miercuri, 6 octombrie 2021

Recenziile lui Gică 49 - Nu trezi diavolul adormit! de John Verdon


Titlu: Nu trezi diavolul adormit! 

Serie: Dave Gurney #3

Autor: John Verdon

Editura: PALADIN

Titlu original: Let the Devil Sleep (2012)

Traducere de Laura Ciobanu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 568

Media pe Goodreads: 3,89 (din 7.784 note)

 

            Chiar îmi pare rău să spun asta, dar John Verdon m-a dezamăgit crunt. Mă aşteptam ca seria cu detectivul Dave Gurney să ajungă un monument al literaturii poliţiste contemporane, însă se pare că autorul a preferat să continue povestea cu două volume foarte slabe. Şi când spun slabe, mă refer la toate aspectele posibile: cărţi stufoase şi lipsite de tensiune – de multe ori chiar simţi că povestea stagnează – scene de groază care încearcă să-ţi dea fiori, dar nu prea reuşesc, şi un fost poliţist pensionat prea devreme care ia în calcul toate pistele posibile, dar care ratează aspectele esenţiale, ajungând, în final, să fie la fel de surprins ca un cititor de duzină.

Dave Gurney este abordat de o fostă cunoştinţă, o jurnalistă care a scris cândva despre cazurile rezolvate de el pe când era în slujba justiţiei, care îi cere ajutorul într-o chestiune deosebită şi foarte interesantă. Fiica ei vrea să realizeze câteva reportaje despre familiile ale căror membri au fost victimele unor ucigaşi în serie. Ea intenţionează să surprindă, cu ajutorul camerelor video, reacţiile rudelor, impactul crimelor asupra normalităţii şi consecinţele traumatizante ale unui asemenea eveniment. Teza a fost foarte bine primită de universitatea la care fata studiază; una dintre cele mai prestigioase televiziuni din zonă este interesată să realizeze o emisiune despre acest subiect, iar Kim, tânăra cu iniţiativa, nu mai are nevoie decât de o minte competentă care să-şi dea cu părerea despre modul de operare şi presupusele identităţi ale monştrilor care nu au fost prinşi niciodată. Însă, din cauza acestui delir mediatic, nimeni nu s-a gândit nici măcar o clipă că cineva încă se află acolo, cineva care nu este deloc entuziasmat de idee, cineva care va face tot posibilul ca să oprească proiectul care îi poate pune integritatea în pericol.

            Ştiu că descrierea pare haotică, dar credeţi-mă că aşa e şi cartea. Atât de mult le învârte şi le amestecă, încât nu mai ştii unde te afli şi cu ce te confrunţi. Ba e vorba despre o anchetă din trecut, ba despre un iubit care vrea să se răzbune sau chiar despre o ameninţare ce nu îşi găseşte locul niciunde. Bineînţeles că la un moment dat toate se leagă, lucru evident de la început, însă contează cât de logice sunt acele conexiuni şi cât de mult pot fi luate în serios. Într-o asemenea ciorbă narativă, nu îţi rămâne decât să continui să citeşti şi să încerci să pui cap la cap evenimentele, cu speranţa că vei fi condus la un deznodământ pe cât de raţional, pe atât de satisfăcător.

            Cartea are ingrediente bune pentru un thriller fabulos, însă ordinea în care sunt plasate în poveste lasă mult de dorit. Până într-un punct nici nu înţelegi de unde vine adevăratul pericol, fiindcă nu reuşeşti să-ţi faci o imagine despre ticălos. Ştii că e acolo şi vezi că are planuri mari pentru eroii noştri, însă, totuşi, te confrunţi cu un mare gol. De altfel, toată seria e realizată pe un fundal ireal. Încă din primul volum am avut impresia că mă uit la un serial de desene animate şi că ucigaşul e prezent ca un lup rău din basme, însă cred că acest aspect se datorează şi cromaticii abundente pe care o utilizează autorul. Parcă ţi se sugerează să faci un salt din real şi să te laşi prins de un univers ficţional în care binele şi răul sunt redate în nuanţe extrem de diferite şi în care scufiţa roşie urmează să fie ucisă în cel mai oribil mod posibil.

            Chiar îmi pare rău că am ajuns să fiu dezamăgit de un autor atât de capabil şi de talentat ca John Verdon. Nu vreau să înţelegeţi că omul scrie prost, pentru că nu e adevărat. Tipul are un stil fascinant şi macabru, o manieră foarte ludică şi morbidă în care îşi spune poveştile. Iar, după părerea mea, marea lui capodoperă rămâne „Gândeşte-te la un număr”, primul volum al seriei de faţă – o carte care trebuie neapărat citită de către orice amator de literatură poliţistă. Nu ştiu dacă voi continua seria, nu am idee nici dacă Editura Paladin va traduce şi volumele următoare. Însă, ştiţi cum se spune, timpul va decide, iar noi vom hotărî influenţaţi de anumite contexte personale şi publicitare.


COMANDĂ CARTEA


joi, 30 septembrie 2021

Recenziile lui Gică 48 - Cuvântul e crimă de Anthony Horowitz


Titlu: Cuvântul e crimă  

Autor: Anthony Horowitz

Editura: PALADIN

Titlu original: The Word Is Murder (2017)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,93 (din 46.034 note)

 

             Încă de la început vreau să menţionez faptul că sunt la prima întâlnire cu marele scriitor Anthony Horowitz. Ştiu că mai există o mulţime de cărţi traduse de la acest autor, însă, deşi am avut curiozitatea, nu am apucat să pun mâna pe niciuna dintre ele. Iar acum, că am ajuns să citesc „Cuvântul e crimă”, cred că nefamiliarizarea cu temele şi stilul lui îmi este benefică în scrierea acestei recenzii. Astfel, nu pot să vorbesc despre evoluţia lui ca scriitor, despre ce elemente din alte opere sunt prezente şi aici sau despre imaginea lui ca vedetă în mediul literar şi cinematografic. Cu alte cuvinte, nu voi pierde timpul cu detalii irelevante ce plutesc în jurul poveştii, fără să se lege de subiect. Odată acestea spuse, nu vreau să vorbesc mult şi pe lângă, aşa că haideţi să vedem despre ce este mai exact vorba în acest roman poliţist destul de neobişnuit.

            Într-o dimineaţă frumoasă şi însorită de primăvară, Diana Cowper intră într-o agenţie de pompe funebre şi îşi organizează propria înmormântare. Da, un început foarte morbid… Însă cum poţi fi îngropat atunci când încă eşti în viaţă? Staţi liniştiţi că cineva are grijă şi de acest amănunt, astfel încât, în după-masa aceleiași zile, femeia este găsită sugrumată cu şnurul propriei draperii. Sunt sigur că de aici vă aşteptaţi să intervină poliţia, să caute amprente şi indicii şi să apară o frumoasă listă de suspecţi. Ei bine, aşa ar fi normal, însă Horowitz, fiind un autor extrem de viclean şi inteligent, vrea să ia el însuşi parte la anchetă. Aşa că se inserează, fără nici o problemă în carte, şi îşi începe propriul demers detectivistic. Însă parcă ar fi prea mult chiar şi pentru el să apară ca protagonist… Aşa că, din cerneală şi hârtie, îl aduce la viaţă pe Daniel Hawthorne, un fost poliţist care se potriveşte perfect în rolul de investigator principal. Şi de aici, începe adevărata distracţie…

            „Cuvântul e crimă” a fost o lectură foarte amuzantă. Oricât de macabră ar fi povestea, oricât de sângeroase ar fi scenele, nu ai cum să iei în seamă o carte plină de jocuri narative şi de cusături textuale, realizate la suprafaţă. Ştii că e un text, vezi că totul e imaginaţie, aşa că îţi rămâne doar să urmăreşti acţiunea şi să vezi de ce lucruri mai e în stare mintea ingenioasă a lui Horowitz. Realitatea şi ficţiunea sunt atât de bine împletite, încât am ajuns să termin unele capitole destul de confuz, întrebându-mă care evenimente s-au întâmplat cu adevărat şi care nu. De altfel, autorul jonglează atât de mult cu cele două universuri, încât nici acum nu mi-am dat seama dacă premiza poveştii îi aparţine lui sau dacă chiar a avut o discuţie cu cineva despre literatura care dispare şi nonficţiunea care supravieţuieşte în timp. Oricum ar fi, am simţit o ironie ludică în text, un sentiment prin care autorul înalţă ficţiunea la nivel de capodoperă. Totul este un joc de-a demiurgul: Uite ce pot să fac cu puţin sânge şi un creion!

Ar fi cazul să trec la personaje, aşa că haideţi să vorbim din nou despre Anthony Horowitz. Pe lângă firul poliţist, în text apar o mulţime de amănunte despre viaţa autorului, despre rolul său în cinematografie şi despre cum au fost primite celelalte cărţi ale sale de către public. Pe lângă asta, face o grămadă de afirmaţii pe care le prezintă ca fiind adevărate, însă, după cum ştim deja, autorii sunt cei mai mari mincinoşi. Spre deosebire de Horowitz (personajul), Daniel Hawthorne este un caracter serios, cu o gândire foarte ordonată şi cu accese inexplicabile de revoltă. El e cel care face legături între evenimente şi trage concluzii care îi apropie cu fiecare capitol tot mai mult de ucigaşul pe care îl urmăresc. Şi în cazul acestui personaj există o pendulare între aparenţă şi esenţă, pentru că, oricât de mult s-ar potrivi în scenariu, el reprezintă prototipul clişeic al detectivului despre care s-a tot scris de două secole încoace. Şi ca totul să fie şi mai pe faţă, Horowitz se plasează într-o postură secundară, mai mult de însoţitor şi scriitor, lăsându-l pe Hawthorne să-şi execute rolul perfect de Sherlock Holmes.

Am evitat să ofer detalii cu privire la ancheta poliţistă, pentru că am perceput-o doar ca pe un fundal în care autorul îşi organizează spectacolul narativ. Ceea ce face el nu este un exerciţiu unic în literatură, dar e ceva neobişnuit pentru genul poliţist. Fiind conştient de riscuri, scriitorul vrea să realizeze ceva aparte, ceva prin care să-şi facă publicul complice, existând un dialog subînţeles între el şi cititor. Una peste alta, Anthony Horowitz reprezintă un fenomen unic, iar „Cuvântul e crimă” e un roman deosebit, aşa că vă încurajez să puneţi mâna pe el cât mai repede posibil şi să vă bucuraţi atât de scenariul detectivistic, cât şi de minunatele improvizaţii ale autorului britanic.


COMANDĂ CARTEA


miercuri, 29 septembrie 2021

Recenziile Mădălinei 15 - Taina marchizului de Aurelia Chircu


Titlu: Taina marchizului  

Autor: Aurelia Chircu

Editura: PETALE SCRISE

Anul apariţiei: 2021

Număr pagini: 491

 

E destul de greu să începi o recenzie cu ceva original, după ce ai folosit toate frazele de introducere din „stoc”. Cuvintele mă trădează de fiecare dată atunci când trebuie să scriu despre un roman care mi-a plăcut, deoarece mi se pare că nimic nu se ridică la valoarea scriiturii, iar volumul de faţă nu face excepţie. Acum, că am închis această paranteză explicativă, ce nu era neapărat necesară, putem trece la ceea ce ne interesează cu adevărat, şi anume, cartea „Taina marchizului”, de Aurelia Chircu. În urmă cu câteva săptămâni am adăugat în bibliotecă acest prim roman cu autograf şi bineînţeles că nu mi-am putut stăpâni prea mult curiozitatea, aşa că m-am apucat de lectură într-o zi ploioasă de august, zi ce s-a potrivit perfect cu atmosfera tensionată a cărţii. Un History latin plin de intrigi politice, de idile amoroase ce depăşesc graniţa obişnuitului şi de bandiţi la drumul mare, volumul de faţă se poate înscrie cu uşurinţă în limitele romanului clasic, dar, în acelaşi timp, şi în categoria postmodernului, prin inserarea realismului magic şi a anumitor elemente inovatoare, specifice zilelor noastre.

            Un drum pustiu, o şleahtă de bandiţi mascaţi şi o trăsură nobiliară ce constituie ţinta perfectă pentru un jaf – aşa începe povestea noastră, cu o imagine parcă desprinsă din filme, cu o scenă ce descrie perfect pericolele şi dezechilibrul societăţii milaneze din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Având în fundal o segmentare politică ce conduce, fără doar şi poate, la schimbări însemnate, dar mai ales la ură şi mici revolte care trebuie înăbuşite, trei destine sunt aduse laolaltă, trei fiinţe ce sfidează normele bunei cuviinţe, construindu-şi un univers al fericirii efemere. Roxana şi Enrico – marchizi de Rosanverno – sunt căsătoriţi de câţiva ani, iar căsnicia lor a fost greu încercată de moartea prematură a celor doi copii, dar şi de ranchiuna şi dispreţul părinţilor. Cu toate că în familia lor domnesc o linişte aparentă şi o înţelegere tacită, lipsa unui moştenitor le tulbură relaţia, iar lucrurile se complică şi mai tare atunci când secretele cele mai întunecate încep să iasă la iveală. Apariţia pe nepusă masă a contelui Lucio Varesi, un tânăr frumos, bogat, carismatic şi puţin cam îngâmfat după părerea mea, stârneşte un adevărat uragan de sentimente contradictorii. Lupta dintre moralitate şi pasiune e cumplită, hăul întunecat ameninţând să-i înghită pe toţi.

            Pe lângă faptul că volumul are o copertă construită într-o manieră clasică, ce inspiră mister, asortându-se perfect cu titlul, stilul liber şi evenimentele controversate ne introduc într-o lume a contrastelor; într-un univers plin de personaje puternice şi fragile, demne de dispreţ sau de simpatie. Roxana, protagonista noastră, este fiinţa angelică, cea care ajunge să decadă din cauza intrigilor ţesute în jurul său, la care contribuie chiar soţul ei. Enrico este cel care m-a intrigat cel mai tare. Cu excepţia tainei pe care o păstrează încă din copilărie, tânărul marchiz mai are încă un secret ce ar putea fi considerat ruşinos, dar care îşi are rădăcinile într-un episod traumatizant, petrecut cu mulţi ani în urmă. Lucio este catalizatorul dintre cei doi, cel care domină prin caracterul său dual – înger şi demon deopotrivă – transformându-i pe soţii Rosanverno în sclavi ai iubirii sale.

Astfel apare în roman motivul triunghiului amoros, idee pe care Aurelia Chircu o reinventează, adaptând-o zilelor noastre. Nu mai asistăm la o luptă dintre doi bărbaţi pentru o femeie, ci la o relaţie poligamă, cu nuanţe LGBTQ – o idee scandaloasă pentru secolul al XIX-lea, dar cât se poate de normală şi corectă politic pentru contemporaneitate. Accentul nu cade pe acest triunghi neobişnuit, ci pe sentimentele ce sunt puse în joc şi pe urmările tragice pe care le poate avea o astfel de însoţire. Cu toate astea, nu am putut să îi despart pe cei trei protagonişti şi să-i privesc individual, Pentru că Cea mai mare importanţă o au atunci când sunt împreună, iar separat sunt ca nişte bucăţi de lemn ce plutesc în derivă.

Acestea fiind spuse, cred că este cazul să trecem la personajele secundare care m-au fascinat. Preferata mea a fost baroana Cassia, o femeie rebelă, un caracter tare care  nu ştie să accepte un refuz. Am admirat nebunia şi originalitatea ei, şi, sinceră să fiu, mi-ar fi plăcut să aibă mai multe momente în lumina reflectorului. Da’ chiar şi aşa, nu exagerez când spun că micile ei intervenţii au destins mult atmosfera. La polul opus se află personajul pe care l-am urât din tot sufletul, şi anume, tatăl lui Enrico. Osvaldo întruchipează tiranul, cel care poate dispune de viaţă şi de moarte după bunul său plac, un şantajist şi un om josnic ce nu poate trece peste propriile sale interese în favoarea fiului său.

O poveste încâlcită, cu multe lacrimi, inimi sfâşiate şi momente scurte şi crude de fericire, un roman cu un deznodământ curajos şi dramatic, „Taina marchizului”, de Aurelia Chircu, este o lectură perfectă pentru un Weekend în care soarele nu vrea să-şi facă apariţia. Stilul relaxat şi evenimentele emoţionante te vor conduce într-o epocă în care graniţa dintre iubire şi condamnare este una aproape invizibilă și îm care curajul de a fi altfel îți poate aduce o soartă cumplită. 


COMANDĂ CARTEA

 

marți, 28 septembrie 2021

Recenziile lui Gică 47 - Fata A de Abigail Dean


Titlu: Fata A   

Autor: Abigail Dean

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Girl A (2021)

Traducere de George Arion Jr.

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,63 (din 33.515 note)


RECENZIA FACE PARTE DIN BLOG-TOURUL ORGANIZAT DE EDITURA CRIME SCENE PRESS CU OCAZIA LANSĂRII EDIȚIEI ÎN ROMÂNĂ A ROMANULUI „FATA A”.

 

Cu toţii ştim acele romane în care, după ce misterul a fost elucidat sau după ce povestea a luat un sfârşit fericit sau dramatic, există câteva capitole în care ni se spune ce s-a întâmplat cu personajele, ce schimbări au mai avut loc în decor şi dacă lucrurile s-au terminat cu adevărat sau dacă e posibil să mai urmeze ceva. Ei bine, mergând pe acest fir, romanul lui Abigail Dean constituie un text care debutează cu finalul, o naraţiune în care întâmplările au avut deja loc, iar ceea ce-i rămâne protagonistei este rememorarea propriei tragedii – un proces psihologic prin care cititorul devine principalul martor al ororilor din casa familiei Gracie.

Toată lumea o ştie drept Fata A. Numele Alexandra Gracie nu mai înseamnă nimic pentru nimeni. Dar ea preferă să i se spună Lex. Sunt sigur că o cunoaşteţi… Da, este fata care a evadat din locuinţa pe care toţi o numesc acum Casa Ororilor. Însă, cu toate că acea perioadă îngrozitoare s-a sfârşit, ea nu va fi în stare niciodată să renunţe la propriul trecut. De altfel, niciunul dintre membrii familiei Gracie nu va putea să uite vreodată copilăria înfiorătoare de care a avut parte. Deşi fiecare a luat-o pe drumul său, va exista mereu ceva ce îi va lega, iar atunci când mama lor moare în închisoare, Lex devine executor testamentar şi este nevoită să-i caute pe ceilalţi şi să le împărtăşească ideea ei, conform căreia locul în care au crescut ar putea deveni un monument al binelui. Însă timpul a trecut, unii au păstrat legătura, alţii nu, iar cei din urmă au fost prea mici ca să înţeleagă ce s-a petrecut.

            Trebuie să menţionez faptul că romanul lui Abigail Dean nu este primul text care abordează acest subiect. Ba chiar mai mult, tema părintelui care îşi pierde luciditatea şi ajunge să facă din propria locuinţă o închisoare şi din propria familie un grup de prizonieri fără speranţă a fost utilizată de mai mulţi autori şi cred că, într-o anumită măsură, a fost deja depăşită. Însă ceea ce face autoarea britanică este să preia o schemă foarte utilizată şi să o reinventeze. Astfel, nu asistăm de la început la grozăviile copilăriei, nu suntem acolo şi nu ne întrebăm în continuu dacă cineva va reuşi să evadeze sau când mai exact se va întâmpla asta. Nu, povestea ne este relatată din prezent, iar odată cu gândurile protagonistei, avem acces la evenimentele din trecut.

După părerea mea, această tehnică narativă are atât minusuri, cât şi plusuri. Un punct slab, ce ar putea fi o dezamăgire pentru cititorii de Thriller, ar fi lipsa suspansului. Dacă totul a avut loc, iar naratorul pare că nu ne ascunde nimic, atunci nici nu ne putem aştepta la o răsturnare de situaţie, la un moment care să ne dea palpitaţii sau care să ne arunce toate presupunerile în aer. Însă partea bună e că povestea nu se adresează doar celor care caută secvenţe pline de acţiune, ea poate fi foarte uşor apreciată şi de cei care citesc texte ce abordează teme înalte. Astfel, copilăria lui Lex şi a fraţilor ei este redată secvenţial, manevră ce are scopul de a-i solicita atenţia celui care urmăreşte, de a-l invita la un joc de puzzle în care toate piesele par să aibă aceeaşi culoare, iar marginile par să nu fie foarte vizibile.

Cred că e timpul să vorbim despre Lex, un personaj foarte interesant şi ambiguu. Ea ni se prezintă ca fiind o fată puternică, o persoană care ar putea să treacă peste cadavre dacă ar fi nevoie şi care vede realitatea doar în nuanţe de violenţă şi durere. Însă lucrul interesant la acest personaj este caracterul său duplicitar. Cu toate că vrea să pară o fată dură, ea este suma traumelor, un instrument în care frustrările şi neputinţa şi-au făcut de lucru în decursul timpului. Din acest motiv, romanul este atât de fragmentat şi de haotic, amestecul de gânduri şi de imagini reflectând în cea mai mare parte fiinţa fragilă şi sfâşiată din interior. În cazul protagonistei, există trei valenţe ale personalităţii – Alexandra, copila care a asistat la lucruri oribile şi care a fost tratată ca un animal, Lex, persoana din prezent, cea care pare sigură pe ea şi care refuză circul mediatic şi Fata A, cea care obţine ceea ce vrea, pentru că lumea o percepe ca pe o imagine, ca pe un brand al suferinţei, ca pe primul subiect care a scăpat din Casa Ororilor.

 Un experiment original în literatura de suspans, o carte care joacă la două capete, un roman pe care poţi ori să-l dai de pereţi, ori să-l savurezi cu plăcere – „Fata A” este un volum complex şi original, care a reuşit, în scurt timp, să captiveze mii de cititori din toată lumea, având, în acest moment, nu mai puţin de 50 de ediţii pe Goodreads. Nu fac asta adesea, însă, în încheierea acestei recenzii, vreau să vă recomand „Răşină”, de Ane Riel, un alt text care abordează acelaşi subiect, dar într-o manieră cât se poate de diferită şi de originală.

 

COMANDĂ CARTEA


joi, 23 septembrie 2021

Recenziile Mădălinei 14 - 29 de secunde de T.M. Logan


Titlu: 29 de secunde  

Autor: T.M. Logan

Editura: RAO

Titlu original: 29 Seconds (2018)

Traducere de Roxana-Cristina Gheorghe

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,91 (din 12.042 note) 

 

Un roman ce emană disperare prin fiecare pagină, un Thriller excelent despre hărţuire, ură şi o posibilă crimă ce nu se ştie dacă va avea sau nu loc, dar mai presus de toate, o poveste tensionată despre cum să-l confrunţi pe diavol, după ce pactul a fost încheiat – aşa aş descrie volumul „29 de secunde”, al lui T.M. Logan. Cu un stil lejer, dar alert, autorul alternează, pe parcursul cărţii, pasajele în care nu se petrec prea multe şi în care aproape îţi spune să te relaxezi, pentru că nu ştii ce şi când se va întâmpla, cu cele pline de suspans, în care simţi că aerul nu îţi mai este suficient. Nu am avut timp să raţionalizez ceea ce am citit, să analizez în detaliu anumite aspecte, pentru că tensiunea crescândă, pe care protagonista o simte, se transmite şi cititorului, în aşa fel încât ai impresia că totul e un Trailer de film cu durata de 29 de secunde.

            Suntem înconjuraţi de prieteni şi duşmani, de persoane care ne vor binele şi de indivizi care tulbură cu răutatea lor echilibrul fragil al sinelui şi al societăţii. Cu siguranţă, în viaţa fiecăruia există un astfel de individ egoist, care calcă pe cadavre pentru a obţine ceea ce îşi doreşte. Dar, oare, dacă ţi s-ar oferi şansa ca el să dispară pentru totdeauna, cum ai reacţiona? Mai ales că tot ceea ce ar trebui să faci este doar să dai un apel telefonic de câteva secunde – 29 mai exact – şi să rosteşti numele celui care îţi face existenţa un coşmar. Sarah se simte îngrozită şi uşurată, atunci când primeşte oportunitatea de a scăpa de şeful ei, un respectat profesor universitar, trecut de prima tinereţe, ce are puterea de a decide cine poate rămâne sau cine trebuie să plece din Universitate. Deşi speră că nu va fi nevoită să apese butonul verde al telefonului de unică folosinţă, gest ce îi poate schimba radical cursul vieţii, în momentul în care cariera şi integritatea sa sunt ameninţate de avansurile indecente ale şefului, Sarah se foloseşte de unica sa salvare. Însă oricine se va înfrăţi cu diavolul va ajunge în iad, iar pentru protagonista noastră infernul se naşte din lupta acerbă dintre dorinţa de a-şi păstra moralitatea şi tăria de caracter, şi groaza de a fi omorât un om, din doar câteva cuvinte.

             „29 de secunde” prezintă frământările unei femei hărţuite ce se zbate să răzbească într-o lume a bărbaţilor. Dacă stăm puţin să ne gândim, este o imagine cât se poate de reală, un tratament pe care multe femei trebuie să-l îndure pentru a ajunge acolo unde îşi doresc. Din acest motiv, autorul insistă asupra scenelor demne de dispreţ dintre Alan şi Sarah, scene de un realism crunt, chiar dacă uneori puţin exagerate. Cu toate că eroina noastră încearcă să rămână fermă pe poziţie, să demonstreze că poate avansa în grad prin propriile sale puteri, Alan Lovelock îi plasează în cale, cu brutalitate, obstacole pe care firea sa sensibilă şi moralitatea nu o lasă să le depăşească. Nu aş spune că e vorba despre o miză feministă, deşi aici, mai mult decât în orice alt roman, mi-aş fi dorit să se fi pus accentul pe asta. Femeile sunt nişte accesorii, nişte jucării sexuale aflate la îndemâna bărbaţilor.

T.M. Logan se joacă foarte mult cu puterea de a decide, mergând pe ideea că fiecare alegere are consecinţe ireversibile. Din acest motiv, Sarah nu mai poate opri  ceea ce a stârnit. Foarte interesant mi se pare modul în care autorul răstoarnă şi rescrie ideea de Mit Faustic. Într-o societate în care diavolul nu îşi mai găseşte locul, omul îşi asumă acest rol, construind un infern ale cărui reguli doar el le cunoaşte. Noţiunile de bine şi de rău se pierd, se amestecă, astfel încât Sarah, deşi crede că a încheiat un pact cu diavolul, ajunge să se întoarcă împotriva lui. În roman există doi stăpâni ai iadului, unul inspirat din Woland, personajul lui Bulgakov, un maestru al vorbelor, care dă doar iluzia unei posibilităţi de salvare, şi un altul care îi are pe toţi la mână, este cu un pas în faţa subalternilor săi şi care poate face tot ceea ce vrea, fără să fie tras la răspundere. Sunt sigură că în cel de-al doilea l-aţi ghicit pe Lovelock, un personaj grotesc pe care l-am urât din tot sufletul. Cât despre primul, nu vă stric surpriza, dar vă spun doar că lucrurile sunt mult mai complicate decât par.

            Personaje verosimile, o atmosferă ce vibrează de îndoială şi frică, un hărţuitor care îşi va primi sau nu pedeapsa şi o femeie agresată care trebuie să ia decizia vieţii sale – toate astea fiind condimentate cu suspans din belşug. Mi-a plăcut foarte mult cartea şi o recomand tuturor celor care vor să aibă parte de un carusel de senzaţii tari şi ameţitoare.


COMANDĂ CARTEA


miercuri, 22 septembrie 2021

Recenziile lui Gică 46 - Bună dimineața, Verônica! de Ilana Casoy & Raphael Montes


Titlu: Bună dimineața, Verônica! 

Autor: Ilana Casoy & Raphael Montes

Editura: PUBLISOL

Titlu original: Bom Dia, Verônica! (2016)

Traducere de Corina Nuțu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 306

Media pe Goodreads: 3,59 (din 1.391 note) 

 

E prima dată când citesc un thriller brazilian şi pot să spun că e o lectură interesantă şi plăcută. Bineînţeles că nu am mai auzit nimic despre cei doi autori, nici măcar despre pseudonimul Andrea Killmore, însă, când am văzut că Ilana Casoy a fost cea care a realizat profilul psihologic al lui Dexter Morgan, nici nu am mai stat pe gânduri şi am făcut primul pas în poveste. De altfel, mi se pare foarte interesant faptul că cei doi autori au preferat să rămână un timp în umbră, creând un profil fals de scriitor, o identitate publicitară căreia i-au conferit o personalitate misterioasă – o idee foarte inteligentă care se mulează excelent pe genul abordat.

Povestea noastră începe cu Verônica Torres, o tânără care lucrează în cadrul departamentului de poliţie din São Paulo. Să nu credeţi că ea are un rol foarte important în această instituţie… nici de cum, este o simplă secretară care trebuie să se ocupe, în mare parte, de hârţogărie şi de convorbirile telefonice. Însă Verônica nu este o fată foarte cuminte şi la locul ei, iar atunci când se supără, îşi bagă nasul peste tot şi se ocupă de orice lucru care o deranjează. Totul bine şi armonios, până în momentul în care la secţia de poliţie îşi face apariţia o femeie care se plânge că a fost păcălită de un escroc şi că nemernicul i-a luat toţi banii şi aproape toate lucrurile de valoare. Cu o atitudine foarte relaxată, şeful Verônicăi nu ia în seamă plângerea femeii, iar nenorocita ajunge să recurgă la un gest extrem. În acel moment, în subconştientul tinerei secretare se produce un declic şi îşi dă seama că ea este singurul agent capabil să facă legea şi să-i bage pe ticăloşi după gratii.

Verônica Torres este un personaj plasat sub semnul revoltei şi care, odată pornit, nu mai poate fi oprit. Cu toate că face parte din mediul justiţiei, ea de multe ori se simte neputincioasă, dar are o duritate şi o voinţă care o fac să înainteze mai departe, oricât de greu ar fi drumul pe care păşeşte. Există o polemică evidentă între protagonistă şi restul personajelor, deoarece, din moment ce forţele de ordine sau ceilalţi oameni cu putere nu vor să ridice un deget pentru cauzele celor slabi, ea, o amărâtă de secretară, îşi pune ambiţia şi încearcă să facă dreptate. Lucrul care subliniază cel mai bine această afirmaţie este chiar titlul cărţii. Oamenii nu îi spun „Bună dimineaţa, Verônica!”, pentru că le pasă într-adevăr de ea sau pentru că o tratează amical, nu, salutul matinal este doar o altă formalitate pe care ceilalţi i-o adresează, fără să-i dea un conţinut cu semnificaţie. În altă ordine de idei, replica este plină de răceală şi de nepăsare, sentimente ce se regăsesc, cu precădere, în structura societăţii în care trăieşte. Trebuie să fim un sistem, dar nu ne pasă de verigile slabe, toţi suntem împreună, dar pe cont propriu.

Am apreciat nuanţa feministă prezentă în roman. În afară de protagonistă, toate femeile sunt nişte fiinţe slabe, care trebuie să se supună unor instanţe masculine. De altfel, Bărbaţii sunt prezentaţi ca nişte creaturi instinctuale, trădătoare şi egoiste. Utilizând această schemă, Verônica se confruntă cu bărbaţi bolnavi, bărbaţi care cred că totul le este permis şi că celălalt sex este compus din păpuşi fără minte, jucării pe care le pot folosi, fără nici o consecinţă, pentru a-şi potoli poftele trupeşti. În această direcţie, este prezent un cuplu în care se regăseşte violenţa domestică, o familie compusă dintr-un individ cu porniri criminale şi o femeie simplă, gospodină şi ascultătoare.

„Bună dimineaţa, Verônica!” este o poveste care ne vorbeşte despre adevăratele probleme ale lumii în care trăim. Inegalitate între sexe, inegalitate în cuplu, şi, mai mult decât atât, o inegalitate generală între oameni. Protagonista este o femeie puternică într-o lume a bărbaţilor, un univers plin de violenţă şi de jocuri de putere. Cu toate că m-am aşteptat la mai mult exotism, acţiunea fiind în Brazilia, volumul a compensat prin atmosfera tensionată şi întunecată. Nu ştiu cât de relevant este serialul de pe Netflix, realizat după carte, însă, dacă vreţi să aveţi acces la adevărata esenţă a poveştii, trebuie neapărat să puneţi mâna pe acest roman curajos şi provocator.


COMANDĂ CARTEA


marți, 21 septembrie 2021

Monogamie de Sue Miller


Titlu: Monogamie  

Autor: Sue Miller

Editura: TREI

Traducere de Laura Karsch

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 416

 

Una dintre cele mai bune cărți ale anului 2020: New York Times, NPR , People Magazin

 

„Un roman senzual, scris cu umor și profunzime, despre complexitatea - și absurditatea - iubirii, infidelității, suferinței." - O, The Oprah Magazine

 

Graham și Annie sunt căsătoriți de aproape 30 de ani și, după toate aparențele, formează un „cuplu de aur". El este un bărbat masiv și sociabil, cu pofte pe măsură, care iubește viața și lucrează ca librar. Ea, mai rezervată și introspectivă, este fotograf și se pregătește pentru prima expoziție după o pauză de șase ani. Deși din familie mai fac parte doi copii adulți și fosta soție a lui Graham, Annie e convinsă că ea este marea și ultima lui iubire.

Când Graham moare pe neașteptate, Annie se simte pierdută și se întreabă ce rost are să continue fără el. Însă cât încă îl jelește, descoperă un secret distrugător, care o aruncă în beznă și o face să se întrebe dacă l-a cunoscut vreodată cu adevărat.

 

„Narațiunea din perspective diferite (…) demonstrează cât de mult depinde adevărul de ceea ce ni se prezintă. Iscusința lui Sue Miller transformă o intrigă familială într-o poveste originală care reflectă complexitatea autentică a relațiilor de durată. Monogamie dovedește că Miller rămâne unul dintre cei mai buni cartografi pe teritoriul căsniciei." – Washington Post

 

„Un roman captivant despre acel tip complicat de iubire pe care îl recunoști adesea în viața reală." - New York Times Book Review

 

„Miller preia și revigorează temele familiare ale încrederii și trădării între soți sau între părinți și copii. Doliul este suficient de greu de purtat și fără a fi nevoit să pui sub semnul întrebării tot ce ai știut vreodată despre cel care a murit, însă din punct de vedere emoțional este un câmp minat pe care Miller îl străbate cu eleganță și autenticitate." – Booklist


COMANDĂ CARTEA