ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Fiction Connection. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Fiction Connection. Afișați toate postările

luni, 2 septembrie 2024

Fragment în avanpremieră: Execuția de Danya Kukafka


Execuția
Danya Kukafka 

Titlu original: Notes on an execution
Limba originală: engleză
Traducere: Luminița Gavrilă
ISBN: 978‑606‑40‑2374‑2
Format: 130x200mm, paperback cu clape
368 pagini
Colecția Fiction Connection Crime
Editura Trei





Provocator, inteligent, captivant, mișcător! PAULA HAWKINS
Premiul Edgar pentru cel mai bun roman Bestseller NEW YORK TIMES  

Un roman care deconstruiește povestea unui ucigaș în serie aflat în așteptarea execuției, văzută în principal prin ochii femeilor din viața lui. Povestea se dezvăluie prin prisma unui întreg caleidoscop de femei — o mamă, o soră, o polițistă. Mama, Lavender, care l-a născut la 17 ani; Hazel, sora soției lui Ansel, silită să vadă cum relația surorii sale îi distruge pe toți; Saffy, detectivul devotat prinderii infractorilor, dar care abia reușește să-și vadă limpede propria viață. Execuția îmbină suspansul cu o empatie uluitoare și prezintă un portret tulburător al feminității în paralel cu scenariul familiar al ucigașului în serie american, punând sub semnul întrebării sistemul judiciar și obsesia culturală pentru povești polițiste, precum și falsa promisiune a căutării unui înțeles în psihicul bărbaților violenți.

Un portret tulburător al femeilor complicate prinse în orbita unui ucigaș în serie. Plină de compasiune, te pune pe gânduri. BRIT BENNETT, autoarea bestsellerului Jumătatea dispărută

O carte populată sfidător cu femei reale (…) frumos concepută, plină de detalii, Execuția e nuanțată, ambițioasă și convingătoare. NEW YORK TIMES BOOK REVIEW
Debordând în același timp de mânie îndreptățită și empatie radicală, Execuția este menită să devină un clasic contemporan. ESQUIRE
Îl aduce pe cititor în pielea unui ucigaș în serie (…) ca să elimine apoi o parte din mistica mitologiei ucigașilor în serie. ROLLING STONE
Kukafka făurește un ucigaș fără remușcări, dar insuflă empatie pură evenimentelor care-l duc pe cititor până în ultimele clipe ale acestuia, stârnind întrebări stăruitoare despre răul din oameni. BOOKLIST


FRAGMENT

 

               LAVENDER

1973

 

Dacă a existat un înainte, el a început cu Lavender.

Ea avea 17 ani. Știa ce înseamnă să aduci pe lume o nouă viață. Cât este de greu. Știa că dragostea te poate înfășura strâns, ca întrun scutec, dar și că te poate zdrobi. Dar până să i se întâmple, ea nici nu înțelegea ce înseamnă să părăsești o ființă care a crescut în pântecul tău.

*

— Spunemi o poveste, icni Lavender între două contracții.

Era trântită pe o pătură în hambar, cu spatele rezemat de o căpiță de fân. Johnny stătea aplecat lângă ea, cu o lanternă în mână, răsuflarea lui formând volute de aburi albi în aerul înghețat, de sfârșit de iarnă.

— Copilul, spuse Lavender. Vorbeștemi despre copil.

Îi era din ce în ce mai clar că bebelușul putea so omoare. La fiecare contracție se vedea cât de cumplit de nepregătiți erau: în ciuda aerelor de bravadă afișate de Johnny și a pasajelor pe care le cita din cărțile de medicină pe care i le lăsase bunicul său, niciunul dintre ei nu știa mare lucru despre naștere. În cărți nu se vorbea despre asta. Despre sângele care curgea apocaliptic. Despre durerea incandescentă care o ardea și o inunda de transpirație.

— Când s‑o face mare, o să fie președinte, spuse Johnny. O să fie rege.

Lavender gemu. Simțea capul copilului, mare cât un grepfrut, pe jumătate ieșit, rupând‑o.

— Nici măcar nu știi dacă e băiat, spuse ea gâfâind. Și‑apoi, nici nu mai există regi.

Împinse o dată și încă o dată până când pereții hambarului deveniră purpurii. I se părea că avea corpul plin de cioburi de sticlă tăioase, că organele interne i se răsuceau. Când a venit următoarea contracție, Lavender i s‑a abandonat, în timp ce din gâtul ei a ieșit un urlet gutural.

— O să fie un copil bun, reluă Johnny. Curajos, deștept și puternic. Îi văd capul, Lav, trebuie să împingi în continuare.

O gaură neagră. Toată ființa ei convergea în această rană deschisă din ea. Apoi a venit țipătul, un plâns subțirel și jeluit. Johnny era acoperit până la coate într‑o substanță lipicioasă și Lavender îl văzu luând foarfecele de grădină pe care îl sterilizase cu alcool, apoi tăind cordonul ombilical. Câteva clipe mai târziu, Lavender îl ținea în brațe. Copilul ei. Lucind de placentă, cu capul acoperit de o spumă, bebelușul era o învălmășeală de membre agitate furios. La lumina lanternei, ochii lui păreau aproape negri. Nu arăta ca un bebeluș, își zicea Lavender. Ci ca un mic extraterestru violaceu.

Cu răsuflarea tăiată, Johnny se lăsă să cadă lângă ea în fân.

— Uite, spuse el cu o voce înăbușită. Uite ce‑am creat noi, zâna mea.

Emoția a inundat‑o chiar atunci: o dragoste atât de puternică încât i se părea mai degrabă ca un acces de panică. Senzația a fost urmată imediat de un val amețitor de vinovăție. Pentru că Lavender a înțeles, încă din clipa când a văzut copilul, că ea nu voia o astfel de dragoste. Era prea intensă. Nesățioasă. Dar crescuse în ea în toate aceste luni, iar acum avea degețele, mâini și picioare. Respira cu lăcomie oxigen.

Johnny a șters copilul cu un prosop și l‑a așezat ferm la sânul lui Lavender. În timp ce se uita la omulețul cu pielea zbârcită și scuamoasă, Lavender se bucura că în hambar era semiîntuneric și că avea fața acoperită de transpirație. Johnny nu suporta să o vadă plângând. Lavender a pus palma pe capul copilului, regretând deja primele ei gânduri trădătoare. Le‑a înăbușit sub promisiuni murmurate cu buzele lipite de pielea lunecoasă a copilului. Te voi iubi așa cum oceanul iubește nisipul.

I‑au dat numele Ansel, după bunicul lui Johnny.

*

Johnny îi promisese, printre altele:

Liniște. Cer nesfârșit. O casă întreagă la dispoziția lor, o grădină de care ea să se ocupe. Fără școală, fără profesori dezamăgiți. Fără niciun fel de reguli. O viață la adăpost de priviri străine. Erau singuri la fermă, absolut singuri, cel mai apropiat vecin locuind la 15 kilometri distanță. Uneori, când Johnny pleca la vânătoare, Lavender se așeza pe veranda din spate și țipa cât putea de tare, țipa până răgușea, doar pentru a vedea dacă vine cineva. Nu a venit nimeni niciodată.

Cu doar un an în urmă, Lavender fusese o adolescentă de 16 ani ca oricare alta. Era în 1972, iar ea își petrecea zilele dormitând în timpul orelor de matematică, apoi de istorie, apoi de engleză, sau chicotind cu prietena ei Julie în timp ce fumau țigări șterpelite, lângă ușa sălii de sport. L‑a cunoscut pe Johnny Packer la o tavernă, unde se duseseră pe furiș într‑o vineri. El era mai mare decât ele, frumos. Parcă e John Wayne în tinerețe, spusese Julie, râzând pe înfundate, prima oară când Johnny își făcuse apariția după școală, la volanul camionetei sale. Lui Lavender îi plăcea la nebunie părul lui rebel, colecția de cămăși din flanel, cizmele grele de lucru. Johnny avea mereu mâinile murdare de la munca la fermă, dar Lavender adora mirosul lui care aducea a vaselină și a soare.

Ultima oară când Lavender o văzuse pe mama ei, aceasta stătea la o masă de joc pliantă, cu o țigară în colțul gurii. Încercase să‑și pieptene părul într‑un coc voluminos în creștetul capului, dar îi ieșise turtit și strâmb, arăta ca un balon dezumflat.

N‑ai decât, spusese maică‑sa. Lasă‑te de școală și mută‑te la ferma aia prăpădită.

Un zâmbet satisfăcut, răutăcios.

Așteaptă și‑o să vezi, iubito. Bărbații sunt niște lupi și unii lupi au răbdare.

În drum spre ușă, Lavender îi șterpelise medalionul vechi lăsat pe comodă. Nu era decât un cerc de metal ruginit, cu o plăcuță goală în interior, dar care, de când își amintea ea, trona în mijlocul cutiei stricate de bijuterii — singura dovadă că mama ei era capabilă să prețuiască ceva.

Într‑adevăr, viața la fermă nu s‑a dovedit a fi cum se așteptase Lavender. Se mutase acolo la șase luni după ce îl cunoscuse pe Johnny. Până atunci, el locuise singur cu bunicu‑său. Maică‑sa se prăpădise, taică‑său își luase lumea‑n cap, iar el nu vorbea niciodată despre niciunul dintre ei. Bătrânul Ansel era veteran de război, cu o voce îmbătrânită, plângăcioasă, şi îl pusese pe Johnny încă de când era copil să facă diverse treburi prin gospodărie pentru a‑și merita farfuria cu mâncare. Bătrânul Ansel tușea mereu și a murit la câteva săptămâni după venirea lui Lavender. L‑au îngropat în curte, sub molid. Ei nu‑i plăcea să treacă pe‑acolo, unde pământul încă era ridicat ca o cocoașă. Învățase să mulgă capra, să sucească gâtul puilor, după care să‑i jumulească de pene și să‑i golească de mațe. Se ocupa de grădină, care era de zece ori mai mare decât peticul de pământ pe care îl cultivase în spatele rulotei mamei ei și care amenința mereu să o copleșească. Renunțase la dușurile zilnice, era prea complicat cu robinetul aflat în exterior, și părul ei se transformase într‑o claie în permanență încâlcită.

Johnny se ducea la vânătoare. Purifica apa. Făcea reparații prin casă. În unele seri, după o zi lungă pe‑afară, o striga să intre în casă și ea îl găsea stând lângă ușă, cu prohabul desfăcut, cu organul în erecție și un rânjet pe față. În acele seri, el o lipea de perete. Cu obrazul lipit de scândurile de stejar pline de așchii, cu mârâielile pline de poftă ale lui Johnny răsunându‑i pe gât, ea savura esența momentului. Dorința cu care el împingea în ea. Mâinile pline de bătături care îi exaltau simțurile. Zâna mea, zâna mea. Lavender nici nu știa dacă o delecta duritatea lui Johnny sau faptul că ea putea s‑o îmblânzească.

*

Cum nu aveau scutece, Lavender l‑a înfășurat pe Ansel într‑o pânză curată, ale cărei colțuri le‑a înnodat la picioare. L‑a înfășat într‑o pătură luată din hambar, apoi s‑a ridicat și s‑a dus vlăguită după Johnny.

S‑a târât desculță până în casă. Se simțea amețită. Avusese dureri atât de mari încât nici nu‑și mai amintea cum ajunsese în hambar, doar că o cărase Johnny, și acum nu mai avea pantofii în picioare. Frigul de sfârșit de iarnă era mușcător și Lavender îl strângea la piept pe micul Ansel care gângurea. Probabil că se apropie miezul nopții, se gândea ea.

Ferma fusese construită în vârful dealului. Chiar și pe întuneric părea strâmbă, înclinată periculos spre stânga. Casa era un șantier permanent. Bunicul lui Johnny le‑o lăsase cu țevile găurite, cu acoperișul spart, cu ferestre lipsă. În general, lui Lavender nu‑i păsa. Aceste neajunsuri erau compensate de momentele pe care le petrecea singură pe verandă, privind întinderea vastă a câmpurilor. Iarba undu­itoare căpăta reflexe argintii dimineața și portocalii seara. Dincolo de pășune, se zăreau crestele zimțate ale munților Adirondack. Ferma era chiar la ieșirea din Essex, în statul New York, la o oră de mers cu mașina de la granița cu Canada. În zilele senine, îi plăcea să privească spre orizontul însorit și să‑și imagineze o linie invizibilă în depărtare, de unde începea o cu totul altă țară. Acest gând exotic o încânta. Lavender nu ieșise niciodată din statul New York.

— Vrei să faci focul? întrebă ea când ajunseră înăuntru.

În casă era extrem de frig. În soba pe lemne nu rămăsese decât cenușa rece din seara precedentă, măturată de curenții de aer.

— E târziu, spuse Johnny. Nu ești obosită?

De teamă să nu pornească o ceartă, ea nu a insistat. După ce a urcat cu greu scara, și‑a șters cu un burete sângele de pe picioare și s‑a schimbat. Acum nu‑i mai venea niciuna dintre hainele ei vechi: pantalonii raiați evazați pe care îi cumpărase cu Julie dintr‑un magazin second‑hand erau la fundul unei cutii, unde pusese și cele mai frumoase cămăși care îi deveniseră prea strâmte pentru burta ei mare. Când în sfârșit s‑a strecurat în pat, îmbrăcată într‑un tricou mai vechi de‑al lui Johnny, el dormea deja, iar Ansel, înfășat, se agita pe perna ei. Pielea de pe gât o strângea din cauza transpirației uscate și ea moțăia așezată în fund, cu copilul în brațe, neliniștită și pe jumătate visând.

Dimineață, cârpa folosită ca scutec era udă și Lavender simțea diareea caldă curgându‑i pe burta dezumflată. Trezit de miros, Johnny a tresărit violent, iar Ansel a început să plângă, scoțând un țipăt ascuțit.

Johnny s‑a ridicat și a căutat un tricou mai vechi pe care i l‑a aruncat lui Lavender. Tricoul a căzut pe pat, departe de ea.

— Dac‑ai vrea să‑l ții tu puțin... spuse Lavender.

Privirea pe care i‑a aruncat‑o Johnny în clipa aceea... Frustrarea nu‑și avea locul pe fața lui: era ceva urât, care cu siguranță venea de la ea, din felul cum se uita la el. Îmi pare rău, a vrut Lavender să spună, deși nu știa pentru ce. În timp ce asculta pașii lui Johnny care făceau să scârțâie treptele scării, Lavender și‑a lipit buzele de fruntea pruncului care țipa. În fond, așa fusese dintotdeauna, nu? Toate femeile care veniseră înaintea ei, din grote, corturi, căruțe cu coviltir. Se mira că nu se gândise niciodată la acest adevăr universal, vechi de când lumea: maternitatea era, în esența ei, o treabă solitară.


Danya Kukafka a crescut în Colorado și și-a făcut studiile la New York, unde dragostea pentru citit și scris a dus-o prin aproape toate zonele industriei editoriale. A făcut stagii la diferite agenții literare, a continuat la Riverhead Books, unde a lucrat, printre alții, cu Meg Wolitzer, Paula Hawkins, Lauren Groff, Brit Bennett, Emma Straub și Gabriel Tallent. Romanul ei de debut, Girl in Snow, publicat în 2017, a devenit bestseller în Statele Unite. Drepturile de ecranizare pentru Execuția au fost cumpărate de John Wells Production. O puteți urmări pe https://www.danyakukafka.com

Nu se pune problema cine e vinovat: ucigașul este în închisoare încă de la începutul cărții. Povestea pe care-și propune s-o spună Execuția e despre cum a ajuns acolo. Însă Kukafka are grijă să le dea și victimelor ceva de care n-au avut parte în viață: o voce! ENTERTAINMENT WEEKLY

luni, 15 iulie 2024

Fragment: Secretul de Lee & Andrew Child



Secretul

Lee & Andrew Child

Titlu original: The Secret

Traducere: Constantin Dumitru-Palcus

ISBN: 9786064023056

Format: 130x200mm, paperback cu clape

336 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

Comandă cartea  


Descriere:

UN ȘIR DE MORȚI MISTERIOASE.O MISIUNE SECRETĂ DE DEMULT.


UN TÂNĂR POLIȚIST MILITAR CARE N-ARE NIMIC DE PIERDUT.


Chicago, 1992. Un pacient se trezește în salon cu două străine care îi arată o listă de nume și-i pun o întrebare simplă, dar imposibilă. După câteva minute, bărbatul cade de la etajul al 12-lea. Reacher, retrogradat recent, face parte din comisia Departamentului Apărării care anchetează cazul. Dacă are succes, foarte bine; dacă nu, e țapul ispășitor perfect. Deși un bun anchetator militar, Reacher nu ține cont de politică. În timp ce încearcă să identifice un ucigaș cu sânge rece și să descopere un secret îngropat cu 23 de ani în urmă, trebuie să lucreze și cu ceilalți membri ai comisiei de anchetă. De data asta va face dreptate mergând pe căile legale sau… în felul lui?


Secretul este remarcabil! Furios și iute, e un exemplu clasic în care Jack Reacher face ce știe el mai bine — sparge capete și încalcă reguli ca să ajungă la rădăcinile unei conspirații. - Daily Express


Un torent de scene de luptă (…) câteva străfulgerări de umor. Bine ai revenit, Jack! - The Times


FRAGMENT


DOI 

 

Jack Reacher nu mai fusese niciodată la Rock Island Arsenal din Illinois, dar era al doilea anchetator al Poliției Militare trimis acolo în decurs de două săptămâni. Prima vizită avusese loc în urma unui raport privind dispariția mai multor puști M16, care s‑a dovedit fals. Reacher era ultimul care se alăturase noii sale unități, după ce fusese retrogradat de la gradul de maior la cel de căpitan, așa că i s‑a repartizat o acuzație mai puțin interesantă. Manipularea inventarului.

Sergentul care depusese plângerea l‑a întâmpinat pe Reacher la intrarea principală. Între ei era o diferență de vreo zece ani. Aveau cam aceeași înălțime, 1,96, dar în timp ce Reacher era solid și lat în umeri, bărbatul mai în vârstă era slab și firav, cu pielea palidă și trăsături delicate. Abia dacă depășea 80 de kilograme; deci cu 28 de kilograme mai ușor. Uniforma îi atârna puțin de pe umeri, ceea ce l‑a făcut pe Reacher să se îngrijoreze de sănătatea omului.

După schimbul obișnuit de politețuri, sergentul l‑a condus spre poligonul de tragere E, în apropierea perimetrului vestic al bazei. A încuiat ușa grea de oțel în spatele lor și a mers până la o banchetă de încărcare ieșită din peretele din spate. Acolo se aflau șase arme M16 aliniate ordonat, cu țevile îndreptate în direcția opusă și cu paturile spre dreapta. Armele nu erau noi; clar petrecuseră multă vreme pe teren. Dar erau bine întreținute. Curățate recent. Nu neglijate sau deteriorate. Nu existau elemente evidente de alertă. Niciun indiciu vizibil că ar fi fost ceva în neregulă cu ele.

Reacher a luat a doua pușcă din stânga. A verificat dacă avea camera goală, a inspectat‑o în căutarea unor defecte, apoi a împins un încărcător în poziție. A pășit până la gura poligonului și a selectat modul de tragere foc cu foc. A tras aer în piept. L‑a reținut. A așteptat să treacă următoarea bătaie de inimă și a apăsat pe trăgaci. La 100 de metri, steaua roșie de pe casca țintei a făcut implozie. Reacher a lăsat arma jos și s‑a uitat la sergent, al cărui chip nu trăda nimic. Nicio surpriză. Nicio dezamăgire. Reacher a mai tras de cinci ori. Rapid. Din pereți au răsunat pocnete ascuțite, iar cartușele goale au zăngănit pe podeaua de beton, în timp ce gloanțele au perforat ținta formând un „T“. O demonstrație de tir impecabil. Arma nu dădea semne c‑ar avea vreo problemă. Și tot nicio reacție din partea sergentului.

Reacher a arătat spre încărcător.

— Câte?

— Sunt 16, a răspuns sergentul.

— În Vietnam?

— Trei misiuni. Fără rateuri de tragere. Dacă nu e stricat…

Reacher a împins selectorul de foc în poziția cea mai joasă. Foc automat. Modelul era vechi, de dinainte de trecerea la rafale de trei focuri. A ochit centrul de greutate al țintei și a mărit presiunea pe trăgaci. Trunchiul de plastic verde ar fi trebuit să fie făcut bucăți. Cele zece gloanțe rămase ar fi trebuit să‑l sfâșie în mai puțin de o secundă. Dar nu s‑a întâmplat nimic. Pentru că trăgaciul nu se mișca. Reacher a trecut din nou la modul foc cu foc și a îndreptat arma spre fața țintei. Conturul rudimentar care reprezenta nasul s‑a despicat în două la impact. Reacher a trecut pe foc automat. Din nou, nu s‑a întâmplat nimic. Ceea ce nu lăsa nicio îndoială. Trăgaciul nu se mișca în acea poziție.

— Toate sunt așa? a întrebat el.

Sergentul a dat din cap.

— Toate. Toată lada.

Reacher s‑a dus la banchetă și a pus arma jos. A scos încărcătorul, a golit camera cartușului, a împins știfturile de demontare, a separat carcasa inferioară și i‑a examinat contururile interioare. Apoi a întins‑o spre sergent.

— Buzunarul trăgaciului are dimensiunea greșită. Nu permite focul automat. Și sunt doar două orificii. Ar trebui să fie trei.

— Corect, a confirmat sergentul.

— Nu sunt conforme cu specificațiile armatei. Cineva a schimbat originalul cu o versiune civilă, iar arma a devenit semiautomată.

— Nu văd altă explicație.

— De unde au apărut?

Sergentul a ridicat din umeri.

— O eroare administrativă. Trebuiau expediate pentru distrugere, dar s‑au încurcat două lăzi și astea au ajuns aici din greșeală.

Reacher s‑a uitat la armele de pe banchetă.

— Astea ar fi considerate ca fiind scoase din uz?

Sergentul a ridicat din nou din umeri.

— N‑aș zice. Dacă mă întrebați pe mine, sunt într‑o stare acceptabilă pentru niște arme care, în general, ar fi ținute în rezervă. N‑a sărit nimic în ochi când a fost deschisă lada. Doar când a fost semnalată o defecțiune. Atunci am demontat‑o pe prima și am văzut imediat problema, ca și dumneavoastră.

— Cine decide ce arme sunt distruse?

— O echipă specializată. Este o procedură aparte. Temporară. Se aplică deja de un an. Ca urmare a operațiunii Furtună în Deșert. Războiul a fost o ocazie bună pentru unități să se doteze cu echipament nou. Iar echipamentele care sunt considerate excedentare din cauza asta se întorc din Golf și sunt trimise aici pentru evaluare. Armele de foc sunt responsabilitatea noastră. Noi le testăm și le încadrăm în diverse categorii. Verde: deplin funcționale, urmează să fie păstrate. Galben: puțin durabile, urmează să fie vândute sau alocate unor programe civile de siguranță a armelor. Evident, nu se aplică în cazul armelor automate. Și roșu: inutilizabile, care trebuie distruse.

— Ți‑au trimis o ladă roșie când ar fi trebuit să primești una verde?

— Corect.

Reacher a tăcut o clipă. Povestea era plauzibilă. Nu exista niciun echipament din dotarea armatei care să nu fi fost trimis în locul nepotrivit, la un moment dat sau altul. Ceea ce de obicei era ceva total nevinovat. Așa cum spusese sergentul: o eroare administrativă. Dar Reacher se întreba dacă nu cumva ar putea exista o legătură cu altceva, de exemplu cu recentul raport despre armele M16 furate. Cineva ar putea încadra arme bune în categoria „inutilizabile“, după care să umple lăzile cu ce prostii are la îndemână, să le trimită la concasor sau la cuptor, și apoi să vândă armele pe piața neagră. Oficial, armele nu ar mai exista, așa că nu le‑ar căuta nimeni. Era o metodă fezabilă. O portiță pe care trebuia să o închidă cineva. Dar nu asta se întâmplase aici. Reacher citise raportul. Inspecția fusese neanunțată. O operațiune de șoc și groază, declanșată în zori. Și fusese minuțioasă. Fuseseră deschise toate lăzile cu arme din bază. Toate aveau înăuntru numărul corect de arme. Nu lipsea nici măcar un briceag.

joi, 4 iulie 2024

Fragment: Vila de Rachel Hawkins


Titlu: Vila 

Autor: Rachel Hawkins

Editura: TREI

Titlu original: The Villa  

Traducere de Ioana Văcărescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 320 

Colecție: Fiction Connection 

ISBN: 978-606-40-2276-9 

Comandă cartea 



Un thriller spectral și complex.  - WASHINGTON POST


 Emily și Chess, două scriitoare de succes, sunt prietene din copilărie și vor să-și reia relația la maturitate, plecând într-o vacanță în Italia. 


Vila Aestas din Orvieto e acum o luxoasă casă de vacanță, dar în 1974 se numea Vila Rosato și a fost scena unei tragedii cumplite. Nimeni nu a dezlegat enigma, deși în urma incidentului au apărut unul dintre cele mai mari romane horror din istorie și un album muzical multipremiat care fac trimitere la ea.


Când află despre istoria complicată a vilei, Emily începe să creadă că n-a fost doar o poveste cu sex, droguri și rock & roll, iar indiciile s-ar putea găsi în cele două opere acum clasice. Pe măsură ce ies la lumină secrete din trecut, apar și trădări din prezent — iar vila mai face o victimă.


Inspirată de Fleetwood Mac, crimele lui Charles Manson și vara petrecută de Percy și Mary Shelley cu Lordul Byron la castelul de la Lacul Geneva — locul de naștere al lui Frankenstein —, Vila te întâmpină cu moștenirea ei letală.



FRAGMENT


O SĂPTĂMÂNĂ MAI TÂRZIU

 

Chess e prima care aude mașina.

Stăm la un capăt și la altul al mesei din sufragerie, transcriind amândouă pe calculatoare hârtiile din 1974 ale lui Mari, iar eu am căștile în urechi, așadar Chess trebuie să dea din mâini ca să‑mi atragă atenția.

— A sosit, îmi zice.

Zâmbesc și salvez documentul, apoi mă ridic de la masă.

De la fereastra sufrageriei se vede aleea din fața vilei, iar Chess și cu mine stăm în fața ei, ne uităm la mașinuța albastră de închiriat, îl privim pe bărbatul care coboară din ea.

E tot chipeș, e tot dureros de familiar în felul acela aparte al lui și, un moment, îmi amintesc cum era să fiu îndrăgostită de el. Precum Chess, Matt are o lumină interioară extraordinară, iar când strălucește în direcția ta, e minunat.

Câtă vreme primește ce vrea.

Se întoarce, ne vede la geam și ridică mâna, un gest stingher de salut.

— Ce ziceai că i‑ai spus ca să‑l convingi să vină? o întreb, iar Chess mă ia de mână.

— C-am ajuns la concluzia că e mai bine să‑ți dăm vestea împreună. Că o să fii extrem de supărată, la pământ și că nu vreau să fiu singură când se întâmplă asta. Cum poartă și el responsabilitatea pentru nefericirea ta în egală măsură, trebuie să fie aici, să se confrunte cu consecințele faptelor noastre.

Voios, așa zisese Chess. Părea voios când vorbea despre nefericirea mea. Fiindcă asta meritam, nu?

Uneori, nu ne dăm seama că am câștigat decât în momentul în care ne vedem succesul reflectat în ochii celui care a pierdut.

(Din Tot ce nu m‑a învățat mama, capitolul al doilea.)

Chess trage aer în piept și mă privește cu multă compasiune.

— A zis că se urcă în primul avion.

Mă doare să aud asta.

Dar e bine.

Așa, o să fie mai ușor.

 

TRAGEDIE ÎN ITALIA

Autoarea și specialista în wellness Chess Chandler a trăit momente tragice săptămâna aceasta, când se afla în vacanță în regiunea Orvieto, Italia. Vedeta self‑helpului, invitată frecvent la Oprah, închiriase o vilă de lângă orășelul italian și avea doi musafiri, însă unul dintre aceștia, Matthew Sheridan din Asheville, Carolina de Nord, s‑a înecat în timp ce înota în heleșteul de pe domeniul vilei. Nici Chandler și nici soția lui Sheridan, Emily, nu erau în casă la momentul tragediei. Se pare că Sheridan, în vârstă de 35 de ani, era un bun înotător, dar, potrivit primelor informații obținute, este posibil să fi fost beat sau să‑i fi fost afectate altcumva capacitățile fizice.

Desigur, vila respectivă a fost scena unei crime atroce în anul 1974, când un muzician în plină ascensiune, Pierce Sheldon, a fost omorât în bătaie de Johnnie Dorchester, un dealer de droguri și scriitor aspirant care stătea și el în vilă.

Chandler și Sheridan s‑ar fi întors deja în Statele Unite, iar avocata lui Chandler a făcut următoarea declarație de presă:

„Domnișoara Chandler este profund afectată de acest accident tragic și dorește să‑i fie res­pectată intimitatea în aceste momente dificile. Ea și doamna Sheridan nu vor mai face alte declarații“.

„Casa e blestemată“, a afirmat un localnic din Orvieto care a preferat să rămână anonim. „E un loc malefic, chiar nu înțeleg de ce mai închiriază oamenii vila aia.“

Alții ridică din sprâncene la auzul unor asemenea idei superstițioase. „E o casă ca oricare alta“, a declarat un alt localnic. „Singurul lucru pe care îl are în comun treaba asta cu ce s‑a întâmplat acum mulți ani este că, în ambele situații, oamenii s‑au purtat ca niște idioți în vacanță. Se întâmplă aici. Se întâmplă peste tot.“

Revista People, 29 iulie 2023

 

MARI, 1980 – NEW YORK

 

Îl găsește schimbat, dar, până la urmă, nu s‑au schimbat cu toții?

Mari e în fața restaurantului pe care l‑a propus el, bate din picioare pe loc ca să se mai încălzească și îl privește pe Noel, care se apropie cu mâinile îndesate în buzunarele paltonului, cu mersul ușor șchiopătat pe care ea și‑l aduce aminte atât de bine.

Dar își dă seama cât s‑a schimbat chiar înainte să ajungă lângă ea.

Sunt schimbări mici, subtile. Noel avea personalitatea cu totul formată când s‑au cunoscut, probabil o avusese cu totul formată din clipa în care se născuse, și cu toate acestea… nu mai e același om care era în Italia, cu șase ani în urmă.

Figura lui frumoasă are un aer bolnăvicios, e tras la față, ca după o viață întreagă de excese care au început să se facă simțite, e și mai slab. Când îl îmbrățișează, îi simte corpul mai puțin robust decât îl ținea minte.

— Foarte drăguț din partea ta că ți‑ai făcut un pic de timp și pentru mine, îi spune Noel, deschizându‑i ușa.

Când intră în restaurant, oamenii întorc capetele, iar asta doar datorită lui Noel. Scriitorii, chiar și cei de succes, ca Mari, nu sunt niciodată recunoscuți de public așa cum sunt recunoscute starurile rock.

 

Noel n‑a mai scos un album nou din 1973, dar încă atrage atenția tuturor atunci când intră într‑o încăpere, iar acum sunt conduși într‑un separeu generos de la fereastră. A început să ningă, străzile sunt ude și alunecoase sub sclipirea portocalie a felinarelor, însă în restaurant aproape că e prea cald, în aer plutește un iz puternic de usturoi și carne friptă.

— Oare când ne‑am văzut ultima oară? întreabă Mari.

Noel se lasă pe spătar. Are în continuare haina pe el, cu toate că e foarte cald, iar ea se gândește cât de palid este, cât de tras la față. Dar rânjetul ironic e tot cel de pe vremuri.

— Cred că la sesiunea ta de autografe din Londra, acum trei ani.

Mari pufnește și apucă meniul.

— Mai‑mai c‑ai declanșat o busculadă când ai apărut.

— Fix de asta am și apărut, îi răspunde, iar ea izbucnește în râs.

Abia acum conștientizează că i‑a fost dor de Noel. Mai mult decât și‑a imaginat. Uneori are senzația că este ultimul om rămas din trecutul ei, ca și cum ea a devenit o cu totul altă persoană după vara aceea în Italia, cu prietenii noi, cu o viață nouă.

Eliberează‑te, taie orice legătură, i‑a spus în ziua aceea însorită, lângă heleșteu. Asta a și făcut.

Doar că nu și‑a dat seama cât de singură avea să fie.

Vine chelnerul și pune o frapieră pe masă, cu o sticlă de vin, iar Noel face un gest către ea.

— Mi‑am permis să dau telefon dinainte, ca să mă asigur că au asta.

Când chelnerul ridică sticla, Mari vede cuvântul acela atât de familiar, scrisul cu înflorituri pe etichetă.

Orvieto.

Nu spune nimic, nu mușcă momeala atât de evidentă, în timp ce chelnerul le toarnă vinul, iar când ridică paharul la buze, nici măcar nu‑i tremură mâna.

E mândră de asta.

— Un toast.

Noel ridică paharul, zâmbind în continuare, un surâs ciudat.

— N‑am de gând să țin un toast pentru mine însămi, Noel, îi răspunde Mari, cu degetele încolăcite în jurul piciorului paharului. Asta e specialitatea ta.

El zâmbește și mai larg. Rânjește de‑a dreptul.

— Pentru prietenii pierduți, atunci, rostește el. Pentru Pierce și Johnnie, bieții nătărăi!

Mari nu ridică nici acum paharul.

Are senzația că pulsul îi încetinește, inima îi bate mai greoi în piept. S‑a întrebat întotdeauna dacă Noel știe. Dacă bănuia adevărul în legătură cu ceea ce se petrecuse în noaptea aceea. În cei șase ani care au trecut de atunci, l‑a văzut doar de câteva ori, au vorbit de câteva ori la telefon, și‑au scris vreo zece scrisori, poate, dar el n‑a făcut niciodată vreo aluzie.

Până acum.

— De ce faci asta? îl întreabă încet.

Își dă seama că e destul de beat, că sticla de vin dintre ei nu e prima pe care o bea în seara asta.

Noel își golește paharul, apoi îl lasă jos, trântindu‑l suficient de tare încât s‑o facă pe Mari să tresară. Pe urmă ia sticla din frapieră, iar pe fața de masă roșu‑închis se scurg picături de apă.

— Nu știu, ca să fiu sincer, îi răspunde în timp ce își umple iar paharul. Sunt cam melancolic în seara asta.

Cu un pleoscăit, sticla e așezată la loc în frapieră, iar Noel o privește cu atenție pe Mari.

— Știi, uneori am sentimentul c‑am murit și eu în vara aia. Nimic n‑a mai fost la fel de atunci.

— Mda, chiar ești melancolic, îi răspunde Mari, sperând să poată schimba subiectul.

Dar acum înțelege că ăsta e motivul pentru care a vrut Noel să se întâlnească astă‑seară.

— Sigur, tu și Lara, voi două ați ajuns la niște înălțimi nemaivăzute, sunt sigur că nu aveți aceleași nostalgii.

Mari nu se mai obosește să sublinieze că lungul declin al lui Noel începuse înainte de vara aceea, iar ceea ce s‑a întâmplat cu Pierce și cu Johnnie nu avea nimic de‑a face cu turnura pe care a luat‑o viața lui.

— Mai vorbești cu ea? o întreabă Noel. Cu Lara. Eu am încercat o dată, să știi. Am mers în culise la concertul ei din Paris. A pus agenții de pază să mă dea afară.

Amintindu‑și lucrul acesta, izbucnește în râs și izbește masa cu palma.

— N‑au prea vrut s‑o facă, dar i‑am lăsat, fiindcă, știi ceva, dacă a avut sânge‑n ea să mă dea afară, înseamnă c‑am meritat‑o, nu?

Numele lui Johnnie și al lui Pierce nu mai au puterea de a o afecta pe Mari, însă cel al Larei…

— Știi, uneori îmi doresc să fi păstrat copilul ăla, continuă Noel. Cred că mi‑ar fi plăcut să fiu tată. Și Dumnezeu știe că soră‑ta era ca dracu’ de dificilă, dar era frumoasă. Și talentată, s‑a văzut pe urmă. Cel puțin, puștiul ar fi avut gene bune.

vineri, 7 iunie 2024

Recenziile lui Gică 186 - Toți cei din acest tren sunt suspecți de Benjamin Stevenson (CRIME CLUB)


Titlu: Toți cei din acest tren sunt suspecți  

Serie: Ernest Cunningham (#2)

Autor: Benjamin Stevenson

Editura: TREI

Titlu original: Everyone on This Train Is a Suspect (2023)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 3,90 (din 28.326 note)

 

Captivant. Nu l-am mai putut lăsa din mână. M-a ținut treaz toată noaptea. Excepțional de la prima până la ultima pagină. (...) Aprecieri reale sau laude comerciale? Admirația unor autori deja consacrați sau rezultatul sumelor bine plasate? E drept că orice scriitor și-ar dori ca pe coperta romanului său, fie el de debut, standalone sau volum dintr-o dilogie, trilogie sau serie, să apară, în plan secund, numele lui Stephen King, Lee Child, Ian Rankin sau James Patterson. Sau poate numele unui faimos blog de carte sau publicație, precum Kirkus Reviews, The New York Times sau The Guardian. Dar oare oamenii ăștia, și aici mă refer în special la autorii prolifici care nu și-au încheiat cariera, au atâta timp la dispoziție încât să citească anual zeci de cărți pe care să-și pună, printr-un cuvânt sau o frază, amprenta?  

După ce romanul său de debut autobiografic, Toți cei din familia mea au ucis pe cineva (recomandat de Jane Harper), a avut un succes răsunător printre fanii genului Mystery, Societatea Scriitorilor de Cărți Polițiste l-a invitat pe Ernest la un festival de gen care urma să aibă loc în faimosul tren Afgan. Plecarea, Darwin, câteva opriri pe drum pentru excursiile planificate, cu destinația, Adelaide. Entuziasmat și gândindu-se că experiența pe care o va dobândi îl va ajuta să-și găsească inspirația pentru următoarea lui carte, Ern acceptă invitația și vine însoțit de iubita lui, Juliette, care, dacă vă amintiți bine, e la rândul ei scriitoare. Bun... Haideți să facem cunoștință și cu ceilalți participanți. Lisa Fulton e autoare de thrillere juridice. SF Majors e recunoscută pentru thrillerele sale psihologice. Specialitatea lui Alan Royce sunt thrillerele criminalistice. Wolfgang scrie ficțiune literară, a dat lovitura cu o rescriere după Cu sânge rece a lui Truman Capote. Și oaspetele de onoare al festivalului Australian e Henry McTavish, autorul celebrei serii cu detectivul Morbund.

Și... am pornit la drum. Însă scriitorii de ficțiune polițistă nu sunt cei mai agreabili oameni din lume. Cu toții se privesc pe sub gene, unii chiar iau notițe despre ceilalți, denigrându-i sau încercând să le schițeze personalitatea. Henry McTavish e vedeta evenimentului, dar nu e individul cu care ai vrea să-ți împarți compartimentul. Scoțianul e nesăbuit, îi judecă fățiș pe ceilalți pasageri, pe care îi vede ca pe niște fani neînsemnați, petrecându-și majoritatea timpului dând pe gât toate băuturile alcoolice scumpe. E irascibil și nu ezită niciun moment să-ți reamintească cu cine stai de vorbă. Până și Ern al nostru umblă după un citat de la McTavish, câteva cuvinte care ar urma să apară, clar, pe coperta următorului său roman. Ei bine, entuziasmul îi dispare repede după ce vede recenzia pe care scoțianul i-a făcut-o la prima carte pe Goodreads, o singură steluță, însoțită de cuvântul „Urât”. Detalii, detalii... Să nu uităm că avem de-a face și de data asta cu un roman polițist, așa că cineva, unul dintre cei șapte scriitori, urmează să fie ucis.

               Gata... Crima a avut loc. Și acum ce rămâne de făcut? Oricare dintre cei șase scriitori rămași ar putea fi făptașul, fiindcă toți știu cum să ucidă și să aranjeze lucrurile în așa fel încât să nu fie descoperiți. Însă cei șase posibili vinovați au și capacitățile detectivilor-protagoniști pe care i-au inventat. Ernest e conștient de asta, așa că încearcă să obțină de la fiecare o perspectivă oarecum specializată, pentru a rezolva enigma. SF Majors ar putea să creeze un profil psihologic. Alan Royce ar putea să descopere cauza decesului. Și dacă și-ar pune la comun talentele… Dar să nu uităm că ucigașul este unul dintre ei. Pe lângă asta, nu prea ai unde să pleci de pe un tren în mișcare, și chiar dacă te-ai da jos, ai risca să te rătăcești în pustiu. Așadar, spațiu închis, caz deschis. Și nu sunt doar ei la bord, evident, așa că ar fi bine să nu-i scăpăm din vedere nici pe ceilalți pasageri care trec prin obiectiv. Nici măcar pe cele trei femei din grupul de lectură obsedat de Cele unsprezece orgasme ale lui Deborah Winstock, fenomenul literar care a acaparat Tiktok-ul.

               Benjamin Stevenson reinventează pentru a doua oară genul polițist, deconstruind subgenurile și reasamblând fragmentele într-un mozaic postmodern, ludic și provocator. Spațiul închis și cele șapte personaje prezente trimit la thrillerele psihologice ale ultimilor ani, umorul nu tocmai fin presărat pe parcurs dă cărții o notă de Cozy Crime, iar autorul-personaj-narator sparge bariera dintre tangibil și ficțional, propunând lumea imaginară ca pe o a doua realitate. Regulile sunt încălcate, avem cinci posibili detectivi/criminali, pe lângă Ernest, naratorul, prin simpla lui prezență, ne anunță că a supraviețuit investigației, ba mai mult, ne oferă și indicii astfel încât noi, cititorii, să putem descoperi adevărul. Iar dacă vă place cum scrie Stevenson, nu uitați că povestea nu se termină aici, pentru că seria continuă cu Everyone This Christmas Has A Secret, un roman construit sub forma unui calendar de advent pentru Crăciun.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Benjamin Stevenson:

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Biblioteca lui Liviu

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Citește-mi-l



sâmbătă, 25 mai 2024

Recenziile lui Gică 185 - Ochi pentru ochi de M.J. Arlidge (CRIME CLUB)


Titlu: Ochi pentru ochi  

Autor: M.J. Arlidge

Editura: TREI

Titlu original: Eye for An Eye (2023)

Traducere de Alexandra Fusoi

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 592

Media pe Goodreads: 4,11 (din 6.763 note)

 

Nu vei uita niciodată seara în care scumpul tău copil nu a mai ajuns acasă. Când a plecat să se joace cu niște amici și nu s-a mai întors. Ai stat toată noaptea treaz, numărând minutele și secundele și așteptând o bătaie în ușă, un nenorocit de semn care să-ți confirme faptul că băiețelul tău e în siguranță. Dar nimic... Orele au trecut, iar în cele din urmă, după ce ți-ai pierdut orice speranță, și-a făcut apariția și poliția, care ți-a dat cumplita veste că odorul tău, sufletul tău, e mort. Cineva, vei afla în curând de la știri cine, l-a răpit de pe stradă, l-a abuzat sexual, și apoi l-a ucis, abandonându-i trupul mutilat în pădure. Dar degeaba vei afla cine e agresorul, fiindcă, dacă nu va primi o sentință pe viață, autoritățile îl vor elibera și îi vor oferi o identitate nouă, sigură, departe de-aici. O locuință nouă, într-un oraș nou, un job, ce mai... o viață nouă, nepătată. Dar ce ai face dacă informațiile respective ar ajunge la tine? Numele și locul în care trăiește în prezent? Ți-ai face dreptate cu mâna ta? Sau te-ai lupta în continuare cu durerea, știind că ucigașul fiului tău a primit o a doua șansă?

„În momentul de față, în Marea Britanie există nouă infractori condamnați care au primit din partea justiției dreptul la anonimat pentru tot restul vieții și cărora li s-au oferit nume și vieți noi după ce au fost eliberați din închisoare. Crimele pe care le-au comis erau atât de cunoscute, atât de larg mediatizate, încât amenințarea unor atacuri din partea justițiarilor în comunitate a fost considerată reală. Din acest motiv, tribunalele au luat măsura neobișnuită de a le acorda dreptul la anonimat pentru tot restul vieții, protejându-i astfel de vătămări și oferindu-le o a doua șansă, sub controlul Serviciului de Probațiune” (din Nota autorului).

Dar ce s-ar întâmpla dacă numele și adresele noi ale criminalilor le-ar fi comunicate părinților, fiilor sau fraților victimelor? Ei bine, Mark Willis a aflat-o pe propria piele, după ce a fost vânat, în timp ce se întorcea de la job, de trei bărbați înarmați cu răngi și cu chipurile acoperite de măști de porci. Și poliția bănuiește că cei trei indivizi ar fi chiar fiii bătrânei pe care a violat-o și lovit-o, și care a decedat ulterior din cauza rănilor. Așadar, cine urmează? Poate „Russell”, bărbatul care s-a îndrăgostit nebunește de Amber... Sau „Emily”, mama divorțată care încearcă să aibă grijă de fiul ei adolescent... Sau, de ce nu, „Jack”, tânărul de 19 ani care și-a găsit de curând un nou job și o nouă locuință... Nu știm cine, dar știm sigur că în interiorul Serviciului de Probațiune se află un sabotor, un răzbunător care și-a pus în mișcare trupele de justițiari.

Standalone-ul lui M.J. Arlidge conține un număr considerabil de personaje, (extrapolând) cam câte apar în două volume din seria „Helen Grace”. Îi avem în prim plan pe ucigașii nemiloși care au reușit să-și refacă viața, stând ascunși la vedere, dar care acum sunt vânați unul câte unul, de rudele victimelor sau de membrii forumului Justiția nu doarme niciodată. În plan secund, îl avem pe Mike Bumham, tatăl Jessicăi, fetița în scaun cu rotile care a fost ucisă cu pietre de două puștoaice. Și bineînțeles că vinovatele au scăpat basma-curată. Însă, dacă autoritățile nu au reușit să le pedepsească, cineva tot trebuie s-o facă, iar acel cineva poate că e el, un om care a ajuns la capătul puterilor, orb la șansele de reconciliere cu sine pe care universul încă i le oferă. Și în centrul evenimentelor o avem pe Olivia Campbell, consilierul de probațiune care se ocupă de situația lui Jack, o femeie ambițioasă, curajoasă, dar ghinionistă, fiindcă a rămas însărcinată după o noapte de amor cu colegul ei însurat.

               Capitol cu capitol, alături de inspectorul Chandra Dabral, îi luăm la rând pe membrii Serviciului de Probațiune, încercând să descoperim cine a trimis mesajele cu datele ucigașilor, de pe un Samsung Galaxy acum închis. Suspecții apar imediat, doar că dispar la fel de repede, fiecare având câte un alibi valabil. În paralel, identitățile ucigașilor sunt deconspirate în continuare, numărul de justițiari crescând de la o zi la alta. De la nume se ajunge la adresă, cât ai clipi apare și o poză recentă cu fostul delicvent, anonimatul fiind demolat cărămidă cu cărămidă. Astfel, rolurile se inversează, personajele negative devin, într-o oarecare măsură, pozitive, iar cei răniți absorb atâta întuneric și furie încât se transformă în niște monștri, ale căror gesturi oribile sunt primite cu urale de gloată. Deși romanul redă destul de fidel atmosfera din seria „Helen Grace”, personajele nu sunt conturate până la capăt, lipsindu-le profunzimea. Până și Olivia Campbell e descrisă oarecum de la distanță, detaliile extrem de personale fiind introduse, firește, pe parcurs. Premisa e provocatoare, pur și simplu te scoate din zona de confort. Cititorul ajunge un avocat al diavolului, dar și un părtaș la suferința celor îndoliați. Și, dincolo de subiect și de acțiunea trepidantă, rămâne încă întrebarea: Crezi că un ucigaș cu sânge rece, copil sau adult, agresor sexual sau piroman, se poate schimba cu adevărat pentru a fi reintegrat în societate?


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui M.J. Arlidge:

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Falled

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri



vineri, 10 mai 2024

Recenziile Mădălinei 63 - Minciunile pe care le spun de Julie Clark (CRIME CLUB)


Titlu: Minciunile pe care le spun  

Autor: Julie Clark

Editura: TREI

Titlu original: The Lies I Tell (2022)

Traducere de Luminița Gavrilă

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 4,10 (din 75.303 note)

 

            Niciodată nu știi la ce să te aștepți atunci când vine vorba de Julie Clark și de thrillerele ei atipice, pentru că întotdeauna o să te trezești că viziunea ți-e întoarsă cu susul în jos și că nimic din ceea ce ai crezut la început nu se potrivește cu deznodământul. Am impresia că cel mai mare talent al autoarei nu e să construiască o poveste palpitantă, cu personaje incredibil de credibile, ci să-l manipuleze pe cititor în așa fel încât să aleagă mereu pista greșită, ca apoi să-i dea lovitura de grație printr-o dezvăluire șocantă. „Minciunile pe care le spun”, cel mai recent roman al ei tradus în limba română, face parte din categoria thrillerelor domestice, în care doar moralitatea este ucisă, mai bine spus măcelărită în chip grotesc, de bărbații ale căror dependențe și intenții necurate sunt scoase la lumină prin șiretlicurile unei femei „fatale”, pentru care răzbunarea și dreptatea sunt cele mai importante accesorii. Pornind de la o temă de actualitate, și anume corupția ce erodează sistemul politic și viața socială, Julie Clark marjează pe bestializarea bărbaților, pe care îi transformă în niște creaturi fără minte, dionisiace, mânate doar de instincte, comparativ cu femeile care sunt cu capul pe umeri, raționale și mult mai puternice decât sexul „tare”, toate astea fără să facă apel la feminismul exagerat ce le preschimbă de multe ori pe doamne în supraoameni. În acest caz, la capetele firului narativ se află două femei puternice, cât se poate de diferite, angajate într-un joc de-a șoarecele și pisica în care minciunile sunt cu atât mai verosimile cu cât sunt mai gogonate. Dar ca să nu vorbim în van și să cădem în patima clișeelor inutile, haideți să vedem cum stă treaba de fapt și cine sunt protagonistele noastre.

               Dacă s-ar oferi un premiu pentru cea mai mare impostoare, Meg Williams ar fi cu siguranță câștigătoarea. O actriță desăvârșită, o escroacă sentimentală fără cusur, o maestră a minciunilor, Meg și-a petrecut fiecare clipă a existenței perfecționându-și tacticile de joc, având grijă să obțină întotdeauna ceea ce-și dorește fără să lase vreo urmă. Țintele ei preferate – bărbații bogați, imorali, corupți până în măduva oaselor; strategia folosită – câștigă-le încrederea, fă-i să devină dependenți de tine și de serviciile tale (nu e cazul să vă gândiți la prostii) și adu-i la sapă de lemn, având grijă să nu-ți dai niciodată arama pe față. Meticuloasă, foarte atentă la fiecare gest, Melody, Maggie, Maddie ori altă derivație de la adevăratul său nume, studentă, agentă imobiliară sau femeie casnică, depinde de situație, de scop și de orașul în care se află, protagonista a făcut multe victime, însă tot ce-și dorește e să se răzbune. La nici optsprezece ani, tânăra Meg și-a pierdut casa, a fost nevoită să renunțe la liceu și să locuiască împreună cu mama ei într-o mașină, doar pentru că cineva, o figură importantă în viața politică, a păcălit-o pe cea care i-a dat viață să renunțe la tot ce avea. Trăind la limită, fata a jurat să facă dreptate cu orice preț, și astfel a devenit o enigmă și, paradoxal, o legendă vie, pentru că nimeni n-a reușit să-i demonstreze vinovăția.

            Pe de altă parte, o avem pe Kat, o jurnalistă a cărei carieră în ascensiune s-a încheiat brusc din cauza lui Meg. În ciuda faptului că au trecut câțiva ani de atunci, Kat este încă obsedată de impostoarea care a făcut furori pretutindeni și se dedică întru totul demascării acesteia. Femeia se împrietenește cu Meg, doar, doar o va prinde pe picior greșit, însă problemele personale cu soțul dependent de jocurile de noroc o determină să-și regândească alegerile. Din punctul de vedere al construcției, femeia nu are nimic deosebit, ieșind în evidență doar prin încăpățânarea de a duce la bun sfârșit o „misiune” pe care nu o înțelege pe deplin. E orbită de resentimente, nu poate să privească dincolo de aparențe, să treacă dincolo de fețele de porțelan ale lui Meg pentru a descoperi adevărul. E greu de spus dacă ea e șoarecele sau pisica – rolurile se schimbă de fiecare dată când cele două femei se întâlnesc, pentru că amândouă știu cu cine au de-a face.

            O să sune puțin ciudat ce urmează să spun, dar în acest roman nu există un personaj negativ individualizat, ci unul colectiv, reprezentat de toți bărbații care mint doar ca să iasă basma curată în fața societății, a soției sau iubitei. Iar în acest univers în care bărbații pot face tot ce vor, fără să țină cont de a cui dragoste o zdrobesc, este nevoie de un justițiar care să facă ordine. Un fel de Wonder Woman, fără puteri supranaturale, care le plătește escrocilor cu aceeași monedă, mânăriile pe care le face Meg funcționând ca un fel de karma. Sunt sigură că o să vă placă de ea, și dacă „Minciunile pe care le spun” este primul roman pe care îl citiți de la Julie Clark, vă recomand cu căldură să încercați și „Ultimul zbor”, o poveste de viață mascată sub forma unui thriller domestic, alert și plin de suspans.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Julie Clark:

Anca și cărțile.ro

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea