Execuția
FRAGMENT
LAVENDER
1973
Dacă a existat un
înainte, el a început cu Lavender.
Ea avea 17 ani.
Știa ce înseamnă să aduci pe lume o nouă viață. Cât este de greu. Știa că
dragostea te poate înfășura strâns, ca într‑un scutec, dar și că te poate zdrobi. Dar până să i se întâmple, ea nici nu înțelegea ce înseamnă să părăsești o ființă care a crescut în pântecul tău.
*
— Spune‑mi o poveste, icni Lavender între două contracții.
Era trântită pe o
pătură în hambar, cu spatele rezemat de o căpiță de fân. Johnny stătea aplecat
lângă ea, cu o lanternă în mână, răsuflarea lui formând volute de aburi albi în
aerul înghețat, de sfârșit de iarnă.
— Copilul, spuse
Lavender. Vorbește‑mi despre copil.
Îi era din ce în ce
mai clar că bebelușul putea s‑o omoare. La fiecare
contracție se vedea cât de cumplit de nepregătiți erau: în ciuda aerelor de bravadă afișate de Johnny și a pasajelor pe care le cita din cărțile de medicină pe care i le lăsase bunicul său, niciunul dintre ei nu
știa mare lucru despre naștere. În cărți nu se vorbea despre asta. Despre
sângele care curgea apocaliptic. Despre durerea incandescentă care o ardea și o
inunda de transpirație.
— Când s‑o face
mare, o să fie președinte, spuse Johnny. O să fie rege.
Lavender gemu.
Simțea capul copilului, mare cât un grepfrut, pe jumătate ieșit, rupând‑o.
— Nici măcar nu
știi dacă e băiat, spuse ea gâfâind. Și‑apoi, nici nu mai există regi.
Împinse o dată și
încă o dată până când pereții hambarului deveniră purpurii. I se părea că avea
corpul plin de cioburi de sticlă tăioase, că organele interne i se răsuceau.
Când a venit următoarea contracție, Lavender i s‑a abandonat, în timp ce din
gâtul ei a ieșit un urlet gutural.
— O să fie un copil
bun, reluă Johnny. Curajos, deștept și puternic. Îi văd capul, Lav, trebuie să
împingi în continuare.
O gaură neagră.
Toată ființa ei convergea în această rană deschisă din ea. Apoi a venit
țipătul, un plâns subțirel și jeluit. Johnny era acoperit până la coate într‑o
substanță lipicioasă și Lavender îl văzu luând foarfecele de grădină pe care îl
sterilizase cu alcool, apoi tăind cordonul ombilical. Câteva clipe mai târziu,
Lavender îl ținea în brațe. Copilul ei. Lucind de placentă, cu capul acoperit
de o spumă, bebelușul era o învălmășeală de membre agitate furios. La lumina
lanternei, ochii lui păreau aproape negri. Nu arăta ca un bebeluș, își zicea
Lavender. Ci ca un mic extraterestru violaceu.
Cu răsuflarea
tăiată, Johnny se lăsă să cadă lângă ea în fân.
— Uite, spuse el cu
o voce înăbușită. Uite ce‑am creat noi, zâna mea.
Emoția a inundat‑o
chiar atunci: o dragoste atât de puternică încât i se părea mai degrabă ca un
acces de panică. Senzația a fost urmată imediat de un val amețitor de
vinovăție. Pentru că Lavender a înțeles, încă din clipa când a văzut copilul,
că ea nu voia o astfel de dragoste. Era prea intensă. Nesățioasă. Dar crescuse
în ea în toate aceste luni, iar acum avea degețele, mâini și picioare. Respira
cu lăcomie oxigen.
Johnny a șters
copilul cu un prosop și l‑a așezat ferm la sânul lui Lavender. În timp ce se
uita la omulețul cu pielea zbârcită și scuamoasă, Lavender se bucura că în
hambar era semiîntuneric și că avea fața acoperită de transpirație. Johnny nu
suporta să o vadă plângând. Lavender a pus palma pe capul copilului, regretând
deja primele ei gânduri trădătoare. Le‑a înăbușit sub promisiuni murmurate cu
buzele lipite de pielea lunecoasă a copilului. Te voi iubi așa cum oceanul
iubește nisipul.
I‑au dat numele
Ansel, după bunicul lui Johnny.
*
Johnny îi
promisese, printre altele:
Liniște. Cer
nesfârșit. O casă întreagă la dispoziția lor, o grădină de care ea să se ocupe.
Fără școală, fără profesori dezamăgiți. Fără niciun fel de reguli. O viață la
adăpost de priviri străine. Erau singuri la fermă, absolut singuri, cel mai
apropiat vecin locuind la 15 kilometri distanță. Uneori, când Johnny pleca la
vânătoare, Lavender se așeza pe veranda din spate și țipa cât putea de tare,
țipa până răgușea, doar pentru a vedea dacă vine cineva. Nu a venit nimeni
niciodată.
Cu doar un an în urmă,
Lavender fusese o adolescentă de 16 ani ca oricare alta. Era în 1972, iar ea
își petrecea zilele dormitând în timpul orelor de matematică, apoi de istorie,
apoi de engleză, sau chicotind cu prietena ei Julie în timp ce fumau țigări
șterpelite, lângă ușa sălii de sport. L‑a cunoscut pe Johnny Packer la o
tavernă, unde se duseseră pe furiș într‑o vineri. El era mai mare decât ele,
frumos. Parcă e John Wayne în tinerețe, spusese Julie, râzând pe
înfundate, prima oară când Johnny își făcuse apariția după școală, la volanul
camionetei sale. Lui Lavender îi plăcea la nebunie părul lui rebel, colecția de
cămăși din flanel, cizmele grele de lucru. Johnny avea mereu mâinile murdare de
la munca la fermă, dar Lavender adora mirosul lui care aducea a vaselină și a
soare.
Ultima oară când
Lavender o văzuse pe mama ei, aceasta stătea la o masă de joc pliantă, cu o
țigară în colțul gurii. Încercase să‑și pieptene părul într‑un coc voluminos în
creștetul capului, dar îi ieșise turtit și strâmb, arăta ca un balon dezumflat.
N‑ai decât, spusese maică‑sa. Lasă‑te de școală și mută‑te la ferma aia
prăpădită.
Un zâmbet
satisfăcut, răutăcios.
Așteaptă și‑o să
vezi, iubito. Bărbații sunt niște lupi și unii lupi au răbdare.
În drum spre ușă,
Lavender îi șterpelise medalionul vechi lăsat pe comodă. Nu era decât un cerc
de metal ruginit, cu o plăcuță goală în interior, dar care, de când își amintea
ea, trona în mijlocul cutiei stricate de bijuterii — singura dovadă că mama ei
era capabilă să prețuiască ceva.
Într‑adevăr, viața
la fermă nu s‑a dovedit a fi cum se așteptase Lavender. Se mutase acolo la șase
luni după ce îl cunoscuse pe Johnny. Până atunci, el locuise singur cu bunicu‑său.
Maică‑sa se prăpădise, taică‑său își luase lumea‑n cap, iar el nu vorbea
niciodată despre niciunul dintre ei. Bătrânul Ansel era veteran de război, cu o
voce îmbătrânită, plângăcioasă, şi îl pusese pe Johnny încă de când era copil
să facă diverse treburi prin gospodărie pentru a‑și merita farfuria cu mâncare.
Bătrânul Ansel tușea mereu și a murit la câteva săptămâni după venirea lui
Lavender. L‑au îngropat în curte, sub molid. Ei nu‑i plăcea să treacă pe‑acolo,
unde pământul încă era ridicat ca o cocoașă. Învățase să mulgă capra, să
sucească gâtul puilor, după care să‑i jumulească de pene și să‑i golească de
mațe. Se ocupa de grădină, care era de zece ori mai mare decât peticul de
pământ pe care îl cultivase în spatele rulotei mamei ei și care amenința mereu
să o copleșească. Renunțase la dușurile zilnice, era prea complicat cu
robinetul aflat în exterior, și părul ei se transformase într‑o claie în
permanență încâlcită.
Johnny se ducea la
vânătoare. Purifica apa. Făcea reparații prin casă. În unele seri, după o zi
lungă pe‑afară, o striga să intre în casă și ea îl găsea stând lângă ușă, cu
prohabul desfăcut, cu organul în erecție și un rânjet pe față. În acele seri,
el o lipea de perete. Cu obrazul lipit de scândurile de stejar pline de așchii,
cu mârâielile pline de poftă ale lui Johnny răsunându‑i pe gât, ea savura
esența momentului. Dorința cu care el împingea în ea. Mâinile pline de bătături
care îi exaltau simțurile. Zâna mea, zâna mea. Lavender nici nu știa
dacă o delecta duritatea lui Johnny sau faptul că ea putea s‑o îmblânzească.
*
Cum nu aveau
scutece, Lavender l‑a înfășurat pe Ansel într‑o pânză curată, ale cărei colțuri
le‑a înnodat la picioare. L‑a înfășat într‑o pătură luată din hambar, apoi s‑a
ridicat și s‑a dus vlăguită după Johnny.
S‑a târât desculță
până în casă. Se simțea amețită. Avusese dureri atât de mari încât nici nu‑și
mai amintea cum ajunsese în hambar, doar că o cărase Johnny, și acum nu mai
avea pantofii în picioare. Frigul de sfârșit de iarnă era mușcător și Lavender
îl strângea la piept pe micul Ansel care gângurea. Probabil că se apropie
miezul nopții, se gândea ea.
Ferma fusese
construită în vârful dealului. Chiar și pe întuneric părea strâmbă, înclinată
periculos spre stânga. Casa era un șantier permanent. Bunicul lui Johnny le‑o
lăsase cu țevile găurite, cu acoperișul spart, cu ferestre lipsă. În general,
lui Lavender nu‑i păsa. Aceste neajunsuri erau compensate de momentele pe care
le petrecea singură pe verandă, privind întinderea vastă a câmpurilor. Iarba
unduitoare căpăta reflexe argintii dimineața și portocalii seara. Dincolo de
pășune, se zăreau crestele zimțate ale munților Adirondack. Ferma era chiar la
ieșirea din Essex, în statul New York, la o oră de mers cu mașina de la granița
cu Canada. În zilele senine, îi plăcea să privească spre orizontul însorit și
să‑și imagineze o linie invizibilă în depărtare, de unde începea o cu totul
altă țară. Acest gând exotic o încânta. Lavender nu ieșise niciodată din statul
New York.
— Vrei să faci
focul? întrebă ea când ajunseră înăuntru.
În casă era extrem
de frig. În soba pe lemne nu rămăsese decât cenușa rece din seara precedentă,
măturată de curenții de aer.
— E târziu, spuse
Johnny. Nu ești obosită?
De teamă să nu
pornească o ceartă, ea nu a insistat. După ce a urcat cu greu scara, și‑a șters
cu un burete sângele de pe picioare și s‑a schimbat. Acum nu‑i mai venea niciuna
dintre hainele ei vechi: pantalonii raiați evazați pe care îi cumpărase cu
Julie dintr‑un magazin second‑hand erau la fundul unei cutii, unde pusese și
cele mai frumoase cămăși care îi deveniseră prea strâmte pentru burta ei mare.
Când în sfârșit s‑a strecurat în pat, îmbrăcată într‑un tricou mai vechi de‑al
lui Johnny, el dormea deja, iar Ansel, înfășat, se agita pe perna ei. Pielea de
pe gât o strângea din cauza transpirației uscate și ea moțăia așezată în fund,
cu copilul în brațe, neliniștită și pe jumătate visând.
Dimineață, cârpa
folosită ca scutec era udă și Lavender simțea diareea caldă curgându‑i pe burta
dezumflată. Trezit de miros, Johnny a tresărit violent, iar Ansel a început să
plângă, scoțând un țipăt ascuțit.
Johnny s‑a ridicat
și a căutat un tricou mai vechi pe care i l‑a aruncat lui Lavender. Tricoul a
căzut pe pat, departe de ea.
— Dac‑ai vrea să‑l
ții tu puțin... spuse Lavender.
Privirea pe care i‑a
aruncat‑o Johnny în clipa aceea... Frustrarea nu‑și avea locul pe fața lui: era
ceva urât, care cu siguranță venea de la ea, din felul cum se uita la el. Îmi
pare rău, a vrut Lavender să spună, deși nu știa pentru ce. În timp ce
asculta pașii lui Johnny care făceau să scârțâie treptele scării, Lavender și‑a
lipit buzele de fruntea pruncului care țipa. În fond, așa fusese dintotdeauna,
nu? Toate femeile care veniseră înaintea ei, din grote, corturi, căruțe cu
coviltir. Se mira că nu se gândise niciodată la acest adevăr universal, vechi
de când lumea: maternitatea era, în esența ei, o treabă solitară.
