ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »

joi, 10 decembrie 2020

Recenziile lui Gică 13 - Războiul macului de R. F. Kuang




Titlu: Războiul macului

Autor: R. F. Kuang

Editura: Paladin

Titlu original: The Poppy War (2018)

Traducere de Alexandra Fusoi

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 584

Domeniu: Fantasy

Media pe Goodreads: 4,01 din 50.978 note

 

PREMIILE COMPTON CROOK ȘI STABBY

 

Unul  dintre cele mai violente romane pe care le-am citit  anul acesta. Un grimdark plin de acțiune, cu personaje memorabile și confruntări sângeroase. R. F. Kuang dă naștere unei narațiuni dure, în care principiile etice sunt cel mai adesea evitate, redând într-o manieră tranșantă realitatea războiului. În acest univers aflat într-o tensiune maximă, personajele nu pot fi decât eroi sau victime.

Povestea începe cu Rin, o orfană de război care a fost adoptată de o familie ce se ocupă cu negoțul de opiu. Lumea tinerei se zguduie atunci când află că urmează să fie măritată cu un bărbat mult mai în vârstă decât ea. Însă Rin tânjește la mai mult decât soarta unei soții sclave. Dorința tinerei de a se afirma o ajută să promoveze examenul de admitere la Academie, și astfel să intre la cea mai prestigioasă școală militară din imperiu.

Digresiunea socială există și se concretizează atunci când tânăra țărancă ajunge la Academia Sinegard. Spre deosebire de Rin, Ceilalți studenți sunt fiii sau fiicele unor familii înstărite, tineri care au avut acces la o cultură înaltă și care au fost antrenați în artele marțiale încă de la cea mai fragedă vârstă. Ura împotriva persoanei venite dintr-un mediu rural este vizibilă chiar și în cazul profesorilor, astfel Rin trebuie să supraviețuiască într-un mediu complet ostil.

După cum ne putem da seama încă din titlu, mersul normal al lucrurilor este perturbat de venirea războiului, iar personajele noastre sunt propulsate în mijlocul violenței. Asemeni vechilor confruntări istorice, luptele care au loc nu se înfăptuiesc între două personaje, ci între două imperii. Soldații poporului inamic apar ca niște ființe fără conștiință, lupi însetați de sânge, care, odată ce au plecat la război,  și-au asumat propria moarte pentru victoria țării.

Kuang realizează o lume Fantasy în stil asiatic. Războaiele despre care este vorba în roman au corespondent real conflictele militare dintre China și Japonia. Detaliile macabre, prin care sunt prezentate morțile victimelor, sunt specifice spațiului asiatic. Violența este prezentă într-o multitudine de forme, de la ura împotriva celui slab, până la imaginile morților decapitați, incendiați sau îngropați și sfâșiați de câini. Chiar dacă la început Rin pare o persoană destul de rațională, pe parcursul romanului furia ei este din ce în ce mai mare, conducând-o la fapte care nu au niciun suport etic. Rin este personajul cu care înaintezi în poveste, dar adesea ajungi să-l acuzi pentru cele comise.

Autoarea are un stil excepțional de a crea personaje. Pe lângă Rin, există caractere pe care ajungi ori să le urăști ori să le îndrăgești. Mi-a plăcut mult de profesorul Jiang, cel care a contribuit cel mai mult la evoluția protagonistei. Jiang este omul excentric, el nu își face prezența la niciunul dintre cursurile pe care trebuie să le susțină, este mai tot timpul drogat și adesea fredonează vechi cântece erotice. Cu toate astea, tu știi că el urmează să aibă un rol important în poveste. Un alt personaj care mi-a atras atenția, dar pe care am ajuns destul de repede să nu-l agreez, a fost Altan. Cu toate că este cel mai priceput în artele marțiale, Altan este condus de dorința de răzbunare. Judecata lui este întunecată, fiind în stare să ia cele mai periculoase decizii, chiar dacă asta îi pune pe toți în pericol. Majoritatea personajelor sunt arhetipale, fiind ușor de identificat și în alte romane Fantasy. Cu toate acestea, Kuang dă naștere unor prototipuri originale, precum băiatul din butoi sau luptătorul cu grebla. 

Am apreciat că autoarea a preluat un fenomen magico-religios care încă mai poate fi exploatat. Între fizic și metafizic se află șamanii. Ei sunt cei care au acces la forțe incredibile prin afilierea cu un zeu. Există un panteon al zeilor foarte bine realizat. Cei care pot ajunge la entitățile metafizice  sunt considerați periculoși și sunt utilizați ca asasini ai imperiului.

Primul roman din trilogia lui R. f. Kuang este un Fantasy veritabil pe care trebuie neapărat să-l citiți. Eu abia aștept să văd cum va continua povestea, e imposibil să-mi imaginez un final clar. Cel mai curios sunt cum va reuși Starlight Media să realizeze un serial TV după această trilogie complexă. Dar asta rămâne de văzut. Până atunci sper să reușesc să lecturez și celelalte două volume, „The Dragon Republic” și „The Burning God”, ultimul fiind nominalizat luna aceasta la premiile Goodreads. 


                                   COMANDĂ CARTEA

joi, 3 decembrie 2020

Lună albastră de Lee Child



 

Titlu: Lună albastră

Autor: Lee Child

Editura: TREI

Traducere de Constantin Dumitru-Palcus

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 448

 

„Child își dă măsura talentului în acest roman plin de suspans.“ - Publishers Weekly

„E un univers aleatoriu, dar din când în când lucrurile se așază cum trebuie”, spune Reacher.

Însă de data asta nu e deloc așa. Într-o cursă Greyhound, Reacher se gândește la ale lui, într-o călătorie fără țintă, pentru care are tot timpul din lume. Apoi coboară din autobuz pentru a ajuta un bătrân pe care parcă-l pândește necazul.

Ajuns în orașul natal al acestuia, descoperă că bătrânul și soția lui datorează o sumă imensă de bani unor oameni foarte periculoși, care fac parte din cele două organizații criminale ce își dispută supremația asupra acelui oraș.

Lucrurile se precipită și Reacher devine ținta celor două bande rivale, în mijlocul unui război sângeros pentru putere.

„E nespus de reconfortant să te lași în mâinile lui Child și ale eroului său – un om bun despre care știm că va face dreptate înainte de a-și continua călătoria, cu periuța de dinți în buzunar.” - The Guardian

„Planurile de atac și observațiile inteligente ale lui Reacher împlinesc pe deplin așteptările fanilor lui. Tensiunea e foarte bine dozată și ritmul alert al acțiunii se menține pe tot parcursul acestui nou roman marca Lee Child.” - Library Journal

Mă iubește, nu mă iubește (Helen Grace #7) de M. J. Arlidge


Titlu: Mă iubește, nu mă iubește

Autor: M. J. Arlidge

Editura: TREI

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 352

 

„Helen Grace este una dintre cele mai puternice eroine din ultimii ani.” - Jeffery Deaver, scriitor

Al șaptelea roman din seria Helen Grace

Trupul unei femei zace în mijlocul drumului. La prima vedere pare victima unui tragic accident. Dar când Helen Grace ajunge la fața locului, este clar că e vorba despre un asasinat cu sânge rece. De ce ar vrea cineva să omoare o femeie cumsecade?

În cealaltă parte a orașului, un farmacist este ucis, în timp ce o clientă scapă nevătămată. Cum își alege asasinul victimele?

Cine trăiește? Cine moare? Cine urmează? Ceasul ticăie.

Dacă Helen nu poate rezolva repede acest puzzle mortal, va curge și mai mult sânge. O mișcare greșită și ar putea fi chiar sângele ei…

„Acțiunea se desfășoară pe parcursul a 24 de ore. Ambiția mea a fost să scriu cea mai plină de adrenalină poveste a seriei Helen Grace.” - M. J. Arlidge

„Alert și extrem de tensionat... captivant!” – Sun

„Un thriller cinematic, de citit dintr-o suflare. Personaje feminine puternice, de ambele părți ale baricadei.” - crimereview. co. uk

Recenziile lui Gică 12 - Prăbușirea imperiului de John Scalzi



Titlu: Prăbușirea imperiului

Autor: John Scalzi

Editura: Nemira

Titlu original: The collapsing empire (2017)

Traducere de Nina Iordache

Anul apariției: 2019

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,11 din 38.269 note

 

Nu sunt un cititor pasionat de literatura science-fiction, dar pe parcursul timpului am descoperit câteva opere care mi-au plăcut în mod special. Știam de mult că John Scalzi este recunoscut pentru „Războiul bătrânilor”, o serie care a obținut multe premii literare, și am decis că ar fi cazul să încerc, și eu, o carte de la acest autor. Așa am ajuns să citesc „Prăbușirea imperiului”, prima parte din trilogia „Interdependența”.

Scalzi realizează o lume extrem de rațională, un univers în care fiecare sistem este dependent de celălalt pentru a-și asigura supraviețuirea. La mulți ani lumină de Pământ, umanitatea trăiește răspândită pe zeci de planete care alcătuiesc o rețea imensă, cu distanțe incredibile între fiecare avanpost. Ceea ce le permite indivizilor să călătorească de la o planetă la alta este Fluxul, o energie cosmică care are capacitatea de a împinge navele spațiale spre o anumită destinație. Fluxul este cel care le permite planetelor să comunice între ele, iar comercianților să își transporte marfa, pentru a asigura viața și bunul trai în întreg sistemul. Însă energia transportoare este un fenomen asupra căruia oamenii nu au control. Ei se folosesc de ea, dar nu pot să o manipuleze. Energia Fluxului poate în orice clipă să scadă și astfel să ducă la dispariția lui. Odată ce există teorii cu privire la evaporarea curenților care fac legătura între avanposturi, oamenii doresc să își asigure supraviețuirea, iar asta duce la haos.

Mi-a plăcut mult invenția Fluxului și modul în care Scalzi știe să se joace cu un sistem care oricând își poate găsi sfârșitul. Universul realizat de autor este foarte fragil, iar vulnerabilitatea se reflectă cel mai bine în personaje. Sistemul de planete este condus de un Împărax care trebuie să aibă grijă de o lume asemeni unui glob de sticlă. Împăraxul nostru este o fată care dă mai mereu impresia că abia a ieșit din perioada adolescenței, o ființă fragilă ce se formează pe parcursul romanului.

Un minus pe care nu pot să nu-l remarc este chiar construcția personajelor. Protagoniștii noștri sunt realizați superficial și par să nu aibă nici o dimensiune interioară. Împăraxul este singurul construit pe un fundal, în rest, sunt doar caractere plasate acolo unde e cazul. Nici pe antagoniști nu prea poți să-i detești. Singura care iese în evidență fiind Kiva, unul dintre comandanții de pe nava „Da, Domnule”. Kiva reprezintă specimenul brutal care deține tot timpul controlul și care are un apetit sexual imens. Ea este un păpușar care reușește să-i manevreze pe ceilalți după bunul ei plac. Nici atunci când e vorba de bani, ea nu stă deoparte, ci se plasează acolo unde are cele mai mari avantaje. Cu toată pendularea ei, Kiva nu își pierde caracterul etic, ceea ce o face unul dintre eroii poveștii, chiar cel mai activ dintre ei.

Fiindcă acțiunea e plasată departe în viitor, autorul a vrut să specifice că umanitatea este capabilă să treacă peste prejudecățile trecutului. Astfel, există o sexualitate abundentă. Nu contează cine cu cine întreține relații intime și nici dacă aceștia sunt de sex diferit sau de același gen. Sexul dintre un bărbat și o femeie este de domeniul trecutului fiind privit cu banalitate.

Am avut o problemă cu traducerea. Înțeleg că trebuia să păstreze titulatura de Împărax, dar de ce a fost nevoie să se traducă și numele navelor spațiale, denumiri care erau într-adevăr fraze, dar care puteau fi explicate foarte bine în notele de subsol. A fost de-a dreptul comic să dau, în mijlocul acțiunii, peste nume de nave care nu aveau niciun sens. Sau poate nu am înțeles eu exact care e treaba.

Pentru mine, cartea lui John Scalzi are mai multe minusuri decât plusuri și nu știu dacă voi trece și la volumul următor. Într-adevăr, există și lucruri interesante, precum Fluxul și Camera Memoriei, dar, de cele mai multe ori, povestea pare să stea în loc, iar acțiunea se concretizează foarte greu. Cred că pasionații de acest gen vor fi impresionați de invențiile autorului, dar eu, fiind un cititor de thriller, am așteptat mai multă acțiune de la această poveste.

 

                                COMANDĂ CARTEA


duminică, 29 noiembrie 2020

Recenziile Mădălinei 2 - Despre cei ce pleacă și poveștile care rămân



Titlu: Câinele șchiop

Autor: Radu Părpăuță

Editura Lebăda Neagră

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 192

  

Fiecare moment de grea încercare, din istorie, produce o schimbare radicală în societate, la nivel economic, politic, spiritual și mental. Însă ceea ce nu se schimbă niciodată este iminența morții,siguranța unui sfârșit spre care ne îndreptăm cu toții. Aceste idei sunt dezvoltate de scriitorul român, Radu Părpăuță, în cartea sa intitulată „Câinele șchiop”. Volumul, publicat la Editura Lebăda Neagră, cuprinde douăzeci și una de povestiri care abordează teme dintre cele mai diverse, printre care se numără: viața, moartea, familia și societatea rurală. 

            Prima poveste, care dă titlul volumului, prin alegoria câinelui fără nume, autorul aduce în discuție transformările pe care societatea, proaspăt ieșită din comunism, le-a suferit la primul contact cu capitalismul. Câinele familiei Adamescu primește, în fiecare zi, hrana și apa de care are nevoie pentru a supraviețui. Obișnuit să trăiască legat, animalul nu își pune problema libertății. Atunci când familia Adamescu ia decizia de a se muta, patrupedul devine, dintr-un simplu observator al vieții cotidiene, o problemă pentru stăpâni. În cele din urmă,el este dezlegat și abandonat, fiind nevoit să se descurce singur în lume. Astfel câinele devine un simbol al oamenilor greu adaptabili la noul sistem.În demersul său de aș asigura hrana, patrupedul nostru are parte de un accident, astfel ajungând să fie numit de către săteni „Câinele șchiop”.Autorul ne invită să speculăm pe marginea destinului câinelui vagabond.Apariția luminoasă a protagonistului canin  pe câmpul cu floricele unde se jucau copiii, și apoi dispariția sa misterioasă, ne lasă cu o imagine paradisiacă, a unei lumi de dincolo senine.

În următoarea povestire, peisajul paradiziac  este înlocuit cu cel grav, al unui spital, al salonului numărul 5, mai exact. Odată cu imersiunea în acest microunivers al bolnavilor, autorul pornește de la un subiect serios, și anume gravitatea morții, ajungând în cele din urmă să glorifice viața. Mozaicul social din salonul numărul 5 este cât se poate de divers. Personajele nu par să aibă ceva în comun, în afară de faptul că sunt bolnavi. Însă ceea ce îi unește pe toți este narațiunea, văzută ca un mecanism de supraviețuire în fața morții. Fiecare personaj își povestește viața, tratând moartea cu o „cruzime veselă”.

După cele două ficțiuni, autorul inserează o genealogie narativă a familiei sale, de la străbunici până în prezent. Narațiunile despre familie, țesute asemeni unei pânze de păianjen, construiesc o imagine de ansamblu asupraultimilor 150 de ani de istorie, cuprinzând evenimentele marcante, precum: Războiul de independență, cele două războaie mondiale și regimul comunist. Viața personajelor este privită și relatată din perspectiva secolului XXI, iar acest lucru conferă o nuanță umoristică textului.

            Pe parcursul întregului volum este evidențiată ideea că moartea nu constituie un sfârșit violent, de care trebuie să ne fie teamă, ci o trecere lină de aici spre un dincolo despre care nu știm prea multe. Omul simplu folosește umorul pentru a vorbi despre cele mai grele împrejurări ale vieții. Nu este de mirare că, în volum, există anumite povestiri în care moartea pare să fie luată în derâdere, ca în cazul  scheletului mătușii decedate care devine un instrument de divertisment. Transcendența se diminuează, iar Dumnezeu este redus la rang de sfătuitor.

            Firul roșu care leagă toate povestirile din acest volum este defectul fiecărui personaj, ceea ceîl deosebește de ceilalți și îi conferă un rol aparte în comunitate. Orice personaj, indiferent că este bețiv, bolnav sau intelectual, prin anumite împrejurări externe, ajunge la o condiție asemănătoare cu cea a câinelui șchiop. La fel ca în cazul cățelului nostru, numele nu mai au nici o valoare, tot ceea ce contează fiind povestea.

Textul lui Radu Părpăuță își propune să fie un melanj între realitate și ficțiune, cititorul ajungând uneori la incapacitatea de a face diferența dintre cele două. Privirea ațintită asupra trecutul și a mentalității rurale îl plasează pe autor în postura unui Ion Creangă postmodern.Intertextualitatea abundentă specifică postmodernismului este utilizată în scop ludic, umoristic, referințele variind de la texte și autori consacrați ai literaturii universale, precum Edgar Allan Poe și Milan Kundera, până la versuri din muzica populară și personaje din desenele animate.

Cei care au îndrăgit textele lui Creangă, cu siguranță se vor simți atrași de acest volum.Umorul și naturalețea cu care Radu Părpăuță tratează cele mai Înalte teme îl așează pe acesta printre cei mai interesanți și ludici autori ai ultimilor ani. 

  
                                   COMANDĂ CARTEA

joi, 26 noiembrie 2020

Recenziile lui Gică 11 - Pachetul de Sebastian Fitzek

 


  

Titlu: Pachetul 

Autor: Sebastian Fitzek 

Editura Lebăda Neagră

Titlu original: Das Paket (2016)

Traducere de Adriana Marinescu

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 376

Media pe Goodreads: 3,93 din 9.887 note

 

O poveste plină de adrenalină, așa cum doar un autor de excepție poate realiza. Cartea lui Fitzek este asemeni unui carusel care accelerează de la un minut la altul și ai impresia că în orice moment poți cădea în gol.

Cei de la editură au vrut să sublinieze faptul că acest roman este un thriller psihologic, eu aș spune că de multe ori reușește să-și depășească genul și să evoce groază pură. Cred că stilul macabru este specific autorilor germani. L-am observat și în literatura lui Veit Etzold. Ei nu se opresc la ideea de crimă, ci doresc să-ți relateze groaza pe care au simțit-o personajele și suferințele prin care au trecut acestea.

În romanul de față, Fitzek ne prezintă un ucigaș din sfera lui Hannibal Lecter, un  criminal cunoscut ca „Frizerul”, din cauză că își rade victimele înainte să le ucidă. El preferă prostituatele, dar îi cade cu tronc și tânăra Emma Stein. În cazul Emmei, lucrurile se petrec straniu, deoarece psihopatul o lasă în viață.

Dar ce viață poți să mai ai după ce moartea te-a ținut în ghearele ei?

Mi-a plăcut foarte mult că autorul preferă să înceapă cu sfârșitul. Toate faptele au trecut și mai rămâne loc doar pentru rememorare.  Amintirile Emmei au rolul de a-i salva destinul și de a o absolvi de cele comise. Emma nu își relatează povestea în fața unui psihiatru, ci în fața prietenului ei avocat. Pe lângă legătura dintre cei doi, este evident că Emma nu caută un tratament, ci dreptatea. Ea are mintea atât de haotică încât de multe ori ești sceptic cu privire la cele relatate. Personajul nostru este o fostă psihiatră, adică o cunoscătoare a străfundurilor întunecate ale minții. Ea pare adesea să-și ficționalizeze amintirile pentru a se justifica. Avocatul are rolul de a o ajuta pe Emma să-și continue povestea, dar și cel de a lega fragmentele care nu par să se potrivească.

Pe lângă povestea psihologică, „Pachetul” merită citit și pentru atmosfera de coșmar pe care o creează autorul german. Ucigașul nu este doar un individ cu probleme mintale, el este un personaj extrem de organizat care realizează un ritual de fiecare dată când acționează. În cazul Emmei, „Frizerul” este mereu cu ea pentru că a însemnat-o psihic. Orice obiect care are legătură cu personajul negativ reușește să îi creeze Emmei o stare de paranoia. Până când ucigașul nu va fi prins, el va face parte din ea.

Povestea se desfășoară asemeni unui vis tulburător, în care toate lucrurile rele se întâmplă unul după altul. Ritmul povestirii este accelerat și tot timpul plonjezi în alte situații înspăimântătoare. Aspectul de vis este una dintre cauzele pentru care povestea Emmei este și mai puțin credibilă. Autorul știe să se joace cu paranoia personajului și să modifice povestea după bunul lui plac. Tensiunea pe care o simți în momentul lecturii te face să dai pagină după pagină cu sufletul la gură. Lectura acestei cărți reprezintă o călătorie printr-un loc tenebros în care lucrurile își pierd consistența și abia aștepți să ajungi la revelația din final.

Ideea de înăuntru are un rol esențial în poveste. Emma stă înăuntrul casei ei pentru că se teme că răul umblă pe afară. Spațiul ei personal îi conferă siguranță. Scânteia se aprinde odată ce Emma primește pachetul pentru vecinul ei. Ea se întreabă în continuu ce se află înăuntru, și ideile nu încetează să apară. Însă cel mai interesant spațiu interior este chiar mintea personajului în care haosul și-a făcut de lucru.

„Pachetul” a fost primul roman pe care l-am citit de la acest autor, dar sper să ajung, cât de curând, să îi lecturez întreaga operă, pentru că îmi place modul în care creează povești pline de suspans. Fitzek este un autor original care cu siguranță va face vâlvă printre cititorii de mystery din România.


                                         COMANDĂ CARTEA

 

Protocolul Varșovia de Steve Berry


  


Titlu: Protocolul Varșovia 

Autor: Steve Berry

Editura: RAO

Număr pagini: 432

 

Malone, fost agent de informații al Departamentului de Justiție, care deține acum un anticariat în Copenhaga, este în Belgia pentru a participa la cel mai mare târg de carte antică din Europa. Când trei bărbați fură o relicvă, acțiunea se precipită și Malone este aruncat întro luptă sângeroasă între trei națiuni pentru un secret care, dacă este dezvăluit, ar putea schimba echilibrul de putere în Europa.

De pe străduțele cu parfum de epocă ale orașului Bruges, din Belgia, până la interioarele elegante ale Castelului Wawel, din Polonia, și în adâncurile unei uriașe mine de sare, romanul vă poartă într-o aventură plină de surprize, în care singura necunoscută rămâne... Protocolul Varșovia.