Recenziile Mădălinei 10 - Misterul ulmului de Tana French

Titlu: Misterul ulmului  

Autor: Tana French

Editura: NEMIRA

Titlu original: The Witch Elm (2018)

Traducere de Iulia Dromereschi

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 560

Media pe Goodreads: 3,60 (din 82.980 note)

 

            Dacă ar fi să fac o listă cu romanele care m-au dezamăgit, cea mai recentă carte a autoarei irlandeze Tana French s-ar regăsi, cu siguranţă, printre titluri. M-am apucat de „Misterul ulmului” din curiozitate, dar şi din dorinţa de a participa la Clubul de Carte Cluj din această lună. Am început lectura cu gândul că voi citi un Thriller bun, plin de acţiune, aşa cum promite şi descrierea, însă elementele specifice acestui gen pot fi numărate pe degetele de la o mână. Deşi în fundal se află o crimă petrecută cu mult timp în urmă ale cărei dovezi ies la iveală abia acum, suspansul lipseşte cu desăvârşire. Avalanşa de amănunte neesenţiale mi-a îngreunat mult lectura, transformând unele scene interesante într-o tortură  clasică a la Balzac. Dar înainte să vorbesc despre detalii, haideţi să vedem de unde a început totul…

            Toby, protagonistul poveştii noastre, are una dintre cele mai bune vieţi posibile. El este un om încrezător, descurcăreţ, cel care are soluţia potrivită pentru orice problemă. Are o iubită frumoasă şi deşteaptă, un loc de muncă la care este apreciat, nu a fost bolnav nici o zi din viaţa sa, nu a avut de-a face cu poliţia şi nu s-a implicat în afaceri ilegale sau chiar dacă a făcut-o, a fost suficient de deştept încât să iasă basma curată de fiecare dată. Cu alte cuvinte, putem spune că Toby este un om norocos din toate punctele de vedere. Însă norocul său nu poate dura la nesfârşit. Într-o seară este „vizitat” de doi hoţi misterioşi care, pe lângă faptul că îi sustrag câteva obiecte valoroase, îl lasă aproape mort. Trauma pe care o suferă, în urma acestei întâmplări tragice, îl va transforma într-o umbră a ce a fost odată, pierzându-şi toate calităţile ce îi asigurau un loc privilegiat în societate.

            Protagonistul nostru începe un proces anevoios de recuperare atât fizică, cât şi psihică. El se retrage în casa unchiului său bolnav de cancer, îngrijindu-l pe acesta şi ţinându-i companie în ultimele luni de viaţă. Progresul pe care îl face spre vindecare este brutal întrerupt de descoperirea unui schelet uman în ulmul bătrân din grădina casei.

Autoarea nu insistă pe ancheta detectivistică, pe acţiune sau pe crimă, ci se concentrează pe prezentarea cât mai fidelă a sentimentelor protagonistului, pe relaţiile de familie şi pe modul în care secretele pot fi păstrate şi îngropate, chiar dacă poliţia face tot posibilul să-l descopere pe adevăratul criminal. Problema acestui roman constă în faptul că avem de-a face cu ideea de criminal, nu cu o persoană dereglată activă care împarte orori în stânga şi-n dreapta, ceea ce face ca acţiunea să fie foarte statică. Putem spune că este un roman care are ca punct de plecare construirea unui ucigaş marionetă care ajunge să facă ceea ce a fost creat să facă. Evenimentele care au loc par să fie regizate, fapt care limitează sau, mai bine spus, anulează cu totul hazardul care distruge monotonia. Deşi personajele sunt construite ca la carte, cât se poate de umane, cu personalităţi bine conturate şi diferite, ele nu evoluează în nici un fel, ba chiar pare să aibă loc un proces invers. Ele devin martore pasive ale unei descoperiri care le dă viaţa peste cap, ajungând să recurgă la cele mai josnice gesturi, pentru a-şi păstra o moralitate aparentă.

Cu excepţia protagonistului, cele mai interesante personaje mi s-au părut unchiul Hugo şi Leon, vărul lui Toby. Unchiul Hugo este un bătrânel inofensiv, dar care ascunde un mare secret. Pe lângă faptul că se ocupă cu dezgroparea trecutului altora, el încearcă să ascundă cât mai bine anumite fapte de demult. Mai mult decât atât, el este un familist care alege să-şi protejeze rudele cu orice preţ. Pe de altă parte, îl avem pe Leon. Rolul său nu este foarte important, însă este demn de luat în seamă, pentru că reprezintă o minoritate, făcând parte din comunitatea LGBTQ. Deci, din acest punct de vedere, romanul promovează corectitudinea politică.

Cred că v-am asaltat cu prea multe detalii. Mă voi opri aici înainte de a întrece măsura. Mi-a plăcut mult ideea principală, însă nu şi modul în care autoarea a ales să o expună în roman. Mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă nu ar fi fost prezente atât de multe amănunte care să îngreuneze acţiunea şi să diminueze suspansul. Altfel, cartea ar fi fost chiar bună. „Misterul ulmului” este primul volum pe care îl încerc de la Tana French, însă mi-aş dori să nu fie ultimul, chiar dacă stilul ei nu este tocmai pe gustul meu.

 Voi ce mi-aţi recomanda?

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 38 - Escape Room. Camera groazei de Maren Stoffels

Titlu: Escape Room. Camera groazei   

Autor: Maren Stoffels

Editura: PUBLISOL

Titlu original: Escape Room (2017)

Traducere de Alexandru Boțea

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 208

Media pe Goodreads: 3,26 (din 1.327 note)

 

Cartea de faţă ne prezintă povestea unui grup de adolescenţi care ia decizia de a participa la un Escape Room. Alissa, Mint, Sky şi Miles sunt patru tineri curajoşi care nu pot refuza o provocare. Iar atunci când aventura începe, lucrurile nu par să fie în regulă. Cineva i-a atras într-o capcană, iar acum nu mai vrea să le dea drumul. Nu e suficient să rezolve ghicitori şi să evadeze din camere, acum ei trebuie să se salveze din mâinile unei minţi tulburate, o persoană care vrea cu orice preţ să se răzbune.

„Escape Room. Camera groazei” este un roman Young Adult ce se vrea a fi Horror. Sunt puţin sceptic cu privire la cel de-al doilea gen, deoarece există foarte puţine elemente înfricoşătoare. De altfel, groaza este resimţită doar de personaje, lectura fiind foarte comodă. Nu am simţit fiori, ci doar un sentiment puternic de claustrare. În altă ordine de idei, locul în care se întâmplă acţiunea este perfect pentru a amplifica stările sufletești, iar eroii noştri au din plin ce să arate. Compasiune, înţelegere, dragoste, ură – toate ies la iveală odată ce tinerii sunt închişi împreună. Unele stări sunt obişnuite pentru ei, iar altele iau naştere din frustrări care nu au fost exprimate. În acest experiment, relaţiile dintre subiecţi ori devin foarte strânse, ori se destramă cu totul.

Autoarea lucrează cu arhetipuri adolescentine, fiecare personaj având un rol specific în poveste. Alissa este frumuseţea şcolii, fata care atrage atenţia oriunde se duce. Faţă de ea, Mint este deşteapta clasei, individa care are la ea mereu toate răspunsurile şi care preferă să rezolve o ecuaţie complicată, decât să piardă o oră stând să se machieze. Cele două tinere sunt personalităţi opuse, dar, totuşi, complementare. Mint are nevoie de Alissa ca să iasă în evidenţă, iar Alissa are nevoie de o prietenă devotată ca Mint. Cei care ies puţin din schemă sunt băieţii. Sky este acel tip arătos cu care ai vrea să-ţi petreci serile, carismatic şi foarte sigur pe el. Însă acesta are un secret pe care nu este, încă, pregătit să-l împărtăşească. Spre deosebire de toţi ceilalţi, Miles este cea mai interesantă persoană, pentru că este băiatul nou despre care vrei să ştii totul, şi care reuşeşte să te cucerească prin aerul lui misterios. El reprezintă o enigmă pentru ceilalţi, având un trecut pe care încearcă să-l ţină ascuns.

Ideea centrală e bună, însă are multe probleme de construcţie. Evenimentele sunt relatate fugitiv, fapt pentru care povestea îşi pierde din consistenţă. Personajele sunt clasice şi nu poţi să le dai mult credit, iar timpul este redus, ceea ce face ca evoluţia sau involuţia protagoniştilor să pară artificială. Per ansamblu, dacă trecem cu vederea punctele slabe, e o carte uşoară şi simpatică, care poate fi parcursă într-o seară, fiind o lectură de câteva ore.

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 37 - Proiectul Hail Mary de Andy Weir

Titlu: Proiectul Hail Mary  

Autor: Andy Weir

Editura: NEMIRA

Titlu original: Project Hail Mary (2021)

Traducere de Iulia Anania

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 536

Media pe Goodreads: 4,59 (din 24.479 note)

 

            După cum v-aţi dat seama deja, genul meu preferat este thrillerul. Însă, din când în când, mă mai încumet să citesc şi câte o carte fantasy sau science-fiction. După ce am văzut că Editura Nemira face mare vâlvă cu cel mai recent roman al lui Andy Weir, am zis că e cazul să văd şi eu pentru ce atâta reclamă. Spre ruşinea mea, nu am citit nici „Marţianul”, nici „Artemis”, însă cartea de faţă a reprezentat o ocazie perfectă pentru a observa capacitatea autorului american de a construi situaţii şi personaje unice. Şi da, m-am îndrăgostit în mod iremediabil de „Proiectul Hail Mary”, o carte superbă care mi-a dovedit, prin zeci de exemple, că universul este mult mai complex decât credeam.

            Undeva, la milioane de kilometri distanţă de Pământ, se află Hail Mary, o navă spaţială al cărei echipaj a fost trimis să găsească o soluţie pentru cataclismul cu care urmează să se confrunte planeta noastră. Soarele este în pericol, iar odată ce acesta îşi va pierde din putere, omenirea nu va mai exista. Aşadar, trei oameni au fost aleşi pentru această misiune. Însă există o mare problemă – doi dintre ei sunt morţi, iar Ryland Grace, singurul supravieţuitor al călătoriei, nu îşi aminteşte cine este, unde se află şi care este misiunea pe care o are de îndeplinit.

            Pe lângă o aventură interstelară unică, romanul lui Andy Weir este şi un manual incredibil despre procesele fizice şi chimice care au loc în univers. Nu de puţine ori m-am confruntat cu termeni sau cu fenomene despre care nu aveam nici o idee, însă lucrurile sunt atât de bine explicate, încât nu am avut nici o problemă cu înţelegerea evenimentelor. Dar ceea ce mi-a făcut lectura extrem de plăcută a fost umorul. De altfel, cum ai putea să supravieţuieşti când ştii că moartea e la o secundă lumină distanţă? Şi nu, sfârşitul nu vine tot timpul de la evenimente mari, precum un asteroid sau o invazie extraterestră. Uneori cele mai mici lucruri pot fi şi cele mai periculoase. Iar ceea ce, cândva, a creat viaţă, acum o poate ucide. 

            Mi-e atât de greu să nu vă dau spoilere, pentru că e aproape imposibil să vorbesc despre carte, omiţând jumătate din ea. Dar asta e, nu pot să vă stric cea mai mare surpriză, şi credeţi-mă că nu exagerez. Aşa că voi alege să vorbesc despre personajul principal. Înainte de toate evenimentele, Ryland a fost un genial profesor de fizică, care nu ezita să discute cu elevii lui despre viteza luminii şi divizarea moleculelor. În prezent, el se află pe Hail Mary şi încearcă să-şi aducă aminte care este rolul lui Aici. Pe măsură ce descoperă nava şi pe unde se află, mai exact, prin Cosmos, amintirile lui încep să revină, lucru care îl face şi mai conştient de situaţia gravă în care se găseşte. Nu se ştie dacă el se va mai putea întoarce acasă, odată ce va găsi o soluţie pentru apocalipsă, iar acest lucru îi confirmă condiţia de mort în viaţă. Ceilalţi doi colegi nu au supravieţuit călătoriei, însă, cu toate că el a rezistat, nu este decât un cadavru într-un imens sicriu alcătuit din oţel şi alte metale.

 Ryland nu a fost ales doar pentru inteligenţa lui uriaşă. Eu cred, mai degrabă, că a fost selectat pentru capacitatea lui de a trata cu ironie şi umor situaţiile extreme. Deşi de multe ori lucrurile merg prost, momentele lui de dezamăgire sunt repede depăşite, iar Ryland încearcă să găsească noi şi noi soluţii. Într-o astfel de conjunctură, depresia ar trebui să se instaureze în mintea personajului, însă protagonistul nostru dă dovadă de o gândire logică care pune accentul pe lucruri practice, şi nu pe sentimente covârşitoare. Deşi sunt explicate, pe parcurs, motivele pentru care el s-a regăsit pe lista echipajului, eu cred că a fost ales după un plan bine stabilit, şi nu după un impuls de moment.

Dincolo de orice analiză, „Proiectul Hail Mary” este o carte fascinantă şi foarte bine scrisă. În spatele teoriilor fizice, chimice şi mecanice se află o umanitate sensibilă care se resimte, în special, la nivelul eroilor. Este o poveste extrem de complexă, pe care Andy Weir o relatează într-un mod atât de lejer încât ai putea s-o citeşti mâncând floricele. Nu vă recomand acest volum, ci vă spun că e obligatoriu să-l lecturaţi. Chiar dacă poate nu va fi pe gustul unora dintre voi, sunt sigur că vor exista câteva momente pe care nu le veţi uita prea curând. Sper ca Editura Nemira sau altcineva să organizeze şi un club de lectură, unde să putem discuta mai multe.

Aţi fi interesaţi?

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 9 - Pe urmele flăcării de Hafsah Faizal

Titlu: Pe urmele flăcării  

Serie: Sands of Arawiya #1

Autor: Hafsah Faizal

Editura: Storia Books

Titlu original: We Hunt the Flame (2019)

Traducere de Oana Dușmănescu

Anul apariției: 2019

Număr pagini: 592

Media pe Goodreads: 3,90 (din 22.237 note)

 

            De data asta am întârziat puţin cu lectura, însă, chiar dacă a trecut ceva timp de la clubul de carte Storia, am hotărât să scriu, totuşi, câteva cuvinte despre romanul lui Hafsah Faizal, „Pe urmele flăcării”. Cred că este primul YA despre care nu pot spune cu certitudine dacă mi-a plăcut sau nu. Autoarea construieşte o poveste bazată pe mitologie arabă, o ramură nu foarte exploatată în literatura Fantasy, plasând acţiunea în Arabia antică, un spaţiu plin de legende, întuneric, creaturi ciudate şi mult nisip. Sună bine, nu-i aşa? Deşi ideea este foarte interesantă, intriga este plină de goluri, ceea ce mi-a dat puţin lectura peste cap. Nu o dată am avut impresia că citesc un roman la mâna a doua, şi chiar îmi pare rău să spun asta, dar nu am putut scăpa de sentimentul de deja vu, deoarece volumul de faţă este asemănător cu „Rebelul nisipurilor” de Alwyn Hamilton, unele scene fiind trase la indigo.

            „Pe urmele flăcării” face parte dintre acele romane contradictorii care te pot fascina şi dezamăgi în aceeaşi măsură. Povestea poate fi fragmentată în două părţi care par să aparţină unor lumi diferite. Prima parte este un puzzle în care piesele fie nu se potrivesc între ele, fie lipsesc cu desăvârşire, şi în care  acţiunea cam lasă de dorit. Autoarea ne aruncă într-o lume despre istoria căreia nu ştim mare lucru, iar fără evenimentele trecutului, este aproape imposibil să înţelegem ce se întâmplă în prezent. Mai mult de atât, personajele sunt nişte simple marionete, forme goale care nu sunt conştiente de actele pe care trebuie să le întreprindă. Nu mai spun că unele dintre ele apar în mod miraculos şi dispar în neant, fără vreo explicaţie logică. Cât despre cea de-a doua parte, lucrurile încep să capete substanţă. Lumea devine mai consistentă, suspansul este din belşug, evenimentele se succed cu repeziciune, iar personajele ajung să aibă o oarecare personalitate. Sincer, povestea ar fi fost extraordinară dacă ar fi început de la jumătate sau chiar de la final, însă nu a fost să fie.

            Ne lovim de un scenariu clasic şi clişeic – o fată de 17 ani care se simte mai confortabil în haine bărbăteşti, preferând să alerge prin pădure sau să tragă cu arcul – întrecându-i în îndemânare chiar şi pe cei mai experimentaţi războinici – în loc să poarte o rochie strâmtă şi să vorbească despre măritiş. Zafira nu e femeia tradiţională care să-şi construiască faima din ţesut şi gătit, ba din potrivă, ea se opune acestui stil de viaţă, refuzând cererile în căsătorie şi liniştea pe care i-o poate da un cămin. Ea şi-a făcut un renume sub o identitate falsă, masculină, fiind cunoscută, în tot ţinutul, drept „Vânătorul”. Eroina noastră trece printr-o criză identitară profundă, asumându-şi o alteritate masculină, pentru că nu are încredere în propriile puteri, dar, mai ales, nu are încredere că cei din jur o vor înţelege şi accepta, fără să-i judece alegerile. Bineînţeles că aici vorbim despre o miză feministă. Zafira se simte mult mai în siguranţă, pretinzând că aparţine sexului opus, însă, misiunea care îi va fi dată – de a aduce magia înapoi în ţinut – o va învăţa că cel mai important este să fie ea însăşi şi un model pentru celelalte femei din comunitate.

            Nu putem uita de Nasir, protagonistul acestei poveşti. Nasir este moştenitorul tronului, prinţul lipsit de afecţiunea paternă, care a fost antrenat pentru a deveni cel mai bun haşaşin din lume, ceea ce s-a şi întâmplat. El este o simplă jucărie în mâinile unui tată posedat şi diabolic, un ucigaş forţat să omoare de la copii nevinovaţi, până la bătrâni neputincioşi. Viaţa sa este un iad, însă el a reuşit să păstreze undeva, adânc în sufletul său, o mică rază de compasiune şi milă, ceea ce l-a salvat de la a deveni un monstru. Cu toate astea, personalitatea sa este destul de seacă – nu este un erou, ci mai degrabă un antagonist care primeşte misiunea de a-l prinde pe „Vânător”. Însă, în momentul în care Nasir şi Zafira se întâlnesc... ei bine... vă puteţi imagina ce se întâmplă...😉 Să spunem doar că vieţile lor vor lua o întorsătură interesantă.

            Hafsah Faizal creează un roman hibrid, un mozaic de elemente preluate din folclorul arab, din „1001 de nopţi ale Şeherezadei”, dar şi din texte venite din exterior, precum „Odiseea”. Deşi ni se întinde în faţa ochilor un ţinut secătuit de puteri, legendele şi creaturile străvechi nu încetează să se răspândească, vorbind despre magia care a existat odată. Apar monştri marini şi păsări uriaşe, creaturi întunecate care nu sunt deloc exploatate, având un rol decorativ. Mi-ar fi plăcut ca autoarea să dezvăluie mai mult din acest bestiariu necunoscut şi să pună mai mult accent pe miturile întemeietoare ale Arzului.

            Poate am fost prea critică sau poate am avut aşteptări prea mari de la această carte, dar, una peste alta, „Pe urmele flăcării” a fost o lectură agreabilă. Chiar dacă am fost puţin dezamăgită, nu voi renunţa la serie. Sunt sigură că sub nisipurile Arawiyei se ascund încă multe mistere şi pericole pe care Zafira şi însoţitorii săi trebuie să le înfrunte.

Voi veţi fi alături de ea?

 

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Păzitoarea crocodilului de Katrine Engberg (Crime Scene Press)

Titlu: Păzitoarea crocodilului

Serie: Korner & Werner #1 

Autor: Katrine Engberg

Editura: Crime Scene Press

Traducere de Iulia Dromereschi

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 352

 

Serie vândută în 28 de țări, aflată în topul clasamentelor din Norvegia și Suedia

#1 în topul vânzărilor celui mai important lanț de librării din Norvegia

O tânără este ucisă cu brutalitate în apartamentul ei. Pe chip îi sunt săpate linii care formează un model straniu. Polițiștii Jeppe Kørner și Anette Werner primesc cazul și stabilesc rapid o legătură între victimă, Julie Stender, și proprietara apartamentului în care locuia, Esther de Laurenti. Lui Esther îi place cam mult să bea și dă petreceri nebune cu prietenii ei artiști. Se dovedește că Esther este și scriitoare în curs de afirmare – iar când Julie apare ca victimă a unei crime în manuscrisul încă neterminat al romanului, legătura dintre ficțiune și realitate devine mai neclară și mai periculoasă.

Dar rolul lui Esther în acest scenariu încurcat nu este tocmai limpede. Este ea ucigașul, sau este la rândul ei victimă într-un joc bolnav al răzbunării? Anette și Jepe trebuie să se cufunde în trecutul celor două femei ca să descopere identitatea crudului păpușar care trage sforile.

FRAGMENT

PROLOG

Praful se ridica dintre draperiile grele, în lumina dimineții. Șezând în fotoliu, Gregers Hermansen privea firele dansând prin sufragerie. Îi lua atât de mult să se trezească, în ultimele zile, încât nu prea mai vedea rostul. Se sprijini pe brațele netede, lustruite ale fotoliului, își dădu capul pe spate și închise ochii, în lumina nesigură, până ce auzi ultimele icnete ale cafetierei din bucătărie.

După o scurtă numărătoare inversă, se ridică, își găsi papucii de casă și își târșâi picioarele spre podeaua de linoleum din bucătărie. Mereu aceeași rută: de-a lungul dulapului de mahon, pe lângă fotoliul verde și mânerul nenorocit din perete, montat de asistent anul trecut.

„Dar mă descurc și fără”, insistase. „Mersi, oricum.”

De parcă m-ar fi ascultat.

În bucătărie, aruncă zațul din cafetieră în coșul de sub chiuvetă. Iar e plin. Gregers desfăcu sacul și, sprijinindu-se de masă, reuși să deschidă ușa din spate cu mâna liberă. Măcar își putea duce singur gunoiul. Se uită pieziș la colecția de sticle de pe casa scării. Aparținea vecinei sale de sus. Esther de Laurenti. Băutoare de cursă lungă, care dădea petreceri zgomotoase și prelungite până târziu în noapte, pentru prietenii ei artiști. Dar era proprietara clădirii, așa că nu se putea plânge.

Treptele gemură sub el. Se ținea bine de balustradă. Poate că ar fi fost mai înțelept să se mute într-un loc sigur, cu mai puține scări. Dar locuise toată viața în centrul Copenhagăi și prefera să se aventureze pe treptele șubrede în loc să putrezească în vreun azil de la periferie. La primul etaj, lăsă sacul deoparte și se sprijini de cadrul ușii vecinelor de jos. Cele două studente care împărțeau apartamentul erau o sursă permanentă de iritare pentru el, însă îi provocau și o dorință stânjenitoare. Tânjea după serile de vară petrecute lângă canal și după săruturile îndepărtate, iar zâmbetele lor lipsite de griji îi aminteau de vremurile când totul părea încă posibil.

După ce-și reveni, observă că ușa era întredeschisă. Lumina puternică se revărsa prin crăpătura îngustă. Erau tinere și flușturatice, însă cu siguranță nu atât de nechibzuite încât să doarmă cu ușa din spate deschisă! Era ora 6:30. Poate că tocmai se întorseseră după o noapte în oraș. Dar chiar și așa.

— Hei! strigă el. E cineva acasă?

Cu vârful papucului, împinse cu grijă ușa. Se deschise ușor. Gregers se dădu înapoi, din reflex. În fond, nu voia să fie acuzat că ar fi un bătrân pervers. Mai bine închidea ușa la loc și scotea odată gunoiul, înainte să i se amărască prea tare cafeaua.

Se ținu bine de cadrul ușii și se aplecă să apuce clanța, dar calculă greșit distanța. Pentru o clipă oribilă, nesfârșită – ca atunci când te aruncă un cal și atât durează până ce lovești pământul – își dădu seama că nu era suficient de puternic să-și țină propria greutate. Papucii îi alunecară pe parchetul de lemn neted și își pierdu echilibrul.

Se luptă cu toată puterea pe care nu o mai avea și căzu în apartamentul celor două femei, lovind cu un bufnet podeaua. Era zgomotul jalnic al unui corp sfrijit, de bătrân, într-un halat de flanel.

Gregers încercă să se calmeze, inspirând adânc. Își fracturase șoldul? Ce va zice lumea? Pentru prima dată în mulți ani, simți că îi venea să plângă. Închise ochii și așteptă să fie găsit.

Casa scării era tăcută. Crezu că va auzi strigăte sau pași, dar nu se întâmplă nimic. După câteva minute, deschise ochii și încercă să se orienteze. Un bec fără abajur atârna din tavan, orbindu-l, însă vedea vag un perete alb, un raft cu oale și condimente, iar sprijinit de perete un șir de pantofi și cizme. Era convins că zăcea chiar pe una dintre încălțările acelea. Cu grijă, întoarse capul dintr-o parte în alta. Totul i se părea intact. Strânse pumnii. Da, și asta părea în regulă. Nenorocitul de pantof. Gregers încercă să-l împingă de sub el, dar nu se clinti.

Se uită în jos și încercă să se concentreze asupra lui. Senzația neplăcută din stomac deveni o paralizie sufocantă, care i se răspândi prin corp. Din pantof ieșea un picior gol, pe jumătate ascuns de șoldurile care-i pulsau de durere. Piciorul se termina cu un trup contorsionat. Arăta ca un picior de manechin, dar Gregers simți pielea moale sub mâna lui și știu exact ce era. Ridică mâna și văzu sângele: pe piele, pe podea, pe pereți. Sânge peste tot.

Inima lui Gregers începu să bată ca a unui canar care-și căuta o cale de scăpare din colivie. Nu se putea mișca. Panica îi acaparase trupul neputincios. O să mor, se gândi. Voia să țipe după ajutor, dar puterea aceea îl părăsise, cu mulți ani în urmă.

Așa că începu să plângă.

PRECOMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 36 - Rășină de Ane Riel

Titlu: Rășină  

Autor: Ane Riel

Editura: Crime Scene Press

Titlu original: Harpiks (2015)

Traducere de Diana Polgar

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 288

Media pe Goodreads: 4,05 (din 2.648 note)

 

De câţiva ani încoace, am început să am o afinitate pentru scriitorii danezi. În prima fază, l-am descoperit pe A. J. Kazinski, ale cărui cărţi pur şi simplu le-am devorat. Pe urmă, am dat peste alţi autori, precum: Jussi Adler Olsen, Jens Henrik Jensen şi Søren Sveistrup, care mi-au întărit şi mai tare convingerea că literatura daneză are un loc aparte pe lista mea de lecturi. Însă nu doar pe lista mea. Regatul nordic are foarte multe de oferit în acest domeniu, iar atunci când iese la lumină un nou autor, cărţile lui sunt imediat traduse în multe limbi. De altfel, majoritatea romanelor din acest spaţiu au reuşit să obţină premii de prestigiu, regăsindu-se, astfel, nu de puţine ori, în topul celor mai importante ficţiuni poliţiste. Iar zilele acestea, colindând pe la standurile din Cărtureşti, am găsit unul dintre cele mai recente texte apărute la Crime Scene Press, „Răşină”, un roman multi-premiat, fapt pentru care nu am ezitat să deschid volumul şi să mă cufund în lumea tenebroasă, creată de Ane Riel.

Cartea ne prezintă povestea familiei Horder, o şleahtă de indivizi atipici care locuiesc pe o insuliţă retrasă din Danemarca. Jens, capul familiei, este meşter în lemn, iar pasiunea lui cea mai mare este cea de a conserva totul. El este fascinat de capacitatea naturii de a ucide şi, totodată, de a proteja. De asta, Jens vrea, cu orice preţ, să-şi apere familia, chiar dacă asta înseamnă să se izoleze cu totul de restul societăţii. Iar pentru ca Liv, fiica lui, să iasă din evidenţele populaţiei, ia decizia de a-i înscena moartea. Astfel, fetiţa este dată dispărută, iar dovezile, pe care le prezintă tatăl îndurerat, conduc la bucăţile unei bărci care s-a izbit de stâncile ascuţite, fapt ce confirmă tragica moarte a copilei.

„Răşină” este un roman bizar din toate punctele de vedere. Nu doar personajele sunt ieşite din comun, ci şi construcţia narativă este aparte, fiind realizată din capitole şi pasaje de scrisori. După ce suntem aruncaţi brusc în mijlocul acţiunii, povestea se întoarce mult în timp, pentru a ilustra, cu lux de amănunte, evoluţia personajelor şi cauzele care au dus la declinul familiei. Există o ambiguitate intenţionată în ceea ce priveşte temporalitatea, pasajele epistolare având rolul de a ne informa atât despre ce se petrece în prezent, cât şi despre evenimentele din trecut. Ba mai mult decât atât, în timpul lecturii, cititorul devine primul martor al întâmplărilor.

Jens este un personaj parcă scos din „Familia Addams”. Sentimentul de a-i proteja pe ceilalţi devine obsesiv, iar din această cauză, în mintea lui se instaurează paranoia şi teama. El vrea să înlăture orice formă de pericol din jur, gest care duce la o autocondamnare a familiei. Soţia şi fiica lui Jens nu sunt persoane libere, aşa cum dă el de-înţeles, ci prizonieri ai propriei securităţi. Însă personajul nostru nu trebuie judecat cu asprime, deoarece acesta este stilul său de viaţă şi modul în care percepe lumea. Nici o secundă nu e vorba despre morală sau despre pedeapsă, acţiunile lui Jens confirmând doar un caracter excentric.

Nu ştiu dacă e cazul aici să vorbesc despre un protagonist, deoarece atât Jens, cât şi fiica lui se află în centrul naraţiunii. Liv este o fetiţă care nu a cunoscut alţi oameni, în afară de propria familie. Tatăl ei a învăţat-o cum să vâneze şi cum să adune răşină, astfel ea a devenit o sălbatică a locului, ajungând, dese ori, să se furişeze prin casele din comunitate, pentru a fura diverse lucruri necesare traiului. Dacă în cazul lui Jens nu putem vorbi despre un călău, în cazul fetei lucrurile stau diferit, pentru că ea devine o victimă a unui sistem de viaţă bolnav.

Mi-a făcut mare plăcere să citesc acest volum şi mă bucură faptul că editura Crime Scene Press are în plan încă un roman de aceeaşi autoare. Dar până atunci, vă recomand „Răşină”, o poveste întunecată care vă va face să vă reevaluaţi modul în care percepeţi natura şi moartea. Aşa că vă invit la o călătorie incitantă, printr-o lume în care mizeria şi urâtul capătă valoare, şi în care iubirea unui tată pentru familia sa devine nocivă şi periculoasă.

COMANDĂ CARTEA

SAS. Eroi și ticăloși de Ben Macintyre

Titlu: SAS. Eroi și ticăloși  

Autor: Ben Macintyre

Editura: Publisol

 

În vara anului 1941, când războiul dus în deșertul din nordul Africii era în plină desfășurare, David Stirling, un tânăr ofițer britanic excentric și plictisit de previzibilitatea luptelor la care trebuia să ia parte, a avut o viziune: inamicul trebuie atacat de acolo de unde se așteaptă cel mai puțin – din spatele propriilor linii.

Abordarea sa contrazicea toate regulile scrise și nescrise ale războiului și mulți ofițeri de rang înalt din armata britanică și-au manifestat fățiș opoziția față de această idee. Primește, în schimb, sprijinul lui Winston Churchill, care înțelege importanța unei forțe de șoc mici, dar eficiente, care să acționeze nevăzută în teritoriul inamic. De-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial, SAS a fost implicată în numeroase misiuni de sabotare a mașinăriei de război naziste, contribuind din plin la înfrângerea Germaniei lui Hitler.

PRECOMANDĂ CARTEA