Fragment în avanpremieră: Văd că vă interesează întunericul de Illarion Parvliuk

Văd că vă interesează întunericul

Illarion Parvliuk

Titlu original: Я бачу, вас цікавить пітьма/ YA bachu, vas tsikavyt’ pit’ma

Limba originală: ucraineană

Traducere: Mihai Hafia Traista

576 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

 

UN THRILLER-FENOMEN ÎN UCRAINA, VÂNDUT ÎN PESTE 200 000 DE EXEMPLARE.

 

 

Andrii Haister, psiholog criminalist din Kiev, este trimis în satul uitat de lume Buskiv Sad, să ancheteze dispariția unei fetițe. Acolo este și Fiara – un ucigaș în serie ale cărui crime locuitorii preferă să nu le observe. În acest loc blestemat, unde oamenii-și duc existența în cerc și fiecare trăiește o viață pe care o urăște, ancheta ajunge constant într-un punct mort. Andrii crede că fata pierdută este încă în viață și o va găsi. Dar nimănui în afară de el nu-i pasă.

Văd că vă interesează întunericul este despre indiferența umană impenetrabilă și despre întunericul

din noi. Despre sinceritatea față de noi înșine și prețul pe care suntem dispuși să-l plătim pentru

uitare. Despre păcatele care se materializează și despre ispășirea mai scumpă decât liniștea sufletească.

 

„Văd că vă interesează întunericul oferă un ghid despre cum să te confrunți cu păcatele personale, precum și cu eșecurile și capacitățile societății.” - WILSON CENTER

 

Proza lui Pavliuk descrie o lume care trăiește sub o groază fără sfârșit, care transformă oamenii în monștri. Și probabil în asta rezidă fascinația romanelor sale: ele dezvăluie o latură ascunsă a războiului pe care nu o găsești nicăieri altundeva. - MATTHIAS SCHWARTZ, ZfL

 

Cartea captivează cititorul cu răsturnările de situație neașteptate, ceea ce o face greu de lăsat din mână. Este o poveste despre întunericul interior, despre frica de adevăr și despre păcatele pe care

trebuie să le ispășim. – GRINCHENKO INFORM

 

FRAGMENT

 

8. Pasărea împotriva fiarei

 

Moartea zăbovea. Deși Hrystyna crezuse că murise deja… Își spusese chiar acel gata imaginar și se abandonase senzației lipicioase, ca un vis dureros, de alunecare în întuneric, dar acum alunecarea se oprise. Inima îi bătea cu putere, acoperind toate celelalte sunete. Din pricina pierderii de sânge, gândurile i se amestecau, ca ale unui om beat. Totuși creierul ieșise din stupoarea panicii și putea raționa. Era vie. Zăcea pe podea. Pe o podea strâmbă, tare, acoperită cu polietilenă…

Pâcla întunecată care îi acoperise ochii cu un roi negru de muște grase și sâcâitoare dispăruse. Nu era nici măcar durere — nici măcar atât. De fapt, nici la început nu fusese, când el o lovise cu lama ascuțită. Important era că simțise cuțitul… Simțise cum taie. Dar durere nu fusese. Așa se întâmplă când rana e cu adevărat gravă. Iar aceasta era mai mult decât gravă: căcăciosul îi tăiase gâtul.

Nu l‑a tăiat de tot, s‑a gândit Hrystyna și, cu o plăcere sumbră, a repetat în minte cuvântul „căcăcios“.

S‑a sprijinit cu palmele de podea și și‑a tras un genunchi sub ea. Folia de plastic era alunecoasă din cauza sângelui. Îi venea să‑și pipăie rana, dar se temea că i se va face din nou rău. Și atunci s‑ar putea să nu mai apuce. Iar de plecat trebuia să plece imediat, cât timp avortonul se mânjea cu rahat sau ce dracu’ o fi făcând pe acolo… Poate se schimba în vreo mătușă cusută din pielea altor mătuși… La fel de proaste ca ea… Ca în filmul acela… Cum se numea… Parcă avea cuvântul „grajd“ în titlu… Evident, nu conta absolut deloc, dar gândurile începuseră deja să se învârtă într‑un dans absurd, purtând‑o departe, acolo unde nu stătea într‑o baltă de sânge propriu…

Scuturând hotărât din cap (de fapt, mișcându‑l lent), Hrystyna s‑a ridicat. Oricât de ciudat ar fi părut, reușise să se ridice din prima încercare. Să rămână în picioare i‑a fost mai greu — tocul cizmei drepte era rupt, iar ea a înțeles asta abia când a încercat să se sprijine pe călcâiul drept. S‑a clătinat și n‑a căzut doar pentru că se proptise de perete. I se întuneca privirea. O apucase o frică sălbatică, irațională, că acum capul i se va desprinde exact pe tăietura subțire și, gâfâind speriată, și‑a strâns rana cu palma. S‑a uitat în jur. Era un loc foarte ciudat, dar nu avea nici putere, nici timp să se gândească la asta. A văzut o deschidere în paravanul de polietilenă — și era suficient. Cu un gest mecanic și cu totul inutil, Hrystyna și‑a tras fusta ridicată până la brâu și, nesigură, șchiopătând cu piciorul drept, a pornit într‑acolo.

Fiara a apărut din gura unei conducte mari, ținând strâns sub braț un copil care se zbătea disperat. Crezuse că se va speria de cuțit, dar proasta asta nu înțelegea ce înseamnă un cuțit ridicat spre fața ta. Totuși nici să‑i dea drumul nu putea. M‑a recunoscut, își repeta Fiara, parcă justificându‑se. M‑a recunoscut și a văzut sânge… O va face. Nu aici, desigur. Nu unde cineva ar putea auzi țipetele și unde urmele de sânge s‑ar putea impregna definitiv în podeaua de beton. Fiara va face totul acolo unde o face întotdeauna. Oricum, acolo trebuie curățat. Va curăța după el.

A învârtit comutatorul fixat în perete, iar ventilatorul a mârâit obosit, reducând turația. Fetița a profitat de clipa în care Fiara a slăbit strânsoarea și l‑a mușcat fulgerător de mână. El a înjurat, și‑a tras mâna, iar fetița a țipat ascuțit. Dar Fiara cobora deja pe coridorul care ducea în jos și nici nu încerca să o oprească. Să țipe cât vrea.

Particularitatea carierelor de piatră este că înăbușă sunetul extraordinar de bine. E suficient să te îndepărtezi de conductă și nimic nu mai răzbate afară, oricât ai țipa. Iar ele țipau tare. El le dădea întotdeauna această posibilitate.

Paravanul de polietilenă era chiar în fața lui. S‑a gândit la ce‑l aștepta și fiori reci i‑au străbătut șira spinării. Niciodată nu făcuse așa ceva cu un copil, iar asta îl speria puțin. Dar nici de două ori într‑o singură zi nu făcuse, iar gândul acesta îi învăluia capul într‑un cocon amețitor de plăcere. Fiara a dat laoparte folia însângerată și a încremenit, holbându‑se la balta de sânge întunecat de pe podea.

Fata moartă dispăruse.

O clipă, a încercat să înțeleagă cum fusese posibil. Prin minte i‑a fulgerat gândul salvator că, neobservată, ea nu putea merge decât într‑o singură direcție — în adâncul catacombelor. Iar asta era totuna cu a se îngropa singură. Pur și simplu îl scutise de o bătaie de cap, asta era tot.

Și‑a spus de câteva ori în gând asta e tot, convingându‑se. I‑a trecut prin gând că n‑ar fi rău să caute măcar prin jur — dacă fata avusese suficientă minte să se ascundă pe aproape și nu să se afunde în labirint… Deodată capul i‑a explodat într‑un foc de artificii de durere. Dinții i s‑au izbit involun­tar, iar podeaua plină de sânge s‑a repezit spre el și abia a izbutit să‑și arunce mâinile înainte.

Hrystyna a lovit cu toată puterea. Din clipa în care auzise țipătul copilului, în mintea ei nu mai rămăsese loc nici pentru frică, nici pentru gânduri despre rana îngrozitoare de la gât. Dacă ar fi avut în mâini ceva mai serios — măcar o lopată — l‑ar fi ucis pe loc. Ca pe o muscă grasă și nerușinată. Dar arma ei fusese un rulou gros de polietilenă, asemănător cu un buștean scurt. Îi aluneca în mâinile murdare de sânge și era, în același timp, prea greu și prea moale. Și totuși, ceva reușise: lovitura în ceafă îl făcuse pe Fiară să‑i dea drumul fetiței. El a căzut cu fața în jos, iar Hrystyna, scoțând din gâ­tlejul rănit un strigăt răgușit, s‑a aruncat asupra lui, izbindu‑l cu ruloul iar și iar.

— Fugi! a strigat ea către Nadia, îngrozită. Fugi!

Nadia stătea nemișcată, cu privirea în gol, încercând să se întoarcă în realitatea care o aruncase la suprafață. Îi era frică. Foarte frică. Ca să fugi, trebuie să existe un încotro, iar în lumea care își pierduse volumul nu mai exista nici încotro, nici de unde.

— Fugi! a repetat Hrystyna și l‑a lovit pentru a treia oară pe Fiară în ceafă cu ruloul.

De data aceasta, el a parat lovitura. O clipă mai târziu s‑a rostogolit pe o parte și a aruncat‑o pe fată de pe el.

— Fugi! a strigat din nou Hrystyna, iar Fiara a izbit‑o cu cotul în față.

Fetița își plimba încă privirea fără țintă, când pe pereții drapați cu folie, când pe tavan, când pe podeaua plină de sânge, ca și cum nu ar fi avut de ce să o agațe.

— Nu te teme… a șuierat grețos de dulce Fiara, ridicându‑se. Vino la mine… Nu te teme…

Atunci ea a ridicat palmele la față și a bătut din ele, cum făcea de obicei. Poc! Poc‑poc! Sunetul s‑a risipit repede, înghițit de stâncă, dar ochii fetiței au încetat să mai rătăcească. Poc! Poc‑poc! Acum îl privea direct pe Fiară. Bocancii lui mânjiți de sânge. Și de îndată ce el a făcut un pas spre ea, Nadia a țâșnit ca o săgeată.

— Stai! a răcnit el, aruncându‑se după ea, dar Hrystyna izbutise să‑și întindă piciorul și să‑l lovească zdravăn peste gleznă.

Fiara s‑a împiedicat, a încercat să‑și păstreze echilibrul, însă a alunecat pe folia însângerată și s‑a prăbușit, izbindu‑se cu spatele de podea atât de tare, încât tot aerul i‑a ieșit din plămâni. Și‑ar fi dorit nespus să aibă măcar o secundă ca să‑și revină, dar înțelegea că acum nu era momentul. Cuprins de o tuse dureroasă, s‑a rostogolit pe burtă și a privit‑o pe Hrystyna cu ochii plini de o furie înghețată. Ea se holba la el ca o junincă înainte de tăiere. Așa era — foarte curând soarta ei avea să fie cea a unei vaci. Va termina cu ea după aceea — mai importantă era fetița acum.

Nadia a fugit în jos. Dacă sunetul acela cunoscut nu s‑ar fi oprit, ar fi știut sigur unde este ieșirea. Vzzzumm-vzzzumm-vzzzumm… Dar ventilatorul tăcuse de mult. Un coridor necunoscut ducea în sus, altul, în jos. Nadia a ezitat doar o secundă. Lumea încerca să devină plată, dar ea nu‑i permitea. Poc! Poc‑poc! Și, alegând între lumina de sus și întunericul de jos, ea a ales întunericul carierelor de piatră. Întunericul nu alunga. Întunericul ascundea.

Înainte de a‑și desprinde lanterna de la brâu, Fiara a mai apucat să vadă cum, în lumina ultimului bec din pasaj, geaca ei roz a licărit scurt. Nu‑i nimic, o va ajunge. E doar o fetiță cu mintea întârziată, iar acolo este un labirint adevărat, fără nici cea mai mică rază de lumină. Câțiva pași și proasta speriată se va opri, pentru că nu se vede nimic acolo. Și atunci o va prinde. Va putea termina totul chiar acolo… Oricum, nimeni nu umblă prin cariere. Dacă va fi nevoie, nu‑i va păsa de curățenie, o va face chiar acolo…

În spatele Fiarei, Hrystyna încerca să se ridice. Ar fi fost mai ușor să moară. Într‑un anumit fel, chiar își dorea să moară. Și ar fi murit. Dar gândul că el îi va face copilului același lucru pe care i‑l făcuse ei o făcuse să se ridice chiar și din mormânt. Gâtul o durea ca și cum ar fi înghițit cuie încinse. Capul îi vuia, însă muștele nu‑i mai pâlpâiau prin fața ochilor, iar gândurile nu mai erau un mormăit beat. Acum erau limpezi. Mai exact, se uniseră într‑un singur gând. Bubuia în tâmple, provocându‑i o durere mult mai mare decât rana, și era alcătuit din doar două cuvinte: Salvează copilul!

Recenziile lui Gică 245 - Nimeni nu moare la Longyearbyen de Morgan Audic (CRIME CLUB)

Titlu: Nimeni nu moare la Longyearbyen 

Autor: Morgan Audic

Editura: CRIME SCENE PRESS 

Titlu original: Personne ne meurt à Longyearbyen (2023)

Traducere de Horia Nicola Ursu

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,75 (din 281 note)

 

Departe, în nordul extrem, acolo unde noaptea polară îmbracă totul în întuneric, iar gheața pare să înghețe până și timpul, se află Longyearbyen — un loc în care natura impune reguli crude, iar oamenii trăiesc la granița dintre supraviețuire și izolare. În acest peisaj spectaculos și neliniștitor, unde se spune că nimeni nu moare cu adevărat, scriitorul francez Morgan Audic construiește un thriller nordic fascinant. „Nimeni nu moare la Longyearbyen” nu este doar o simplă poveste despre o crimă din zona arctică, ci o imersiune adâncă în secrete bine păstrate, tensiuni geopolitice și amprenta distructivă pe care omul o lasă asupra naturii.

Agneta Sorensen, studentă la departamentul de Biologie Marină, este găsită moartă, trupul fiindu-I sfâșiat de colții și ghearele unui urs polar. La prima vedere, explicația pare la mintea cocoșului, un atac al animalului, într-un ținut în care întâlnirea cu urșii polari nu este o simplă legendă. Numai că Lottie Sandvik, polițista care ajunge să se ocupe de caz, observă lucruri care nu se potrivesc. Lângă victimă, este descoperit eșuat un mamifer marin de mari dimensiuni, în cadavrul căruia sunt găsite gloanțe. Lottie nu este genul de persoană care poate să treacă mai departe atunci când ceva nu se leagă. Fosta polițistă criminalistă din Oslo poartă cu ea propriile frici și propriile neliniști, iar izolarea din Svalbard nu pare tocmai locul potrivit pentru cineva care încearcă să-și pună ordine în viață. Cu toate acestea, tocmai încăpățânarea de a privi mai atent acolo unde ceilalți văd deja o explicație o face să-și ducă Ancheta mai departe, convinsă că moartea tinerei a fost provocată de cel mai periculos animal care a trăit vreodată pe pământ, însuși omul.

Pe măsură ce investigația avansează, Longyearbyen începe să-și arate și celelalte fețe. În spatele peisajului spectaculos se ascund istorii vechi, interese economice, cercetări controversate și tensiuni care depășesc cu mult granițele unei simple anchete criminalistice. Frigul, întunericul, distanțele și sentimentul de izolare fac ca fiecare deplasare să aibă o importanță aparte și fiecare loc să poarte cu el o poveste. Iar Pyramiden, vechiul oraș minier sovietic aproape abandonat, aduce exact acel gen de atmosferă stranie în care ai impresia că trecutul nu a plecat niciodată cu adevărat.

În paralel cu ancheta lui Lottie, jurnalistul Madsen (fost corespondent de război) încearcă să afle adevărul despre moartea prietenei și fostei sale iubite, Åsa Hagen, care condusese o agenție de turism maritim, organizând safariuri printre balene și cașaloți. Cele două fire narative pornesc separat, dar treptat încep să se lege și înnoade. Relația tot mai complicată dintre oameni și natură, cercetările asupra balenelor, vânătoarea, poluarea și urmele lăsate de oameni în cele mai îndepărtate colțuri ale planetei nu sunt simple elemente decorative. Episodul balenei în al cărei stomac sunt descoperite zeci de pungi de plastic este unul dintre acele momente care rămân în minte tocmai pentru că realitatea din spatele lui este atât de greu de ignorat.

„Nimeni nu moare la Longyearbyen” nu este un thriller care simte nevoia să alerge permanent. Are răbdare să-și construiască lumea, să lase frigul să pătrundă printre pagini și să creeze senzația aceea că, într-un loc atât de izolat, oamenii pot ascunde lucruri mult mai ușor decât într-un oraș aglomerat. Pe măsură ce investigația înaintează, senzația de nesiguranță crește, iar ceea ce părea inițial o crimă izolată începe să deschidă uși către povești mai vechi și secrete pe care unii ar prefera să le lase îngropate. Fără să ofere totul pe tavă, Morgan Audic construiește treptat tensiunea și îi lasă cititorului suficient spațiu pentru propriile supoziții.

„Nimeni nu moare la Longyearbyen” este, în cele din urmă, un thriller nordic cu o atmosferă aparte, în care misterul se împletește cu un loc fascinant și neliniștitor. Este o poveste despre moarte, secrete și oameni care încearcă să afle adevărul într-un ținut în care natura pare să aibă propriile reguli. Iar Longyearbyen rămâne, după ultima pagină, mai mult decât numele unui oraș îndepărtat: rămâne imaginea unui loc în care frigul poate ascunde urme, trecutul poate ieși din nou la suprafață, iar liniștea nu înseamnă neapărat pace.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Morgan Audic:

Cărți.Blog

Literatura pe tocuri

Fantaliria

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Falled

Fata Cu Cartea

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 244 - Nu te teme de întuneric de Per Moritz Stenborg (CRIME CLUB)

Titlu: Nu te teme de întuneric  

Autor: Per Moritz Stenborg 

Editura: TREI

Titlu original: Anna Karjala (2026)

Traducere de Isabella Prodan

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 224

Media pe Goodreads: 3,21 (din 90 note)

 

Există romane mystery care își construiesc tensiunea dintr-o succesiune de crime spectaculoase și există romane Nordic Noir în care adevărata neliniște se strecoară treptat, din atmosfera locului, din tăcerile personajelor și din lucrurile pe care acestea aleg să le ascundă. „Nu te teme de întuneric”, debutul lui Per Moritz Stenborg, se încadrează cu succes în cea de-a doua categorie. Acțiunea este plasată în Silvernäs, un orășel suedez aparent liniștit, unde primăvara anului 1983 începe odată cu topirea gheții și cu apele care amenință să iasă din matcă. Numai că liniștea este spulberată de o descoperire macabră: o mână tăiată, înfiptă într-un par, ca un avertisment lăsat în mijlocul comunității. Ceea ce pare, însă, un episod izolat se transformă într-o anchetă tot mai întunecată, în care crimele, simbolurile satanice și secretele vechi se amestecă într-o poveste despre obsesie, vinovăție și limitele fragile dintre aparență și realitate.

Silvernäs este un orășel suedez în care oamenii își duc viețile departe de agitația marilor orașe, până când o descoperire macabră schimbă totul. Într-o zi de primăvară, într-o zonă de la marginea localității, lângă un hambar, este găsită o mână omenească, înfiptă într-un par. Cazul ajunge în atenția poliției, iar Erland Hjort, zis Cerbu, este chemat să descopere cine se află în spatele acestei crime neobișnuite. Ancheta se complică atunci când apar noi dovezi și indicii care par să trimită către un plan bine pus la punct. În locul unei crime izolate se conturează imaginea unei povești mult mai complicate, în care nimic nu este întâmplător. Printre personajele care ajung în centrul atenției se află și Anna Karjala, fiica celui mai bun prieten din tinerețe a lui Cerbu, o femeie care debordează de erotism și în jurul căreia se adună numeroase întrebări. Pe măsură ce Erland încearcă să pună cap la cap informațiile, trecutul unor oameni din Silvernäs începe să capete o importanță tot mai mare. Iar când în anchetă apar și elemente legate de satanism, cazul devine cu atât mai greu de descifrat. În spatele liniștii orașului se ascund tensiuni și secrete pe care timpul nu le-a făcut să dispară. Erland trebuie să afle ce legătură există între toate aceste lucruri înainte ca întunericul din jurul cazului să devină imposibil de ignorat.

Per Moritz Stenborg reușește să creeze o atmosferă apăsătoare fără să transforme fiecare scenă într-una spectaculoasă. Stilul său are pe alocuri ceva poetic, mai ales în descrierile locurilor și ale naturii, însă în spatele acestei frumuseți se află mereu o senzație de neliniște. Silvernäs pare liniștit la suprafață, dar liniștea aceasta ascunde ceva care îi face pe cititori să aștepte permanent ca lucrurile să ia o turnură neplăcută. Frigul, întunericul, peisajele și tăcerile dintre personaje contribuie la această stare și fac ca povestea să pară și mai apăsătoare. Tensiunea nu vine numai din anchetă sau din crime, ci și din anticiparea continuă, din sentimentul că ceva cutremurător urmează să se petreacă. Există o senzație permanentă de pericol, chiar și în momentele aparent obișnuite, iar această stare te ține captiv în poveste. Întunericul nu este doar cel al nopții, ci pare să se ascundă și în oameni, în trecutul lor și în lucrurile pe care aleg să nu le spună.

„Nu te teme de întuneric” este un roman care se ramifică  cu lentoare și lasă tensiunea să se acumuleze de la o pagină la alta. Dincolo de crima care declanșează ancheta, cartea vorbește despre secrete, despre trecut și despre lucrurile pe care oamenii încearcă să le îngroape, dar care găsesc întotdeauna o cale de a reveni la suprafață. Per Moritz Stenborg reușește să transforme un orășel aparent liniștit într-un loc în care nimic nu mai pare cu adevărat sigur, iar atmosfera rece și apăsătoare însoțește narațiunea până la final. Misterul se împletește cu o tensiune constantă, iar cititorul este ținut aproape de personaje și de întrebările care se adună pe parcurs. Este o carte potrivită pentru cei care caută un thriller întunecat, cu o atmosferă puternică și cu suficient mister pentru a menține curiozitatea vie. Iar titlul capătă, pe măsură ce povestea înaintează, o semnificație care depășește întunericul nopții. Pentru că uneori nu ceea ce se vede este cel mai înfricoșător, ci ceea ce se ascunde în spatele lui.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Per Moritz Stenborg:

Cărți.Blog

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Fantaliria

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Falled

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 243 - Pietrele ucigașe de Ann Cleeves (CRIME CLUB)

Titlu: Pietrele ucigașe

Serie: Jimmy Perez & Willow Reeves (#1) 

Autor: Ann Cleeves

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Killing Stones (2025)

Traducere de Ioana Bena

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,11 (din 15.953 note)

 

„Pietrele ucigașe”, primul volum din noua serie „Jimmy Perez & Willow Reeves”, ni-l readuce în prim-plan pe Jimmy Perez, care investighează o crimă petrecută pe insula Westray, una dintre comunitățile izolate ale arhipelagului Orkney. Archie Stout, localnic cunoscut și prieten din copilărie cu Perez, dispare în timpul unei furtuni de iarnă, iar ceea ce pare la început o întâmplare stranie se transformă într-o anchetă complexă. Situația devine cu atât mai complicată cu cât victima făcea parte dintr-un grup restrâns de oameni care se cunosc de generații, iar aproape fiecare persoană întâlnită de poliție pare să aibă ceva de ascuns. Pentru Jimmy, cazul este diferit de celelalte tocmai prin legătura personală cu omul ucis. Fiecare discuție îl pune în situația de a cerceta indivizi pe care îi cunoaște sau despre care a auzit încă din copilărie. În acest spațiu închis, informațiile circulă repede, zvonurile ajung înaintea poliției, iar relațiile dintre locuitori sunt imposibil de separat de ceea ce s-a întâmplat. Cleeves construiește astfel de la început o situație în care adevărul nu poate fi obținut simplu, printr-o singură pistă, ci trebuie desprins treptat din mărturii, amintiri și lucruri aparent neînsemnate.

Archie Stout este unul dintre oamenii care par să aparțină locului în aceeași măsură în care locul le aparține lor. Născut și crescut în Westray, cunoaște insula, oamenii și poveștile ei, iar legătura aceasta puternică se vede în felul în care privește lumea din jur. Este încăpățânat, impulsiv și nu se ferește de conflicte, însă dincolo de aceste trăsături se află un om preocupat de trecutul insulei și de cercetările arheologice care îi pot schimba imaginea. Archie este și unul dintre puținii oameni în care Jimmy Perez are o încredere deplină, prietenia dintre cei doi mergând mult dincolo de o simplă relație de amiciție. Moartea lui capătă astfel o greutate aparte, pentru că nu dispare doar un om, ci o parte din echilibrul unei comunități mici, în care fiecare își cunoaște vecinii și fiecare poveste are rădăcini adânci. Chiar înainte de tragedie, Archie simte că există lucruri pe care nu le poate spune și probleme pe care trebuie să le rezolve. În noaptea furtunii, singur printre stâncile ascuțite, gândul îi fuge către tatăl său și către Jimmy, pe care intenționează să-l contacteze a doua zi.

Westray nu reprezintă doar decorul în care sunt plasate evenimentele, putând fi perceput și ca un personaj cu zeci de chipuri. Insula este prezentată prin vremea schimbătoare, ape întinse, stânci, drumuri izolate și vestigii care păstrează urmele unor perioade foarte vechi. Furtuna din prolog redă atmosfera întregii cărți, iar frigul, întunericul și depărtarea față de continent contribuie la senzația de izolare. În centrul cazului ajung două pietre vechi, descoperite în Westray, pe care sunt gravate simboluri și rune asociate trecutului nordic al insulei. Existența lor aduce în prim-plan arheologia, istoria locală și felul în care trecutul poate continua să influențeze oamenii din prezent. În jurul acestor obiecte există interese diferite, de la conservarea patrimoniului până la dorința de a obține recunoaștere pentru cercetări realizate de oameni din comunitate. Sunt aduse în discuție și alte situri arheologice importante din Orkney. Astfel, elementele arheologice ajung să aibă aceeași importanță ca interogatoriile cu posibilii suspecți.

Construcția personajelor se bazează mai ales pe relațiile dintre acestea și pe lucrurile pe care aleg să le spună sau să le păstreze pentru ei. Jimmy Perez rămâne un investigator atent, care nu se grăbește să tragă concluzii și preferă să observe comportamentul celor din jur. Faptul că îl cunoștea pe Archie schimbă însă raportarea la caz și îl obligă să privească diferit unele informații. În același timp, comunitatea de pe Westray este prezentată ca un grup în care trecutul personal al fiecăruia este cunoscut, comentat și uneori folosit împotriva lui. Apar tensiuni între localnici și cei veniți din afara insulei, dar și între generații, între cei preocupați de tradiție și cei care văd în istorie o oportunitate de afirmare. Cercetările despre trecutul locului, dorința de recunoaștere și disputele legate de meritele unor descoperiri creează conflicte care depășesc simpla întrebare privind identitatea criminalului. Ann Cleeves nu își construiește oamenii în jurul unor trăsături simpliste, ci lasă informațiile să apară treptat, în conversații și în reacții care pot schimba perspectiva asupra lor. Tocmai această abordare face ca suspecții să nu poată fi împărțiți ușor în vinovați și nevinovați.

Ritmul este unul specific romanelor lui Ann Cleeves, bazat mai mult pe observație și dialog decât pe acțiune spectaculoasă. Ancheta înaintează prin întâlniri, verificarea unor declarații, stabilirea unor legături și revenirea asupra unor detalii care, la prima vedere, nu par importante. Perez și colegii săi trebuie să reconstruiască ceea ce s-a întâmplat pornind de la informații incomplete, iar fiecare persoană intervievată adaugă câte o piesă la imaginea de ansamblu. Nu există o succesiune continuă de scene rapide, ceea ce permite dezvoltarea relațiilor și a contextului local. În schimb, tensiunea apare din faptul că lucrurile aparent obișnuite pot ascunde explicații importante. Dialogurile au un rol esențial, iar felul în care oamenii vorbesc despre vecini, familie, trecut și întâmplări mai vechi oferă indicii despre conflictele existente în comunitate. În paralel, referințele la istoria Orkney adaugă profunzime anchetei și transformă cercetarea trecutului într-o componentă firească a cazului.

„Pietrele ucigașe” este, astfel, un mystery construit în jurul unei comunități mici, în care oamenii, locurile și trecutul sunt strâns legate între ele. Ann Cleeves folosește specificul insulelor Orkney pentru a crea un cadru diferit de cel întâlnit în multe alte anchete polițiste. Izolarea geografică, vremea aspră, siturile arheologice și legăturile dintre localnici contribuie la identitatea cărții fără să transforme elementele de decor într-o simplă atracție turistică. De asemenea, cazul lui Archie Stout permite explorarea unor teme precum memoria, apartenența, rivalitatea, recunoașterea și felul în care trecutul poate rămâne prezent într-o comunitate. Jimmy Perez este pus din nou în situația de a descoperi adevărul într-un mediu în care aproape nimeni nu este cu adevărat străin, dar nici complet transparent.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ann Cleeves:

Literatura pe tocuri

Cărți.Blog

Fantaliria

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Falled

Fata Cu Cartea

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 242 - Povestea asta îți poate salva viața de Tiffany Crum (CRIME CLUB)

Titlu: Povestea asta îți poate salva viața  

Autor: Tiffany Crum

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: This Story Might Save Your Life (2026)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 3,88 (din 167.521 note)

 

Ce nu te omoară... te face un supraviețuitor. Acesta este motoul podcastului „Povestea asta îți poate salva viața”, în care Benny Abbott și Joy Moore își imaginează situații critice și-și dau cu presupusul despre modurile în care ai putea supraviețui. Cum să scapi din fălcile unei balene cu cocoașă (bineînțeles, fără sabia pe care și-o tot dorește Joy)? Cum să-ți păstrezi cumpătul atunci când urci în podul propriei case vechi și dai de ochii păpușii ce zace printre pânzele de păianjen, acoperită de un strat compact de praf? Ce măsuri ar trebui să iei în legătură cu electrocasnicele din bucătărie care ar putea să provoace printr-un scurtcircuit un incendiu serios? Ei bine, nu există răspunsuri clare, doar extrapolări, jocuri de rol și glume savuroase ce le-au adus celor doi milioanele de urmăritori de pe social-media, Benny fiind cel care tratează cu maturitate subiectele, vocea rațiunii, iar Joy, glasul ce se pune-n pielea posibilelor victime, trecând de la agonie la extaz cât ai zice... podcast.

Benny și Joy sunt cei mai buni prieteni (știu la ce vă gândiți, dar nu) de când se știu, iar dinamica perfectă dintre cei doi a atins coarda sensibilă a ascultătorilor. Au început să se înregistreze din plăcere și pasiune, iar acum urmează ca podcastul lor să fie difuzat de unul dintre cele mai importante trusturi media din lume. Nu mai e vorba despre niște discuții înregistrate într-un studio, ci despre o emisiune ce i-a urcat pe podium, le-a oferit colaborări cu branduri importante și, s-o spunem p-aia dreaptă, i-a îmbogățit. E drept că au avut și de suferit atunci când s-au descoperit substanțe nocive pentru organism în shake-urile proteice pe care le-au promovat în mediul online. Colac peste pupăză, la puțin timp de la scandal au apărut pe internet poze cu Joy, făcute pe ascuns de un stalker obsedat de podcast. Iar acum Joy a dispărut... Da... Joy și Xander sunt de negăsit, fereastra spartă de la etaj sugerându-le vecinilor și poliției că ceva cumplit li s-ar fi putut întâmpla podcasteriței și soțului acesteia.

Cel mai îngrijorat, însă, este Benny, care e sigur că Joy i-a lăsat un mesaj criptat în episoadele salvate pe laptopul pe care, intenționat, l-a sustras la ultima întâlnire, în seara în care vânturile Santa Ana i-au „răpit” colega și prietena. Puțină lume știe că Joy suferă de narcolepsie, afecțiune cu care se confruntă din adolescență, adormind aproape oricând și aproape oriunde. Noroc că Xander, care, de altfel, este și impresarul celor doi, îi poartă de grijă și o răpește din mrejele somnului atunci când ațipește în cele mai proaste locuri și momente. Și, totuși, ce s-a întâmplat cu Joy și Xander? Benny vrea cu orice preț un răspuns.., același pe care și-l dorește și Mallory, sora (lesbiană) lui Xander, Luna (avocată specializată în divorțuri), fosta soție a lui Benny, și propria soră, extrem de îngrijorată, Sarah. La carnavalul nostru de personaje se alătură Ted, bătrânul paparazzo, Carlotta (fosta judecătoare din vecini, care se confruntă pentru a doua oară în ultimii cinci ani cu cancerul, și iubitul său, Emil, fost cascador la Hollywood, care-și petrece zilele recondiționând mașini de epocă. Ce mai... avem chipuri parcă desprinse dintr-un coz mystery... Cineva știe ceva, cineva a văzut ceva, însă depinde cine are timp și dispoziție să asculte, pentru că între personaje există o gravă problemă de comunicare.

Multe așteptări, probabil prea multe, fiindcă ajunge să se învârtă în jurul cozii la nesfârșit. Batem pasul pe loc, primim aceleași detalii (pe jumătate) irelevante și sperăm ca ancheta să ne pună, în cele din urmă, pe pista corectă. Merge... dar nu se justifică numărul de note de pe Goodreads. Are propriul public, nu tocmai familiarizat cu mystery-ul, se adresează, fără niciun dubiu, celor născuți după ‘90. În esență, este o poveste despre dragostea care se conservă în timp, abuz, regrete, prietenie și vinovăție. Și, conform podcastului care oferă și titlul, despre supraviețuire. Uneori, situațiile critice sunt cele cu care ne confruntăm zi de zi, depinde doar de noi dacă vrem să înțepăm cu sabia lui Joy „omușorul” balenei cu cocoașă și să urcăm înapoi în barcă sau dacă alegem să renunțăm la speranță și să ne pierdem propriul sine în burta mamiferului marin care se va întoarce în cele mai tenebroase adâncuri.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Tiffany Crum:

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Cărți.Blog

Fantaliria

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Falled

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Nu te teme de întuneric de Per Moritz Stenborg (Editura Trei)

Nu te teme de întuneric

Per Moritz Stenborg 

Titlu original: Anna Karjala

Limba originală: suedeză

Traducere: Isabella Prodan

224 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

 

 

UN NOIR SCANDINAV HIPNOTIC

O poveste absolut imersivă și tulburătoare, care îmbină perfect tensiunea psihologică din Mystic

River, realismul crud din True Detective și atmosfera hipnotică din Twin Peaks. O carte superbă

în brutalitatea ei, imposibil de lăsat din mână! Orașul ăsta ar avea nevoie de o crimă adevărată...

 

Primăvara anului 1983. În timp ce gheața se topește, iar râurile amenință cu inundații, o descoperire șocantă tulbură liniștitul orășel suedez Silvernäs. O mână tăiată este găsită înfiptă într-un par, cu degetele încremenite parcă într-un salut macabru.

Polițistul Erland Hjort începe o investigație care se transformă rapid într-o spirală a ororii: trupuri dezmembrate, simboluri satanice și secrete de mult îngropate.

Prins între suspiciunile soției, obsesia pentru caz și pasiunea interzisă pentru Anna Karjala, el înaintează orbește spre o confruntare inevitabilă.

 

„Emoționantă și tăioasă ca o lamă de cuțit.” -  CAMILLA GREBE, autoarea bestsellerului Inerția

„Un debut polițist incredibil de captivant și bine scris. Foarte palpitant!” -  JONASEKLÖF, TV4 Nyhetsmorgon

„O scriitură densă, profund originală, plină de empatie pentru personajele lovite de soartă.” -

ULFK VENSLER, Dagens Nyheter

„Cel mai bun thriller pe care l-am citit anul acesta!” - ÅKE EDWARDSON, Dagens Nyheter

 

FRAGMENT

 

13.

 

A doua descoperire din Silvernäs a fost cea care a aprins cu adevărat focul isteriei; mâna tăiată n‑a reverberat mai departe de știrile locale. Dar trunchiul… era ca un bust grecesc al lui Apollo. Nu mai văzuseră niciodată așa ceva, din câte‑și aminteau. Dar în lumea jurnalismului de senzație memoria este scurtă și apăreau mereu subiecte noi. Asta deși știrea despre această statuie umană a lui Apollo ajunsese pe continent, traversând întinsa mare.

Pe urmă, lucrurile păreau să se mai fi calmat. Erau altele de relatat, de exemplu Eurovisionul de la München, unde Suedia obținuse locul 3. Dar acum situația s‑a schimbat din nou. Și, dintre toate locurile posibile, totul a reînceput la benzinăria Esso, la margine de Silvernäs.

Fata lui Hagberg a venit gâfâind, înghețată și udă, dinspre râu. Fratele ei mai mic și ceilalți copii o urmau. Arătau vinovați, serioși și epuizați. Olle, Rolf și Ulf nu reușeau să înțeleagă ce povestea fata, dar Olle s‑a dus în cămăruța din spatele tejghelei, unde avea un fotoliu, televizor, reviste pentru bărbați și un telefon. L‑a sunat pe Erland.

*

* *

— Brrr, ce frig e! a exclamat Kasper.

Ljung s‑a încheiat la palton cu mâinile lui mari și albe, în timp ce coborau malul pe lângă pod. În curând, întunericul avea să se aștearnă peste râul lat și liniștit. Culorile zilei se retrăseseră deja. Pe jos nu se mai distingeau decât niște urme palide de zăpadă, care în amurg se contopeau cu negura apei.

— Raspala droljo[1], a înjurat Markovic, căutând să‑și țină echilibrul pe scândurile care se mișcau pe apă.

Cerbu și Ljung veneau în urma lui. Când au ajuns sub pod, erau toți trei uzi până sus, la coapse.

Orbecăiau prin întuneric, în zgomotul mașinilor și al camioanelor încărcate cu lemne care treceau pe deasupra. Markovic a aprins o lanternă și s‑au cățărat pe panta stâncoasă. Se împiedicau și alunecau pe pământul care le fugea de sub bocanci. Fasciculul tremurător de lumină a descoperit ceea ce căutau, sus, în partea de mijloc a fundației podului. Părea ceva lăsat de un prădător. Sau ca un străvechi sacrificiu păgân de primăvară. Cerbu s‑a gândit automat la steagul piraților, Jolly Roger.

Analizând cu atenție bucățile de trup, la lumina lanternei, au constatat că se conservaseră mai bine decât își imaginaseră. Două picioare albe, tăiate imediat sub șold, încrucișate pe platforma de piatră. Acoperite cu fire de păr închis la culoare, atât de reale că păreau ireale. La prima vedere, metoda de tranșare era aceeași ca la celelalte descoperiri. Laba unui picior lipsea.

N‑au avut nicio dificultate în a găsi al treilea simbol. Pe peretele de piatră, între graffiti, se vedea scrijelită o figură geometrică. O stea cu cinci colțuri.

*

* *

Ellen Kruse nu le‑a spus nimic nou.

— Se pare că e aceeași persoană, a zis ea. În primul rând, metoda e aceeași. Metoda de tranșare. Fragmen­tele de acum sunt în aceeași stare de descompunere ca și celelalte.

Era în picioare, cu paltonul pe ea, la secția de poliție.

— În al doilea rând, din punct de vedere fiziologic, picioarele par să aparțină aceluiași corp cu mâna și trun­chiul, conform evaluării mele preliminare. Au aceeași nuanță gălbuie a pielii.

— Mulțumim pentru raport, a spus Ljung, cu un zâm­bet aproape îndurerat.

Întăririle sosiseră deja la fața locului, în micul sat, iar ceea ce trebuia făcut se făcuse. Inspectorii criminaliști și polițistul local terminaseră cu detaliile tehnice și i‑au mulțumit antropologului medico‑legal, care n‑a stat pe gânduri și a dispărut pe ușă.

Au trecut la discutarea circumstanțelor legate de cea mai recentă descoperire și a ipotezelor generale despre caz. Acum era un triptic. O treime. Împreună cu al treilea simbol compus, aducea a desăvârșire.

— Dar lipsește capul și, odată cu el, probabil și cauza morții, a spus Ljung.

— Lipsește și sexul, a observat și Markovic.

— Scopul plasării părților de corp sub pod e la fel de misterios ca și pentru celelalte locuri, a zis Ljung. Obiec­tele încrucișate au fost folosite ca simbol de secole, sunt foarte comune în heraldică. Poate fi un avertisment, plus că oasele încrucișate simbolizează moartea.

— Sublim, ce să zic?

— Vrei să zici subtil.

— În ce ordine au fost răspândite bucățile de corp? a întrebat Cerbu.

— Sperăm să aflăm. Asta și ora aproximativă a decesului.

— De vreme ce tot vorbim de simboluri, a zis Markovic, sub pod era o stea. O combinație a celorlalte două semne. Rebusul e rezolvat, dar ce‑nseamnă?

Ljung și‑a zis în sinea lui că „rebus” era un termen greșit, pentru că un rebus are ca rezultat un cuvânt sau o propoziție, dar n‑a mai comentat nimic. Nici Cerbu n‑a zis că descoperise deja legătura dintre simboluri; nu mai conta acum.

— E o stea cu cinci colțuri, asemănătoare celei dintr‑un pentaclu sau pentagramă. Putem citi mai multe despre asta. Nu vreau să vă obosesc cu referințe.

Ljung s‑a uitat la colegul lui, din apropiere.

— În metafizică e considerată simbol magic, un instru­ment care nu are însușiri nici bune, nici rele. Dar steaua asta e cu vârfu‑n jos.

— Și‑acum ce facem?

— Să ne bucurăm că nu suntem noi responsabili cu presa, a spus Cerbu, uitându‑se afară, pe stradă, unde reporterii se agitau ca niște găini amețite.

*

* *       

Era agitație în văile mai puțin locuite dintre munți și coastă. O agitație rar întâlnită. Râul ieșise din matcă, răspândind distrugere. Apa tulbure și ușor înspumată in­unda fânețele spre vest. Hectare întregi de apă murdară, ca de la vase spălate.

Vitele și caii trebuiau mutați. Vechea șosea era, acum, doar un șanț pe fundul lacului. Dealurile deveniseră insulițe. Peste întinderile vaste de apă se auzea cântecul singuratic al cufundarului.

Rolf, de la benzinărie, comparase viitura cu poto­pul din Marea Nordului, din 1953. Își amintea bine, căci, după cum susținea el, se aflase în Anglia în timpul inundațiilor. Sau poate în Olanda.

Poveștile fraților erau schimbătoare, la fel ca forma Râului Negru.

Cataclism, a îngăimat Ljung, printre buzele aproape închise. Cataclism. Un cuvânt străin pentru majoritatea, însă nu și pentru cei ca el, născuți peste hotare. Inundație, și‑a zis Cerbu în sinea lui.

Se gândea mult la Anna Karjala. Uneori, corelat cu Ursul Negru. O asociere inconștientă în mintea lui. Era o legendă din nord, pe care o auzise de la tatăl său, dar și de la alții.

Printre muncitorii și traficanții de alcool aflați în zona unde se construia cea mai nordică parte a căii ferate Malmbanan, la Vassijaure și Torneshamn, trăia o tânără norvegiană, cu păr și ochi negri. Era înaltă și impunătoare și n‑a apucat vârsta de 20 de ani. Fantoma ei se poate arăta și în zilele noastre în tunelul feroviar din muntele Nuolja. Pe cât era de frumoasă, pe atât era de nebună, potrivit legendei. Viața era sălbatică în noile așezări de lângă calea ferată. Tânăra se îmbăta până la pierzanie și se autodistrugea în nenumărate alte feluri, iar în cele din urmă a fost bătută până a murit. Pe atunci, era deja grav bolnavă de tuberculoză. Așa se face că a dispărut, fără ca nimeni să fi știut vreodată dincotro venise. Se spunea că o chema Anna, dar era poreclită Ursul Negru.

A traversat podul arcuit. În ciuda inundațiilor, încă era deasupra apei. Era vineri. A intrat cu mașina în curte la ferma lui Ramses. Arild Johansson stătea în fața șopronului cu securea în mână și stivele de lemne lângă el.

— Niciun ajutor, acum, cu lemnele, a spus el, ștergându‑se de transpirație pe față. Dar nici nu mai e atâta nevoie.

Cerbu s‑a uitat la casa veche. L‑a trecut un fior. Era neschimbată, parcă înghețase în timp. Fiind și nelocuită acum, semăna cu o casă bântuită.

Arild a ridicat securea și a despicat un trunchi de pin, împrăștiind așchii în jur. Cerbu s‑a întrebat ce s‑ar fi întâmplat dacă Arild ar fi știut ce era între el și fiică‑sa.

Bărbatul a lăsat securea jos, s‑a așezat pe un buștean și și‑a îndesat tutun sub buză. Cerbu se sprijinea de stiva de lemne.

— Ai supărat pe cine nu trebuia?

— Ce vrei să spui? a întrebat Cerbu.

A văzut privirea lui Arild spre capul bandajat.

— Am alunecat, cred.

— Crezi?

Fără să‑și dea seama, Cerbu și‑a aprins o țigară.

— Te‑ai apucat iar de fumat?

— Da, așa se pare.

A tras adânc un fum și s‑a uitat în sus, spre mansarda Vanjei.

---

[1] Înjurătură extrem de vulgară din spațiul fostei Iugoslavii (sârbă/croată); literal: curvă dărăpănată/descompusă.