ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Editura Paladin. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Editura Paladin. Afișați toate postările

marți, 27 iulie 2021

Fragment în avanpremieră: Nu trezi diavolul adormit de John Verdon


Titlu: Nu trezi diavolul adormit 

Serie: Dave Gurney #3

Autor: John Verdon

Editura: PALADIN

Titlu original: Let the Devil Sleep

Traducere de Laura Ciobanu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 568

Domeniu: CRIME

 

Înainte însă ca mușchii să-i dea ascultare, auzi un sunet care-i zburli părul. Era o șoaptă, foarte aproape de urechea lui. O șoaptă răgușită și șuierătoare. O șoaptă ca șuieratul unei pisici furioase: „Nu trezi diavolul adormit!”

 

Ce ai face dacă povestea de noapte bună care ți se spunea din copilărie ar deveni cel mai mare coșmar al prezentului? Creatoarea unui documentar despre familiile victimelor unui ucigaș în serie încă în libertate descoperă că atunci când ți-l alegi pe Dave Gurney drept consilier, adevăruri incomode ies la iveală. Iar fostul detectiv de la Omucideri se pricepe cel mai bine să provoace haos și să elucideze mistere. Poate că uneori este bine să trezim diavolul adormit!

În tăcere, mintea lui Gurney reveni la întrebarea crucială: cum să-și joace asul din mânecă.

 

FRAGMENT

 

După o jumătate de oră, Kim și Dave stăteau față în față la măsuța din lemn de pin pentru micul dejun aflată în nișa de lângă ușile din sticlă. Terminau câte o omletă însoțită de pâine prăjită și cafea, pe care Madeleine insis­tase să le prepare când aflase că tânăra condusese toată dimineața și nu mâncase nimic. Madeleine terminase prima și curăța aragazul. Kim își spunea povestea de la început, motivul vizitei ei.

— E o idee pe care-o am de ani buni, să studiez oroa­rea crimei din perspectiva impactului pe care-l are asu­pra familiei victimei, dar n-am știut niciodată ce să fac cu ea. Uneori am dat-o uitării un timp, dar a revenit de fiecare dată tot mai puternică. Am devenit obsedată: tre­buia să fac ceva cu ea. La început am crezut că pot face o chestie științifică, poate o monografie sociologică sau psi­hologică. Așa că am trimis propuneri mai multor edituri universitare, dar nu aveam calificările academice potrivi­te, așa că nu le-am stârnit interesul. Atunci m-am gândit să scriu o lucrare de nonficțiune. Dar pentru o carte îți trebuie un agent, iar asta a însemnat alte propuneri. Și ghici ce? Zero interes. Adică am douășunu, douășdoi de ani, cine naiba sunt și eu? Ce-am scris înainte? Unde-mi sunt recomandările? Practic sunt un copil. Tot ce am e o idee. Apoi m-am luminat! Hopa! Nu-i o carte, ci o emisiu­ne! Din clipa aia, a-nceput să prindă contur. Am văzut-o ca pe o serie de interviuri foarte personale, „televiziune ruptă din realitate“ în adevăratul sens al cuvântului, care înțeleg că are o conotație dubioasă, dar nu trebuie să fie așa – dacă o faci cu sinceritate!

Se opri, mișcată parcă deodată de ce spunea, zâmbi stânjenită, își drese glasul și continuă:

— În fine. Mi-am adunat ideile laolaltă sub forma unei schițe detaliate pentru disertația mea și i-am dat-o pro­fesorului Wilson, îndrumătorul meu. El mi-a spus că-i o idee bună, cu potențial. M-a ajutat să-i dau forma unei propuneri comerciale, a avut grijă să am acoperire din punct de vedere legal, ca să fiu protejată, și a făcut ceva ce a zis că nu-i stă în fire: i-a trimis-o unui director de producție de la RAM-TV pe care-l cunoaște personal, un tip pe nume Rudy Getz. Și Getz ne-a contactat o săptă­mână mai târziu și a zis: „OK, să-i dăm drumul!“

— Așa, pur și simplu? întrebă Gurney.

— Și eu m-am mirat. Dar Getz a zis c-așa lucrează RAM. N-o să mă apuc să contest asta. Numai gândul că pot să-mi pun ideea în practică, să explorez subiectul ăsta...

Clătină din cap, de parcă încerca să alunge o emoție copleșitoare.

Madeleine se apropie de masă, se așeză și spuse exact ceea ce gândea și Gurney:

— E important pentru tine, nu-i așa? Adică important de-adevăratelea, nu doar o oportunitate în carieră.

— Vai, Doamne, da!

Madeleine zâmbi cu blândețe.

— Și esența ideii... partea care contează atât de mult pentru tine?

— Familiile, copiii...

Se opri din nou pentru câteva clipe, evident copleșită de o imagine pe care propriile ei cuvinte i-o evocaseră. Își împinse scaunul de la masă, se ridică și o ocoli, apropi­indu-se de ușile din sticlă ce dădeau către patio, grădină, pășune și pădurea de dincolo de ea.

— E o prostie. Nu pot explica, dar mi-e mai ușor să vorbesc despre asta dacă stau în picioare, zise cu spatele la ei. Își drese vocea de două ori și spuse, abia audibil: Cred că omorul schimbă totul pentru totdeauna. Răpește ceva ce nu mai poate fi înlocuit. Are consecințe care trec dincolo de ceea ce i s-a-ntâmplat victimei. Victima își pierde viața, ceea ce-i groaznic, e nedrept, dar pentru ea s-a terminat, ăsta a fost sfârșitul. A pierdut tot ce putea fi, dar n-o știe. Nu trebuie să trăiască simțind pierderea și imaginându-și lucrurile ce puteau fi.

Își ridică mâinile și lipi palmele de geamurile din fața ei, un gest care mărturisea deopotrivă un tumult de sen­timente, dar și efortul imens de a le ține sub control.

Continuă, ceva mai tare:

— Nu victima se trezește într-un pat cu o jumătate goală, într-o casă pe jumătate goală. Nu ea visează că e încă în viață, numai pentru a se trezi cu durerea de a des­coperi că nu-i așa. Nu simte furia devastatoare, suferința pe care o cauzează moartea ei. Nu vede zi de zi scaunul gol de la masă, nu aude sunete care seamănă cu vocea ei. Nu vede mereu dulapul plin cu haine... Răgușise și-și drese glasul. Nu simte agonia... agonia de a fi pierdut tot ceea ce făcea ca viața să merite trăită.

Se rezemă de geam câteva secunde, apoi se desprinse încet. Când se întoarse către masă, fața-i era brăzdată de lacrimi.

— Știți despre durerea fantomă? Fenomenul care însoțește amputarea? Când simți durere în locul unde a fost mâna sau piciorul? Așa-i crima pentru familia rămasă în urmă. Ca durerea unui membru fantomă: o suferință insuportabilă într-un loc gol.

 

PRECOMANDĂ CARTEA


luni, 24 mai 2021

Recenziile Mădălinei 8 - Băieții lui Anansi de Neil Gaiman


Titlu: Băieții lui Anansi  

Serie: Zei americani #2

Autor: Neil Gaiman

Editura: Paladin

Titlu original: Anansi Boys (2005)

Traducere de Liviu Radu

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 392

Media pe Goodreads: 4,02 (din 204.646 note)


PREMIILE BRITISH FANTASY, LOCUS ȘI MYTHOPOEIC FANTASY 


De curând, am terminat una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în acest an. Este vorba despre „Băieții lui Anansi”, un roman Fantasy – așa cum numai un autor excepțional ca Neil Gaiman ar fi putut scrie – o poveste care are tot ce ți-ai putea dori: suspans,ü umor,ü substrat biblic și mitologic,ü anchetă detectivistică,ü supranatural,ü poveste de dragoste,ü psihologie,ü personaje ciudate și intrigante,ü veșnica bătălie dintre bine și rău,ü iar lista poate continua. Romanul lui Gaiman ne arată ce se poate întâmpla atunci când legea supremă care guvernează lumea este haosul, adevărul și moralitatea fiind de domeniul trecutului. Dar cât de bine poate rezista un astfel de univers, în care iluzia și minciuna sunt o normalitate, înainte de a fi invadat de forțe malefice ce vor să-l distrugă? Soarta echilibrului dintre bine și rău stă în buna înțelegere dintre doi frați, două personalități incompatibile care trebuie să se accepte una pe alta, pentru a putea lucra împreună.

 „Băieții lui Anansi” este considerat ca fiind continuarea romanului „Zei americani”, însă volumul de față este de sine stătător, singura legătură fiind prezența zeului Anansi și a altor personaje episodice. Neil Gaiman se dovedește, ca de fiecare dată, un excelent manipulator al lumilor pe care le construiește. Realul este asaltat de ireal, granița dintre cele două dizolvându-se în fragmente creatoare de haos. Interesant e că personajele sale nu sunt niște figuri de hârtie plate, ci niște personalități puternice, uneori duse la extrem, dar care pot fi ușor regăsite și în lumea reală. Ceea ce face ca aceste caractere să iasă din tipar și să evolueze sunt situațiile fantastice în care sunt aruncate fără colac de salvare. Dar să le luăm pe rând...

Charlie Nancy duce o viață simplă și obișnuită – pe cât de obișnuită poate fi viața atunci când ai un tată excentric care, pe deasupra, mai e și un zeu din străvechiul panteon african. Pe lângă problemele cotidiene, un loc de muncă la care nu este apreciat și stresul pregătirii nunții sale, Charlie trebuie să facă față și sentimentului acut de rușine pe care îl simte de fiecare dată când se întâlnește sau vorbește despre tatăl său. Moartea părinților lui scoate la iveală un secret bine păstrat care îi dă protagonistului nostru întreaga existență peste cap, și care îl face să-și dea seama că viața pe care o considera perfectă este, de fapt, un mare rateu.

Acesta este momentul în care apare Spider, fratele de prezența căruia Charlie nu știa nimic, și,  odată cu el, începe adevărata „distracție”. Spider este un om carismatic, descurcăreț și atrăgător, într-un cuvânt, un cuceritor fără cusur, așa cum Charlie nu va fi niciodată. El a moștenit de la tată, zeul Anansi, puterea iluziei și șarmul zeiesc pe care îl folosește să obțină tot ceea ce vrea. Iar în categoria „tot ceea ce vrea” intră și viața monotonă a fratelui său. La început, am crezut că Spider își va ajuta fratele să recâștige respectul de sine și încrederea de care avea mare nevoie, dar, înaintând cu lectura, mi-am dat seama că tot ceea ce face este pentru amuzamentul său, țesând o plasă de minciuni din care cu greu va mai ieși. Însă și cele mai bune înșelăciuni au punctele lor slabe, iar încălcarea regulilor (o moștenire de familie) va duce la pedeapsă.

Mai mult decât o poveste fantastică despre zei și vieți furate, „Băieții lui Anansi” este un roman despre relația complicată dintre tată și fiu, dar și un Bildungsroman. Din disperarea de a scăpa de Spider, Charlie va face o călătorie în lumea zeilor, unde va încheia un fel de pact faustic care îi va aduce numai nenorociri. Însă esențial e că, în urma acestei excursii neprevăzute, protagonistul nostru se va întoarce un alt om. Nu vă voi spune mai mult de atât, însă ceea ce descoperă Charlie ne face să ne întrebăm: Cine este adevăratul moștenitor al lui Anansi?

Gaiman așază în centrul romanului său o divinitate, dintr-o mitologie secundară, despre care nu se cunosc foarte multe amănunte, dar pe care el o exploatează la maximum. Autorul inserează câteva istorisiri imaginare, cu o altfel de morală, construind, astfel, o biografie a zeului Anansi. Însă Anansi împrumută ceva și din imaginea lui Iisus Hristos pe care îl transformă într-o caricatură. Deși textul este presărat cu trimiteri la evenimente biblice, precum, vindecările miraculoase sau împărțirea peștilor și a pâinilor, acestea își pierd seriozitatea, fiind tratate într-o cheie ironică și umoristică. Autorul vrea, de fapt, să deconstruiască anumite credințe și mituri, iar apoi să structureze o lume cu totul nouă în care moartea și viața devin simple jocuri.

Nu pot să închei fără să amintesc de cele trei bătrâne care îl îndrumă pe Charlie în demersul său de a-și alunga fratele. Ele pot face trimitere atât la vrăjitoarele din Macbeth, specialitatea lor fiind ritualurile magice de trecere între două lumi, dar și cu moirele din mitologia greacă, țesând intrigi și descurcând, în cele din urmă, ițele poveștii. Restul personajelor le veți descoperi voi. Mi-a plăcut mult de Spider, chiar dacă, mai bine de jumătate din roman, l-am perceput ca fiind antagonistul, dar finalul m-a făcut să-mi schimb părerea.

„Băieții lui Anansi” este unul dintre acele romane care te intrigă și te fascinează, și pe care nu-l mai poți lăsa din mână. Stilul simplu, acțiunea concentrată și umorul care condimentează totul fac din această carte o lectură perfectă. Dacă și ție ți-a plăcut volumul, atunci te așteptăm, cu drag, la Clubul de Carte Paladin, unde vom putea să schimbăm mai multe păreri.

 

P. S.

Aveți grijă la păianjeni! Altfel, s-ar putea să vă treziți cu un frate misterios pe cap, care să ocupe, nepoftit, o cameră din casa voastră! 😉


COMANDĂ CARTEA


marți, 13 aprilie 2021

Recenziile lui Gică 29 - Marginea umbrei de Brent Weeks


Titlu: Marginea umbrei 

Serie: Îngerul nopții #2

Autor: Brent Weeks

Editura: PALADIN

Titlu original: Shadow's Edge (2008)

Traducere de Dan Doboș

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 584

Media pe Goodreads: 4,24 (din 95.984 note)

Domeniu: Fantasy

 

Acum aproximativ patru ani, pe când nu eram mare cititor de Fantasy, am descoperit o carte care mi-a plăcut la nebunie, o poveste incredibil de bună ce m-a făcut să-mi doresc să lecturez și următoarele două volume. Da, este vorba despre „Asasinul din umbră”, iar cei care ați citit-o știți bine despre ce vorbesc. Magi, artefacte vrăjite, regi, vagabonzi, prostituate și asasini sau mătrășitori – cel din urmă fiind un termen mai bun pentru societatea dezolantă din roman – un potpuriu de fenomene și personaje ce conturează o lume pestriță în care violența se concretizează în cele mai oribile forme și în care mila pare un concept foarte îndepărtat și naiv. Cred că acestea sunt cele mai potrivite cuvinte prin care se poate descrie și cea de a doua carte din trilogia „Îngerul nopții”, o continuare la fel de întunecată și de sângeroasă ca prima parte a seriei.

După ce regatul Cenariei este distrus de armata Regelui-zeu, Kyllar ia decizia de a se muta, împreună cu Helene și cu presupusa lor fiică, într-un sătuc îndepărtat, unde să ducă o viață liniștită ca spițer. El a renunțat cu totul la vechea lui îndeletnicire și nu mai vrea să verse nici o picătură de sânge, nici măcar din vinele celor vinovați. Însă răul nu doarme, iar atunci când un vechi prieten îl caută ca să-i încredințeze o misiune, Kyllar este nevoit să pună din nou mâna pe arme și să renunțe la viața liniștită la care visa.

Pe lângă o continuare de excepție, „Marginea umbrei” este un roman care ne introduce și mai adânc în universul violent creat de Brent Weeks. Vorbim aici despre un grimdark în toată regula, iar asta reiese, în primul rând, la nivelul personajelor. Nu avem un mântuitor care să purifice lumea de răul absolut, ci un mozaic de personaje decăzute ce încearcă să pună capăt unui registru al terorii. Singura persoană care ar putea scoate Cenaria din mizerie și haos este regele, dar, după cum știm din volumul anterior, acesta nu se află tocmai într-o situație favorabilă. Cheia unei renașteri nu se găsește în vârful ierarhiei, ci în societatea decăzută a hoților și a prostituatelor. Kyllar, de altfel, nu este un personaj care s-a născut într-un mediu prielnic, el a pornit de jos, a avut o copilărie plină de primejdii și a devenit mătrășitor pentru a-și proteja prietenii și pentru a fi o forță nimicitoare într-un univers abuziv.

Un lucru pe care îl apreciez enorm la această serie este diversitatea personajelor. Nu vorbesc aici despre figurile secundare, ci despre eroii care luptă pentru a salva Cenaria. Pe lângă Kyllar, unul dintre cele mai interesante personaje este Logan, prințul moștenitor. Deși se află într-un context ostil, acesta reușește să supraviețuiască printre pușcăriași și să devină o figură importantă pentru unii dintre ei. Regele nu e rege doar în regat, el e și un ocrotitor al celor condamnați, atâta timp cât există înțelegere și respect din partea acestora, iar faptul că el a supraviețuit e un semn că regatul nu e mort, ci doar lipsit de cârmuire.

Dintre celelalte personaje, două care m-au fascinat, încă de la începutul poveștii, au fost Dorian Și Feir. Dacă ar fi să vorbim despre un basm, cei doi ar face parte din suita adjuvanților, două ajutoare care încă sunt pe alte drumuri, dar care, într-un final, se vor întâlni cu eroul și vor realiza deznodământul senin ce pare atât de îndepărtat. Nu pot să spun că pe unul l-am simpatizat mai mult decât pe celălalt, deoarece amândoi sunt la fel de fascinanți și de plăcuți. Chiar mi-aș fi dorit ca Weeks să insiste mai mult pe călătoriile și pe misiunile lor. Bineînțeles că există câteva personaje noi, demne de talentul autorului, însă nu vreau să insist deloc pe povestea acestora. Veți afla despre ele atunci când veți citi cartea.

Povestea devine și mai interesantă, atunci când sunt introduse elemente magice noi. Pe lângă lupta dintre cele două regate, apar câteva fenomene supranaturale, ce își au originea în secole îndepărtate, care au legătură cu un mag extrem de puternic. Astfel, apar legendele și suntem conectați la un trecut ce pare să aibă multe de spus. Deși este un roman Fantasy și avem nenumărate trimiteri la zei, acestora nu prea pare să le pese de oameni sau, mai simplu, poate că ei nici nu există.

            Recomand acest volum, și odată cu el, întreaga trilogie, oricărui cititor pasionat de Fantasy. Este o serie care merită, o poveste construită ireproșabil care te va arunca în mijlocul intrigilor și a luptelor, pregătindu-te pentru bătălia epică din final.


COMANDĂ CARTEA


joi, 11 martie 2021

Recenziile lui Gică 24 - Printre ceilalți de Jo Walton


 

Titlu: Printre ceilalți  

Autor: Jo Walton

Editura: Paladin

Titlu original: Among Others (2011)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 376

Media pe Goodreads: 3, 70 (din 22.203 note)

 

Premiile HUGO, NEBULA şi BRITISH FANTASY pentru cel mai bun roman

 

„Printre ceilalți” este un elogiu adus literaturii science-fiction și fantasy, dar, în special, marilor scriitori de gen care ne-au dat posibilitatea să părăsim realitatea și să descoperim o lume plină de știință, magie și aventuri pe cât de incredibile, pe atât de fascinante. Volumul lui Jo Walton este o carte despre cărți, un catalog în care sunt înregistrate cele mai importante lucrări ale secolului al XX-lea, și nu numai.

Morwenna este o adolescentă din Țara Galilor trimisă să studieze la o școală cu internat din Anglia. Povestea ei e diferită de a celorlalți elevi, deoarece este fiica unei vrăjitoare și are capacitatea de a comunica cu zânele pădurii. În vacanțe, Morwenna își petrece timpul cu Daniel, tatăl ei, și cu cele trei mătuși pe care nu le prea agreează. Cel mai cumplit moment din viața tinerei a fost când și-a pierdut sora geamănă, într-un accident la care se crede că ar fi contribuit mama lor. Însă lucrul care o definește este iubirea pentru cărțile sf și fantasy. De câte ori prinde ocazia, Morwenna achiziționează sau împrumută romane de la bibliotecă pe care le citește în timpul liber.

În timp ce citeam cartea, m-am revăzut pe mine, cel din adolescență, liceanul îndrăgostit de literatură, cel care urmărea entuziasmat toate aparițiile editoriale și care dădea de veste întregului liceu despre noile cărți și noii autori traduși în limba română. La fel ca în cazul meu și al altor cititori, și Morwennei îi place să evadeze în lumi ficționale și să trăiască evenimente care ar fi imposibile în realitate. În cazul ei, literatura vine ca o compensare pentru defectul fizic de care suferă. O simplă infirmitate la picior este suficientă pentru a o scoate din rândul lumii și a-i face pe ceilalți să o privească ca pe o ciudată. Din această cauză, aproape tot romanul ne aflăm în mintea ei și ne este destul de dificil să ne facem o idee despre celelalte personaje.

Morwenna nu este o introvertită, ci o adolescentă care preferă să experimenteze, prin lectură, universurile create de alții. Protagonista nu se retrage în propria lume, ci încearcă să înfrumusețeze realitatea cu autori sau personaje din cărți. Și-ar dori ca școala să fie condusă de Robert Heinlein, ar vrea să se consulte, în diverse chestiuni, cu C. S. Lewis și iar face plăcere să stea la povești cu J. R. R. Tolkien. Cu toate că uneori ai impresia că Morwenna pendulează între rațional și fantezie, ea este foarte conștientă de diferența dintre cele două și reușește să le utilizeze, pentru a-și crea o condiție interimară perfectă.

Cartea de față nu este un fantasy ca oricare altul, ci un roman despre farmecul copilăriei și al adolescenței, perioadele în care îți permiți să-ți imaginezi că lumea e magică și că tu ești protagonistul unui destin miraculos. Morwenna refuză să se maturizeze, pentru că asta ar însemna să piardă contactul cu zânele, niște creaturi hibride, între oameni și copaci, care trăiesc, în general, în pădure. De altfel, imaginea mamei ca vrăjitoare confirmă identitatea negativă la care se raportează eroina. Lumea este percepută în cheie fantastică, iar binele și răul sunt și ele marcate prin imaginație.

Însă, după cum știm cu toții, nu există cartea perfectă. Mi-aș fi dorit ca autoarea să insiste mai mult pe povestea celorlalte personaje, ca să-mi fac o idee mai clară despre lumea reală a eroinei. Cât despre acțiune, în mare parte nu pare să se petreacă nimic, iar antagonista apare doar pentru a confirma un final necesar.

„Printre ceilalți”, de Jo Walton, este o carte bună pentru o după-amiază de vară în care lași orice grijă deoparte și te relaxezi într-un hamac sau pe o pătură la soare. Lectura curge, în mare parte, lin, personajele sunt agreabile, iar melanjul dintre real și imaginar conferă farmec romanului. În cazul în care nu vă simțiți atrași de poveste, aveți, la sfârșit, o listă vastă de titluri din care să vă alegeți următoarea lectură.

 

COMANDĂ CARTEA  


marți, 23 februarie 2021

Recenziile lui Gică 21 - Kraken de China Miéville


Titlu: Kraken  

Autor: China Miéville

Editura: Paladin

Titlu original: Kraken (2010)

Traducere de Laura Ciobanu

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 584

Domeniu: Fantasy

Media pe Goodreads: 3,60 din 23.751 note

 

„Kraken” este una dintre cele mai stranii cărți pe care le-am citit în ultima vreme –  Un fel de Fantasy, spun un fel pentru că romanul lui Miéville pare să fie, mai degrabă, un experiment de imaginație decât o narațiune cu un demers clar. Bineînțeles că un fir narativ există, însă universul din carte se manifestă în atât de multe forme încât ajungi să te pierzi printre detalii. De multe ori ai impresia că ai de-a face cu o glumă, însă episoadele grotești și violente te fac să revii cu picioarele pe pământ și să-ți dai seama că moartea e mai aproape decât crezi.

Billy este curator la Muzeul de Științe Naturale Darwin din Londra. Slujba lui este cea de a organiza tururi ghidate pentru vizitatorii instituției. De fiecare dată, Billy trebuie să-și conducă oaspeții prin laboratoarele pline de recipiente în care se află animale conservate, de la gândaci și șoareci, până la giganți care își dorm somnul de veci în borcanele uriașe în care sunt expuși. Atracția principală a locului este imensul calamar Architeuthisdux sau Archie, așa cum îi place lui Billy să-i spună. Însă când Billy și vizitatorii ajung în camera monstrului tentacular, nu le vine să creadă ce văd. Imposibilul s-a întâmplat, iar colosul subacvatic a dispărut fără urmă. Angajându-se, fără voia lui, în ancheta poliției, Billy va păși într-o lume plină de magie, va întâlni ființe și oameni noi și își va descoperi locul predestinat în univers.

Cu toate că acțiunea romanului are loc în Londra, de multe ori ne este sugerat faptul că nu este vorba despre orașul real, ci despre o metropolă fantasmagorică, instaurată pe un fundal deja existent. Londra lui Mieville este plină de ființe magice, de locuri care nu ar trebui să existe și de fenomene oculte și paranormale, însuși autorul numindu-l „un oraș mare și monstruos”.   

Dispariția calamarului gigantic aduce cu sine o serie de evenimente care aruncă în aer cotidianul. Animalul furat nu este o fostă viețuitoare a oceanului, ci un zeu străvechi care trebuie protejat, iar distrugerea lui va aduce, evident, apocalipsa. În acest sens, există un cult al lui Kraken, iar menirea membrilor acestuia este cea de a găsi creatura și de a o proteja. Ar fi o imensă greșeală să spunem că Miéville tratează ironic fenomenul sectelor religioase, ceea ce face el este să modeleze această idee, cu scopul de a realiza ceva nemaiîntâlnit. Ba chiar mai mult, partenerul lui Billy este un krakenist a cărui credință nu este luată nici pentru un moment în derâdere, convingerea lui fiind confirmată cu succes la final.

Mi-a plăcut, în mod special, energia vitală existentă pe tot parcursul cărții. Atât timp cât ai credința că un lucru sau un fenomen are conștiință de sine, el va căpăta viață și va putea lua parte la demersul acțiunii. Orașul este viu pentru că există niște vrăjitori care citesc în intestinele lui, și da, când spun intestine, chiar mă refer la intestine, iar fiecare obiect își îndeplinește scopul atât timp cât crezi că el are o personalitate. La început ai impresia că povestea cu Krakenul pare o glumă, însă pătrunzând din ce în ce mai tare în lumea tuturor posibilităților, îți dai seama că găsirea lui este imperioasă pentru a scăpa universul  de la un final violent.

Magia din carte nu este specifică unui Fantasy obișnuit. De multe ori ai impresia că asiști la un spectacol cu iluzioniști și trebuie să te aștepți, mai degrabă, la dispariții miraculoase și la iepuri scoși din pălărie decât la dragoni, elfi și săbii magice. Există un colaj de creaturi și vrăjitori care aparțin unui spațiu urban, iar vrăjile lor funcționează doar prin intermediul orașului.

Rar am întâlnit un autor care să cunoască atât de bine niște idei și fenomene încât să fie capabil să le livreze într-un registru ludic și amuzant. Singurul cu care îl pot compara pe China Miéville este Neil Gaiman, iar romanul de față mi-a adus aminte de „Zei americani”, însă aici avem de-a face cu un ciudat amalgam de zei londonezi.

„Kraken” este o lectură pe cât de ușoară, pe atât de complexă. Ritmul alert al acțiunii, personajele simpatice și umorul negru te fac să uiți de realitate și să te pierzi prin labirintul narativ creat de China Miéville. Mie mi-a luat o săptămână să termin povestea, însă o recomand ca lectură de weekend, deoarece romanul necesită timp și atenție. A fost prima carte pe care am citit-o de la acest autor, însă, cu siguranță, vor urma și altele – chiar mi-a atras atenția „Marea de fier” și abia aștept să văd ce poți face cu niște căi ferate și o cârtiță uriașă.


                            COMANDĂ CARTEA


marți, 28 iulie 2020

Fragment în avanpremieră: Fără ieșire de Taylor Adams





Autor: Taylor Adams
Traducere din limba engleză de Roxana Brânceanu
Titlu original: No Exit
paperback, 288 p, 125x205 mm
ISBN 9786069000434
Colecţie: Paladin CRIME Masters

Minciunile cele mai ușor de spus sunt cele adevărate.

Ce poți face facă un viscol te-a blocat într-un refugiu din creierul munților, fără nicio cale de comunicare, alături de patru străini, dintre care știi că unul a răpit un copil? Pe neașteptate, tânăra Darby se vede pusă în situația de a deveni îngerul păzitor al unei fetițe de șapte ani. Hotărâtă să salveze viața micuței, ea nu poate decât să se bazeze pe propria ingeniozitate, demers ce devine o luptă cruntă pentru supraviețuire într-un spațiu pe care natura l-a decretat fără ieșire...

Uneori Dumnezeu pune oamenii
exact acolo unde e nevoie de ei.
Chiar dacă ei n-o știu.

„O combinație subtilă și excelent realizată între psihologia camerei închise a Agathei Christie și teroarea pură, viscerală a lui Stephen King… Adams își clădește cu grijă decorul și plăsmuiește personaje distincte și perfect verosimile, pentru ca în ultima treime a cărții să dea frâu liber unei intensități incredibile a derulării acțiunii.“ – Entertainment Weekly

„Senzațional… Romanul are o propulsie cinematică ce captivează atenția cititorului, iar Adams își distribuie cu mână sigură revelațiile șocante. Deplasările narative dezvăluie trecutul celorlalte personaje, totuși Darby rămâne eroina principală aflată în căutarea unei rezolvări aparent imposibile.“ – The Wall Street Journal

„O poveste captivantă, care are în centru o eroină credibilă și extrem de curajoasă, în stilul Fetei cu un dragon tatuat și al altor romane polițiste similare.“ – Booklist

„Captivează de la bun început și te ține cu sufletul la gură până la sfârșit, prin numeroase răsturnări de situație.“ – freshfiction.com

„Un thriller genial, provocator, despre patru străini în viscol, un copil răpit și o tânără hotărâtă să demaște și să păcălească un psihopat agresiv.“ – HarperCollins Publishers

„Taylor Adams derulează surprizele cu o viteză ce vă va sili să vă opriți la răstimpuri ca să vă trageți răsuflarea și să vă reamintiți că nu este totuși decât o ficțiune.“ – nyjournalofbooks.com

„Adams atrage cu certitudine prin originalitate și capacitatea de a-i «prinde» pe cititori foarte devreme și de a le păstra atenția neabătută până la ultima pagină.“ – The Real Book Spy



FRAGMENT

Bine e cel mai rău cuvânt din limba engleză. Scos din con­text, nu semnifică nimic. Bine putea să însemne că mama ei Maya se simțea mai bine, putea să însemne că se simțea mai rău, putea să însemne că era… în sfârșit, doar bine.

Se spune despre cancerul pancreatic că ar fi un ucigaș rapid, pentru că adesea moartea urmează diagnosticului în câteva săptămâni sau chiar zile – dar nui adevărat. Durează ani ca să ucidă. Numai că nu are simptome în fazele incipi­ente, se multiplică invizibil în interiorul gazdei, icterul sau durerile abdominale nu se manifestă decât după ce este mult prea târziu. Ideea era înfiorătoare; cancerul existase în interi­orul mamei sale încă de când Darby era în liceu. Fusese acolo când mințise despre etichetele Sears rupte din interiorul gen­ții ei. Fusese acolo când șofase până acasă la 3 noaptea întro duminică, amețită de ecstasy prost și cu o brățară verde fos­forescent la încheietură, iar mama ei izbucnise în lacrimi pe verandă, numindo târfuliță stricată. Creatura aceea invizibilă pândise în tot acel timp pe umărul ei, trăgând cu urechea, și ea murea încet, fără ca niciuna dintre ele să știe.

Ultima dată vorbiseră de Ziua Recunoștinței. Convorbirea însemnase mai mult de o oră de ceartă, dar ultimele câteva secunde trenau în mintea lui Darby.

Din cauza ta nea părăsit tata, își amintea că spusese. Și dacă aș fi putut, laș fi ales pe el în locul tău. Așa aș fi făcut. Întro clipă.
Întro nenorocită de clipă, Maya.

Își șterse lacrimile cu degetul mare, deja înghețând până la os. Expiră în aerul mușcător de rece. Mama era pregă­tită pentru operație, chiar acum, la Spitalul Utah Valley, iar ea era acolo, blocată întrun popas părăginit la kilometri întregi în interiorul Munților Stâncoși.

Și știa de asemenea că nu mai avea suficientă benzină ca so țină pe Blue încălzită. Centrul pentru vizitatori, cel puțin, era dotat cu căldură și electricitate. Fie căi plăcea, fie că nu, probabil va trebui să stea la taclale cu Ed, cu Ashley și cu cel care trăsese apa la toaletă. Șii imagina – o adună­tură de străini în furtună, ca pionierii și căutătorii de aur care probabil împărțiseră refugiul în aceiași munți cu secole în urmă – sorbind cafele slabe, spunând povești de tabără și ascultând la radio știri trunchiate, de exemplu când vor sosi plugurile de zăpadă. Poate căși va face câțiva prieteni pe Facebook și va învăța să joace poker.

Sau poate se va duce să stea în Honda ei și să moară de frig.

Ambele opțiuni erau la fel de tentante.

Aruncă o privire celei mai apropiate statui.

— O să fie o noapte lungă, puștilor.

Își mai verifică o dată iPhoneul, dar renunțase deja la speranța în magicul loc cu semnal al lui Ashley. Tot ce făcea afară era să irosească bateria și să riște degerături.

— O noapte a dracului de lungă.

Se îndreptă spre clădirea Wanapa, simțind cum o migrenă începe săși facă simțită prezența. Zăpaghedonul lovea din nou, ascunzând munții după fulgii răscoliți de vânt. O rafală puternică trecu prin spatele ei, făcând brazii să trosnească și umflândui hanoracul. Din mers, numără involuntar mașinile din parcare: trei, plus Honda ei. O dubă gri, o camionetă roșie și un vehicul neidentificat, toate pe jumătate îngropate de valuri de zăpadă înghețată.

Alese să înconjoare parcarea cu modesta colecție de mașini înzăpezite. Practic fără motiv. Mai târziu avea să reme­moreze de mai multe ori decizia aceea involuntară și să se întrebe cât de diferit ar fi putut decurge noaptea dacă sar fi întors pur și simplu pe urmele lui Ashley.

Trecu pe lângă șirul de vehicule.
Prima era camioneta roșie. Saci de nisip în remorcă, lan­țuri la roți. Pe ea era mai puțină zăpadă decât pe celelalte, semn că nu stătea de mult acolo. Presupuse că de vreo jumă­tate de oră.

A doua mașină era complet îngropată, doar un munte inform de zăpadă. Nui putea discerne nici măcar culoarea; la fel de bine putea fi un tomberon. Ceva lat și pătrățos. Se afla acolo de cel mai mult timp.

A treia era Blue, Honda ei de încredere. Mașina în care învățase să conducă, în care mersese la colegiu, mașina în care își pierduse virginitatea (nu toate în același timp). Ștergătorul din stânga lipsea în continuare, proiectat în vreo movilă de zăpadă pe autostradă, cu un kilometru în urmă. Știa că avusese noroc să ajungă până la spațiul de refugiu.

Ultima era duba gri.

Aici Darby alese să scurteze drumul prin parcare până la aleea ce ducea la ușa din față a clădirii, aflată la vreo cinci­sprezece metri. Plănuia să treacă printre dubă și Honda ei, sprijininduse de portierele propriei mașini ca săși țină echilibrul.

Pe laterala dubei era imprimată o vulpe portocalie ca din desenele animate, un fel de copie a lui Nick Wilde din Zootopia. Ținea un pistol pentru cuie așa cum un agent secret ține o armă, promovând servicii de construcții sau de repa­rații. Numele companiei era acoperit de zăpadă, dar slo­ganul spunea: NOI TERMINĂM CE AM ÎNCEPUT. Duba avea două ferestre în spate. Cea din dreapta era acoperită cu un prosop. Cea din stânga era liberă, reflectând o rază din lumina becului, iar înăuntru Darby întrezări ceva palid. O mână.

O mânuță, ca de păpușă.

Se opri din mers, cu răsuflarea tăiată.

Mânuța strângea un fel de gratii în spatele geamului înghețat – degetele albe se desfăceau unul câte unul, în stilul necoordonat al unui copilaș care abia învață săși stăpâ­nească sistemul nervos –, apoi, brusc, se retrase în întune­ric. Dispăru din vedere. Totul se întâmplase în trei, poate patru secunde, lăsândo pe Darby mută de uluire.

„Nu se poate.“

Înăuntru era liniște. Nu mai mișca nimic.

Se apropie încet, puse palmele căuș pe fereastră și privi înăuntru, mijind ochii. Genele îi atingeau sticla rece. Abia vizibil în beznă, aproape de locul unde dispăruse mânuța, distinse o semilună micuță, o reflexie aproape vizibilă a luminii becului cu vapori de sodiu. Era lacătul rotund cu cifru care închidea o structură din zăbrele, pe care o strân­sese mâna copilului. Ca și cum ar fi fost întro cușcă.

Apoi Darby expiră – o greșeală – și sticla deveni opacă de la răsuflarea ei. Totuși ea văzuse. Navea cum să pre­tindă că nu văzuse.

Se dădu înapoi, lăsând o amprentă palmară pe porti­eră. Își simțea inima bubuindui în gât. Un ritm care se intensifica.

În dubă… În dubă encuiat un copil.“