I'm Thinking of Ending Things de Iain Reid - Recenzie

de Larisa Popa. 

 

„Sometimes a thought is closer to truth, to reality, than an action. You can say anything, you can do anything, but you can't fake a thought.”

"I'm thinking of ending things" este romanul cu care a debutat, în 2016, scriitorul canadian Iain Reid, romanul considerat a fi cel mai original thriller din ultimii ani, romanul pe care-l vei citi de două ori, simțind că citești două cărți total diferite, romanul a cărui popularizare a fost favorizată, de fapt, de recenziile negative.

Motivul pentru care a fost atât de intens discutat: chiar dacă simți că ții pasul cu acțiunea în timp ce citești, finalul te lasă într-o ceață densă. Totuși, nu de nepătruns. "Final deschis" îl numește Reid, dar, oh, cred că s-a distrat nemaipomenit concepând un horror atât de solid în iluziile lui încât avea să redefinească standardele împătimiților genului. Genul? Thriller psihologic, suspans, horror, ficțiune filosofică.

Ce se întâmplă acolo? Un cuplu tânăr pornește într-o călătorie cu mașina spre ferma unde el a copilărit, ca ea să-i cunoască părinții. Aceasta este cea mai cuprinzătoare explicație pe care o poți primi fără a risca să îți fie alterată experiența de a afla tu însuți ce face, de fapt, subiectul cărții. Fata, al cărei nume nu-l aflăm, este cea care oferă perspectiva narativă, cea chinuită de gândul de a încheia totul, iar odată gândul instalat, nu mai poate interveni asupra lui, ci poate doar să-i dea curs.

Este, cred, singura carte pe care am închis-o în mijlocul unei propoziții temându-mă de ce aveam să citesc mai departe, pentru că "there's only one question to resolve. I can feel my fear growing." Odată ce mi-am adunat curajul să o ridic din nou, a fost imposibil să o mai las. Nu ești doar curios să știi, trebuie să știi. După ce am terminat-o și după ce am terminat de privit în gol, am reluat-o, însă nu în aceeași ordine de prima dată. Tot ce citisem cu câteva ore în urmă a căpătat o cu totul altă dimensiune: o carte atât de subtil construită încât am râs în hohote când mi-am dat seama ce am citit de fapt, când piesele puzzle-ului au căzut în locurile potrivite.

Iain Reid explorează limitele psihicului uman, liberului arbitru, solitudinii, fricii într-o lectură pe care o parcurgi în mai puțin de 6 ore, dar care continuă să te bântuie zile întregi după ce ai întors ultima pagină.

Clipe de viață de Natalie Winter

Viața e alcătuită din nenumărate clipe. Clipe care ne fac ceea ce suntem. Dar dacă nu se întâmplă așa cum ne dorim? Dacă te urci în autobuzul greșit, sau nu vorbești cu persoana potrivită la o petrecere, sau rămâi într-un loc de muncă care nu este pentru tine? Vei pierde singura ta șansă la fericire? Sau fericirea te va găsi în cele din urmă, la momentul potrivit?

Matthew și Myrtle nu au simțit niciodată în viață că se potrivesc cu cineva. Ei sunt meniți să fie împreună, dar numai dacă se pot găsi unul pe altul.

Alias Grace de Margaret Atwood

Inspirat de un fapt real – dublul asasinat, de o violență fără seamăn, care a cutremurat Canada anului 1843 –, romanul scris de Atwood investighează destinul uneia dintre cele mai enigmatice și faimoase femei din secolul al XIX-lea. Acuzată de o crimă abominabilă, comisă la numai șaisprezece ani, Grace Marks este absolvită de pedeapsa capitală și condamnată la închisoare pe viață.

Dar este, de fapt, Grace vinovată sau nevinovată? Amnezică sau doar vicleană? A fost Grace diavolul în haine femeiești, o adevărată ucigașă sau, dimpotrivă, doar victima neajutorată a unui complice violent?

„Un roman uluitor, introspectiv, plin de inteligență și compasiune, cu o scriitură admirabilă, lirică, sigură de sine, evocând un timp și spațiu îndepărtate. Seducător prin forța de a ne captiva.” HOUSTON CHRONICLE

„Alias Grace are ritmul alert al unui roman comercial și rezonanța unei opere clasice.” WASHINGTON POST BOOK WORLD

„Atwood aduce toate elementele unei lecturi de mare efect: suspans, mister, un carusel de emoții și un cadru istoric elaborate cu o măiestrie desăvârșită.” ST. LOUIS POST-DISPATCH

„Atwood construiește nu numai o poveste stranie, neliniștitoare despre crimă și obsesie, ci și un portret uimitor al vieții femeilor din altă epocă.” KIRKUS REVIEWS

„Umorul lui Atwood nu a fost niciodată mai subtil, stăpânirea materialului romanesc complex, mai abilă, erotismul ei, mai franc… O performanță magnifică…” BOOKLIST

„O carte extraordinară, scrisă cu o inteligență, o pătrundere subtilă și un uluitor har al povestirii, care mă face să nu am niciun dubiu că Atwood este cea mai remarcabilă romancieră de limba engleză de azi.” SYDNEY MORNING HERALD

Frontul de acasă de Kristin Hannah

Ca multe alte cupluri, Michael și Jolene Zarkades sunt nevoiți să facă față diferitelor probleme din viața de zi cu zi – copiii, carierele, facturile, treburile casnice – deși căsnicia lor se duce de râpă. Jolene, pilot de elicopter militar, este trimisă pe front, iar Michael rămâne acasă, unde trebuie să aibă grijă de fetele lor și să se descurce și cu dosarele pe care trebuie să le prezinte în instanță.

Mamă fiind, Jolene își părăsește familia cu inima sfâșiată, dar nu poate să nu-și facă datoria de soldat. În scrisorile pe care le trimite, ea descrie viața de campanie în culori frumoase, nevrând să-i sperie pe cei de acasă. Dar războiul o va schimba iremediabil pe Jolene. În fața dramei pe care o trăiește soția lui, Michael trebuie să-și înfrângă temerile cele mai întunecate și să lupte și el – pentru familie și pentru lucrurile care contează cel mai mult în viața lui.

„Frontul de acasă este cea mai mare realizare a lui Hannah” – The Huffington Post

„o poveste remarcabilă despre datorie, dragoste, putere și speranță” -Library Journal

Călătoria Cilkăi de Heather Morris

În curând, în colecția „Raftul Denisei“:  

Un roman care pornește de la întâmplări adevărate, o poveste dramatică despre dragoste și supraviețuire ce prezintă destinul tinerei Cilka Klein, unul dintre personajele cele mai puternice ale bestsellerului internațional «Tatuatorul de la Auschwitz».

Cilka are 18 ani când Auschwitzul este eliberat de trupele sovietice. Își îngăduie pentru o clipă să creadă că există un viitor și pentru ea, dar numai pentru a fi aruncată din nou în lagăr – de data aceasta, dincolo de Cercul Polar, în Gulagul Vorkuta. Este acuzată că a supraviețuit colaborând cu naziștii. Trecutul este apăsător, amintirile dragi, în loc să-i dea curaj, ajung să o împovăreze, dar refuză să se lase învinsă. În ciuda condițiilor cumplite de viață din Siberia, speranța renaște, hrănită de solidaritate și prietenie, iar Cilka găsește o iubire atât de mare, cum nici n-a îndrăznit să viseze.

Riviera lui Chanel de Anne De Courcy

Departe de a se îngrijora cu privire la iminentul război mondial, societatea de pe Riviera franceză din 1938 este străbătută de o întrebare arzătoare: să-i facă sau să nu-i facă reverențe ducesei de Windsor?

Cu o distribuție impresionantă de personaje istorice care mai de care mai colorate, politicieni, scriitori și artiști – Winston Churchill, Salvador Dalí, ducele și ducesa de Windsor, Aldous Huxley și Edith Wharton –, având-o în centrul acțiunii pe enigmatica Coco Chanel –, Riviera lui Chanel reînvie cu vervă și o mulțime de date istorice o perioadă în care extreme precum luxul și teroarea nu au fost niciodată mai prezente.

De la extravaganța petrecerilor și vizitelor la cazinou dinaintea războiului până la transmițătorul secret ascuns de Robert Streitz în subsolul vilei La Pausa – locuința lui Chanel pe care chiar el o crease – în timp ce Coco și iubitul ei neamț erau prezenți în concediu, Riviera lui Chanel explorează lumea fascinantă a elitei de pe Coasta de Azur din anii 1930 și 1940, susținută de o documentare originală care pune sub lumina reflectoarelor viețile celor bogați și ale celor săraci, soarta celor protejați și a celor persecutați.

„Anne de Courcy combină perseverența unui specialist în istorie socială cu nervul unui romancier.“ – The Times

„Ei spun că mă cheamă Varujan” sau poezia ca proces anamnetic

Impregnată de lirismul modernist, marcat la nivelul textului prin recurența simbolurilor și a metaforelor, poezia lui Varujan Vosganian se dezvăluie ca o încercare de a conferi evenimentelor biografice o aură mitică și de a le structura într-un univers poetic atemporal, reprezentatprintr-o suită de scenarii alegorice și arhetipale. În același timp, poemele lui Vosganian revelează o concepție mistică asupra actului poetic, prin care eul se detașează de amprenta datelor biografice și se transformă într-o instanță impersonală pentru a se identifica cu istoria traumatică a comunități din care face parte, motiv pentru care scrierea versurilor dobândește consistența unei mărturii.

Articulându-se în jurul memoriei, ultimul volum de poezie semnat de Varujan Vosganian, Ei spun că mă cheamă Varujan (Editura Art, 2019), este infuzat de o reprezentare duală asupra trecutului. Mai întâi, este evocat trecutul însângerat al comunității armenești printr-un discurs poetic încărcat de o miză etică evidentă, prin care, pe de-o parte, se reactualizează trauma genocidului armenesc, pentru a fi păstrată în memoria colectivității armenilor, iar pe de altă parte, poetul depune mărturie împotriva unei istorii violente, absurde și tragice, asumându-și poziția victimelor. În pofida încercării poetului de a rămâne o instanță impersonală și de a se limita doar la actul rememorării, poezia sa păstrează amprenta subiectivității, decelabilă la nivelul atitudinilor pe care aceasta le ia față de trecut. În primul rând, se remarcă tentativa poetului de a accepta suferința poporului său, care e contrabalansată de neputința de a se ridica la nivelul înaintașilor. „Caut stigmatele pierdute acum mai bine de un secol pe țărmul unei mări pe care catargele nu se zăresc. Caut stigmatele bunicului meu, dar durerea e prea mare s-o merit.” (p. 20)În al doilea rând,vocea poetică dezvăluie  relația dintre poet și comunitatea armeană din care face parte – legătură materializată prin intermediul obiectelor și revelată în momentele dificile. „De la tatăl meu, în schimb, nu am putut purta decât, în armată, valiza de lemn în care ținem acum pozele de familie, valiza aparținuse bunicului meu Garabet, ajunsese cu ea acum o sută de ani la Constanța alungat cu ai lui din Afion Karahisar.” (p. (82)

Dincolo însă de tratarea trecutului printr-un filtru etic care transformă discursul comemorativ într-o depoziție în favoarea victimelor, poemele lui Varujan Vosganian se opresc și asupra copilăriei, transformată într-un spațiu securizant, într-un teritoriu paradiziac, în care cele mai banale întâmplări dobândesc o încărcătură mitică,revitalizând eul poetic.

Plasat sub semnul dualității care structurează volumul lui Varujan Vosganian, discursul erotic se contaminează la rândul său de sciziunea eului poetic,generând atât o reprezentare fantasmatică a iubirii,cât și transformarea erotismului într-un instrument al construcției de sine. Mai întâi, poetul conferă scenariilor erotice o dimensiune mitică, transferându-le într-un teritoriu imaginar pentru a le proteja de impactul realității – teritoriu reprezentat într-una dintre poezii prin recursul la lumea virtuală. „Te-am întâlnit pe chat, așa că poți lua orice înfățișare gândesc despre tine și tot pe chat am vorbit îndelung despre noi, am făcut dragoste fără prejudecăți, iar dacă am fost sinceri până la capăt unul cu altul, am avut și orgasm în același timp.” (p. 18) Mai apoi, iubirea le permite îndrăgostiților să formeze o entitate care își afirmă unicitatea în răspăr cu tentativa celorlalți de a se construi turnându-și experiența în tiparele deja existente. ”Ultima dată când am făcut dragoste pe când ne învârteam ca niște derviși. Ultima oară când am fost nebuni a fost prima oară când am fost mai nebuni, sub tălpile noastre se sfărâma în cioburi tot ce fusese până atunci interzis”. (p. 14)

Prelucrând, prin intermediul mărcilor stilistice specifice modernismului poetic, tema memoriei atât sub aspectul reprezentării trecutului traumatic al comunității armenești, cât și sub cel al trecutului mitizat al copilăriei, Varujan Vosganian construiește un univers mitic în care se înlănțuie teme cu o rezonanță mistică.