ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »

miercuri, 6 iulie 2022

Recenziile Mădălinei 29 - Ușa ferecată de Ruth Ware (Blog Tour #19/2022)


Titlu: Ușa ferecată   

Autor: Ruth Ware

Editura: TREI

Titlu original: The Turn of The Key (2019)

Traducere de Luminița Gavrilă

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,94 (din 203.312 note)

 

            Dacă cu trei luni în urmă, tot în cadrul unui Blog Tour, am vorbit despre romanul „Aplicația”, de Arno Strobel – un volum în care tehnologia se transformă dintr-un prieten de nădejde într-un inamic nevăzut și periculos, ce-ți poate veni de hac chiar atunci când te aștepți mai puțin –, acum, pentru a rămâne în aceeași sferă, vom discuta despre o carte oarecum asemănătoare, în care dispozitivele electronice, în mâinile cui nu trebuie, pot deveni instrumente de tortură, perfecte pentru alungarea celor nedoriți. Ruth Ware nu scrie un thriller clasic, plin de suspans, de crime atroce ce-ți îngheață sângele în vene și de criminali obsedați – de fapt, aș fi tentată să spun că nu prea poate fi încadrat în acest gen – însă ea reușește să scrie o poveste de viață, căreia încearcă să-i dea un aer misterios, împrospătând-o cu nuanțe horror, dar rezultatul nu a fost tocmai pe gustul meu. Aș minți să spun că am fost captivată de carte, dar nu pot nega faptul că anumite părți mi s-au părut excelente. Cu toate astea, mi-ar fi plăcut ca acțiunea să fie mai alertă, scenele mai bine închegate, iar secretele din fundal, dezvăluite mult mai târziu. Da degeaba vă zic ce nu mi-a plăcut sau ce ar fi putut fi, dacă nu vă spun și cum începe totul.

            Rowan nu are viața pe care și-a dorit-o. Nu are suficienți bani, tentațiile sunt mult prea puternice, iar determinarea și speranța au murit undeva pe la jumătatea drumului. Însă se pare că soarta are alte planuri pentru ea. În momentul în care vede anunțul familiei Elincourt, tânăra decide să-și schimbe radical obiceiurile și să- și regleze conturile cu destinul, cel puțin în aparență... Ea aplică pentru postul de bonă la familia Elincourt, părăsește apartamentul pe care îl împărțea cu o prietenă și se mută în casa luxoasă, plină de gadgeturi de ultimă generație, a bogătașilor. Cu toate că Rowan speră ca munca sa să fie ușoară, ea descoperă că cele patru fete  pe care le are în grijă, dispozitivele și aplicațiile complicate, pe care trebuie să le folosească, plus fantomele care bântuie conacul, îi fac existența un calvar. Însă secretul pe care îl poartă îi dă curaj să reziste pentru a-și împlini misiunea.

            Rowan nu este un personaj unidimensional, așa cum am crezut la început. Ea e formată, de fapt, din trei femei diferite – una care își îneacă eșecurile în alcool și pentru care ziua de mâine nu mai poate aduce nimic bun, una care este bona perfectă, care înțelege nevoile copiilor, dar care este impulsivă și ia decizii pripite la nervi, și alta care își privește obiectiv viața, din spatele gratiilor, încercând să găsească veriga slabă din lanțul propriei existențe, acel moment în care totul s-a dus de râpă. Problema ei cea mai mare este că trăiește în trecut și nu se poate desprinde de acesta, oricât de mult ar încerca. Pe lângă așa-zisele fantome din casa Elincourt, stafia fetei captive în vicii o bântuie încă și-i scoate la lumină laturile întunecate.

            Romanul lui Ruth Ware este redactat sub forma unor scrisori prin intermediul cărora Rowan ne prezintă evenimentele ce au condus la arestarea ei. Cartea în sine constituie o mărturisire și o încercare eșuată de dezvinovățire, iar în acest sens, nu crima contează, ci procesul ce a dus acolo. Volumul de față mi-a amintit mult de stilul Leïlei Slimani, care, la fel ca Ruth Ware, aduce în prim plan oameni cu probleme, ale căror regrete ajung, în cele din urmă, să-i acapareze complet și să-i distrugă din interior spre exterior. La fel ca Slimani, Ware scrie despre o familie disfuncțională, în care părinții sunt mai mereu plecați în interes de serviciu, iar copiii rămân în grija bonelor care nu pot lua niciodată locul mamei. În ambele cazuri, femeile sunt cele care contează, care dirijează totul, bărbații fiind un element necesar, dar nu și obligatoriu. Ei sunt mincinoși, libidinoși, reduși la instinctele lor primare, în timp ce femeile sunt cele care cu adevărat gândesc.

            Cu toate că nu am fost foarte încântată de episoadele repetitive și de curgerea îngreunată a acțiunii, „Ușa ferecată” ne prezintă o poveste de viață mult ficționalizată, dar care poate fi întâlnită într-o oarecare măsură și în realitate. Personajele bine construite, împinse mereu în acțiune de gânduri egoiste, năzdrăvăniile fetițelor, ce se transformă în încercări disperate de a o înlătura pe cea care le-a invadat teritoriul, și ușa zăvorâtă, misterioasă, pe care am omis să o amintesc până acum, fac din romanul lui Ruth Ware o lectură plăcută, care ne arată din nou cât de înșelătoare pot fi aparențele.


Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ruth Ware:

Falled

Literatura pe tocuri   

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Pălărisme.ro 

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Analogii, Antologii


COMANDĂ CARTEA


miercuri, 29 iunie 2022

Recenziile Mădălinei 28 - Fata din turn de Katherine Arden


Titlu: Fata din turn 

Serie: Winternight #2

Autor: Katherine Arden

Editura: YOUNGART

Titlu original: The Girl in the Tower (2017)

Traducere de Oana Dușmănescu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 4,34 (din 79.738 note) 

 

            Aș fi vrut să încep această recenzie cu „a fost odată ca niciodată o tânără care a înlănțuit pentru totdeauna forțele întunecate ce pândeau în umbra deasă și protectoare a pădurii și care a adus ordinea în întreaga Rusie”, însă această introducere ar fi mai potrivită pentru „Ursul și Privighetoarea”, primul volum al seriei „Winternight”. Pentru „Fata din turn”, introducerea perfectă ar suna cam așa: „A fost odată ca niciodată o fată din cauza căreia propria sa familie și întreaga Rusie au fost la un pas de a se nărui sub atingerea spiritelor malefice”. În cel de-al doilea volum al trilogiei, Katherine Arden schimbă cursul poveștii, aducând la viață alte legende și personaje de basm din folclorul rus. Însă diferența dintre cele două romane este vizibilă de la o poștă, și nu pot spune că am fost încântată de direcția pe care a ales-o autoarea. Atmosfera de basm se evaporă, lăsând în urmă rămășițe fine de fabulos și de magie; elementele mitologice se împuținează, luptele dintre bine și rău devin un accesoriu al intrigii, clișeele romantice își fac simțită prezența din plin, iar crizele adolescentine și nuanțele feministe sunt duse la extrem. Ceea ce rămâne neschimbat este gerul cumplit, poveștile spuse la gura sobei și amenințarea aproape palpabilă a unui pericol iminent, o tensiune ce face aerul să vibreze de fiecare dată când cineva acționează înainte să stea prea mult pe gânduri...

            Dacă în volumul anterior protagonista noastră era o tânără curajoasă și rebelă, ultima protectoare a spiritelor pădurii, gata oricând să-i înfrunte pe adepții creștinismului, pe cei care, în naivitatea lor, se străduiau să distrugă o lume clădită după niște reguli străvechi și greu de înțeles pentru cei care nu acceptă să-și dea sângele ca să-i reînvie pe zei, în romanul de față Vasilisa se transformă într-o fată orgolioasă, încăpățânată, care pune lumea în pericol, în loc să o salveze. Am avut impresia că urmăresc un cu totul alt personaj, care nu are nimic în comun cu cel din prima parte, cu excepția trăsăturilor fizice. Mai mult decât atât, Vasilisa devine eroina clasică, un chip banal preluat în toate romanele în care dimensiunea YA este mai importantă decât cea Fantasy. Adoptarea unei identități false, renunțarea la feminitate și impulsivitatea de care dă dovadă în luarea deciziilor, fapt ce tulbură echilibrul și așa fragil al unui univers sfâșiat de intrigi politice și religioase, o transformă într-o paria, într-o ființă renegată care nu mai aparține nici lumii oamenilor, dar nici celei a spiritelor.

            După ce Ursul a fost învins, iar, pe cât posibil, ordinea în Lesnaia Zemlia a fost restabilită, Vasilisa pleacă la Moscova pentru a-și găsi rostul și pentru a-și vindeca rănile încă proaspete. Însă drumul se dovedește a fi unul anevoios, plin de pericole, de tâlhari și de zăpadă. În ciuda faptului că ea nu călătorește singură – Privighetoarea, calul fermecat al lui Morosco, zeul iernii și al morții, o însoțește și o veghează cu mare grijă –, Vasia reușește să se bage în cele mai stranii belele, din care abia dacă scapă cu viață. Ea părăsește adăpostul pădurii, un personaj latent, dar foarte important, pentru a păși în civilizație, în marele oraș pentru tentațiile căruia nu era pregătită. Moscova înseamnă pentru ea vulnerabilitate, iar dușmanii ei știu că acum este momentul prielnic să lovească.

            Așa cum am mai spus, dimensiunea Fantasy este abandonată aproape cu desăvârșire. Magia, creaturile mitologice și făpturile supranaturale sunt reduse la câteva figuri emblematice a căror apariție este, de data asta, legată de anumite evenimente istorice reale ce au marcat evoluția Rusiei ca stat independent. Autoarea deapănă povestea Vasilisei pe fundalul invaziei tătarilor, cotropitorii puternici ce i-au forțat pe cneji să plătească ani în șir tribut pentru protecție și integritate teritorială. Dar, așa cum știm din nenumăratele exemple, cei care impun astfel de condiții vor cere din ce în ce mai mult, până când, inevitabil, se va ajunge la un conflict militar de proporții. Ei bine, aici intervine, de fapt, măiestria lui Katherine Arden. Ea combină mizele politice și religioase cu întâmplările supranaturale, astfel încât evenimentele reale ajung să se suprapună, ba chiar să se confunde cu cele imaginare, și trebuie să recunosc că rezultatul este chiar impresionant. Dacă ar fi pus accent pe aceste părți ale poveștii și ar fi lăsat-o mai moale cu idilele amoroase, poate că romanul s-ar fi ridicat la nivelul părții anterioare.

            Și pentru că intriga este ceva mai complicată și mai complexă, în acest volum ne sunt prezentate mai multe povești. Vasilisa împarte lumina reflectorului cu sora sa, Olga, și cu fiica acesteia, Maria, un personaj foarte interesant, mai agreabil decât protagonista însăși. Însă Vasia invadează și părțile narațiunii care nu sunt despre ea. Deciziile sale pripite influențează întregul univers, iar dorința naivă de a face bine distruge vieți nevinovate. Cu toate că pornirile ei sunt pure și bine intenționate, lipsa rațiunii conduce de fiecare dată la un dezastru la nivel micro sau macro.

            Una peste alta, cred că am criticat destul, așa că mă voi opri aici. Abia aștept să apară sfârșitul acestei trilogii, volumul în care sper  ca autoarea să-și spele păcatele și să continue povestea pe linia basmelor rusești care mai au multe de oferit, înălțând-o pe Vasilisa mai presus de orgoliul ei uriaș și de pervertirea lumii materiale, pentru că locul ei este în rândul eroilor fabuloși care au salvat lumea, și nu a celor care au condamnat-o la distrugere.


COMANDĂ CARTEA


duminică, 26 iunie 2022

Recenziile lui Gică 82 - Sfâșiere de Ragnar Jónasson (Blog Tour #18/2022)


Titlu: Sfâșiere 

Serie: Dark Iceland #4 

Autor: Ragnar Jónasson

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Rof (2012)

Traducere de George Arion Jr.

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 3,81 (din 4.787 note)

 

Putem înțelege romanul polițist ca un proces de restabilire a ordinii într-o lume totalmente ficțională. Prin urmare și în mod evident, în centrul acestui univers de hârtie există un eveniment tragic, un moment în care echilibrul întregii construcții este periclitat, iar povestea începe să capete valențe violente, de cele mai multe ori chiar sângeroase. Însă dacă suntem dispuși să privim dintr-o altă perspectivă, putem observa cu siguranță că însuși factorul perturbator este cel care dă naștere respectivei intrigi detectivistice. Dar, oricum ar sta de fapt lucrurile, un astfel de volum, pentru a se consolida, are nevoie de acea clipă de catharsis, reprezentată cel mai adesea printr-o crimă inexplicabilă sau printr-o dispariție subită. Astfel, întâmplarea dramatică nu face decât să creeze un gol în narațiune, un vid care va fi acoperit doar în final, atunci când adevărul va ieși la iveală.

Așadar, odată cu cel de-al patrulea volum din seria „Dark Iceland”, ne reîntoarcem în întunecatul și înghețatul nord, acolo unde remarcabilul polițist Ari Thór încearcă să dea de capăt unui mister vechi de cincizeci de ani. După ce un necunoscut îi cere ajutorul pentru a afla cel mai mare secret al familiei sale, protagonistul nostru este nevoit să facă o incursiune în trecut, descoperind vechi indicii și interogând diverși martori care s-au aflat în apropierea cumplitului „accident”. Povestea stă cam așa: În urmă cu cinci decenii, un cuplu foarte înstărit s-a mutat, împreună cu o altă pereche, formată din sora soției și soțul acesteia, într-un fiord pustiu, recunoscut în special pentru malurile extrem de abrupte și pentru vremea capricioasă, unde au pus bazele unei mici întreprinderi fermiere. În acest loc retras și sumbru, după un an și câteva luni de la sosire, una dintre femei își pierde viața după ce bea cafea amestecată cu otravă pentru șobolani. În ciuda faptului că toți ceilalți au susținut că a fost vorba despre o sinucidere, omul din fața lui Ari Thór vrea să afle adevărul, pentru că el este fiul bogătașilor, respectiv nepotul celei care a murit.

            Însă, pentru a-și duce misiunea la bun sfârșit, polițistul trebuie să-i caute pe cei care au trecut, la acea vreme, pe la ferma celor două familii. Astfel, el este nevoit să-și părăsească căminul confortabil și să se confrunte cu năpasta ce s-a abătut peste oraș, cu epidemia care lasă în urmă cadavrele celor bolnavi. Comunitatea a intrat în carantină, majoritatea cetățenilor refuză să mai iasă din case, iar panica s-a instaurat peste tot. Acum, vorbind strict despre părerea mea, cred că autorul ar fi putut să redea mult mai bine atmosfera de pandemie. Nu mi s-a părut suficient doar să menționeze din când în când câte un nou deces sau să prezinte, după mai bine de jumătate de carte, suspiciunea locuitorilor cu privire la vizitatorii ce le bat la ușă. Uneori parcă uită de context, și povestea merge mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Plus că aproape tot timpul Ari Thór, dacă nu este acasă, stă prin locuințele altora, iar asta îți dă senzația că el privește întreaga problemă ca printr-o fereastră securizantă.

            Pe lângă enigma din trecut, protagonistul se ocupă și cu două anchete din prezent – moartea fiului unui fost ministru, care a fost călcat de o mașină ziua în amiaza mare, și dispariția unui bebeluș ce a fost lăsat să doarmă în cărucior afară, în timp ce mama lui se delecta cu o cafea, împreună cu prietena ei cea mai bună. Însă, în ambele cazuri, el primește ajutorul unei tinere jurnaliste, care, participând în mod indirect la investigații, vrea să dea peste o știre care s-o ajute să avanseze în carieră. Cei doi fac schimb de informații și își împart sarcinile, reușind astfel să devină o echipă redutabilă de „detectivi”, care se vor opri din căutare doar atunci când misterul va fi cu totul elucidat.

Morți vechi și crime noi, investigatori profesioniști și „ucenici” ambițioși, probleme de familie și regăsiri – toate acestea reușesc să redea pe deplin unicul și elegantul stil al lui Ragnar Jónasson. Și, odată cu povestea de față, autorul islandez ne prezintă o altă fațetă a romanului polițist, o versiune alternativă în care enigmele pot avea o rezolvare chiar și atunci când toți participanții au pierit cu ani buni în urmă. Pentru că, așa cum spuneam și la început, fiecare delict aduce cu sine o falie în poveste, iar protagoniștii sunt cei care, în ultimă instanță, încearcă să peticească o lume care și-a pierdut de mult rațiunea și echilibrul.


Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ragnar Jónasson:

Literatura pe tocuri   

Falled

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii


COMANDĂ CARTEA


duminică, 19 iunie 2022

Recenziile Mădălinei 27 - Toți diavolii sunt aici de Louise Penny (Blog Tour #17/2022)


Titlu: Toți diavolii sunt aici   

Serie: Inspector-șef Armand Gamache #16

Autor: Louise Penny

Editura: TREI

Titlu original: All the Devils Are Here (2020)

Traducere de Ioana Văcărescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 624 

Media pe Goodreads: 4,44 (din 51.497 note)

 

„Iar  fisura din ceașca-mi de ceai/ O cale spre tărâmul morților deschide” – W.H. Auden

 

               Nu e prima carte pe care o citesc de la celebra autoare de romane polițiste, Louise Penny, dar abia acum pot să spun că am făcut cunoștință cu adevăratul ei stil, și, sinceră să fiu, nu a fost așa cum credeam. Poate că a fost și greșeala mea că am început seria „Inspector-șef Armand Gamache” cu volumul al 16-lea 😊 și poate că am pierdut multe evenimente importante din trecut, care au condus la întâmplările din povestea de față. „Toți diavolii sunt aici” sau despre cum să prinzi un criminal după parfumul pe care îl folosește (o să vă las mai jos link-urile de la parfumurile din carte) ne dezvăluie Parisul în toată splendoarea sa, de la crăpăturile din pavaj, la norii care plutesc pe cer. Toate aspectele pentru care este faimos Orașul Luminilor sunt scoase în evidență, fiecare loc, fel de mâncare sau miros având un puternic impact emoțional asupra caracterelor, în special asupra lui Armand Gamache, pentru care orașul nu mai are nici un fel de mister.

               Louise Penny este o maestră a detaliilor, reușind să redea cu exactitate atmosfera tensionată a Parisului transformat într-un infern metaforic, în care, conform lui Sartre, diavolul este însuși omul, iar iadul ia naștere în interiorul său, și pentru a sublinia această idee, autoarea preia ca motto un citat din „Furtuna” lui Shakespeare: „Iadul este pustiu și toți diavolii sunt aici!” De la parfumul dulceag răspândit într-o cameră unde a fost găsit un cadavru, până la fisura dintr-o ceașcă de ceai, ce poate fi interpretată ca un semn al nenorocirilor ce urmează să aibă loc, nimic nu este întâmplător, toate piesele fiind așezate acolo unde trebuie, pentru ca imaginea de ansamblu să fie completă. Însă toate aceste amănunte îngreunează mult ritmul poveștii. Am avut impresia că bat pasul pe loc și, deși vedeam cum se schimbă numărul paginii, scenele erau aceleași, discuțiile interminabile, iar avalanșa de detalii imposibil de digerat, totul desfășurându-se cu o lentoare insuportabilă. Dar cred că v-ați săturat deja să-mi ascultați nemulțumirile, așa că haideți să vedem cum stă treaba de fapt...

            Cât de bine crezi că îl cunoști pe omul de lângă tine? Pentru cine ai fi în stare să bagi mâna în foc că nu ascunde nici un secret? Două întrebări pentru care fostul Inspector de poliție, Armand Gamache, credea că are răspunsul, însă o serie de evenimente tragice îi vor zdruncină încrederea în nașul său, cel pe care îl putea numi, fără să stea pe gânduri, „tată”. Apropiata naștere a nepoatei sale îl readuce în Paris, orașul în care a copilărit, unde a suferit și locul plin de farmec în care și-a întâlnit marea dragoste. Dar fericirea revederii și a reuniunii întregii familii este umbrită de un accident cumplit – nașul său, Stephen Horowitz, este aproape strivit de o dubă al cărei șofer pare să aibă cu adevărat intenții criminale. Atentatul și-a atins scopul, Horowitz ajunge în comă la spital, și medicii nu îi mai dau nici o șansă. Însă Gamache nu poate accepta că totul a fost un accident, iar după ce găsește un cadavru în apartamentul nașului său, toate sistemele lui intră în alertă. De aici pornește o întreagă anchetă detectivistică ce scoate la iveală pericole nebănuite, secrete ce pot costa vieți omenești.

            Cu toate că mi-a fost destul de greu să termin acest roman, nu pot nega faptul că au existat câteva aspecte care mi-au atras atenția. În primul rând, modul în care sunt construite personajele este magistral, atât de umane, de verosimile și de pline de vitalitate, supuse erorii și hazardului, încât par că ar vrea să iasă dintre paginile cărții. Interesant este faptul că există și un personaj macro, unul colectiv, format din toate caracterele ce iau parte la anchetă. Investigația și găsirea criminalului nu cad doar pe umerii Inspectorului Gamache, ci întreaga familie participă, reușind astfel să rezolve și problemele personale pe lângă misterioasele atacuri.

            Louise Penny are un talent fenomenal de a prezenta fiecare imagine într-un mod cinematografic, însă autoarea se concentrează mai mult asupra poveștii, lăsând acțiunea undeva în background. Nu pot spune că suspansul lipsește chiar cu desăvârșire, dar, din păcate, este concentrat doar la final. Ultimele scene sunt de-a dreptul uimitoare, pline de tensiune, de neprevăzut, de tot ce ar trebui să conțină un roman polițist, dar la fel de repede precum apar așa și dispar, și asta pentru că Penny se folosește de o viziune extrem de realistă pentru a reda „fidel” întâmplările, fără exagerări ficționale, ceea ce pe de-o parte este o strategie bună.

Chiar dacă nu am fost încântată de poveste, asta nu înseamnă că nu e captivantă și bine scrisă. Plin de trimiteri livrești și artistice, de piste greșite și de prefăcătorii, „Toți diavolii sunt aici" este unul dintre acele romane în care și cel mai banal obiect poate deveni mobilul unei crime odioase. Iar acum, că am spus tot ce aveam pe suflet, a sosit vremea să dezlănțuim infernul și să lăsăm diavolii să-și facă de cap și să pună stăpânire pe oraș.


Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Louise Penny:

Falled

Literatura pe tocuri   

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi  

Analogii, Antologii

Citește-mi-l


COMANDĂ CARTEA


PARFUMURILE DIN CARTE

Sauvage de la Dior:

 https://www.douglas.ro/p/dior-sauvage-eau-de-parfum-995602?number=995604&gclid=Cj0KCQjwkruVBhCHARIsACVIiOx3N_80egGewOXKJRFARF8tWwe_ROJQQ9dMfUdrGGQkFmLdJbRpSYcaAnYxEALw_wcB

Aromatics Elixir de la Clinique:

https://www.parfimo.ro/clinique-aromatics-elixir-apa-de-parfum-pentru-femei-100-ml/?gclid=Cj0KCQjwkruVBhCHARIsACVIiOzxLr-fojyg8kOsZgOiLlj6OJG3k6BvPnkZ7xZje7AjJA500XzhHCkaArMLEALw_wcB

Brut:

https://www.notino.ro/faberge/brut-original-eau-de-toilette-pentru-barbati/p-579390/?gclid=Cj0KCQjwkruVBhCHARIsACVIiOwIj0ObCZRyIRzxdsIN5FEUN6Pw58d-xdIIECcqFeK8sv7VF0oeut4aAhWSEALw_wcB

 


miercuri, 15 iunie 2022

Recenziile Mădălinei 26 - Heartless de Marissa Meyer


Titlu: Heartless. Povestea nespusă a Reginei de Cupă

Autor: Marissa Meyer 

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Heartless (2016)

Traducere de Simona Ștefana Stoica

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 544

Media pe Goodreads: 4,07 (din 143.106 note) 

 

            Lista autorilor mei preferați de Fantasy e destul de scurtă, și asta pentru că mă las foarte greu impresionată de romanele din ziua de azi, care urmăresc același scenariu banal și clișeic, concentrându-se mai mult pe dimensiunea YA, pe crizele de personalitate ale adolescenților, decât pe acțiunea în sine. Însă, pe această listă, există o autoare care a trecut dincolo de barierele comercialului și care, pornind de la basmele cele mai cunoscute, în care nu mai există nici un mister, a creat adevărate capodopere, reușind să scoată la iveală poveștile personajelor lipsite odinioară de voce. O astfel de carte este și „Heartless”, un volum despre disperare și vise zdrobite fără milă. Marissa Meyer preia integral universul și personajele închipuite de Lewis Carroll în „Alice în Țara Minunilor”, însă de data asta rolul protagonistei este ocupat de un caracter secundar, aș putea spune chiar negativ, celebru pentru replica „Tăiați-i capul!”, și dacă nu ați ghicit despre cine e vorba, vă mai dau un mic indiciu: ❤️ Fără îndoială, este vorba despre Regina de Cupă și despre evenimentele care au condus la nașterea acesteia, o figură unică, impecabil construită și foarte controversată. Dar mai întâi să vedem de unde a început totul...

            Catherine Pinkerton este o fată obișnuită din Regatul Cupelor, și, ca orice tânără de vârsta ei, are un vis pentru care e în stare să-și sacrifice chiar și viața. Mai mult decât orice pe lume, ea își dorește să devină cel mai mare cofetar din ținut și să-și deschidă, împreună cu prietena ei cea mai bună, o patiserie, pentru ca toată lumea să se poată desfăta cu delicatesele ei. Însă părinții săi au cu totul și cu totul alte planuri pentru ea, iar acestea includ o căsătorie nedorită cu prostovanul, dar simpaticul Rege de Cupă, conducătorul nu tocmai capabil al întregului regat. Catherine este forțată să se supună deciziei părinților, ceea ce o transformă într-o marionetă a celor care îi manevrează destinul. Micile ei gesturi de revoltă nu au nici un efect, deschizându-i și mai larg drumul spre tron și spre rolul de regină. Însă, așa cum îi șade bine unei povești complexe, lucrurile se complică și mai mult atunci când apare Jest, noul Joker al Curții Regale; un străin misterios, compus din nenumărate măști, unele luminoase, iar altele întunecate. De ce spun că lucrurile se complică odată cu apariția lui? Păi, imaginați-vă doar: o fată disperată, sfâșiată între visul ei și cel al părinților, dornică să iubească și să fie iubită, și un bufon gata oricând să-i readucă zâmbetul pe buze, să o asculte și să o înțeleagă. Dar dragostea lor are multe de înfruntat, pentru că, așa cum am spus, Catherine este predestinată să ajungă Regina de Cupă.

            Trebuie să recunosc faptul că prima dată când m-am apucat de acest roman am renunțat după câteva pagini, din cauza stilului mult prea asemănător cu cel al lui Carroll. Am avut impresia că o să citesc o carte puerilă, așa că am abandonat lectura, dar atunci când am revenit asupra ei, nu am mai putut să o las din mână. Marissa Meyer dă dovadă de un instinct genial și de un talent scriitoricesc aparte, reușind să recreeze atmosfera „haotică”, de neînțeles și hazlie din Țara Minunilor, prin folosirea jocurilor de cuvinte întortocheate, prin vorbele de duh ale faimoasei Cheshire și prin reproducerea unor gesturi specifice anumitor personaje, precum Pălărierul Nebun sau Iepurele de Martie. Cu toate astea, romanul este mult mai întunecat pentru că are la bază o miză mult mai puternică, și anume transformarea tragică a protagonistei într-un alt personaj, unul fără inimă, care a cunoscut suferința și care și-a văzut visul pierind. Dulcea și inocenta Catherine moare, lăsând locul Reginei de Cupă, o figură asupra căreia Carroll plasează o tușă ridicolă și puțin grotescă, însă povestea sa este tristă, ea fiind un produs al dorinței celorlalți.

            Fără doar și poate, cu excepția protagonistei, personajul meu preferat a fost pisica de Cheshire. Aparițiile ei în momentele cheie, în care tensiunea, furia și dezamăgirea stau să dea pe dinafară, influențează cursul lucrurilor, în bine sau în rău, totul depinzând de toanele felinei. Cheshire este vocea unei rațiuni inverse, care, plină de ironie și viclenie, spulberă vraja minunată presărată peste întreg universul, arătând, de fapt, ce se ascunde în umbrele cele mai dense. Este mereu acolo pentru a se bucura de răul altora, ceea ce îl face puțin cam antipatic, dar, cu toate astea, este singurul tovarăș al protagonistei noastre, chiar dacă pare că mereu râde de ea. El e singurul care nu are nici o așteptare de la ea și care o vede așa cum e. Cât despre celelalte personaje, nu am suficient spațiu pentru a le prezenta în detaliu, așa că iată ce ar fi de spus pe scurt. Nimeni nu este ce pare a fi, toate sunt ghidate de porniri egoiste, neținând seama, cu mici excepții, de sentimentele celor din jur, toate întruchipează amestecul dintre umanitate și fantastic, dintre rațiune și nebunie, trecerea de la o stare la alta fiind cu adevărat fulgerătoare.

            Multe ar mai fi de notat, dar nu vreau să vă stric surprizele sau să vă dezvălui, din prea mult zel, vreun detaliu capital. Plină de prăjituri nemaipomenite, de evenimente fabuloase și tulburătoare, de personaje minuțios construite și memorabile, de acțiune, de lacrimi și de suflete zdrobite, „Heartless” deschide poarta spre o lume bine cunoscută, care primește nuanțe distructive. Dacă vreți să o urmați pe Catherine în drumul ei spre tronul Regatului Cupelor, nu mai stați pe gânduri și apucați-vă cât mai repede de citit, credeți-mă, nu o să regretați! 😉

 

COMANDĂ CARTEA


duminică, 12 iunie 2022

Recenziile lui Gică 81 - Autograf de George Arion (Blog Tour #16/2022)


Titlu: Autograf  

Autor: George Arion

Editura: CRIME SCENE PRESS

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 388

 

            Indiferent de perioada istorică în care s-a manifestat, teatrul a păstrat în sine o componentă tanatică, o esență fatală ce era destinată, îndeosebi, unui public amator de senzații macabre. Fie că vorbim despre antichitatea greacă, în care muritorii nu doar că săvârșeau omoruri împotriva semenilor, ci erau pedepsiți și pentru că, prin gesturile și faptele lor, îi sfidau pe zeii cei orgolioși, fie că ne referim la teatrul renascentist sau baroc, atunci când Hamlet făcea tot posibilul să-și răzbune tatăl ucis mișelește sau când misteriosul Don Juan lăsa în urma lui fecioare pângărite, ce ajungeau să se sinucidă, sau chiar la secolul XX, atunci când crima a devenit un factor absurd, utilizat doar pentru a crea farsa unui sfârșit spectaculos, este evident faptul că moartea a existat peste tot și s-a desfășurat în toate formele ei posibile.

             Ei bine, făcând un pas în contemporan și aruncând o privire peste volumul lui George Arion, putem observa cum vechea și eterna violență a căpătat nuanțe noi, inserându-se în așa-zisul teatru polițist de astăzi. Astfel, în șapte piese mortale, așa cum le numește însuși autorul, o farsă și două monodrame, suntem purtați într-o lume a spectacolului, într-un univers în care crima, pentru a exista, are nevoie de public, de scenă și de câțiva actori foarte pricepuți, care să știe cum să jongleze cu miza detectivistică a textului. De altfel, pentru a sublinia caracterul polițist al operei sale, dramaturgul apelează la câteva cuvinte și sintagme specifice, precum Scena Crimei, Mobilul Crimei, Reconstituire, Martor sau Victimă.

            Astfel, volumul nostru debutează cu „Scena crimei sau caruselul ucigașilor”, o piesă în care cinci inși încearcă să rezolve tot atâtea asasinate fără răspuns. Profesorul a fost sugrumat, Dama a fost înecată în cadă, Ziaristul a fost împușcat, iar Baronul și Hoțul au fost înjunghiați. Așadar, pentru a rezolva această anchetă extrem de complicată, cinci oameni au fost chemați ca să realizeze reconstituirea. Pe rând, aceștia se pun în pielea ucigașului și încearcă să afle care „dintre ei” ar fi putut fi cu adevărat vinovatul. Pe parcurs ce rolurile se schimbă și povestea primește valențe noi, simți cum totul devine haotic, luând forma unui carusel amețitor, în care rațiunea pare să se piardă cu totul. Odată cu finalul neașteptat, ai impresia că ai luat parte la o farsă, urmărind o intrigă care nu face nimic mai mult decât să se îndrepte spre un absurd cumplit.

            Înaintând cu lectura, ne trezim în Barintown, un oraș imaginar, în care se petrece acțiunea piesei „Amintiri din livada cu meri”. Pe lângă titlul cehovian, așa cum observă și criticul Ion Bogdan Lefter, povestea aduce cu sine o trimitere subtilă la poetica lui T. S. Eliot. Aici, pe timpul unei furtuni de proporții, ce aduce cu Potopul, doi soți așteaptă un invitat la cină și deapănă amintiri despre trecutul lor și despre cei 49 de meri pe care i-au plantat în livadă. Asemeni operei lui Samuel Beckett, musafirul întârzie din ce în ce mai mult, iar cuplul pare că, prin fiecare dialog, adună tot mai multă tensiune, care urmează să răbufnească spre final. Facem un pas mai departe și ne oprim asupra piesei „Misterul unei nopți cu viscol”, unde ploaia este înlocuită de o ninsoare apocaliptică, ce aduce cu sine un oaspete ciudat. Aici facem cunoștință cu un alt duet conjugal, care pare, la rândul lui, să aibă ceva de ascuns.

            În următoarele trei piese, „Două kilograme de heroină”, „Revelion cu poștașul” și „La capătul răbdării”, George Arion realizează un joc postmodern de-a regizorul, făcând din personajele sale ucigași și victime conștiente de propriile roluri. Aici teatrul se joacă înăuntrul teatrului, iar cel mai bun păpușar va reuși să rămână în viață până la final. Mai mult decât atât, „La capătul răbdării” reprezintă o tranziție a thrillerului psihologic, atât de apreciat astăzi, spre arta dramatică. Mergem puțin mai departe și ajungem „În labirint”, un libret de operă în care autorul se întoarce la iubitul său detectiv, Andrei Mladin, plasându-l pe acesta pe Insula Zorelelor, într-un labirint al simțurilor și al memoriei. Aici o fată este ucisă pentru că pare să fi sfidat o veche zeiță greacă. Dar, spre final, aflăm că totul a fost o mare farsă, iar sobra tragedie antică devine o imensă glumă a modernității. După ce în „Administratorul” ne bucurăm de o simpatică comedie în stilul lui Caragiale, încheiem lectura cu două monodrame. În „Autograf”, personajul, evident un actor, este cuprins de nostalgie și își exercită capacitatea de analiză, în mod ironic, asupra unor lucruri simple, precum cartea de telefoane, iar în „Actrița”, protagonista ține un discurs aprins despre greutățile unei femei care a ales să joace teatru și despre orgoliile masculine ce i-au pus în continuu piedici pe parcursul carierei, în acest caz fiind vorba, în mod clar, despre o miză feministă.

            Spre deosebire de proză, teatrul este o artă care se manifestă în fața unui public și care, în mod direct sau indirect, interacționează cu acesta. De asta, personajele lui George Arion au conștiință de personaje, știu că joacă un rol și, mai mult decât atât, ele ajung să regizeze uneori întregul spectacol. Textul nu este închis în sine, întorcându-se la propria fantasmă, ci e plin de trimiteri livrești, istorice și sociale. De altfel, autorul preia câteva modele clasice, pe care, în buna tradiție a modernității, le desființează printr-un simplu gest ironic. Cu alte cuvinte, avem acțiune, avem caractere pe cât de superficiale, pe atât de credibile, există și o miză polițistă ce leagă întregul ansamblu, așa că mai e nevoie doar de un spectator, în acest caz de un cititor, care să se bucure de cele zece creații pline de mister și de umor tragic.


Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre volumul de teatru al lui George Arion: 

Literatura pe tocuri 

Ciobanul de Azi 

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l 

Analogii, Antologii   



miercuri, 8 iunie 2022

Recenziile lui Gică 80 - Regina roșie de Juan Gomez-Jurado


Titlu: Regina roșie 

Serie: Antonia Scott #1

Autor: Juan Gomez-Jurado

Editura: BOOKZONE

Titlu original: Reina Roja (2018) 

Traducere de Mălina Panait

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,10 (din 25.451 note)

 

Nu știu dacă s-au aliniat astrele sau dacă e doar mâna destinului, dar cert e că am ajuns să citesc două rescrieri după Sherlock Holmes, una după cealaltă, cu câteva zile pauză între ele. Ce-i drept, în ultima vreme avem de-a face cu o adevărată avalanșă de romane „holmesiene”, unele evident din sfera Thrillerului, precum „Cuvântul e crimă”, de Anthony Horowitz, „Diavolul și apa întunecată”, de Stuart Turton, sau „Obscuritas”, de David Lagercrantz, despre ultima am scris chiar săptămâna trecută, iar altele abordând chiar genul Science-Fiction, și aici cel mai bun exemplu cred că e „Portalul Albuquerque”, de Peter Clines. După cum putem observa din câteva căutări pe Goodreads, se pare că majoritatea autorilor care utilizează această formulă sunt de origine anglo-saxonă, adică mai mult sau mai puțin conaționali cu marele Arthur Conan Doyle. Însă există și câteva situații excepționale, în care fenomenul și-a depășit granițele, reușind să se infiltreze atât în literatura europeană nordică, cât și în sfera Crime-ului iberic. Așadar, astăzi facem o călătorie în însorita Spanie, acolo unde vom urmări intriga din „Regina roșie”, de Juan Gomez-Jurado, primul volum al trilogiei „Antonia Scott”.

  Antonia Scott este o persoană foarte specială, pentru că mintea ei este capabilă să facă asocieri incredibile, într-un timp extrem de scurt. Ea vede tipare acolo unde alții nu observă nimic și ține minte detalii pe care ceilalți le trec cu vederea, indexând astfel, în propriul creier, tot ceea ce există sau se mișcă în jurul ei. Chiar dacă pare că ea are o abilitate pozitivă, lucrurile nu stau tocmai așa, pentru că poate retrăi moartea unei persoane dragi de fiecare dată când se gândește la aceasta. Datorită aptitudinilor sale excepționale, Antonia a făcut cândva parte dintr-o agenție secretă de investigații, cercetând și rezolvând nenumărate cazuri de crimă. Dar la ultima ei anchetă ceva a mers prost, incredibil de prost, iar de atunci femeia refuză să mai facă parte din proiectul pe care foarte puțini oameni îl cunosc sub numele de „Regina Roșie”.

  Dar s-o lăsăm pe protagonista noastră în pace deocamdată și să ne concentrăm atenția asupra lui Jon Gutiérrez, un polițist care are parte de o zi plină de surprize nefericite. Mai întâi, a fost prostituata aia pe care a vrut s-o ajute, plasând 375 de grame de heroină în mașina proxenetului, o operațiune pe care chiar „săraca fată” a filmat-o și a distribuit-o pe tot internetul. Pe urmă, de parcă nu era suficient că trebuia urgent să-și dea demisia de la locul de muncă, nemernicii l-au acuzat și de trafic de droguri, o faptă care aduce cu sine câțiva ani buni de închisoare. Iar acum, în timp ce se gândea că nu va mai gusta poate niciodată minunata tocană de pește făcută de mama lui, a apărut și tipul ăsta ciudat care-și zice Mentor și care spune că, totuși, ar putea scăpa cu mâinile curate. Însă există o singură condiție... Gutiérrez trebuie să meargă la Antonia Scott acasă și s-o convingă să revină în joc, pentru că răul pare să planeze din nou deasupra Madridului.

  Sincer, trebuie să vă spun că am doar cuvinte de laudă despre această carte, pentru că este scrisă extraordinar de bine. În primul rând, avem parte de doi protagoniști ieșiți din tipar, care mi-au devenit foarte repede simpatici. Ei nu sunt detectivi fără cusur, ci niște persoane cu probleme, care se confruntă zilnic cu partea negativă a vieții. Există frustrări, există regrete, există chiar și clipe în care eroina se gândește la sinucidere, fapt care apare de altfel chiar în prima frază a poveștii. În al doilea rând, avem de-a face cu un personaj negativ care știe cum să opereze, ce vrea să transmită prin omorurile lui și cine trebuie să plătească cu adevărat pentru acestea. Mai mult decât atât, ucigașul trimite la clasicul arhetip din Thrillerele cu tentă religioasă, la psihopatul care este condus de o idee mai puternică decât propria sa rațiune. Cât despre ritmul alert, care nu te lasă nici să respiri, sau despre atenția minuțioasă a autorului la detalii, asemeni personajului său, nici nu mai are rost să vorbesc...

   Pe de o parte, roman detectivistic plin de suspans, pe de alta, o poveste despre doi oameni ajunși pe marginea prăpastiei, „Regina roșie” reprezintă o proză provocatoare, în care eterna confruntare dintre bine și rău este dusă la un alt nivel. Astfel, cel care va reuși să fie cu un pas înaintea celorlalți va obține, în final, victoria, pentru că doar cea mai iscusită minte va putea pune capăt unui masacru de proporții uriașe. Deși nu a trecut mult timp de când am terminat cartea, abia aștept să mă apuc de „Îngerul negru”, pentru că aventura noastră nu se termină nicidecum aici, iar Gomez-Jurado pare să ne fi pregătit multe surprize în cazul în care vom decide să-i continuăm seria.

             

COMANDĂ CARTEA