bird. Se pare că femeia a fost executată, după ce fusese torturată. Suspectul, evident, proprietara. Pistă greșită, pentru că Maggie Bird fusese la clubul de carte de la familia Slocum, alibi confirmat atât de prietenii ei pensionari, cât și de sistemul ultramodern de camere de supraveghere.

Maggie știe cine e moarta, pentru că femeia și-a făcut apariția la ușa ei cu câteva ore în urmă și i-a cerut ajutorul ca să găsească un fost agent CIA care se află în pericol. Dar spioana noastră s-a retras de ani buni din activitate și nu vrea nici în ruptul capului să se întoarcă pe teren. Instinctele i s-au tocit și, s-o spunem pe-aia dreaptă, nici fizicul nu o mai ajută. Diana poate să se descurce și de-una singură, doar și-a făcut-o cu mâna ei. Declarațiile pe care Maggie le dă poliției, mai exact lui Jo, sunt vagi, susținând că știe cine e femeia, însă refuzând să divulge motivul pentru care ar fi căutat-o. Jo, fiind o detectivă ageră la minte și cu experiență, recunoaște minciuna de la o poștă, dar, neavând informațiile relevante la-ndemână, nu poate să descopere cauza, ci doar să analizeze efectul. Oricum, Maggie nu are de gând să-i ajute nici pe polițiștii care devin repede agasanți și invazivi, nici pe Diana, blonda șireată și fără scrupule care-i va aduce mereu aminte de Danny.

Tess Gerritsen scrie un thriller realist, analitic și introspectiv, în ton cu vremurile. Maggie Bird nu e un soi de James Bond, nu scapă în ultima clipă din clădiri în flăcări și nici nu ucide cu conștiința curată douăzeci de oponenți înarmați până în dinți. Dacă supraviețuiește, asta se datorează doar norocului și conjuncturilor favorabile. Bătrâneii noștri duc o viață liniștită în Purity, departe de privirea „pătrunzătoare” a Unchiului Sam. Dar nu pot, și nici nu vor, să stea cu mâna în sân atunci când unul de-al lor e în pericol. Pe lângă prietenia și vechile îndeletniciri care-i leagă, orășelul de coastă e locul în care se simt acasă, un refugiu sigur și, în cea mai mare parte a timpului, liniștit. Poate că Jo e șefa interimară a poliției, o femeie care a luptat (și încă luptă) cu societatea patriarhală în care trăiește, însă nu are relațiile, și nici cunoștințele necesare, care s-o ajute să dea de cap investigației în curs.

„Refugiul spionilor” e combinația perfectă între „Clubul Crimelor de Joi”, de Richard Osman (fără să fie Cozy), și „Box 88”, de Charles Cumming. Personaje simpatice, la prima vedere inocente, care-și iau măștile de Sherlock în clipa în care apare un cadavru în peisaj, un plot interesant, compus atât din secvențe din trecut (din vremurile „bune”, cum s-ar spune), cât și din episoadele din prezent, și o poveste de dragoste nemuritoare, preschimbată în lacrimi și regrete. Cheia enigmei e la Maggie, la cea care a crezut că poate să facă un compromis, să amestece viața profesională cu iubirea, singura dintre ei care știe ce s-a întâmplat în urmă cu șaisprezece ani în Malta, în cadrul Operațiunii Cyrano.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Tess Gerritsen: