Fragment: În flăcări (Helen Grace, #13) de M.J. Arlidge

În flăcări

M.J. Arlidge

Serie: Helen Grace (#13)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection Crime

Număr pagini: 480 

Anul apariției: 2026 

NICIUN LOC UNDE SĂ SE ASCUNDĂ. NIMENI LA CARE SĂ SE ÎNTOARCĂ. NIMIC DE PIERDUT. 

Helen Grace este sigură că a luat decizia corectă când a părăsit poliția. Până în clipa în care se uită pe geam și vede o tânără bătută cu bestialitate de doi bărbați. Aleargă în noapte și îi doboară, simte că nu are nevoie de insignă pentru a face bine. Însă în timp ce o duce pe fată către un adăpost, este atacată și se dezmeticește abia când victima este târâtă într-o dubă albă. Helen este hotărâtă să o găsească pe tânăra imigrantă și să o salveze, dar nici foștii colegi din poliție nu o pot ajuta. Investigând pe cont propriu, Helen descoperă mai multe femei captive care au nevoie de ajutorul ei. Dar luptând singură împotriva criminalității organizate intră într-un joc periculos. Unul a cărui miză este viața ei și a celor dragi...

Helen Grace nu și-a pierdut determinarea de a lupta pentru adevăr și a căuta dreptate pentru victime. Nu s-a oprit nici când a părăsit poliția, dar acum este mai vulnerabilă, ceea ce sporește tensiunea narativă. - THE ENCHANTED EMPORIUM BOOKSHELF

FRAGMENT

Capitolul 77

 

A urcat împleticit scara ca prin ceață, lăsându‑se condusă. Salvatoarea ei încercase să‑i explice cine era și de ce intervenise, dar Viyan nu fusese în stare să rețină mare lucru. Evenimentele din ultimele ore fuseseră nebunești, năucitoare, incredibile. Oare visa sau era realitatea? Chiar fusese dusă în noapte cu motocicleta? Chiar era în sfârșit liberă?

Chiar și acum, Viyan a alungat gândul. Fusese prizonieră prea multă vreme ca să creadă că libertatea putea fi obținută atât de ușor. Totuși femeia puternică, atletică, de lângă ea, care acum pe jumătate o ajuta, pe jumătate o ducea pe sus pe trepte părea amabilă și atentă, susținând‑o cu blândețe în timp ce‑i șoptea încurajări.

— Haide, aproape că am ajuns. Haide, o să reușești!

Viyan voia s‑o creadă, să‑i demonstreze că spiritul ei nu fusese distrus de ciclul nesfârșit de exploatare și abuz, dar tot corpul îi zvâcnea dureros. O dureau coastele, res­pira gâfâit și superficial, picioarele amenințau constant să‑i cedeze; se împleticea în vreme ce continuau să urce tot mai sus și mai sus. Drumul până aici fusese ca o ceață, stătuse cu fața lipită de pielea tare a jachetei motociclistei, în timp ce goneau și apoi rămăsese cu privirea în pământ cât salvatoarea ei vorbea încet cu directoarea refugiului pentru femei, concentrându‑se doar să pună un picior în fața celuilalt cât urcau scările până la ultimul etaj al clădirii. Pe paliere se adunau grupuri mici de femei tăcute când trecea șchiopătând pe lângă ele, dar Viyan nu le purta ranchiună pentru curiozitatea lor. Nu‑i păsa cum arată, nu‑i păsa unde era, câtă vreme era departe de ei.

Când au ajuns la ultimul etaj, Viyan s‑a lăsat condusă spre o ușă grea. Arăta mai degrabă ca intrarea într‑o celulă de închisoare decât într‑un dormitor, iar Viyan a ezitat, brusc prudentă. Simțindu‑i neliniștea, femeia — Hannah? Helen? — a slăbit strânsoarea și s‑a tras într‑o parte, ca să‑i lase puțin spațiu personal.

— E în regulă, ești în deplină siguranță. Este un refugiu pentru femei pe care l‑am folosit de multe ori până acum. E foarte discret, foarte sigur. Nu poate să ajungă nimeni la tine.

I‑a zâmbit cu căldură, după care a adăugat.

— Dar dacă vrei să pleci, ești liberă să te duci oriunde. Dacă vrei sun chiar acum la poliție, sun fără probleme. Știu că ai trecut prin multe…

Bunătatea din vocea ei, căldura tonului aproape că au făcut‑o să cedeze. Emoția îi ardea în piept, însă și‑a păstrat controlul și a clătinat din cap.

— E în regulă… a șoptit ea.

— Bun, atunci hai să intrăm.

Îngerul ei păzitor s‑a aplecat și și‑a făcut de lucru cu încuietoarea, după care a deschis larg ușa. În câteva clipe erau înăuntru, cu ușa încuiată în urma lor, și stăteau într‑un dormitor mic, bine dotat. Încă o dată, Viyan s‑a străduit să înțeleagă ce se petrecea — cu doar câteva ore în urmă era plină de sânge, bătută și trădată, iar acum stătea în dormitorul ăsta decorat cu gust, uitându‑se la baia proprie. Cum naiba ajunsese aici?

— Haide, așază‑te, probabil că ești extenuată.

S‑au îndreptat clătinându‑se către pat și s‑a prăbușit pe saltea. Părea că se topește în ea, surprinsă că poate exista ceva atât de moale, după ce trupul ei călit se obișnuise cu scândurile tari de lemn. Era aproape prea mult și tristețea, regretul, suferința au izbucnit din ea. Abia acum simțea realitatea. Scăpase de chin. Nu mai era nevoie să sufere. Nu mai era nevoie să fie speriată. Brusc, nu se mai putea abține, iar ușurarea, tristețea, extenua­rea au copleșit‑o, în timp ce lacrimile‑i curgeau șuvoi. Tremura din toate încheieturile și scotea sunete ciudate, nefirești, pierduse cu totul controlul. Îi venea să plângă până îi ieșea sufletul, să lăcrimeze cât pentru un mileniu, să reverse în sfârșit toată durerea și disperarea pe care le înăbușise în ultimii doi ani. Tulburată, înnebunită, chiar dezlănțuită, aproape că se aștepta ca gazda să dea înapoi, să cheme un doctor, să fugă de dervișul care jelea, însă când a ridicat ochii înlăcrimați, a găsit‑o pe femeie alături, cu o expresie plină de generozitate și bunătate.

— Știu că ai văzut lucruri cumplite, știu că ai trecut prin chinurile iadului, dar o să fie totul bine.

Viyan aproape că a încuviințat, însă a continuat să tremure, resimțea intens lunile de traume.

— E gata, s‑a terminat. Ei nu mai pot ajunge la tine.

Helen a făcut semn spre fereastra prin care se zăreau sclipind luminile orașului. Instinctiv, Viyan a aruncat o privire speriată, ca și cum s‑ar fi temut că ar putea să apară un chip la geam, o nălucă trimisă s‑o târască înapoi în coșmarul acela cumplit. Simțindu‑i neliniștea, salvatoarea s‑a lăsat pe vine lângă ea, căutându‑i cu blândețe mâinile, privind‑o cu ochii strălucitori:

— Ești în deplină siguranță aici.

Și, spre uluirea ei, Viyan a crezut‑o.

 

                        Ziua a șasea

                        Capitolul 78

— Ești sigură că ești pregătită?

Helen era așezată pe patul lui Viyan, privind‑o cu îngrijorare sinceră pe tânăra mamă. Abia dacă dormise peste noapte, sfâșiată de durere și chinuită de coșmaruri; Helen trebuise să se ridice de multe ori de la locul ei de pe podeaua tare ca s‑o aline. După ce petrecuse mai mult de doi ani în captivitate, libertatea i se părea evident greu de gestionat — nu era în stare să se odihnească, să se instaleze confortabil, să se relaxeze.

Se treziseră amândouă în zori și cât beau cafeaua și mâncau cornuri, motivul principal de neliniște al lui Viyan a devenit clar. Helen se străduise cu o seară înainte să afle ceva de la ea, dar acum, într‑o engleză stângace, stricată, Viyan i‑a dezvăluit amploarea reală a traumei sale. Călătoria dificilă spre Marea Britanie, captivitatea la o fermă izolată, munca istovitoare și, cel mai șocant, violența inumană. Helen a fost devastată când a aflat despre uciderea cumplită a Selimei, însă ciudat, nici asta, nici violența de care avusese parte nu o tulbura cel mai mult pe Viyan, ci gândul la cei lăsați în urmă. Helen a aflat că își lăsase familia în Turcia — mama ei, care avea grijă de copii, de Salman, Defne și Aasmah.

Când îi părăsise ca să vină în Marea Britanie, stăteau într‑o tabără de refugiați periculoasă și insalubră, contând pe ajutoare ca să supraviețuiască și confruntându‑se cu ostilitatea locală și prejudecățile deschise ale reprezentanților guvernului. Era o situație disperată, iar Viyan era îngrozită doar când se gândea. Nu luase legătura cu ei de când plecase din Turcia, cu doi ani în urmă și habar n‑avea dacă mai erau vii, dacă mai erau împreună, dacă erau în siguranță. Nu avusese voie să folosească telefonul la fermă și nici vreo altă cale de comunicare, iar primul lucru pe care l‑a cerut dimineață a fost să împrumute telefonul lui Helen, promițând să‑i plătească atunci când — dacă — o să poată.

Helen a exclus din start ideea plății și a ajutat‑o pe Viyan să se descurce cu telefonul nefamiliar. Viyan știa pe dinafară numărul de telefon al mamei ei și era disperată să facă un apel pe Face Time, disperată să afle ce făceau copiii ei, dacă erau în viață și erau bine. Era un alt fel de durere, mai rău decât oasele rupte și vânătăile; adevărata suferință era provocată de nesiguranță, frustrare, dar mai presus de orice, de speranță.

În timp ce forma numărul, Helen a rostit în gând o rugăciune ca totul să fie bine, temându‑se de reacția lui Viyan dacă se întâmplase vreo nenorocire. Și‑a dat seama brusc cât de mult își dorea ca Viyan și familia ei să fie fericite, cum își dorea să ajungă împreună din nou. Ca povestea lor să aibă un final fericit.

Telefonul scotea tot felul de sunete în mâna ei, căutând cu disperare o conexiune. Apoi a rămas brusc tăcut, ca și cum apelul ar fi fost întrerupt, după care s‑a trezit pe neașteptate la viață, pe ecran apărând chipul bănuitor al unei femei în vârstă.

— Mamă? a icnit Viyan, ducându‑și șocată mâna la gură, cu ochii plini de lacrimi. Mamă?

Abia dacă putea vorbi; Helen a văzut‑o pe bătrână reacționând și expresia schimbându‑i‑se din îngrijorare în șoc și apoi în bucurie cu lacrimi.

— Viyan, a gemut ea, ridicând privirile spre cer. Viyan, Viyan…

Helen privea nemișcată cum mama și fiica se uitau una la alta, copleșite de emoție, iar ușurarea și dragostea lor erau cât se poate de vizibile. Conversația se tot poticnea și lui Helen îi era în mare măsură inaccesibilă, pentru că nu știa turcă, iar celor două femei le era oricum greu să se facă înțelese, din cauza conexiunii proaste și a lacrimilor. Și totuși, deși cuvintele nu prea aveau noimă pentru ea, Helen le putea citi trăirile, privind încântată cum Viyan insista că e în regulă, că e în siguranță, că e tot în Marea Britanie. Mama ei bătrână, care nu era într‑o formă prea bună, era evident îngrozită de vânătăile de pe fața fiicei, făcând semne nervoase spre ecran, dar Viyan îi alunga îngrijorarea, zâmbind și chiar râzând, spre marea ușurare a lui Helen.

Apoi a auzit niște cuvinte mai familiare. Salman, Defne, Aasmah — Viyan cerea vești despre copii. Încă o dată, Helen și‑a ținut răsuflarea, dar după câteva clipe a auzit strigăte încântate, când mama femeii i‑a strigat pe copii. Încă o dată, Viyan a rămas tăcută, cu mâna la gură, când cei trei copii s‑au îngrămădit în fața ecranului.

— Defne, Aasmah, Salman…

Cuvintele i se revărsau din gură, iar pe obraji i se prelingeau lacrimi. Era clar că visase la clipa asta, poate chiar crezuse că n‑o să mai vină niciodată, și totuși iat‑o, uitându‑se la copiii ei frumoși. Defne era înaltă și oacheșă, ca mama ei, și purta un tricou galben frumos, în timp ce Aasmah era mai scundă, mai rezervată, dar cu un zâmbet minunat. Salman, care era doar un bebeluș când Viyan plecase din țara ei natală, acum era un băiețel sigur pe el, purtând un tricou Nike uzat, cu chipul lui Kylian Mbappé, de care părea extrem de mândru.

COMANDĂ CARTEA

Fragment: Emma de Jean Reno

Emma

Jean Reno

Editura Trei 

Fiction Connection Crime

288 pagini

Traducere de Roxana Chiriță

Format: 130x200mm, paperback

ISBN: 978-606-40-2674-3

Debutul literar al unui monstru sacru al cinematografiei mondiale

SUSPANS, SPIONAJ, DRAGOSTE 

Maseuză într-un centru de talasoterapie din Bretania și încă afectată de moartea mamei sale, Emma este trimisă în Sultanatul Oman pentru a pregăti echipa unui centru de wellness. Dar misiunea aceasta o duce și în brațele unui bărbat misterios și în fața morții. Prinsă în centrul unei afaceri de stat cu implicații deosebit de grave și vânată de trimiși ai Palatului Muscat, Emma devine femeia periculoasă care trebuie ucisă. Astfel, maseuza ale cărei mâini fac minuni se transformă într-o femeie neînfricată, un adversar redutabil care nu poate fi anihilat. Și care ar putea ajuta serviciile secrete franceze să-și învingă oponenții.

„Acest roman este povestea unei femei care își transformă talentul și trecutul dureros în cea mai mare forță. O femeie care își ia destinul în propriile mâini și trăiește o adevărată metamorfoză.” - JEAN RENO

FRAGMENT

                                                                        16

 

E abia ora 15 când Emma se prăbușește pe bancheta din spate a Land Roverului. Înduioșată de fața ei istovită, Zainab s‑a oferit să închidă sala în locul ei. În ultima vreme, îl lasă deseori pe Anwar s‑o conducă acasă. O avea oare Zainab o mașină proprie? Emma nu știe. Oricum, se bucură că nu mai e păzită zi și noapte de Miss Perfecțiune.

— Tired, miss Morvan?[1]

Ochii negri lucesc jucăuși în oglinda retrovizoare. Anwar și‑a regăsit ironia obișnuită, de parcă n‑a dezaprobat decât călătoria în mijlocul deșertului. Emma mormăieo încuviințare vagă, în timp ce el se avântă pe panta șerpuită. Are mereu un fel de a conduce la fel de suplu și precis. S‑ar zice că sunt doi Anwar: unul care se amuză s‑o facă pe șoferul ideal și altul care se joacă de‑a conspiratorul, cu tendințe psihopate. Emma e prea dărâmată de oboseală ca să încerce să afle ce gândește el. Se întreabă doar vag unde și‑o fi petrecut el noaptea. Ghemuit pe bancheta din spate sau în altă parte, în clădirea secretă? La ultimul viraj în ac de păr, mașina 4×4 trece razant pe marginea prăpastiei. Atrasă de imaginea spectaculoasă a abisului, Emma se gândește că dorința ei e asemănătoare, ca o amețeală în fața hăului. O să cadă? N‑o să cadă?

Azi au părăsit tabăra în zori. Anwar a lăsat‑o la hotel cu puțin înainte de ora 7; a avut timp să facă un duș rapid înainte de a pleca iar. Timing‑ul e prea riguros. Ar trebui să schimbe programul de joi, să introducă un curs excepțional pe Zoom, ținut de o vedetă în domeniul masajului. Asta i‑ar permite să ajungă la elevii ei mai târziu, spre prânz…

Își ia telefonul mobil, observă surprinsă trei apeluri pierdute de pe un număr necunoscut. Tariq figurează pe agenda ei la litera W. I‑a cerut să nu‑l sune decât în caz de urgență. Ar putea oare fi considerată o urgență schimbarea programului?

Tastează repede, fără să se gândească.

M‑am spălat, dar mirosul dumneavoastră e peste tot în mine, în fiecare celulă. Aș vrea să vă sorb cu totul. Îi puteți spune lui Zainab să vină să mă ia joi la ora 10 de la Wadi Bani? M‑am gândit la un nou mod de a folosi timpul. Am să vi‑l spun miercuri. Va fi singurul meu mesaj, fiindcă așa mi‑ați cerut, dar să știți că vă vorbesc tot timpul în gând. Discursul s‑ar putea reduce la două cuvinte: vă doresc. Sexul, saliva, sudoarea dumneavoastră… Întrebare auxiliară: de ce am o asemenea dorință?

TariqTariqTariqTariq

E imposibil să trimită nebunia asta. Apasă pe săgeata „șterge“, literă după literă. Nu teama de sinceritate o face să ezite, ci certitudinea că se va îndrăgosti dacă‑și dă frâu liber. Scrie în schimb: Aș putea începe mai târziu lucrul joi dimineață. Ar trebui s‑o anunțați pe Zainab să vină la ora 10 la hotelul meu. Mă ocup eu de restul. Mă gândesc la dumneavoastră. E.

Apasă pe „trimite“. Așteaptă, inima‑i bate cu putere. El nu va răspunde. Nu sunt un cuplu, nici măcar un cuplu clandestin. Sunt amanți de miercuri, atâta tot. Iar faptul că se doresc cu atâta ardoare nu schimbă nimic… Își simte pleoapele grele ca plumbul. Închide ochii o clipă și ațipește. Când se trezește, vede figura lui Anwar la câțiva centimetri de fața ei, prea aproape. El se îndepărtează rapid, ca și cum ar fi fost prins cu o greșeală.

— Here we are.[2]

Ce, te crezi un prinț care le trezește pe prințese?

Se dă jos din mașină și se îndepărtează, încă năucă de somn. Bărbatul ăsta e cu siguranță ciudat. Nu e un afemeiat, nu doar atât, iar ea nu crede în varianta cu loialitatea „din tată‑n fiu“. N‑o simte. De altfel, au început să‑i vibreze mâinile, de parcă i‑ar confirma suspiciunea. Azi nu va merge la înot. O să dea telefoanele restante — tatălui ei, lui Pénélope, lui Claire, ca să‑i dea vești de la centru —, pe urmă va lua masa devreme, vizionând un film. Va înceta să se gândească.

*

— Miss Morvan!

Recepționerul filipinez dă din mâini. Timp de o secundă, Emma are senzația că se repetă scena de duminică seara. Poate că Tariq i‑a făcut vânt Reginei zăpezilor, dându‑și seama că nu se poate lipsi de ea.

Bărbatul se apleacă peste tejghea.

— Sunați la ambasada Franței, please, urgent.

— Poftim?

— A mbasada. Spune că dumneavoastră nu răspunde.

Lăsat număr.

— Drace! Sorry.

Recepționerul încuviințează sobru.

— Au lăsat vreun mesaj?

— Telefonați, da.

Își amintește de cele trei apeluri fără mesaj și se abține să înjure din nou. Așteaptă să ajungă în liftul din sticlă ca să apese pe tasta de reapelare. O sonerie. Două. Portarul o privește zâmbind în timp ce ascensorul urcă. Emma are impresia că e o păpușă în costum folcloric, blocată în cutia ei din plastic.

— Alo?

Vocea îi pare cunoscută, dar ea n‑are chef de politețuri.

— Sunt Emma Morvan.

— E mma, sunt încântat să vă aud. Eu sunt Éric Martel, ne‑am întâlnit luni, la polo. Trebuie să veniți cât mai repede la ambasadă.

— De ce? E vreo problemă cu pașaportul meu?

— Niciuna.

— În cazul ăsta, ați nimerit intr‑un moment prost, sunt

ruptă de oboseală, dar o putem lăsa pe mâine.

— Mă tem că nu înțelegeți. Nu e vorba de o invitație.

E atât de uluită, încât nu‑și dă seama imediat că s‑a oprit liftul. Iese de‑acolo ca prin vis, înaintează pe covorul de pe culoar. O asaltează o imagine, mocheta cu motive geometrice portocalii și roșii de la hotelul Overlook, din filmul The Shining.

— Atunci, despre ce e vorba?

— Despre o convocare.

Ar trebui cu siguranță să riposteze, să ceară explicații. Așa reacționezi când n‑ai nimic să‑ți reproșezi, dar ea e prea năucită ca să se prefacă. Se întâmplă ceva? Éric Martel ocupă postul de atașat cultural. O acoperire… Orice‑ar fi, știe destule ca să‑i dea ei ordine.

— OK. Dați‑mi o oră!

Închide telefonul. O ard mâinile, e ca și cum corpul ei a devenit un paratrăsnet uriaș. Nu gândi, acționează! îi șoptește mica voce caustică. Spre deosebire de ceea ce‑și închipuise, nu e lăsată să aștepte. Un funcționar o conduce pe o scară de urgență, apoi printr‑un labirint de culoare tot mai înguste. Nu întâlnesc pe nimeni, în afară de o femeie în taior. Emma se întreabă dacă nu cumva e o înscenare, menită s‑o intimideze. În cazul ăsta și‑au ratat lovitura, traseul prin acest pseudolabirint nu face decât s‑o enerveze. Adrenalina i‑a alungat orice urmă de oboseală. Se opresc în sfârșit în fața unei uși oarecare. Funcționarul se dă deoparte ca să‑i permită să intre, apoi închide ușa în urma ei, lăsand‑o singură. Emma e descumpănită câteva secunde. Încăperea ponosită evocă o birocrație de subsol. Etajere goale, cu excepția unui proiector, două scaune incomode, o masă pătrată pe care e aruncată o revistă de turism. Revista conferă o notă ciudată de banalitate intr‑un decor lipsit de viață. Lipsa unei ferestre e elementul cel mai neplăcut. La lumina crudă a neonului, ai putea jura că e o sală falsă de interogatoriu. Se hotărăște să iasă, chiar în clipa când se deschide ușa și intră Éric Martel. Un timing perfect, se gândește ea, suficient de neliniștitor pentru pregătirea psihologică. Îmbrăcat la patru ace, intr‑un costum negru, atașatul cultural înaintează cu mâna întinsă. Văzandu‑i zâmbetul artificial, Emma se întreabă cum de s‑a lăsat păcălită. Diplomatul a dispărut, i‑a luat locul un funcționar cu sânge‑rece.

— Emma. Mulțumesc că ați venit atât de repede.

N‑ai pentru ce, domnule ipocrit!

Întinde automat mâna. Când îi atinge pielea, iese o scânteie care‑i face pe amândoi să tresară. O invită cu un gest să ia loc, se așază de cealaltă parte a mesei și lasă să se aștearnă o tăcere grea. Precis e vorba de Tariq. Despre ce altceva? Acum, că a renunțat la masca seducătorului, Éric Martel transmite un fel de amenințare nedefinită.

— Mi‑aș dori să lucrați pentru noi.

Emma se aștepta la orice, dar în niciun caz la așa ceva. Fie o amețește cu aiureli, fie e destul de șmecher încât să‑i dea prima lovitură fără anestezie. Din fericire, ea n‑a clipit, e tot ce contează în clipa asta.

— Sunt maseuză. Suferiți de crampe musculare?

El schițează un zâmbet. Un fel de a‑i spune „în regulă, vrei să ne jucăm? ne jucăm“. Senzației de pericol i se adaugă o căldură bruscă.

— Domnișoară Morvan, v‑aș putea povesti o mulțime de lucruri drăguțe ca să pară toate bune și frumoase, dar v‑am evaluat, ar fi timp pierdut.

— Extraordinar, m‑ați evaluat! Când? La meciul de polo? În timpul celor zece minute pe ceas în care am discutat banalități? Sau cu ocazia primei noastre întâlniri, la Sheraton, unde ați făcut‑o pe vorbărețul?

Un nou zâmbet fals în semn de apreciere a efortului ei. Emma avea un profesor ca el, un împuțit care te zdrobea cu sarcasmul lui.

— Spre deosebire de vecinii săi din golf, Omanul nu deține cantități mari de petrol și gaze, iar rezervele senvor epuiza în decurs de 15 ani. Chiar dacă sultanatul își promovează ambițiile legate de turismul de lux, nu e o intenție credibilă, mai ales dacă luăm în calcul veniturile obținute din extracția de petrol. În schimb, țara are un avantaj important. De ani buni, are rol de mediator între Occident, Teheran și vecinii săi din Orientul Mijlociu, mai ales în sectorul nuclear. Cu alte cuvinte, oamenii de la palat sunt foarte familiarizați cu energia atomică: îi cunosc tehnicile, puterea dezvoltării și, mai ales, importanța geopolitică. Puteți ghici urmarea…

---

[1] Sunteți obosită, domnișoară Morvan?

[2] Am ajuns.

Fragment: Pânda de noapte de Tracy Sierra

Titlu: Pânda de noapte

Autor: Tracy Sierra

Colecția: Fiction Connection Crime

Nr. pagini: 400

Format: 130x200mm, paperback cu clape

ISBN: 978-606-40-2414-5

Titlul original: Night watching

Traducător: Mihaela Negrila

 

Descriere 

Foarte puține cărți sunt atât de intense, inteligente și de-a dreptul înfricoșătoare. Citiți pe riscul vostru! - CHRIS WHITAKER

 

Ca un coșmar — n-o să-ți poți întoarce privirea de la ea. — SHARI LAPENA

 

Pași pe trepte. Doar o secundă să reacționezi. Ce se întâmplă în continuare va decide totul. Singură acasă cu copiii în timpul unei furtuni, o mamă aude un zgomot — în casele vechi se aud tot timpul zgomote. Dar acesta e tulburător de familiar: un pas neobișnuit de greu și de lent, care urcă pe scară. Vede silueta unui bărbat pe hol, învăluită în umbre. Îngrozită, își trezește în liniște copiii și-i împinge în cea mai veche parte a casei, într-o cămăruță secretă. Se ascund toți în timp ce bărbatul îi caută și încearcă să-i ispitească pe copii cu promisiuni și s-o convingă pe mamă să iasă la lumină. În bezna sufocantă, femeia încearcă să-și păstreze calmul și să facă un plan. Să caute o armă sau o cale de evadare? Însă apoi îl zărește. Chipul acela. Vocea aceea. Și își dă seama că situația e și mai gravă decât se temea, pentru că știe exact cine e bărbatul — și ce vrea.

 

Sierra reușește să integreze idei complexe despre percepție, traumă, vinovăție și autonomie feminină, fără să lase nicio clipă din mână nervii cititorului. - ELLE

 

Câți dintre noi n-au avut ocazia să audă o casă veche scârțâind noaptea și nu s-au întrebat dacă nu-i mai mult de-atât? Neliniștea devine teroare în debutul fascinant al lui Sierra, de o intensitate aproape insuportabilă. - L.A. TIMES

 

La limita dintre thriller psihologic și horror domestic, debutul fascinant al lui Sierra îi aruncă pe cititori cu capul înainte în coșmarul cu ochii deschiși al protagonistei fără nume. Flashbackuri bine sincronizate adaugă context și emoție. - BOOKLIST

 

Un thriller de-a șoarecele și pisica înspăimântător, în care scârțâitul scării este uvertura unei lupte pentru supraviețuire. – WASHINGTON POST

 

Excepțional! Oricât de captivant de plină de suspans ar fi intriga, Sierra arată și alte puncte forte remarcabile, de la decorul fascinant de bizar până la personajul principal memorabil, prototipul de „fată bună”, minionă, împinsă la limită de ani întregi în care a fost subestimată de bărbați puternici. Cireașa de pe tort este finalul superb, surprinzător și inevitabil. - PUBLISHERS WEEKLY

 

FRAGMENT

 

32

 

După tot acest timp, în sfârșit ai putut să țipi.

Era răgușită. Nu era sigură ce urma să se întâmple, dar avea senzația îngrețoșătoare că era pe un val care o va ridica și apoi o va izbi de pământ fără ca ea să aibă vreun cuvânt de spus în această direcţie. Începu să ațipească, epuizată așa cum doar o explozie de emoții o putea face să fie. Totuși, de fiecare dată când începea să adoarmă, îl auzea pe Ungher. Deschidea imediat ochii, căuta gheare zimțate, o limbă bifurcată înfășurându‑se în jurul cadrului vreunei uși.

Ești speriată pentru că s‑a întâmplat. Ești speriată pentru că a fost real.

Se uită lung acolo unde polițiștii lăsaseră urme de cenușă pe jos, îndeajuns de bătătorite încât să intre mai adânc în covor, să‑l păteze. Asta îi aduse aminte că cenușa soțului ei era într‑o cutie în dressing. O vâlvătaie de furie începu să‑i ardă gâtlejul, iar în mânia ei gândurile zornăiau incoerent.

Copiii duși, cenușa soțului, cenușă peste tot. Tot ce e important a ars, până la urmă. El crede că minți. Că ești nebună. Dă vina pe alcoolul pe care nu l‑ai băut. Nu înțelege cum a fost. Cum a fost? Cum a fost cu adevărat? „Obstacol femeiesc“, așa te‑a numit Ungherul. Și tot asta ești și pentru sergent. Un inconvenient, tot insistând asupra faptului că ești sănătoasă la minte. Ce s‑a întâmplat aici nu dă bine pentru el. Ciudățenia, grozăvia, asta face să‑i fie și mai ușor să nu ia în serios.

Vâlvătăile mâniei i se întețiră când sergentul, Ungherul, ucigașul ușor de uitat din sala de judecată, cei care‑l apăraseră, care dăduseră greș în a o apăra pe mama ei, se amestecară.

Ucigașul ăla nu fusese în stare să‑și înfrâneze cele mai rele impulsuri. Ungherul se mândrea cu lipsa lui de respect față de reguli. Și, cu toate acestea, amândoi erau protejați de aceleași instituții și moravuri pe care, în mod atât de limpede, le disprețuiau, mai presus de care se simțeau. Aceleași coduri scrise și nescrise pe care sergentul și ceilalți ca el le susțineau.

„Toate aceste lucruri pe care ei le fac pentru a te înmuia, pentru a te face ca o oaie“, zisese Ungherul. „Dar eu le‑am călcat în picioare.“

Faptul că Ungherul era în lume, iar mama, bunica, soacra și soțul ei muriseră cu toții era o piatră în inima ei, o înțelegere furioasă a nedreptății și responsabilității.

Doar tu ai mai rămas. Asta e pentru tot ceea ce contează. La nimic din toate astea nu este imposibil de supraviețuit. Nimic din toate astea nu s‑a terminat. Psihiatrul avea dreptate. Afurisitul de Ungher avea dreptate. Tu ești singurul obstacol.

Se ridică în capul oaselor. Își șterse fața cu mâneca.

Ei se uită la tine și cred că te cunosc. Dar nu te văd. Nu pot. Se cred mai buni. Cred că știu ei mai bine. Dar nu există mai buni. Există doar oameni, care fac alegeri. Descurcându‑se cu cărțile care le‑au fost date. Iar tu o să alegi să te folosești de avantajele tale. Alege să angajezi un avocat al naibii de bun. O să alegi să lupți. Și nu o să lași pe nimeni să te facă să te îndoiești de propria‑ți minte. Fiindcă, dacă ai fi făcut asta, dacă ai fi făcut‑o când ai văzut puma aia, dacă ai fi făcut‑o când l‑ai văzut pe Ungher, acum ai fi moartă.

Își luă telefonul de unde‑l lăsase sergentul pe măsuța de cafea. Avea un singur mesaj vocal, lăsat de cineva din partea instituțiilor statului. „Conform scrisorii noastre în care v‑am contactat cu privire la cei doi copii minori... evaluare... verificare... contactați‑ne la...“

Era prea târziu să‑i mai sune. Își puse ghete de zăpadă și o haină. În ciuda hotărârii ei de a face ceva, de a lupta, șovăi când dădu să deschidă ușa.

El ar putea să fie acolo.

Trase cu ochiul afară, în semiîntuneric, uitându‑se pe geamul de la intrare, dar reflexia pe sticlă a luminii din casă făcea greu de văzut ceva afară. Stinse toate luminile şi aşteptă. Nu era nicio mişcare afară. Nu erau urme de pași noi în zăpadă.

Sergentul are dreptate. Probabil că Ungherul nu se va întoarce aici. E prea riscant.

Merse încet pe aleea pentru mașini să ia corespondența din cutia de scrisori. Pe când se întorcea spre casă, ținând la piept mormanul acumulat de plicuri, reviste și broşuri de reclame, ochiul teafăr surprinse ceva ieșit din comun pe pajiște, în stânga ei. Inima începu să‑i bată mai repede până când înțelese ce era. O căprioară cu un pui stăteau complet nemișcați în zăpadă, cu urechile moi ciulite spre ea.

Puiul era mic pentru perioada aceea a anului. Un nou‑născut târziu, încercând să supraviețuiască primei sale ierni. Care era deja una grea.

După ce căprioarele o priviră o clipă, un curent invizibil din aer le făcu să o ia la fugă. Se mișcară simultan, de parcă exista un pripon între mamă și pui. Se uită la cozile lor albe ce le loveau spinările cafenii, la grația lor în timp ce săriră prin zăpadă, pe lângă cimitir, și dispărură pe potecă.

Vezi? Chiar și acum, lucrurile sunt frumoase.

— Mult noroc! le zise cu voce tare căprioarelor.

Se încruntă, cuprinsă de senzația că uitase ceva, ca și cum se dusese într‑o cameră și nu‑și mai putea aduce aminte de ce. Încercă să apuce de firul gâdilător ce zicea Ți‑amintești? Ți‑amintești?, dar el continuă să se îndepărteze dănțuind, până când se gândi: Încetează, încetează. Te torturezi singură crezând că ai uitat lucruri. Că uiți lucruri.

Se duse înăuntru și încuie ușile. Verifică încă o dată că toate ferestrele de la parter erau încuiate. Abia atunci sortă corespondența. Citi o dată scrisoarea pe care o căuta, apoi o mai citi iar.

„Ați fost reclamată... îngrijirea și protejarea copiilor minori... să se evalueze dacă este nevoie de măsuri speciale de protecție...“

Își puse scrisoarea bine sub braț. O aduse împreună cu telefonul și geanta cu medicamentele prescrise de la spital și le așeză pe blatul de la baie. Verifică dacă toate ferestrele de la etaj erau încuiate.

Nu e nimeni în casă, își dădu ea asigurări. Nu e nimeni în casă în afară de tine.

Fără ochii critici ai polițiștilor îndreptați asupra ei, seiful fu simplu de deschis. Monedele de aur, verigheta soțului și arma stăteau aliniate.

Își trecu degetele peste fiecare obiect, de parcă ar fi putut să le absoarbă puterea.

Toate aceste lucruri pe care le păstrezi pentru siguranță, protecție, în caz de urgență? Toate sunt metal rece. Absolut nimic moale, nimic cald.

O monedă era așezată strâmb și ea îndreptă teancul. Tocul armei avea un clips din metal, ca să poată fi atașat de pantaloni sau de o curea. Sergentul așezase tocul cu clipsul cu fața în jos, înclinându‑l într‑un unghi care făcuse ca arma să alunece pe jumătate afară din toc. Scoase ambele obiecte din seif. Arma i se păru ridicolă în mâinile ei nervoase, făcute căuș. Se gândi la felul relaxat şi competent în care o ținuse sergentul, la modul exersat în care verificase, cu un păcănit sec, încărcătorul, la cât de mică păruse arma. Mânerul era incomod de mare pentru ea. Realiză că arma nu era deloc din metal, ci dintr‑un polimer turnat, cu mânerul dur, fără niciun fel de textură cauciucată care i‑ar fi permis să o apuce mai ușor. Își făcu de lucru cu eliberarea încărcătorului, enervată de cât de incapabilă era în comparație cu polițistul.

Tremurând, reuși să scoată glisiera și încărcătorul și se calmă când intră în rolul familiar de inspectare a mecanicii. Deși exteriorul era o rășină, părțile din interior erau din metal. În mâinile ei, demontarea constituia o explicație în sine a modului de funcționare. Își miji ochii la arcurile, șuruburile și cuiele expuse. Era o mașinărie simplă. Tragerea de cocoș ridica un cui percutor ce lovea glonțul și‑l făcea să detoneze încărcătura.

Reasamblă metodic arma, cu degete competente și calme. Analizarea ei o relaxase. Făcuse ca arma să i se pară mai puțin un lucru viu, mai puțin un animal imprevizibil ghemuit la pândă în așteptare, și mai mult o simplă mostră de inginerie elegantă, chiar dacă proiectată pentru un scop groaznic. Introduse arma în siguranță în tocul din nailon, o puse jos și apoi scoase din seif verigheta soțului. Inelul era prea larg ca să‑i stea bine, chiar şi pe degetul mare, dar îl așeză pe blat oricum. Încuie seiful, vulturii din aur de la tatăl ei scânteind înainte de a dispărea.

Toate grijile legate de bani, tot semnatul ăla pe ascuns al fotografiilor soțului — şi totuși, nu e interesant că banii sunt acum lucrul care îți aduc cea mai puțină mângâiere?

Fragment în avanpremieră - Muntele furtunii de Liza Marklund

Muntele furtunii

Al treilea Volum din seria Cercul Polar

Liza Marklund 

Titlu original: Stormberget

Limba originală: suedeză

Traducere: Florina Tufescu

ISBN: 978-606-40-2310-0

Format: 130x200mm, paperback cu clape 

304 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

 

Un final plin de forță pentru o trilogie impresionantă. Norrköpings Tidningar

 

În toiul sărbătorii de midsommar din Stenträsk, iese la suprafață în mlaștină un cadavru și toată lumea presupune că ar fi soția dispărută a lui Wiking Stromberg. Dar se dovedește că e vorba de un bărbat, iar cauza morții nu este înecul: trupul lui fusese țintuit de fundul mlaștinii cu un țăruș înfipt în inimă, ca și cum ar fi fost vampir.

Pentru Wiking, această descoperire înseamnă o călătorie amețitoare în trecutul absolut tulburător al familiei sale.

Muntele furtunii — o cronică despre violență și dor, secrete și crimă — este a treia și ultima parte a seriei despre Stenträsk și pădurile din Norrbotten.

 

Suspansul se construiește fără grabă, dar constant, și este legat atât de cadavrul găsit, cât și de toate secretele pe care le poate ascunde o familie. Personajele acestei trilogii ți se bagă pe sub piele; și ele, și locul îți rămân în minte mult timp după ce ai citit ultima pagină. Skånska Dagbladet

 

Enigmatic, surprinzător, aventuros, cu locuri fascinante și povești înfiorătoare din trecut. Arbetarbladet

 

Marklund adoră nordul Suediei, invocând un peisaj și frumos, și torturat, unde oameni plini de dor și visuri de iubire sunt doborâți și sunt împinși la acte brutale. Cu personaje complexe și o intrigă elegantă, Marklund asigură suspans la nivel înalt. Femina

 

 

 

FRAGMENT

 

               — Mats! De pe ce număr ciudat suni?

Wiking era în drum spre raionul de delicatese de la ICA să aleagă un antricot pentru cină. O cină de împăcare, la care avea să‑și ceară scuze. Auzea cu întreruperi.

— Sunt la serviciu, spuse Mats.

Wiking se opri la jumătatea pasului. La serviciu. Undeva în cadrul Statului‑major al Apărării. Mats nu îl mai sunase niciodată de acolo.

— Ce s‑a întâmplat? întrebă Wiking.

— E vorba de Alice.

Închise ochii. Venise mesajul.

— Așteaptă să ies, spuse, lăsând căruciorul de cumpărături și ieșind în soarele din stradă. Se opri în plină zi strălucitoare, cu cerul de un albastru sclipitor și foșnet de frunze de toamnă, cu adolescente chicotind și tați cu copii în cărucioare, lumea în deplina ei frumusețe.

Nu întrebă cum au aflat, pentru că Mats n‑ar fi răspuns.

— Și acum ce urmează? se mulțumi să întrebe.

— Trebuie să plece imediat înapoi în Stockholm și de acolo mai departe. N‑ar trebui să vă mai vedeți.

Wiking nu îi spuse că se hotărâse să o urmeze.

— Aș vrea să te rog să cântărești un lucru, spuse Mats.

Wiking se mută când un grup de bărbați trecură prea aproape, cu telefoanele mobile în față pe post de săbii.

— Ce anume? spuse el, întorcându‑se spre fațada de cărămidă a supermarketului ICA.â

— Ar fi bine dacă te‑ai întâlni cu o altă femeie.

— Ce spui?

— Dacă vrea cineva să dea de Vladlena Ivanova, primul loc unde ar căuta e la tine.

Da, asta pricepea și el.

— Nu avem nicio altă identitate pentru Alice, spuse Mats. Dacă ai întâlni pe altcineva, ar putea să și‑o mai păstreze o perioadă.

Wiking lăsă aerul să iasă din plămâni într‑un gâfâit neîncrezător.

— Deci dacă am o nouă...

— Poate nu o vor verifica la fel de atent pe Alice Eriksson.

Suna ca o speranță implauzibilă.

— E bine să vorbim despre asta la telefon?

— E în regulă, spuse Mats.

Perturbații pe linie.

— Nu intru din nou pe Tinder. Mai bine mor.

— Poate nu e nevoie. Ai întâlnit doar două alte femei înainte de a te vedea cu Alice?

Wiking își privi mâinile. Erau slabe și uscate, mâini de bătrân.

— Ce te face să crezi că ar vrea să fie cu mine?

— Ai putea să le întrebi?

Închise ochii, se adună.

— Poate mai există o cale, spuse el. Piața neagră. Și‑ar putea cumpăra o nouă identitate, și eu la fel.

— E adevărat, dar nu dispuneți de asemenea sume.

Wiking nu răspunse.

— Nu poți s‑o însoțești, spuse Mats. Copiii rămân aici, ostatici.

— Le‑ar face într‑adevăr rău?

— Salisbury, Iulia Skripal, spuse Mats.

Wiking închise ochii, era vorba de fiica unui spion dezertor, care fusese otrăvită în Anglia în urmă cu vreun an sau poate doi. Zăcuse 20 de zile în comă și abia scăpase cu viață.

— Vrei să‑ți asumi riscul? întrebă Mats.

— Veronica? Veronica Sundqvist? Bună, sunt Wiking. Stormberg.

O pauză de gândire. Surprindere.

— Ah, bună, tu erai!

O voce bucuroasă. Era moașa din Boden, prima lui întâlnire de pe Tinder.

— Sun în interes de serviciu. Te deranjez?

— Așteaptă să merg în spațiul de relaxare...

Îi auzi saboții lovindu‑se de linoleum, era evident la serviciu.

— Cu ce îți pot fi de folos?

Se auzi clinchetul porțelanului, profita de pauză să bea o cafea.

— E vorba de un detaliu pe care aș vrea să‑l verific, pentru o investigație. Doar niște date, pentru context.

— Sigur..., spuse ea puțin mirată.

— Am nevoie de opinia unui expert pentru a putea elimina anumite teorii...

— OK?

Își drese din nou glasul.

— Cât cântărește un nou‑născut? În general?

Scurtă pauză surprinsă.

— Ah, spuse ea, variază destul de mult. Există o serie de factori care influențează greutatea unui copil la naștere.

Așteptă în receptor, fără să știe ce însemnau toate astea, de ce sunase de fapt.

— Ce factori, de exemplu?

Wiking încercă să pară vesel.

— Starea de sănătate a mamei. Sarcini anterioare, durata sarcinii...

— Dar în medie? În jur de trei kilograme jumătate, așa e?

— Ceva mai mult în cazul băieților, ceva mai puțin în cazul fetelor. E ceva ce...

— Dacă un băiat cântărește patru kilograme, spuse Wiking, e născut prematur?

Vocea de la celălalt capăt tăcu câteva secunde.

— Ah, depinde. Ar putea fi, dacă mama e voluminoasă și supraponderală, spre exemplu. Sau dacă a născut mulți copii și prezintă risc de diabet, atunci studiile arată că ar putea avea copii mai mari decât media...

Wiking ținu ochii închiși strâns câteva secunde.

— OK. Dar dacă mama e micuță, are greutate normală, e la prima naștere și nu are diabet?

— Hm, atunci aș spune că patru kilograme e destul de mult pentru durata respectivă.

— Durata?

— Un copil crește cu 200 de grame în fiecare săptămână de graviditate, așa că aș spune că o femeie micuță, la prima sarcină, care naște un copil așa mare a depășit termenul.

— Ceea ce înseamnă...?

— Că a dus sarcina 42 de săptămâni, cel puțin. Dar e cu adevărat o chestiune individuală, e imposibil să...

— Se întâmplă adesea? Ca mamele micuțe, aflate la prima sarcină, să nască prematur?

— Mai curând invers. Femeile la prima sarcină tind să nască după termen.

Wiking lăsă aerul să iasă din plămâni cu un oftat prelung.

— Îți mulțumesc, Veronica. Mi‑ai fost de mare ajutor.

— Pentru puțin...

Se făcu tăcere, aproape o simțea respirând.

— Dacă vrei să bei o cafea când treci prin Boden..., spuse ea.

Wiking închise ochii și își trecu mâna peste frunte.

— Atunci tu vei fi prima pe care o voi suna, spuse el și închise.

A doua convorbire a fost mai dificilă.

— De ce mă suni acum? Ce vrei de la mine?

Cecilia Abrahamsson, arhitecta din Piteå, cea de‑a doua întâlnire de pe Tinder. Era o făptură delicată cu un râs cristalin și degete subțiri. O rănise când încetase să‑i răspundă la mesaje.

Wiking înghiți în sec.

— Iartă‑mă că nu ți‑am dat niciun semn. A murit mama. A fost totul foarte rapid. COVID.

O auzi respirând precipitat, realizând că nu fusese ghosted[1].

— Of, Dumnezeule, îmi pare atât de rău să aud. Ah, îmi pare cu adevărat rău.

— De fapt, de asta te sun, continuă el. Am moștenit casa ei. N‑a fost renovată niciodată de când s‑a construit și e la fel de „bătrână“ ca mine. Îți imaginezi...

Ea râse, un scurt clinchet de clopoței.

— E o casă de tip Älvsbyhus, care trebuie modernizată în totalitate. Dormitoarele sunt mici și întunecoase, baia și bucătăria, minuscule. Am nevoie de ajutorul unui arhitect, așa că m‑am gândit la tine.

Rămase tăcută câteva secunde.

— Sigur. Deși există arhitecți mai aproape...

Lăsă propoziția să reverbereze o clipă pe linia telefonului.

— Mi‑ar da și ocazia să te revăd, spuse el.

 

 

Liza Marklund este jurnalistă și scriitoare suedeză. A publicat zece romane în seria Annika Bengtzon, care i-a adus faima internațională. Este, de asemenea, coproprietara Piratforlaget, a treia mare editură din Suedia, și scrie pentru ziarul Expressen. A fost reporter de investigații timp de zece ani și a realizat numeroase documentare TV, subiectele abordate fiind în special drepturile copiilor și ale femeilor. Din 2004 este ambasador UNICEF. Romanul Mlaștina Rece a fost nominalizat la premiile Storytel (Cel mai bun roman de suspans), Suedia, 2023; Mofibo (Cea mai bună operă de ficțiune tradusă a anului), Danemarca, 2022; Adlibris (Best Crime Fiction), Suedia, 2022. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: Explozii în Stockholm (recompensat cu Polonipriset și Debutantpriset), Fundația Paradis, Studio 69 (Swedish Union’s Award), Testamentul lui Nobel, Pe viață, Lupul Roșu, Un loc sub soare, Ferma de perle negre, Cercul polar și Mlaștina rece.

 

---

[1] Neologism din engl., ghost = fantomă. Situație în care un partener sau prieten încetează brusc să comunice sau să răspundă mesajelor primite.