Recenziile Mădălinei 96 - Înainte de a muri de Holly Jackson

Titlu: Înainte de a muri 

Autor: Holly Jackson

Editura: LITERA

Titlu original: Not Quite Dead Yet (2025)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 496

Media pe Goodreads: 4,09 (din 84.243 note)

 

            Te-ai gândit vreodată ce ai face dacă ai afla că mai ai doar câteva zile de trăit? Mda... nici eu... Dar uite că, într-un fel sau altul, ajutată puțin de un necunoscut binevoitor, care a eșuat în a-mi curma existența dintr-o singură lovitură, am ajuns în această situație nu tocmai fericită. Am crezut că e o glumă proastă, o farsă care să mă facă să-i privesc pe cei din jur cu ceva mai multă empatie și care să-mi demonstreze cât de important este să profiți de timpul pe care îl mai ai, însă n-a fost decât cruda realitate. Acum că am aflat că viața mea se va încheia mult mai repede decât mi-aș fi dorit, probabil vă închipuiți că stau toată ziua în casă, îngropată în șervețele, plângându-mi de milă, petrecând timp cu familia și prietenii sau îndeplinindu-mi ultimele dorințe. Greșit! Adevărul e că nu aveam o viață captivantă sau interesantă, fiindcă mereu reușesc s-o dau în bară cumva. Dar acum am un scop. Am hotărât să-mi fac singură dreptate și să-l caut pe amatorul care m-a aruncat într-o cursă nebună contracronometru. Nu știu în cine să mai am încredere, cui să-i cer ajutorul... .Incertitudinile nu-mi dau pace...  Poate am fost lovită dintr-o eroare, poate nu eu eram ținta, sau poate prezența mea, parazitară, cum ar spune unii, a început să deranjeze pe cineva... Oricum ar sta lucrurile, vreau să aflu cine și de ce a vrut să mă omoare.

            Jet are douăzeci și șapte de ani, și, spre deosebire de fratele și prietenii săi, nu prea are realizări cu care să se laude. Nonconformistă, mereu nehotărâtă, puțin nepăsătoare și cu o atitudine a la Familia Addams, ea a crezut că are tot timpul din lume să-și aleagă drumul pe care să-l urmeze în viață, transformând fiecare eșec într-o scuză acceptabilă pentru a-și justifica delăsarea. Însă un incident tragic îi schimbă radical cursul existenței, determinând-o să-și regândească neîntârziat prioritățile. În seara de Halloween, tânăra este atacată pe nepusă masă, în curtea propriei sale case, de un intrus misterios, care o lasă inconștientă pe alee, sângerând abundent dintr-o rană mortală la cap. Din fericire, Jet este găsită de către Billy, prietenul eidin copilărie, și dusă de urgență la spital, înainte să-și dea ultima suflare. Medicii reușesc s-o stabilizeze, însă, pentru ea, finalul este iminent. Atacatorul i-a provocat leziuni cerebrale permanente, și mai are doar o săptămână de trăit. Așadar, Jet e pusă în fața unei decizii extrem de dificile, fie își acceptă soarta, având șapte zile la dispoziție să-și rezolve toate treburile înainte să moară, fie acceptă să fie operată, existând o șansă să supraviețuiască. Însă pentru protagonista noastră există ceva mai important decât propria viață, și anume, adevărul. E gata să moară, dar înainte trebuie să afle cine este ucigașul ei.

            Îmi plac foarte mult romanele lui Holly Jackson pentru că îmi oferă de fiecare dată doza potrivită de suspans de care am nevoie atunci când citesc un thriller, iar volumul de față nu face excepție. Alert, plin de răsturnări de situație și secrete, cu o atmosferă tensionată, enervant pe alocuri, dar într-un sens pozitiv, „Înainte de a muri” poate fi privit ca un jurnal detectivistic întocmit de protagonistă, firește, fără să aibă o structură specifică. Cu toate că, la început, Jet mi-a fost antipatică, pe parcursul lecturii mi-am dat seama că ea e de fapt singurul personaj complex, care iese în evidență, celelalte fiind destul de plate, puțin exploatate, niște umbre în povestea ei. Ancheta personală pe care o pornește, ajutată fiind de Billy, îi scoate în evidență tăria de caracter, puterea, pe care dorința arzătoare de a afla identitatea atacatorului ei înainte de a muri i-o dă ca să retrăiască la nesfârșit momentul nefast, adunând indicii și punând cap la cap informațiile. Tânăra își pierde încrederea în toți cei din jur, familia și prietenii ajungând principalii suspecți, iar polițiștii însărcinați cu elucidarea cazului, doar niște obstacole în calea investigației sale, mult mai eficiente, chiar dacă face apel la metode nu tocmai legale. Dintr-un personaj anemic, inactiv și nepăsător, Jet devine o adevărată forță a naturii, care nu concepe noțiunea de eșec.

            Nu aș merge până într-acolo încât să afirm că „Înainte de a muri” e cel mai bun roman al autoarei – preferata mea rămâneseria „Crima perfectă, Instrucțiuni pentru fete cuminți” – însă, fără doar și poate, este un thriller captivant și diferit, ce merită atenția voastră. Eu am audiat cartea pe Voxa și vă spun sincer că nu mi-am dat seama când am ajuns la jumătate, pentru că m-am lăsat cu totul absorbită în poveste, străduindu-mă să-mi dau seama cine este vinovatul. Vă recomand acest volum, o să vă țină cu sufletul la gură de la început până la final, urmărind pistele false și indiciile care par să conducă mereu către persoana greșită.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 233 - Ultima problemă de Arturo Pérez-Reverte (CRIME CLUB)

Titlu: Ultima problemă  

Autor: Arturo Pérez-Reverte

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: El Problema Final (2023)

Traducere de Laura Drăghici

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 302

Media pe Goodreads: 3,64 (din 8.466 note)

 

            Ne spunem povestea prin tatuajele de pe spate și brațe sau colierul cu ancoră sau cruce de la gât, ne dăm de gol prin posturile rigide și ticurile nervoase și ne ascundem intențiile în spatele privirilor împietrite și zâmbetelor ostile. Suntem măștile pe care le privim în ochi, chipurile care ne urmăresc sau sunt urmărite de la ferestre. Purtăm cu noi vinovăția ca pe un veșmânt însângerat pe care-l poate întrezări doar jertfa care urmează să fie înjunghiată pe altar. Suntem suma reacțiilor noastre, rezultatul a ce am fost și ce am vrea să fim, prinși între „acum e momentul” și „poate data viitoare”. Gesturile și acțiunile, consecințe ale gândurilor ascunse, pot fi surprinse doar de cei care știu unde și cum să privească. Culpa e mantia ce ne apasă umerii, bolovanul care o va lua, elementar, la vale. Nu ne putem camufla la nesfârșit, nu ne putem ascunde, pentru că o minte brici va fi capabilă să observe și să analizeze detaliile din decor, prinzându-ne, înlănțuindu-ne și pregătindu-ne pentru ghilotină. Sherlock nu e un personaj, ci o abilitate, e puterea de a ajunge la revelație doar după ce ai pus mâna pe cele două necunoscute și ai realizat că rezultatul combate logica, dându-ți seama că revelația, simplă sau complexă, îți face cu ochiul din cea mai strălucitoare rază de soare.

            Pe Utakos, o insuliță din Marea Ionică, din apropiere de Corfu, în hotelul doamnei Auslander, urmează să se petreacă o crimă. Victima va fi una dintre vizitatoarele din Anglia, și anume Edith Mander, prietena și tovarășa de călătorie a lui Vesper Dungas, o văduvă cu o avere inestimabilă care plănuise să facă un circuit prin Europa. Femeia se va spânzura... Mda, am zis crimă, este clar că nici noi, nici personajele noastre, nu credem în posibilitatea unei sinucideri. Prin urmare, restul oaspeților trec pe lista cu suspecți... Doamna Auslander, proprietara hotelului și insulei, Gerard, așa-proclamatul majordom, principalul ajutor al bătrânei, Evangelia și Spiros, chelnerii de la restaurantul de la parter, doctorul Karabin, originar din Turcia, aflat în concediu pe meleagurile elene, Paco Foxá, un scriitor de romane polițiste care și-a încercat norocul cu narațiunile enigmă, după care a realizat că la publicul modern prind cel mai bine ficțiunile de Serie Neagră, Pietro Malerba, un producător de seriale TV de succes, Najat Farjallah, actriță, diva care simte pe an ce trece cum își pierde din frumusețe, Hans și Renate Klemmer, un cuplu de nemți aflat în concediu, și, nu în ultimul rând, Hopalong Basil, actorul (de 65 de ani) care l-a jucat pe Sherlock Holmes în cincisprezece filme, un vlăjgan cu chipul și statura pe care ai putea oricând să le confunzi cu cele ale detectivului din povestirile și romanele lui Sir Arthur Conan Doyle.

            Și, la îndemnul lui Paco Foxá, Hopalong Basil își reintră în rolul lui Sherlock Holmes, pregătit să răstoarne (mental) hotelul cu susul în jos ca să pună mâna pe ucigaș. Numai că personajele noastre (mai mult sau mai puțin vinovate) sunt pregătite pentru o anchetă ca la carte, astfel încât inculpatul nu pică cu una, cu două, în ghearele detectivului cu lupă, pipă și vioară. Și pentru că Sherlock are nevoie de un ajutor pe măsura lui dr. Watson, îl cooptează pe Foxá, care știe cel mai bine ce gust are o intrigă detectivistică de primă-mână. Comparând dovezile cu descoperirile lui Holmes din nuvelele polițiste, cuplul de anchetatori ajunge la niște raționamente logice (aproape) imbatabile, reamintindu-și, nu chiar în ultimele clipe, că până și Sherlock a avut rivali care l-au depășit și (aproape) ucis. Hopalong se percepe ca pe un părinte al detectivilor din toate timpurile, singurul protagonist (asumat) capabil să rezolve (după deceniile cu zeci de subgenuri literare) un mister cu camera încuiată.

            Arturo Pérez-Reverte revalorifică, printr-o parodiere modernă, romanul polițist de altădată. Literatura de consum, în care a fost încadrat cu succes, și-a deschis granițele, invitându-l să-și găsească locul în canon. Genul, abordat în Biblie prin fraticid și în tragedia lui Sofocle prin urmele misterioase din nisip ale lui Ajax, apoi de FM Dostoievski, în „Crimă și pedeapsă”, își întinde tentaculele dinspre literatura clasică spre cea modernă, regăsindu-și un cotlon întunecat și în postmodernism. Personajele de față sunt conștiente că existența lor se rezumă doar pe hârtie, că destinul lor este deja scris de mâna unui alt autor, așa că își preiau rolurile, jucând aceeași piesă la nesfârșit. Altfel spus, Hopalong Basil este caracterul în care se deghizează Sherlock Holmes pentru a tranzita vremurile, aspirând la noile mistere ce-și cer dezlegarea. Esența justului se regăsește în enigme, veridicul fiind împopoțonat cu zeci de ghirlande de probabil și posibil. Realitatea capătă sens prin misterele ce-ți pun piedică de pe aleile obscure, prin străinul ce-ți face semn cu degetele la buze să-l urmezi pe calea pavată cu „cine?”, „cum?” și „de ce?”.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Arturo Pérez-Reverte:

Anca și cărțile.ro

Falled

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

Recenziile lui Gică 232 - Infernul alb de R.S. Burnett (CRIME CLUB)

Titlu: Infernul alb 

Autor: R.S. Burnett 

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Whiteout (2025)

Traducere de Mihnea Arion

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 3,64 (din 1.260 note)

 

Data: 15 iulie

Ziua expediției: 152

Temperatură: -69° C

Viteză vânt: 101 km/h, treapta 10 pe scara Beaufort

            Au trecut 36 de zile de când Rachael Beckett a luat contact cu Stația Z. Telefonul prin satelit nu reușește să se conecteze la rețea, iar radioul emite, din două în două ore, același mesaj al Serviciului de Radiodifuziune pe timp de război al BBC. S-a sfârșit... Adam și Izzy nu mai sunt... Lumea pe care o cunoștea nu mai e... S-ar putea ca Rachael să se numere printre ultimii supraviețuitori de pe Pământ. Urgia a căzut din cer, iar acum ploile și câmpurile sunt radioactive. Oamenii sunt sfătuiți să nu-și părăsească locuințele, să-și raționalizeze alimentele pentru minimum paisprezece zile și să folosească apa doar pentru prepararea mâncării sau băut. Nimeni nu e în siguranță, iar ajutoarele par să se fi pierdut pe drum. Speranța a pierit odată cu anticiparea morții soțului și fiicei sale, însă Rachael nu vrea încă să se dea bătută, nu atâta timp cât îi poate privi pe cei dragi în fotografia pe care a adus-o cu ea în Antarctica, nu înainte ca raportul cu privire la analizarea faliei uriașe din ghețar să ajungă la amicii din SUA ai lui Guy.

            Guy... Toate astea s-au întâmplat din cauza lui Guy. Înainte de sfârșit, pe când lumea se ferea doar de razele UV și se plimba liniștită pe sub norii pufoși și soarele dogoritor, fostul său șef, Guy, a bătut la ușa familiei Beckett, cerându-i lui Rachael să ia parte la un proiect guvernamental de studiere a faliei de pe Platforma Ross. Se pare că, din cauza încălzirii globale și forărilor după petrol aprobate de Guvernul SUA, gheața a început să crape de jos în sus, ceea ce ar putea duce la desprinderea ghețarului de mărimea Groenlandei, care ar urma să alunece în ocean, ridicând nivelul mării și provocând inundații catastrofale. Și pentru că pasiunea lui Rachael pentru poli depășește sentimentul matern, își ia rămas-bun, pentru câteva luni, de la Adam și Izzy și se îmbarcă în avionul ce o va purta până-n Antarctica. Nici bine nu ajunge pe continentul înghețat, că Guy se îmbolnăvește și este transportat de urgență înapoi în  Marea Britanie. Rămasă doar cu ceilalți doi membri ai expediției (nefinanțate de guvern), Rachael decide, după ce al doilea bărbat se confruntă cu virusul misterios, să plece singură spre cabana Apple din apropierea fisurii, unde urmează să se adăpostească în zilele în care-și va efectua analiza, hotărâtă, în ciuda întâmplărilor și accidentelor nefericite, să-și ducă munca la bun sfârșit.

            Și acum Rachael se găsește în mijlocul pustiului de gheață, singură, sub cerul negru, nesfârșit. Are suficiente provizii ca să mai supraviețuiască câteva săptămâni bune, combustibilul pentru soba din cabana Apple se găsește în magazia de alături, iar timpul și-l petrece analizând datele, privind fotografia cu Adam și Izzy și scriindu-i soțului său o scrisoare care nu va ajunge niciodată la destinatar. Ghinionul face ca butelia conectată la cuptor să crape din cauza temperaturii scăzute, astfel încât se declanșează un incendiu, iar cercetătoarea este nevoită să-și părăsească restrânsul adăpost prin acoperiș. Motorul șenilatei cu care s-a deplasat până aici e mort, noroc că în compartimentul din spate al acesteia se găsesc alte provizii, motorină și un cort pentru condiții extreme. Pustiul și frigul se joacă cu mintea femeii, suprapunându-i imaginile din prezent cu fragmente vizuale din trecut, la care se alătură halucinațiile nocturne. Visele se amestecă cu realitatea, rațiunea cade-n delir, și, în ciuda șanselor minime de supraviețuire, Rachael continuă să spere, ascultând (și recitând) o dată la două ore, mesajul Serviciului de Radiodifuziune pe timp de Război al BBC, singura voce umană, înregistrată, care poate să-i aline suferința și singurătatea.

            R.S. Burnett ne aruncă în centrul unui roman postapocalittic cu potențial realist și ne propulsează la capătul lumii, acolo unde speranța zace în mâinile ultimului om pierdut printre ghețari. Și, în pofida construcției pseudo-SF, avem de-a face cu un thriller extrem de serios (în ultimele capitole), când Rachael realizează că, echipată cu geaca ei Big Red, nu este singurul punct de culoare din peisaj. Un salvator sau un ucigaș? Speranța sau sfârșitul? Ei bine, femeia noastră a trecut prin prea multe ca să cedeze, natura, deși a încercat din răsputeri, nu a învins-o, așa că nu are de gând să devină prada unui animal care nu e capabil să înțeleagă prin ce ținuturi aspre vânează. Ajunsă la capătul puterilor, eroina forțează limitele, dorindu-și, cunoscându-și adversarul (în carne și oase  sau provocat de halucinații), să rămână ultimul om în viață, intenționând să se predea ghețurilor, elementului care a împins-o mai departe, și mai departe, până când genunchii i-au cedat, pregătită să-i reîntâlnească pe Adam și Izzy.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui R.S. Burnett:

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Falled

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 95 - Sirenele de Emilia Hart

Titlu: Sirenele 

Autor: Emilia Hart

Editura: BOOKZONE

Titlu original: The Sirens (2025)

Traducere de Andrei Covaciu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,73 (din 41.483 note) 

 

               După ce am citit „Femeile Wayward” – o mini saga de familie, pe cât de complexă, pe atât de captivantă, ce urmărește destinul a trei femei din generații diferite, bănuite a fi vrăjitoare – n-aș fi crezut că al doilea roman al autoarei mă va intriga și fascina de zece ori mai mult. Pe de-o parte, o poveste de viață, dedicată feminității, femeilor și  tratamentului brutal pe care acestea îl îndură din partea masculilor abuzivi, pe de altă parte, o mică lecție de istorie despre colonizarea Australiei de către englezi, dar și o rescriere a mitului sirenelor, fiice ale mării, frumoase, dar monstruoase, ce nu ezită să facă dreptate sufletelor nevinovate, „Sirenele” reprezintă o narațiune suprarealistă, cu o atmosferă lugubră, încărcată cu o energie aproape malefică, a cărei sursă sălășluiește pe fundul mării, ascunsă printre alge și epave putrezite. Ușor previzibilă, inexplicabilă, jonglând cu răsturnările de situație, cartea asta te va prinde ca-ntr-un vârtej din care nu vei  reuși să te eliberezi până ce nu vei ajunge la ultima pagină. Dar, înainte să-ți dorești să scapi din mrejele ei, trebuie mai întâi să pășești în apele învolburate.

2019 – Eu sunt Lucy, sunt studentă la jurnalism și cred că aproape l-am ucis pe băiatul cu care mi-am pierdut virginitatea. E noapte... nu știu cum am ajuns în camera lui dee cămin, dar m-am trezit sugrumându-l cu toată puterea de care sunt capabilă. Norocul meu că m-am oprit înainte să rămână complet fără aer. Sunt furioasă pe el... Din cauza lui viitorul meu e ruinat... De fapt, din cauza mea! Eu i-am trimis poza aia nenorocită; am vrut să mă vadă așa cum sunt, cu toate cicatricile, și, de ce nu, să mă aprecieze. Dar el a trimis-o și altora, iar acum fotografia cu mine dezbrăcată a făcut înconjurul facultății. Mi-e rușine, toată lumea mi-a văzut pielea acoperită de cruste argintii. Iar acum că am încercat să-l ucid pe Ben în somn, consecințele vor fi mult mai grave. Nu am de gând să stau și să aștept să fiu exmatriculată. Voi pleca la sora mea. Nu am mai vorbit de ceva vreme, dar sunt sigură că ea va înțelege ce mi se întâmplă, având în vedere că și ea e somnambulă. Casa de pe stânci în care locuiește Jess e pustie. Nu mă așteptam să-mi facă o primire cu surle și trâmbițe, dar speram s-o găsesc acasă. Oare unde a plecat? Aleg să rămân, adică să mă ascund, până se întoarce, însă zilele petrecute aici devin tot mai sinistre. Visele nu-mi dau pace și am senzația  că mai e cineva aici, și nu mă refer la pisica lui Jess.

               1999 –  Eu sunt Jessica, am șaisprezece ani și sunt o adolescentă singuratică. Pictura constituie unica formă prin care mă pot face înțeleasă, prin care pot evada din cotidian. Toți mă privesc cu suspiciune și, uneori, cu dezgust, din cauza felului în care arăt. Am alergie la apă, o afecțiune rară, ce mi-a transformat pielea într-o crustă argintie, aspră și respingătoare. Nimeni nu reușește să privească dincolo de aparențe, nici măcar Max, cel mai bun prieten al meu... De fapt, ar trebui să spun că nimeni n-a reușit s-o facă, asta până ce l-am cunoscut pe domnul Hennesey, profesorul meu de desen, o minte tânără, ageră, care știe cum să privească în profunzime creațiile mele, ajungând, cu o singură privire, până în adâncul sufletului meu împovărat. Dar chiar așa să fie?

1800 – Eu sunt Mary, o umbră, o exilată. De zile în șir trăiesc în pântecul întunecat și strâmt al unei corăbii, alături de sora mea nevăzătoare, Eliza, și alte 80 de femei condamnate la exil, doar pentru că au făcut tot posibilul să supraviețuiască. Am fost alungate din Irlanda și expediate aidoma unor lăzi cu marfă tocmai în Australia pentru a popula ținutul. Suntem bătute, înfometate, tratate ca niște șobolani, dar mateloților nu le pasă. Apa rece și înspumată a mării pătrunde în cală de fiecare dată când valurile se sparg de corabie, udându-mi picioarele. Fac tot posibilul să mă feresc, să mă ascund, să nu-i las să mă vadă. Acolo unde apa mi-a atins pielea au apărut crăpături albăstrii, hidoase ar spune unii, frumoase așa cum spunea mmama. Dar celelalte, cu excepția Elizei, n-ar înțelege. Așa că prefer să le acopăr.

               Emilia Hart își structurează romanul pe trei planuri, trei povești individuale din epoci diferite, ce ajung să se completeze, formând un tablou amplu, zugrăvit în nuanțe când vibrante, când estompate, dar întotdeauna misterioase, de verde și albastru. De fapt, volumul are o aură picturală greu de ignorat. Fiecare capitol poate fi privit ca o miniatură, o piesă dintr-un mozaic în centrul căruia se află marea, ce își pierde însușirile geografice și devine protagonistă alături de cele trei fete, Lucy, Jess și Mary, ale căror destine sunt unite de afecțiunea bizară de care suferă. Marea este prin excelență o entitate feminină ce se guvernează după propriile reguli, fiind în același timp dătătoare de viață și un cămin pentru femeile care știu s-o respecte și s-o asculte, și un mormânt pentru bărbații care îi pângăresc fiicele; un loc sacru, plin de pace, și o forță furibundă, ce spulberă totul în cale; o mamă binevoitoare și o zeiță capricioasă. Același lucru se întâmplă și cu întreaga localitate Comber Bay, cadrul sălbatic în care se petrece acțiunea și sălașul tainic al legendelor, un spațiu personaj, fluid, ale cărui valențe se schimbă în funcție de cel sau cea care îl străbate.

               Aș fi tentată să afirm că volumul Emiliei Hart are câteva tente subtile de horror – tensiunea palpabilă, atmosfera sumbră, evenimentele inexplicabile, prezențele fantomatice etc –, însă autoarea nu duce lucrurile atât de departe încât săfie încadrat cu drepturi depline în această categorie. Oricum ar fi, „Sirenele” este un roman claustral, în care spațiile izolate și înguste potențează misterul personajelor foarte bine construite, și care îți va da, pe nesimțite, doza de adrenalină de care ai nevoie. Iar, pentru mine, rămâne una dintre cele mai captivante narațiuni citite în 2025.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 94 - Crimă la Paris de Matthew Blake (CRIME CLUB)

Titlu: Crimă la Paris  

Autor: Matthew Blake

Editura: TREI

Titlu original: A Murder in Paris (2025)

Traducere de Alunița Voiculescu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,56 (din 979 note)

 

Amintirile reprezintă, fără doar și poate, o sabie cu două tăișuri – adesea incomplete, uneori neclare, rareori fidele realității, dar întotdeauna fluide și imprevizibile, ele constituie de fapt puntea care ne leagă pentru vecie de un anumit loc, un anumit eveniment sau de o anumită persoană, fiind în același timp unice și comune; o marcă puternică a individualității și un tabuu social, un adevăr și o minciună, un motiv de speranță și un motiv de jale. În toate aceste cazuri, reacția individului în fața realității face de fapt diferența. De exemplu, să ne gândim la supraviețuitorii lagărelor de exterminare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Îmbrăcați în zdrențele dungate ale infernului din care au reușit să scape, slabi, hămesiți și hăituiți de ororile pe care le-au trăit, adolescenți, bătrâni, femei și bărbați s-au întors în țările natale, nădăjduind să-și ia viața de la capăt. Cu toate că au supraviețuit, amintirile au continuat să-i tortureze zi și noapte, transformându-i în fantome ce bântuie o societate care nu-i înțelege. Unii au ales să-și transforme trauma în artă, alții au decis să tacă și să se retragă complet din lume; unii și-au dedicat restul existenței celorlalți, ajutându-i să învingă memoria, alții au căzut pradă disperării și au ales să treacă dincolo; unii au ales să-și aducă mereu aminte că au supraviețuit, alții au vrut să uite. Indiferent de alegerile lor, trauma i-a făcut vulnerabili atât fizic, cât și psihic. Mintea lor a devenit ușor de modelat, aidoma unei bucăți de plastelină în mâinile unui copil. Astfel încât adevărul unora a devenit minciuna altora.

Pentru Olivia, adolescența a reprezentat un șir nesfârșit de provocări și bătălii necâștigate. Ziua în care și-a găsit mama moartă la masa din bucătărie din cauza unei supradoze, ședințele nesfârșite de terapie alături de Louis, un bun prieten al bunicii sale și un psiho terapeut renumit încâ de la finele celui de-al Doilea Război Mondial, coșmarurile, muntele de vinovăție greu de escaladat, pierderea marii iubiri și amintirile, mai ales AMINTIRILE, și-au pus amprenta asupra ei, însă nu au reușit s-o doboare. Dimpotrivă. Toate eșecurile au impulsionat-o să-și construiască o carieră de succes, iar astăzi este specialist în memorie, ajutându-i pe pacienți să-și recupereeze și cele mai bine ascunse amintiri. Chiar și așa, viața a continuat s-o pună la încercare – a trecut printr-un divorț, bunica ei de 96 de ani suferă de demență și trebuie să se împartă zilnic între serviciul extrem de solicitant și creșterea băiețelului de șase ani. În ciuda greutăților, Olivia e mulțumită și împăcată cu realizările ei, însă acolo unde e prea multă pace, furtuna lovește de două ori mai puternic.

Pregătindu-se într-o dimineață să-și ducă fiul la școală, femeia primește un telefon neașteptat din Paris. Apelantul îi aduce la cunoștință că în foaierul hotelului Lutetia, bunica ei, Josephine Benoit, tocmai a mărturisit o crimă comisă cu mai bine de 70 de ani în urmă. Bătrâna susține că numele ei este Sophie Leclerc și că a ucis-o pe adevărata Josephine în camera pe care au împărțit-o pentru scurtă vreme după ce au fost eliberate din lagăr. Buimăcită, neînțelegând despre ce este vorba și presupunând că boala bunicii avansează în mod alarmant, Olivia pleacă din Londra direct la Paris pentru a-i da de capăt poveștii. Însă nimic n-ar fi putut-o pregăti pentru secretele șocante pe care urma să le afle. Josephine, în prezent o pictoriță faimoasă și solitară, al cărei tablou renumit se aflăexpus în holul hotelului Lutetia, s-a numărat printre supraviețuitorii de la Auschwitz care au fost repatriați și reintegrați în societate. Dar, acum, mărturisirea ei pare delirul unui om nebun, un nebbunce trebuie redus la tăcere cu orice preț. Uciderea bunicii cade ca o lovitură de ghilotină peste Olivia, ceea ce o determină să caute adânc în istoria familiei, sperând că va afla cinea fost cu adevărat bunica ei și de ce a fost omorâtă.

„Crimă la Paris” nu e un thriller tipic, nu abundă în suspans și nici în crime atroce, nu ne prezintă o anchetă elaborată și nici nu insistă asupra identtății și motivelor criminalului. La o primă vedere, pare o narațiune previzibilă, ușor haotică, aidoma fluxului gândirii, oscilând între un ritm alert și episoade lente, la care participă personaje minimalist construite. Însă romanul lui Matthew Blake este de fapt unul complex, ce așează în centrul său memoria traumatică, devenită un personaj în sine. Mai mult decât atât, constituie un elogiu adus trădării și minciunii, dar și un omagiu închinat supraviețuirii. Structurat pe două planuri temporale, trecut (1945), în care aflăm povestea zugrăvită în tonuri de grii a Sophiei Leclerc și a Josephinei Benoit, două tinere a căror soartă a fost decisă de război, și prezent (2019), în care o însoțim pe Olivia în goana ei după adevăr, volumul ne pune pe tavă tot ce trebuie să știm pentru a descurca ițele înaintea protagonistei.

Aș minți dacă aș spune că nu mi-am dat seama de la bun început care va fi deznodământul. De cele mai multe ori, mă deranjează faptul că autorul lasă toate mecanismele la vedere, conferind narațiunii un aer superficial. Și în acest caz am simțit nevoia de ceva mai mult mister, însă miza lui Blake a fost cu totul alta – important este ce se întâmplă în spatele ușilor închise, în subconștient; cum sunt gestionate amintirile traumatice, dar, în special, cum pot fi alterate și modificate dacă deții cheia potrivită. Componenta psihologică predominantă și trimiterile la istorie îndepărtează romanul de sfera thrillerului, mai ales că cel care este însărcinat cu dezlegarea cazului aparemai degrabă ca un Deus ex Machina decât ca un personaj asumat și constant. Cu alte cuvinte, ideea lui Blake e fantastică, dar poate că modul în care a fost ambalată ar mai fi putut fi puțin șlefuit. Dar, dincolo de minusurile pe care le-am pus pe hârtie, cartea merită o șansă, fiind o lectură captivantă, relaxantă și plăcută.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Matthew Blake:

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 231 - Nu poți fugi, nu te poți ascunde de Yrsa Sigurdardottir (CRIME CLUB)

Titlu: Nu poți fugi, nu te poți ascunde 

Serie: Black Ice (#1)

Autor: Yrsa Sigurdardottir 

Editura: TREI

Titlu original: Lok lok og læs (2021)

Traducere de Roxana Mirică

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 3,88 (din 3.287 note)

 

            (Noaptea groazei/după) Pur și simplu, le-a măcelărit... A pus mâna pe topor și, împins de furie și fără milă, a comis un familicid... Gigja și Iris, fiicele, nu au avut nicio șansă, le-a redus la tăcere în camerele lor, după care s-a ocupat de Åsa, pe care a lăsat-o, printr-o lovitură, cu craniul despicat. Apoi, după ce i-a făcut de petrecanie și lui Soldis (asistenta generală/menajera), Reynir, soțul și tatăl, principalul suspect, s-a făcut nevăzut în noapte... (...) Îngrijorat din cauza absenței semnelor de viață din locuința familiei Logason, Karl, cel mai apropiat vecin, a spart ușa din spate a casei, descoperind astfel, în prima cameră în care a pătruns, cadavrul Åsei. După ce și-a eliberat conținutul stomacului pe podea, a sunat la poliție, părăsind, în grabă și îngrozit, scena celor patru crime, conștient de privirea rece care-l urmărea de la fereastra de la etaj. Ce l-ar fi putut împinge pe Reynir să-și ucidă cu sânge rece soția și fiicele? Și cea mai importantă întrebare: unde se află în prezent ucigașul și arma crimelor?

(Înainte, Soldis) Denumirea din anunț era „Asistent general”. Trebuia să le ajute pe fete la teme, în special pe mezină (Gigja) la limba islandeză, să pregătească mesele și să întrețină curățenia. Suna pompos, însă în realitate era un job de menajeră. S-a împrietenit repede cu Gigja, cu care se juca, după lecții,  cu soldații, roboții și navele de plastic Star Wars (marea sa pasiune), bătea la ușă înainte să intre în camera lui Iris (16 ani), altfel spus, respecta intimitatea adolescentei care se dezlipea extrem de greu de ecranul mobilului, era deschisă la sfaturile Åsei, care-i repeta cât de mulțumită era de serviciile sale, și nu se apropia prea mult de Reynir, fostul afacerist de succes din sfera tehnologiilor digitale care trecuse printr-o operație majoră, extirparea unei tumori cerebrale, devenind un alt om după intervenție, ursuz, tăcut și despre care soția bănuia că era instabil emoțional și-și pierdea ocazional memoria. Câteva reguli ușor de urmat, și un salariu la care Soldis nici nu visase... Însă nimeni și nimic nu avusese cum s-o pregătească pentru ce avea să se întâmple, dându-și seama prea târziu că secretele familiei Logason urmau să scalde ferma izolată din Akranes în sânge.

Să facem cunoștință și cu protagoniștii. Týr, polițistul cu un semn în formă de tăietură ce-i despică fruntea, s-a născut în Islanda, însă a fost adoptat de către o familie din Suedia, transferându-se de puțin timp la Reykjavik de la Stockholm, unde lucrase în cadrul Departamentului de Infracțiuni Economice. Acum Týr conduce spre ferma cuplului Logason, însoțit de Iðunn, medicul legist care urmează să arunce o privire asupra celor patru cadavre. Partenera lui Týr este Karólina, o polițistă de culoare de origine islandeză, căreia majoritatea localnicilor tind să i se adreseze în engleză, privind-o ca pe o emigrantă. Cei doi investigatori vor locui pe parcursul anchetei într-o cabană din apropierea fermei, urmând să cerceteze scena cvadruplului omor și să le pună întrebări vecinilor, schițând portretele sociale ale celor patru victime și călăului. Și, totuși, unde se ascunde Reynir? Pâinea comestibilă și laptele nealterat indică clar prezența unei persoane în casă... Cineva care, după ce a comis familicidul, a rămas să locuiască împreună cu cadavrele, de parcă nimic tulburător nu s-ar fi petrecut între acei pereți, conștient (sau inconștient) că polițiștii sunt pe urmele sale și că,  într-un final, îl vor descoperi. Asta dacă nu va fi prea târziu și dacă ucigașul nu va pune mâna între timp pe ceea ce caută cu meticulozitate, de atâtea zile...

Zgomote stranii în miez de noapte, o prezență amenințătoare ce le urmărește de la fereastră pe Gigja, Iris, Åsa și Soldis, și care se pierde în viscol, obiecte ce dispar și reapar fără nicio explicație, mesaje cutremurătoare, animale care dispar de la fermă și găini decapitate, un vecin morocănos care le poartă sâmbetele după ce cailor și iepelor sale li s-a interzis să pască pe pășune, un cuplu care se joacă (psihologic) de-a șoarecele și pisica, un secret care le va schimba existența tuturor și un individ care-și pierde mințile și se repede cu toporul asupra celor patru ființe nevinovate, lăsând în urma sa un măcel. „Nu poți fugi, nu te poți ascunde„ e un thriller excelent, cu puternice nuanțe de horror, plin de tensiune, captivant de la primele pagini, complex și cu personaje duplicitare cărora îți este imposibil să le ghicești intențiile. Debutează ca o forță a naturii, te aruncă în mijlocul coșmarului și te scoate la suprafață, în cele din urmă, cu mâinile însângerate, Șocat și înfiorat de revelația care schimbă complet ecuația misterului, moment în care simți că-ți dorești mai mult, și tot mai mult, de la regina romanului polițist Islandez, așteptând cu nerăbdare să pui mâna pe următorul volum din seria Black Ice.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Yrsei Sigurdardottir:

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

Biblioteca lui Liviu

Literatura pe tocuri

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 230 - Întreabă de Andrea de Noelle W. Ihli (CRIME CLUB)

Titlu: Întreabă de Andrea  

Autor: Noelle W. Ihli

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Ask for Andrea (2022)

Traducere de Laura Ciobanu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 4,08 (din 180.242 note)

 

            Meghan a murit strangulată cu propria eșarfă, Brecia, cu cablul de la prelungitorul pe care intenționase să-l folosească pentru luminițele de Crăciun, iar Skye a fost sugrumată, în timp ce era ținută cu fața într-o baltă cu noroi. Trei femei ucise, în trei ani consecutivi, în trei state, de același bărbat atrăgător care le-a vânat prin aplicațiile de datting și cafenele. Le-a dat mesaje, le-a zâmbit, le-a sedus și le-a lăsat să putrezească în pădure (pe Meghan și Skye) și în propria curte (pe Brecia). Și-a ales victimele cu grijă, și-a șters amprentele și s-a ținut departe de camerele de luat vederi. Numai cele trei fete știu cum arată, numai ele ar putea să-i ducă pe polițiștii la străinul chipeș care le-a condus, la propriu, pe ultimul drum. James sau Jim... așa cum s-a prezentat și le-a dat de înțeles că și-au găsit perechea, neștiind că în spatele ochilor strălucitori zace mintea abuzată a unui psihopat. Crimele s-au petrecut deja, în urmă cu un an (Meghan), cu doi (Brecia) și astăzi (Skye), dar povestea nu se sfârșește aici și acum, dimpotrivă, ea continuă dincolo de moarte.

Meghan a fugit în pădure, încercând să scape de ucigaș, însă trupul i-a rămas în urmă, în mâinile celui care i-a luat viața, și apoi în vegetația pe care i s-au descompus pielea și mușchii și i-au îngălbenit oasele. Nu a avut puterea să se opună, iar acum privește cum păsările, coioții și vulpile se hrănesc cu rămășițele sale omenești. Îngrozită, așteaptă ca vreun străin, care s-ar abate de la cărare și i-ar descoperi cadavrul, să sune la poliție. Brecia nu s-a dat bătută, și-a urmărit călăul până acasă și l-a bântuit în acești doi ani, străduindu-se să-l oprească să-și dea întâlnire și cu alte fete vulnerabile. A rămas surprinsă să observe că un „suflet atât de corupt ar putea să doarmă lângă soție fără să-i facă nimic și să-și urmărească cele două fetițe cum se joacă în sufragerie. Skye s-a întors în locuința mamei sale, singura persoană care și-a dat seama că ceva oribil s-a petrecut cu propria fiică, și care în următoarea zi a mers la poliție, însoțită de fostul soț, pentru a forța autoritățile pe jumătate sceptice să pornească pe urmele femeii dispărute.

Plotul polițist se desfășoară de la sine, eroinele noastre rămânând pe margine și acționând prin sugestii. Fantomele nu pot interveni direct în viețile muritorilor, nu sunt vizibile, nu se pot face auzite, aerul nu îngheață când intră într-o încăpere, oglinzile nu le captează siluetele spectrale. Sunt niște prezențe transparente, ca oxigenul, pot să treacă prin orificii și să-și găsească locurile în spațiu, purtate de aer. Pot să transmită un soi de energii negative și să defecteze temporar dispozitivele electronice, becurile pâlpâie, iar calculatoarele se sting, suficient cât James să nu poată accesa site-ul de datting pentru a-și găsi noi victime. Cu o stafie ce umblă de colo-colo, urmărindu-și neobosită prada, James nu se simte în pericol, ba din contră, își pierde răbdarea și se grăbește să întâlnească o nouă fată ca să-și satisfacă nevoile bolnave. Ucigașul trăiește două existențe paralele, pe de-o parte, soțul și tatăl perfect, pe de alta, nebunul care simte plăcere atunci când sugrumă și strangulează un membru al sexului opus.

            Să nu vă lăsați păcăliți de copertă și descriere, nu avem de-a face cu o poveste horror. Debutează și rămâne până la sfârșit un roman experimental, extrem de captivant, cu elemente supranaturale, preschimbându-se, în ultimele capitole, într-un thriller de primă mână, care ne trimite cu gândul la Shining. E diferit, e o idee originală într-un ambalaj comercial. Dincolo de prezențele spectrale, e o critică directă la adresa bărbaților care simt putere atunci când brutalizează o femeie, care își construiesc fragila identitate prin sfidarea sexului slab. Meghan, Brecia și Skye împărtășesc aceeași soartă, chiar dacă nu s-au cunoscut dinainte, ajungând doar niște nume în dosarele polițiștilor din State, alte victime ale unui sistem care nu e capabil să-și condamne agresorii. Vânate la tot pasul de hărțuitori și criminali, femeile trebuie să aibă grijă una de cealaltă, așa că și-au inventat un cod numai al lor, prin care să-și dea de veste când sunt la ananghie. Și poate că ucigașul ar fi fost prins înainte să comită cel de-al treilea omor, asta, bineînțeles, dacă Skye ar fi ținut cont de mesajul de pe peretele băii fetelor și ar fi întrebat, la bar sau pe una dintre chelnerițe, de Andrea.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Noelle W. Ihli: 

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Literatura pe tocuri

Falled

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 229 - Dispărut într-o clipă de Jo Callaghan (CRIME CLUB)

Titlu: Dispărut într-o clipă  

Serie: Kat & Lock (#1)

Autor: Jo Callaghan

Editura: TREI

Titlu original: In the Blink of An Eye (2023)

Traducere de Luciana Crăciun

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 424

Media pe Goodreads: 4,18 (din 10.926 note)

 

            Pentru că avem sentimente... asta ne face oameni. Pentru că putem distinge între ce vedem și ce simțim, și adesea ne lăsăm conduși de inconștient și de presimțiri. Ca să prinzi un ucigaș în serie nu e suficient să pui doi cu doi și să-ți dea patru, trebuie să observi calculele din spatele ecuației, să te lași pradă senzațiilor, să elimini posibilul, după cum a spus amicul Sherlock Holmes, ca să ajungi la probabilități, doar atunci vei putea să iei urma vânatului. Mintea umană (oricât de bolnavă ar fi) nu funcționează după șabloane, nu e proiectată în HTML sau JAVA, nu poate fi definită prin concepte anatomice... Funcționează după ce observă, însă mai mult după ce are impresia că observă, realizează conexiuni aparent imposibile și trage concluzii care ar pune în dificultate orice aplicație bazată pe AI. Bineînțeles că suntem supuși greșelii, dar poate că șirul acesta infinit de erori ne aduce tot mai aproape de adevăr.

            La șase luni de la moartea lui  John, o altă victimă a cancerului, DCS Kat Frank se reîntoarce la secție, pregătită să se ocupe de anchetele recente, străduindu-se să-și abată gândul de la tragedia în urma căreia a rămas văduvă. Nici nu apucă să pună mâna pe dosare, fiindcă inspectorul-șef McLeish o informează despre un program pilot care folosește Inteligența Artificială și îi cere să ia parte la proiect și să evalueze posibilitatea ca un astfel de dispozitiv (sub forma unei brățări electronice) ar putea să dea o mână de ajutor poliției în rezolvarea unor investigații despre persoanele dispărute, din ultimii ani, din Marea Britanie. Decisă să demonstreze că programul este complet inutil (după ce John a fost diagnosticat greșit de o aplicație medicală bazată pe AI), Kat ajunge șefa unui mic grup de investigatori, format din Rayan Hassan, un bărbat din sudul Asiei, care a urmat școala de poliție după ce sora lui a fost agresată, Debbie Brown, o agentă extrem de competentă, cu toate informațiile la zi, și Edia Lock, o hologramă proiectată prin AI, cu proporțiile și trăsăturile unui bărbat de culoare impozant și chipeș.

            Analizând o serie de dosare și eliminând posibilitatea ca unii dintre tinerii dispăruți să fi plecat de bunăvoie de  la domiciliu, neanunțându-și părinții, frații sau prietenii, EDIA Lock ajunge la concluzia că următoarea investigație ar trebui să se concentreze asupra lui Will Robinson, un bărbat alb care a studiat Arta Teatrală, și care a dispărut într-o seară, în timp ce se îndreptase spre pubul Swan’s Nest. Kat, însă, le propune celorlalți (sceptică la concluziile mașinăriei) să-și îndrepte atenția spre Tyrone Walters, un tânăr de culoare care s-a evaporat într-o noapte din campusul universitar, student la Științe Politice, prieten bun (probabil mai mult de atât) cu Milly Babbington, fata blondă din camera de alături. Și ca să împace și capra, și varza, Kat le sugerează celorlalți să pornească, împărțiți în două echipe, pe urmele celor doi bărbați, excluzând din start ipoteza conform căreia Will Robinson și-ar fi luat zilele, aruncându-se-n lacul de lângă parc.

            Nu trec prea multe minute fără ca Lock și Kat să se contrazică, însă dezbaterile lor înflăcărate nu fac decât să-i ajute să elimine   pistele greșite, apropiindu-se, fără știrea lor, de răpitor. Lock nu înțelege de ce Kat vorbește cu poza lui John, de parcă soțul ei ar putea să fie încă în viață și să-i dea sfaturi, în vreme ce Kat îi demonstrează partenerului său că toate șabloanele sunt de prisos și că AI-ul nu va fi în stare niciodată să înlocuiască rațiunea umană. Holograma inteligentă (proiectată de brățara cu senzori) se infiltrează pe nesimțite în viața femeii, ajungând s-o asculte și s-o reapropie de Cameron, fiul de optsprezece ani, care renunță la ieșirea cu ceilalți adolescenți ca să petreacă mai mult timp cu mama și cu străinul de culoare care încă n-a văzut Terminator 2. Dincolo de poziția socială (pe care și-o asumă pe jumătate), Lock este un polițist capabil, reușind în câteva secunde să scaneze sute de mii de baze de date, să proiecteze hărți direct în spațiu, să redea (holografic) traseele celor doi bărbați și să descopere înălțimea unei persoane analizându-i dimensiunea ulnei.

            Sunt conștient că povestea de față e doar un strop din potopul de viitoare ficțiuni polițiste în care vom avea de-a face cu detectivi AI, și, sincer, abia aștept să întâlnesc o entitate digitală care să joace rolul de antagonist. Lock e un personaj care se face repede plăcut, deși uneori ajunge să te scoată din sărite. Își dă seama de geneza sa artificială, e mulțumit pe jumătate de propria persoană, tânjind adesea să înțeleagă ființele neraționale care  i-au scris codul-sursă. Evoluează odată cu protagonista, îi pare rău atunci când simte că a spus ceva nepotrivit și se străduiește să-i ofere informații noi șefei și partenerei sale, analizând scenariile din toate punctele de vedere. Sunt curios ce urmează, deși mi-am dat seama cum se va sfârși primul volum, mă mănâncă degetele să pun mâna și pe următoarele, însă aștept traducerile de la Editura Trei, pentru că am certitudinea că publicul român nu va sta prea mult timp departe de Kat și Lock.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Callaghan: 

Falled

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA