ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »

duminică, 29 noiembrie 2020

Recenziile Mădălinei 2 - Despre cei ce pleacă și poveștile care rămân



Titlu: Câinele șchiop

Autor: Radu Părpăuță

Editura Lebăda Neagră

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 192

  

Fiecare moment de grea încercare, din istorie, produce o schimbare radicală în societate, la nivel economic, politic, spiritual și mental. Însă ceea ce nu se schimbă niciodată este iminența morții,siguranța unui sfârșit spre care ne îndreptăm cu toții. Aceste idei sunt dezvoltate de scriitorul român, Radu Părpăuță, în cartea sa intitulată „Câinele șchiop”. Volumul, publicat la Editura Lebăda Neagră, cuprinde douăzeci și una de povestiri care abordează teme dintre cele mai diverse, printre care se numără: viața, moartea, familia și societatea rurală. 

            Prima poveste, care dă titlul volumului, prin alegoria câinelui fără nume, autorul aduce în discuție transformările pe care societatea, proaspăt ieșită din comunism, le-a suferit la primul contact cu capitalismul. Câinele familiei Adamescu primește, în fiecare zi, hrana și apa de care are nevoie pentru a supraviețui. Obișnuit să trăiască legat, animalul nu își pune problema libertății. Atunci când familia Adamescu ia decizia de a se muta, patrupedul devine, dintr-un simplu observator al vieții cotidiene, o problemă pentru stăpâni. În cele din urmă,el este dezlegat și abandonat, fiind nevoit să se descurce singur în lume. Astfel câinele devine un simbol al oamenilor greu adaptabili la noul sistem.În demersul său de aș asigura hrana, patrupedul nostru are parte de un accident, astfel ajungând să fie numit de către săteni „Câinele șchiop”.Autorul ne invită să speculăm pe marginea destinului câinelui vagabond.Apariția luminoasă a protagonistului canin  pe câmpul cu floricele unde se jucau copiii, și apoi dispariția sa misterioasă, ne lasă cu o imagine paradisiacă, a unei lumi de dincolo senine.

În următoarea povestire, peisajul paradiziac  este înlocuit cu cel grav, al unui spital, al salonului numărul 5, mai exact. Odată cu imersiunea în acest microunivers al bolnavilor, autorul pornește de la un subiect serios, și anume gravitatea morții, ajungând în cele din urmă să glorifice viața. Mozaicul social din salonul numărul 5 este cât se poate de divers. Personajele nu par să aibă ceva în comun, în afară de faptul că sunt bolnavi. Însă ceea ce îi unește pe toți este narațiunea, văzută ca un mecanism de supraviețuire în fața morții. Fiecare personaj își povestește viața, tratând moartea cu o „cruzime veselă”.

După cele două ficțiuni, autorul inserează o genealogie narativă a familiei sale, de la străbunici până în prezent. Narațiunile despre familie, țesute asemeni unei pânze de păianjen, construiesc o imagine de ansamblu asupraultimilor 150 de ani de istorie, cuprinzând evenimentele marcante, precum: Războiul de independență, cele două războaie mondiale și regimul comunist. Viața personajelor este privită și relatată din perspectiva secolului XXI, iar acest lucru conferă o nuanță umoristică textului.

            Pe parcursul întregului volum este evidențiată ideea că moartea nu constituie un sfârșit violent, de care trebuie să ne fie teamă, ci o trecere lină de aici spre un dincolo despre care nu știm prea multe. Omul simplu folosește umorul pentru a vorbi despre cele mai grele împrejurări ale vieții. Nu este de mirare că, în volum, există anumite povestiri în care moartea pare să fie luată în derâdere, ca în cazul  scheletului mătușii decedate care devine un instrument de divertisment. Transcendența se diminuează, iar Dumnezeu este redus la rang de sfătuitor.

            Firul roșu care leagă toate povestirile din acest volum este defectul fiecărui personaj, ceea ceîl deosebește de ceilalți și îi conferă un rol aparte în comunitate. Orice personaj, indiferent că este bețiv, bolnav sau intelectual, prin anumite împrejurări externe, ajunge la o condiție asemănătoare cu cea a câinelui șchiop. La fel ca în cazul cățelului nostru, numele nu mai au nici o valoare, tot ceea ce contează fiind povestea.

Textul lui Radu Părpăuță își propune să fie un melanj între realitate și ficțiune, cititorul ajungând uneori la incapacitatea de a face diferența dintre cele două. Privirea ațintită asupra trecutul și a mentalității rurale îl plasează pe autor în postura unui Ion Creangă postmodern.Intertextualitatea abundentă specifică postmodernismului este utilizată în scop ludic, umoristic, referințele variind de la texte și autori consacrați ai literaturii universale, precum Edgar Allan Poe și Milan Kundera, până la versuri din muzica populară și personaje din desenele animate.

Cei care au îndrăgit textele lui Creangă, cu siguranță se vor simți atrași de acest volum.Umorul și naturalețea cu care Radu Părpăuță tratează cele mai Înalte teme îl așează pe acesta printre cei mai interesanți și ludici autori ai ultimilor ani. 

  
                                   COMANDĂ CARTEA

joi, 26 noiembrie 2020

Recenziile lui Gică 11 - Pachetul de Sebastian Fitzek

 


  

Titlu: Pachetul 

Autor: Sebastian Fitzek 

Editura Lebăda Neagră

Titlu original: Das Paket (2016)

Traducere de Adriana Marinescu

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 376

Media pe Goodreads: 3,93 din 9.887 note

 

O poveste plină de adrenalină, așa cum doar un autor de excepție poate realiza. Cartea lui Fitzek este asemeni unui carusel care accelerează de la un minut la altul și ai impresia că în orice moment poți cădea în gol.

Cei de la editură au vrut să sublinieze faptul că acest roman este un thriller psihologic, eu aș spune că de multe ori reușește să-și depășească genul și să evoce groază pură. Cred că stilul macabru este specific autorilor germani. L-am observat și în literatura lui Veit Etzold. Ei nu se opresc la ideea de crimă, ci doresc să-ți relateze groaza pe care au simțit-o personajele și suferințele prin care au trecut acestea.

În romanul de față, Fitzek ne prezintă un ucigaș din sfera lui Hannibal Lecter, un  criminal cunoscut ca „Frizerul”, din cauză că își rade victimele înainte să le ucidă. El preferă prostituatele, dar îi cade cu tronc și tânăra Emma Stein. În cazul Emmei, lucrurile se petrec straniu, deoarece psihopatul o lasă în viață.

Dar ce viață poți să mai ai după ce moartea te-a ținut în ghearele ei?

Mi-a plăcut foarte mult că autorul preferă să înceapă cu sfârșitul. Toate faptele au trecut și mai rămâne loc doar pentru rememorare.  Amintirile Emmei au rolul de a-i salva destinul și de a o absolvi de cele comise. Emma nu își relatează povestea în fața unui psihiatru, ci în fața prietenului ei avocat. Pe lângă legătura dintre cei doi, este evident că Emma nu caută un tratament, ci dreptatea. Ea are mintea atât de haotică încât de multe ori ești sceptic cu privire la cele relatate. Personajul nostru este o fostă psihiatră, adică o cunoscătoare a străfundurilor întunecate ale minții. Ea pare adesea să-și ficționalizeze amintirile pentru a se justifica. Avocatul are rolul de a o ajuta pe Emma să-și continue povestea, dar și cel de a lega fragmentele care nu par să se potrivească.

Pe lângă povestea psihologică, „Pachetul” merită citit și pentru atmosfera de coșmar pe care o creează autorul german. Ucigașul nu este doar un individ cu probleme mintale, el este un personaj extrem de organizat care realizează un ritual de fiecare dată când acționează. În cazul Emmei, „Frizerul” este mereu cu ea pentru că a însemnat-o psihic. Orice obiect care are legătură cu personajul negativ reușește să îi creeze Emmei o stare de paranoia. Până când ucigașul nu va fi prins, el va face parte din ea.

Povestea se desfășoară asemeni unui vis tulburător, în care toate lucrurile rele se întâmplă unul după altul. Ritmul povestirii este accelerat și tot timpul plonjezi în alte situații înspăimântătoare. Aspectul de vis este una dintre cauzele pentru care povestea Emmei este și mai puțin credibilă. Autorul știe să se joace cu paranoia personajului și să modifice povestea după bunul lui plac. Tensiunea pe care o simți în momentul lecturii te face să dai pagină după pagină cu sufletul la gură. Lectura acestei cărți reprezintă o călătorie printr-un loc tenebros în care lucrurile își pierd consistența și abia aștepți să ajungi la revelația din final.

Ideea de înăuntru are un rol esențial în poveste. Emma stă înăuntrul casei ei pentru că se teme că răul umblă pe afară. Spațiul ei personal îi conferă siguranță. Scânteia se aprinde odată ce Emma primește pachetul pentru vecinul ei. Ea se întreabă în continuu ce se află înăuntru, și ideile nu încetează să apară. Însă cel mai interesant spațiu interior este chiar mintea personajului în care haosul și-a făcut de lucru.

„Pachetul” a fost primul roman pe care l-am citit de la acest autor, dar sper să ajung, cât de curând, să îi lecturez întreaga operă, pentru că îmi place modul în care creează povești pline de suspans. Fitzek este un autor original care cu siguranță va face vâlvă printre cititorii de mystery din România.


                                         COMANDĂ CARTEA

 

Protocolul Varșovia de Steve Berry


  


Titlu: Protocolul Varșovia 

Autor: Steve Berry

Editura: RAO

Număr pagini: 432

 

Malone, fost agent de informații al Departamentului de Justiție, care deține acum un anticariat în Copenhaga, este în Belgia pentru a participa la cel mai mare târg de carte antică din Europa. Când trei bărbați fură o relicvă, acțiunea se precipită și Malone este aruncat întro luptă sângeroasă între trei națiuni pentru un secret care, dacă este dezvăluit, ar putea schimba echilibrul de putere în Europa.

De pe străduțele cu parfum de epocă ale orașului Bruges, din Belgia, până la interioarele elegante ale Castelului Wawel, din Polonia, și în adâncurile unei uriașe mine de sare, romanul vă poartă într-o aventură plină de surprize, în care singura necunoscută rămâne... Protocolul Varșovia.

luni, 23 noiembrie 2020

Furie și furtună (Mesagerul #1) de Jennifer L. Armentrout


 

Titlu: Furie și furtună

Autor: Jennifer L. Armentrout

Editura: Litera

Anul apariției: 2020

 

FACEȚI CUNOȘTINȚĂ CU TRINITY MARROW, O TÂNĂRĂ CU UN SECRET EXPLOZIV

Deși e pe cale să-și piardă vederea, Trinity Marrow, în vârstă de optsprezece ani, are capacitatea de a vedea și de a comunica cu spiritele. Harul ei este unic, parte dintr-un secret atât de primejdios, încât o constrânge să trăiască ascunsă întrun complex rezidențial izolat și fortificat, apărat strașnic de Gardieni – gargui cu înfățișări multiple, responsabili cu apărarea omenirii (și a ei) împotriva demonilor.

Când Gardieni dintr-un alt clan îi aduc vești tulburătoare, universul protector al lui Trinity se prăbușește. Și pentru ca lucrurile să devină și mai complicate, unul dintre ei este cea mai enervantă și fermecătoare persoană întâlnită vreodată. Zayne are și el secrete care îi pot da lui Trinity viața peste cap… dar când demonii pătrund în comunitate și adevărata natură a lui Trinity iese la iveală, colaborarea dintre ei devine unica alternativă posibilă. Pentru a-și salva familia și, poate, chiar lumea întreagă, ea trebuie să învețe să aibă încredere în Zayne…

„Ca de obicei, Armentrout excelează în crearea unei lumi paranormale credibile, accesibile și încântătoare.“ – Booklist

„Personajele lui Jennifer L. Armentrout îți acaparează inima și nu-i mai dau drumul. Fiecare pagină m-a făcut să-mi doresc să citesc mai mult.“ – Brigid Kemmerer 

„Acțiunea și suspansul cresc cu fiecare capitol, oferind o lectură cu adevărat captivantă. Cititorii vor aștepta cu nerăbdare continuarea…“ – School Library Journal

Privește-mă cum cad de Mons Kallentoft


 

Titlu: Privește-mă cum cad

Autor: Mons Kallentoft

Editura: TREI

Traducere de Mădălina Grosoiu

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 488

 

“O poveste care te marchează profund.” - Library Journal

 

De la autorul bestsellerurilor Sacrificiul din miezul iernii și Vară fatală

 

Povestea unui tată care își caută cu disperare fiica iubită și o incursiune dincolo de aparența sclipitoare a unei destinații turistice de vis.

 

Au trecut trei ani de când Emme, fiica în vârstă de 16 ani a lui Tim Blanck, a dispărut în timpul unei excursii în Mallorca. Tim și-a promis că nu va înceta niciodată să o caute, o promisiune care i-a distrus căsnicia și l-a făcut să se stabilească în Palma, unde a început să lucreze ca detectiv particular.

Când e însărcinat să o urmărească pe soția unui bogătaș, bănuită de infidelitate, Tim e atras pe neașteptate într-o lume a corupției și a lăcomiei fără scrupule. Acolo, descoperă o pistă care l-ar putea duce la Emme. Riscându-și viața, Tim se va arunca în lupta pentru aflarea adevărului despre ceea ce s-a întâmplat cu fiica sa.

 

„Kallentoft aduce un suflu plin de prospețime și de forță în literatura polițistă scandinavă.” - The Washington Times

 

„Un roman complex, zguduitor.” - Kirkus Reviews

joi, 19 noiembrie 2020

Fragment în avanpremieră: Toate sistemele în alertă de Martha Wells




Titlu: Toate sistemele în alertă 

Autor: Martha Wells

Editura: Paladin

Titlu original: All System Red

Traducere din limba engleză de Iulia Dromereschi

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 240

Domeniu: Science-Fiction 

 

PREMIILE HUGO, NEBULA ȘI LOCUS

 

„Aveam patru oameni în perfectă stare şi trebuia să am grijă

să nu fie ucişi. Nu-mi păsa de ei personal, dar nu ar fi dat bine

la dosar, iar dosarul meu arăta deja groaznic.”

 

Aflată într-o expediție științifică pe o planetă necunoscută, echipa Cercetare Aux este atacată în mod neprevăzut. O provocare pentru AsaSint, robotul care nu poate să asigure securitatea echipei decât prin interacțiuni cu oamenii, extrem de stânjenitoare pentru el. În ciuda reputației sale de „mașină de ucis“, responsabilitatea îi este permanent pusă în balanță cu introvertirea. Limitele dintre ingineria anorganicului și conștiința umană tind să dispară, iar AsaSintul încearcă să-și elucideze trecutul, impulsionat de comportamentul lui tot mai omenesc.

 

„Aşa că ne-au făcut mai inteligenți.

Anxietatea şi depresia erau efectele secundare.”

 

„Una dintre cele mai umane experiențe de care puteți avea parte în literatura SF a momentului: o mașinărie de ucis care este mereu îmbufnată și iubește telenovelele.“ npr.org

 

„Oricât ar părea de superficial, textul Marthei Wells este o lectură complexă ce ridică multe întrebări, oferindu-le cititorilor ocazia de a-și găsi propriile răspunsuri.“ sffbookreview.wordpress.com

 

„Toate sistemele în alertă vorbește despre liberul arbitru și autonomie, dar și despre dificultățile întâmpinate de introvertiți în viața de zi cu zi.“ fantasyliterature.com

„Este întotdeauna o încântare să citesc poveștile Marthei Wells, iar seria Jurnal de AsaSint are un farmec aparte.“ locusmag.com

 

„Între adevărul care există undeva, acolo, și adevărul pe care-l constată în propria lui minte, povestirea lui AsaSint oferă o aventură plină de amuzament, bună dispoziție și sensibilitate.” kirkusreviews.com

 

„Panopticul straniu al interfețelor multiple ale SecUnității permite o perspectivă hibridă a naratorului de persoana întâi și a celui omniscient, care își contextualizează experiența fără să cedeze oamenilor lumina reflectoarelor.“ publishersweekly.com

 

FRAGMENT


PERFORMANŢĂ 60% ŞI ÎN SCĂDERE 

Habitatele noastre sunt model standard, şapte domuri interconectate, aşezate pe o câmpie relativ plată, deasupra unei văi de râu înguste, cu sistemul nostru generator de energie şi pentru cel pentru reciclare conectate în lateral. Aveam un sistem de mediu, însă fără sasuri, fiindcă atmosfera planetei era respirabilă – nu şi deosebit de bună pentru oameni, pe termen lung. Nu ştiu de ce, fiindcă nu este unul dintre lucrurile pe care contractul mă obligă să le cunosc.

Am ales locul acesta fiindcă se află chiar în centrul zonei de evaluare şi chiar dacă există copaci împrăştiaţi pe câmpie, toți sunt înalți de circa cincisprezece metri, foarte subţiri, cu un singur strat de coroană, aşa că e dificil pentru orice s-ar apropia să-i folosească drept camuflaj. Fireşte, asta nu lua în considerare nimic ce s-ar fi apropiat prin subteran.

Habitatul este prevăzut cu uşi de siguranţă, însă HubSystemul mi-a comunicat că cea principală era deja deschisă când a aterizat hopperul. Dr. Gurathin pregătise o targă şi o ghidase spre noi. Overse şi Arada reuşiseră să o stabilizeze pe Bharadwaj, aşa că am putut s-o las jos şi să-i urmez pe ceilalţi spre habitat.

Oamenii s-au îndreptat spre infirmerie, iar eu m-am oprit să trimit comenzi micului hopper, care s-a închis şi s-a etanșat. Abia apoi am încuiat uşile exterioare. Prin canalul de securitate, le-am comunicat dronelor să ne extindă perimetrul, ca să fiu avertizat dacă se apropia de noi ceva mare. Am setat câteva monitoare pe senzorii seismici, care să mă anunţe despre anomalii, în cazul în care acel ceva mare ipotetic hotăra să ajungă la noi prin subteran. 

După ce am securizat habitatul, m-am întors în așa-numita cameră de securitate, unde se aflau arme, muniţie, alarme de perimetru, drone şi unde erau depozitate toate celelalte dispozitive care ţineau de securitate – inclusiv eu. M-am dezbrăcat de ce mai rămăsese din armură şi, la sfatul MedSystemului, am pulverizat cu spray cicatrizant pe toată partea afectată. Nu sângeram, fiindcă arterele şi venele mele se sigilează automat, însă nici plăcut la vedere nu era. Şi durea, deşi cicatrizantul m-a amorţit puţin. Deja setasem prin HubSystem o interdicţie de securitate de opt ore, aşa că nimeni nu putea ieşi afară decât cu înştiinţarea mea. Apoi mi-am setat statutul ca fiind nefuncțional. Am verificat canalul principal, însă nu primisem nicio obiecţie.

Îngheţam, fiindcă regulatoarele mele de temperatură cedaseră la un moment dat, când ne îndreptam încoace, iar pielea protectoare de sub armură era făcută bucăţi. Aveam câteva de rezervă, însă nu ar fi fost nici practic şi nici simplu să îmbrac una acum. Singurul rând de haine disponibil era o uniformă încă nepurtată, dar nici pe aceea nu credeam c-aş fi putut-o îmbrăca. (Nu avusesem nevoie de uniformă fiindcă nu patrulasem în interiorul habitatului. Nimeni nu ceruse asta, pentru că erau doar opt şi toţi prieteni, deci s-ar fi dovedit o risipă de resurse – mai precis, eu.) Am căutat cu o mână în cutia de depozitare până când am găsit trusa medicală suplimentară la care am dreptul în caz de urgenţă, pe care am deschis-o și am scos pătura de supravieţuire. M-am înfofolit în ea, apoi m-am urcat pe patul de plastic din rezerva mea. Am lăsat uşa să se închidă, în timp ce lumina albă a clipit şi s-a aprins.

Nu era cu mult mai cald aici, dar era confortabil. M-am conectat la cablurile de realimentare şi reparaţie, m-am sprijinit de perete şi am început să tremur. MedSystemul m-a informat, plin de solicitudine, că performanţa mea era acum la 58% şi în scădere, ceea ce nu era o surpriză. Cu siguranţă mă puteam repara în opt ore, şi probabil îmi puteam creşte la loc majoritatea componentelor organice deteriorate, însă, la 58%, mă îndoiam c-aş putea efectua vreo analiză între timp. Aşa că am setat toate canalele de securitate să mă anunţe în cazul în care ceva încerca să mănânce habitatul şi am început să deschid stocul multimedia descărcat de pe canalele de divertisment. Mă durea prea tare ca să pot fi atent la orice avea o poveste, dar zgomotul prietenos putea să-mi ţină companie.

În acel moment, cineva a bătut la uşa rezervei.

M-am uitat la uşă şi am pierdut şirul tuturor inputurilor mele frumos aşezate. Ca un idiot, am spus:

— Ăăă… da? 

Dr. Mensah a deschis uşa şi a aruncat o privire în direcţia mea. Nu mă pricep să ghicesc vârsta reală a oamenilor, în ciuda tuturor exemplelor de divertisment vizual pe care le urmăresc. Oamenii din show-uri nu arată precum cei din realitate – cel puţin, nu în cele bune. Mensah avea pielea măslinie şi părul ceva mai deschis, şaten, tuns foarte scurt, şi mă gândeam că nu era tânără, altfel nu ar fi fost la comandă. A spus:

— Eşti bine? Ţi-am văzut raportul de stare.

— Ăăă…

Atunci mi-am dat seama c-ar fi trebuit să evit răspunsul, pretinzând că eram în stază. Mi-am acoperit pieptul cu pătura, sperând că nu văzuse că lipseau bucăţi din mine. Fără armura care mă ţinea strâns era mult mai urât.

— Bine.

Nu mă pricep la interacţiunile cu oamenii. Nu este vorba despre paranoia cu privire la modulul meu administrator, spart, şi nu sunt nici ei de vină. Eu sunt cel vinovat. Ştiu că sunt un AsaSint înfricoşător, şi ei sunt conştienţi de acest lucru, ceea ce ne stresează pe toţi, ceea ce mă stresează pe mine şi mai mult. În plus, dacă nu port armură e din cauză că sunt rănit şi una dintre părțile mele organice ar putea cădea pe podea în orice clipă, motiv pentru care nimeni nu vrea să vadă aşa ceva.

— Bine? S-a încruntat. Raportul spunea că ţi-ai pierdut douăzeci la sută din masa corporală.

— Vor creşte înapoi, am zis.

Ştiam că, în ochii unui om, păream pe moarte. Rănile mele erau echivalente cu amputarea la oameni a unui membru sau două, nemaivorbind de pierderea aproape a întregului volum de sânge.

— Ştiu. Totuşi. M-a privit îndelung, atât de lung, încât am comutat pe canalul de securitate pentru sala comună, unde membrii grupului care nu fuseseră răniţi vorbeau în jurul mesei. Discutau posibilitatea să mai existe exemplare ale faunei subterane şi îşi doreau să fi avut substanţe intoxicante. Părea o reacţie normală. Mensah a continuat: Ai fost foarte priceput cu doctorul Volescu. Nu cred că şi-au dat seama şi ceilalţi. Au fost impresionaţi.

— Face parte din instrucţiunile medicale de urgenţă pentru calmarea victimelor. Am tras pătura mai aproape, ca să nu vadă nimic îngrozitor. Simţeam că ceva picură din mine.

— Da, însă MedSystemul a stabilit că Bharadwaj constituie prioritatea şi nu a verificat semnele vitale ale lui Volescu. Nu a luat în considerare şocul întâmplării şi s-a aşteptat să fie capabil să plece de acolo pe propriile lui picioare.

Pe canalele de comunicare era limpede că toţi ceilalţi analizaseră înregistrările videocamerei de teren a lui Volescu. Spuneau lucruri de genul: „Nici măcar nu ştiam că are faţă.“ Purtasem armura de când venisem şi nu-mi mai deschisesem casca atunci când mă aflam în preajma lor. Nu exista un motiv specific. Singura parte din mine pe care ar fi văzut-o ar fi fost capul, care este standard omenesc, general. Dar nu vruseseră să-mi adreseze niciun cuvânt şi nici eu nu dorisem să stau de vorbă cu ei. Când eram la datorie, m-ar fi distras, iar când nu… pur şi simplu nu voiam. Mensah mă văzuse când semnase contractul de închiriere. Dar abia dacă îmi aruncase o privire şi nici eu nu mă uitasem atent, fiindcă, repet, AsaSint + om = stânjeneală. Dacă-mi păstrez armura pe mine, descurajez mereu orice interacţiune care nu e necesară.

Am spus:

— Face parte din misiunea mea să nu ascult canalele sistemului când… se produc greşeli.

De aceea este nevoie de constructe, de SecUnităţi cu componente organice. Însă ar trebui să ştie asta. Înainte să accepte livrarea mea, înregistrase cam zece proteste, încercând să scape de obligativitatea de a mă avea. Nu i-o reproşam. Nici eu nu m-aş fi dorit.

Acum, serios, nu ştiu de ce nu am spus, pur şi simplu: „Cu plăcere. Te rog să pleci din rezerva mea, ca să pot picura în linişte.“

— Bine, a zis şi m-a privit timp de ceea ce am știut, obiectiv, că au fost 2,4 secunde, iar subiectiv, în jur de douăzeci de minute chinuitoare. Ne vedem peste opt ore. Dacă ai nevoie de orice până atunci, te rog să-mi trimiţi o alertă pe canal. Apoi a făcut un pas în spate şi a lăsat uşa să gliseze şi să se închidă.

Asta m-a făcut să mă întreb de ce se minunau toţi, aşa că am accesat înregistrarea incidentului. OK, uau. Vorbisem cu Volescu pe parcursul întregii urcări prin crater. Fusesem preocupat, mai ales, de traiectoria hopperului şi ca Bharadwaj să nu sângereze până la moarte, dar şi de ceea ce ar fi putut ieşi din crater ca să mai încerce o dată. Practic nu-mi ascultasem propriile cuvinte. Îl întrebasem dacă avea copii. Era uimitor! Poate mă uitam la prea multe emisiuni de divertisment. (Avea copii. Era căsătorit cu patru femei şi avea şapte copii, toţi acasă, cu partenerele lui.)

Toate nivelurile mele erau prea ridicate acum pentru o perioadă de odihnă, aşa că am decis că puteam, la fel de bine, să profit de asta şi să privesc şi celelalte înregistrări. A fost momentul în care am descoperit ceva ciudat. Exista un ordin de „renunţare“ pe canalul de comandă al HubSystemului, cel care controla, sau aşa credea, modulul meu administrator. Fusese probabil o eroare. Nu mai conta, fiindcă atunci când MedSystemul are prioritate…

 

PERFORMANŢĂ 39%. STAZĂ INIŢIATĂ PENTRU SECVENŢA DE REPARARE DE URGENŢĂ.

 

                                                          PRECOMANDĂ CARTEA


Justiție divină de David Baldacci



   

Titlu: Justiție divină

Autor: David Baldacci

Editura: RAO

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 480

 

Cea de-a patra carte din seria The Camel Club prezintă un grup de prieteni care au în comun o legătură cu Oliver Stone, un fost veteran de război din Vietnam. Acțiunile se plasează în cele mai diferite locuri, de la cele mai liniștite coridoare ale agențiilor de spionaj din Washington și până întrun oraș minier de cărbune.