Cărțile Mele Și Alți Demoni

sâmbătă, 28 februarie 2026

Recenziile lui Gică 237 - Trei plicuri de Nir Hezroni (CRIME CLUB)

Titlu: Trei plicuri

Serie: Agent 10483 (#1)

Autor: Nir Hezroni

Editura: PALADIN

Titlu original: Three Envelopes (2014)

Traducere de Gabriela Tobol și Beatrice Feleagă

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 312

Media pe Goodreads: 3,75 (din 272 note)

Trei plicuri, trei ținte, peste zece mii de cadavre... Și singurul om responsabil pentru cele trei masacre este agentul 10483, asasinul care nu concepe posibilitatea să dea greș, provocând, pentru succesul misiunii încredințate, crime în masă. Recrutat de Organizație, un serviciu secret israelian, 10483 s-a dovedit până în prezent cel mai potrivit agent pentru supraveghere și neutralizare. Se pare, însă, că i s-au „ars câteva circuite”, transformându-se într-o armă letală care nu mai ține cont la fiecare pas de ordine, ucigând și făcându-se nevăzut. Superiorii au pierdut legătura cu el, oamenii care au pornit pe urmele sale au dispărut fără urmă. Spionul israelian (fără nume) s-a camuflat ca un cameleon printre cetățeni, s-a folosit de banii solicitați pentru a-și crea o nouă identitate și o meserie care să-i permită să se apropie nedetectat de țintă, a tăiat încă un nume de pe listă și și-a luat tălpășița, lăsând în urma sa panică și haos. Ei bine, coșmarul s-a sfârșit în 2026, când 10483 s-a sinucis... Sau poate că abia acum, după zece ani, începe...

2016. Avner, superiorul direct al lui 10483, primește un plic în care se află jurnalul agentului răposat, în paginile căruia spionul și asasinul și-a consemnat gândurile și acțiunile, din perioada adolescenței până în clipa morții. Privind și citind în retrospectivă, Avner, bănuind că omul pe care-l angajase nu era cu mințile întregi, își confirmă faptul că a luat sub propria aripă un individ periculos, lipsit de empatie, un bărbat care funcționase ca un soft cu Inteligență Artificială, incapabil să facă diferența între bine și rău. Victimele sale colaterale erau percepute ca niște numere necesare care să dea de cap ecuației per ansamblu, contase doar scopul misiunii, nicidecum mijloacele. De mic omul nostru se dovedise un psihopat, bănuind că era în permanență urmărit, verificând de nenumărate ori dacă ușa apartamentului era închisă și măsurând nivelul lichidelor din frigider, asigurându-se astfel că nu fusese adăugată otravă. Știuse că era diferit, nu fusese capabil să simtă ceva pentru celelalte persoane și asistase la discuțiile nocturne ale părinților săi, care nu-și doriseră încă un copil fiindcă se temuseră să nu sufere de aceeași afecțiune psihică, catalogat, în lipsa unor consultații specifice, drept Diferit sau Ciudat.

10483 trebuia să primească un singur plic, însă, din greșeală (sau nu), primise trei. Și odată ce și-a început vendeta, nimeni nu l-a mai putut opri. Misiunea e misiune, trebuie executată cu orice preț, chiar și atunci când în drum îți stau mămici cu copii în cărucioare sau tineri care au ieșit, într-o după-masă senină, la alergat. Interesant nu e pe cine ucide, ci cum o face. E sărit de pe fix, dar, pe de altă parte, e un geniu, planificând detaliu după detaliu, astfel încât să elimine orice posibilă eroare. E o bombă cu ceas care profită de fiecare secundă pentru a-și amplifica încărcătura, e străinul care te privește în timp ce flăcările te cuprind, instalatorul care așteaptă ca tavanul să se prăbușească peste tine. E cel mai întunecat coșmar, cu legitimație de electrician, dubă cu logo și site-uri care să-i confirme, oficial, ocupația. Nu are limite, nu percepe opțiunea ca victima ar putea să-i scape printre degete, acționează ca un robot, analizând constant datele, ca o mașinărie programată, ca un instrument lipsit de voință, o unealtă care, în cele din urmă, își ia în mâini propriul destin.

Vă spun de pe-acum că nu ați mai citit așa ceva... Stilul scriiturii e aparte, personajul principal iese din orice tipare, jonglând între cine vor ceilalți să fie și cine este dincolo de aparențe și instrucțiuni. Partea bună... avem acțiune aproape nonstop. Partea mai puțin bună... cartea face parte dintr-o dilogie, și din cauza asta simți că povestea se sfârșește exact atunci când lucrurile scapă cu adevărat de sub control. E ca serialele de pe Netflix pe care serviciul de streaming sau producătorii au ales să-l scindeze, cu nesuferita pauză de regoare. Prin urmare și din păcate, nu avem încă acces, în limba română, la al doilea volum, chestiune pe care Editura Paladin sper s-o rezolve cât mai curând. La prima vedere, pare că pătrundem într-o poveste lineară, fără surprize, însă abia spre sfârșit realizăm că nu suntem decât niște cititori naivi care au căzut într-o capcană banală. Abia acum acțiunea escaladează, iar sfârșitul ne dă de înțeles nu tocmai subtil că nu suntem pregătiți pentru ce urmează. 10483 a fost arma din mâinile lor, însă acum s-a întors, ca un Terminator, împotriva celor care l-au configurat, pregătit pentru grandiosul foc de artificii ce urmează să arunce Organizația în aer.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Nir Hezroni:

luni, 23 februarie 2026

Recenziile Mădălinei 99 - Iubita de Michelle Frances (CRIME CLUB)

Titlu: Iubita

Autor: Michelle Frances

Editura: LEDA BAZAAR

Titlu original: The Girlfriend (2017)

Traducere de Cristina Jinga

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,76 (din 36.629 note)

Dacă nu mai știi ce să citești în luna iubirii și vrei să schimbi puțin registrul, cred că am eu soluția... O poveste simplă, dar cu puternic impact emoțional, fără răsturnări de situație, dar care te va șoca cu fiecare capitol, cu o tentă ușor telenovelistică și, în același timp, o chestiune pe viață și pe moarte, pe cât de hazlie, pe atât de serioasă, „Iubita” e exact gura de aer proaspăt de care ai nevoie. Nu este vorba despre vreun roman revoluționar, ci despre un thriller psihologic foarte bine scris, captivant, ce te aruncă în mijlocul unui taifun de minciuni și gesturi disperate. Testând limitele personajelor, Michelle Frances construiește o narațiune în care granița dintre iubire, control și manipulare se dizolvă complet, confuzia, frustrarea și neîncrederea acaparând mintea celor inocenți.

Relația mamă-fiu e întotdeauna una specială. Indiferent de vârsta băiatului, mama va face orice ca să-și știe puiul în siguranță, chiar dacă asta înseamnă să pornească un război cu cea pe care o consideră înlocuitoarea ei... IUBITA!

Laura Cavendish este o femeie frumoasă, bogată și cu o carieră de invidiat, care, în ciuda problemelor tot mai presante din căsnicie, a rămas la fel de senină și implicată cum era în tinerețe. Neînțelegerile cu soțul nu au demoralizat-o, ci au făcut-o să-și îndrepte atenția și dragostea către Daniel, fiul ei de 23 de ani, chirurg, cu care se mândrește de fiecare dată când are ocazia. Ar face orice să-l știe fericit... absolut orice, acceptând destul de greu ideea că el nu mai are atât de multă nevoie de ea. Daniel e bărbat în toată firea acum, prin urmare, e momentul să-și găsească un loc doar al lui, departe de privirile insistente ale mamei și de indiferența rece a tatălui. Hotărât să facă o schimbare, Daniel se duce la o agenție imobiliară pentru a-și găsi un apartament, însă privirile îi sunt atrase de asistenta nespus de atrăgătoare, care îl întâmpină cu zâmbetul pe buze. Ea e Cherry, o tânără ambițioasă, care nu a avut parte de o viață și de o educație privilegiate. Abia reușind să se descurce de la o zi la alta, întâlnirea cu Daniel i-a deschis ușa spre noi perspective. La nici o lună de când au început să iasă împreună, Daniel se hotărăște să o prezinte pe Cherry familiei, o alegere ce le va schimba viața tuturor.

Putem spune că decizia lui Daniel a reprezentat începutul sfârșitului. Rivalitatea, la început tacită, ulterior tot mai gălăgioasă, ce se naște între mamă și iubită, are la bază gelozia. Inițial, Cherry își dorește să o privească pe Laura ca pe o mamă, sperând să primească de la ea afecțiunea pe care propria mamă n-a reușit să i-o ofere, însă femeia o respinge. Cherry ajunge să-și dorească viața Laurei, hainele ei de firmă, vila din Franța și, de ce nu, pe fiul ei. Pe de altă parte, Laura o privește pe iubita băiatului ei cu suspiciune, fiind sigură că vrea doar să pună mâna pe banii lui, iar asta o face să ia decizii pripite, ce-i vor afecta relația cu Daniel.

Tot ce se întâmplă în acest roman e un joc de putere, în care prejudecățile și lipsa de încredere sunt cele mai periculoase arme. În ciuda faptului că cele două protagoniste sunt destul de diferite, Daniel este punctul central al existenței lor și, prin urmare, cauza care le aduce împreună. Însă interacțiunea tot mai dezastruoasă dintre ele îl transformă pe bărbat într-un simplu pion orbit de aparențe și incapabil să intervină. Vă aduceți aminte jocul în care două persoane sau echipe trag de capetele unei frânghii pentru a se doborî reciproc într-o groapă cu noroi? Ei bine, Daniel ține loc de frânghie în acest roman, la un capăt stând Laura, iar la celălalt, Cherry, întrebându-se cine va rămâne în picioare până la final. Oricum ar fi, Daniel e prins între ciocan și nicovală, următorul pas decizând dacă va cădea în brațele îngerului sau ale demonului – o să vă dați singuri seama cine ce rol are. Totuși, lucrurile nu pot duce decât într-o singură direcție, spre un deznodământ fulgerător, pe cât de previzibil, pe atât de dramatic.

„Iubita” e genul de carte pe care n-o poți lăsa din mână odată ce te apuci s-o citești. Cu o intrigă simplă, personaje puține, ale căror acțiuni sunt exagerate pentru a scoate în evidență mecanismele psihologice din spatele poveștii, scene alerte în care ai impresia că timpul se scurge de zece ori mai repede și o tensiune apăsătoare, care crește pe măsură ce conflictul dintre protagoniste se adâncește, pentru mine a fost lectura perfectă și chiar mi-ar plăcea să încerc și alte titluri scrise de Michelle Frances.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Michelle Frances:

joi, 12 februarie 2026

Recenziile Mădălinei 98 - Gri după întuneric de Noelle W. Ihli (CRIME CLUB)

Titlu: Gri după întuneric

Autor: Noelle W. Ihli

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Grey After Dark (2024)

Traducere de Laura Ciobanu

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,18 (din 110.462 note)

Se face tot mai întuneric... Nu știu unde sunt... Cu câteva minute în urmă înotam, încercând să-mi detensionez mușchii, iar acum acele de pin îmi înțeapă tălpile în timp ce înaintez prin pădure, aproape dezbrăcată, cu mâinile legate și cu țeava puștii înpungându-mă în spate. N-am nici cea mai vagă idee cine sunt răpitorii mei și nici ce vor de la mine... Presupun că am avut ghinionul să mă aflu în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit! Sauu poate chiar pe mine mă așteptau... Oricum ar fi, trebuie să-mi păstrez capul pe umeri și să găsesc o cale de scăpare. Însă panica amenință să mă doboare. Nu știu unde mă duc și nici ce mă așteaptă, dar știu cu o certitudine de nezdruncinat că cei doi mă vor ucide cu sânge rece dacă nu mă supun. Tot ce pot face e să sper că cineva va porni în căutarea mea și că va găsi indiciile pe care le-am lăsat pe drum. Dar chiar și așa, s-ar putea să fie prea târziu...

Numele meu este Miley, dar răpitorii mei l-au schimbat în Ruthie Sue. Am fost cândva o sportivă invidiată, care și-a dedicat viața performanței. M-am antrenat ore-n șir ca sădevin cea mai rapidă schioare și cea mai pricepută trăgătoare la țintă, totul ca să-mi împlinesc cel mai mare vis – să câștig împreună cu Brent, coechipierul și prietenul meu, medalia de aur la Jocurile Olimpice. Însă un accident tragic mi-a retezat aripile, forțându-mă să stau pe tușă o perioadă îndelungată. După asta, tot ce mi-am dorit a fost să mă recuperez, să depășesc trauma și să scap de durerea inexplicabilă, care-mi sfredelește umărul, complet vindecat, aproape de fiecare dată când îmi mișc brațul. Mi-am promis că indiferent ce se întâmplă, nu mă voi da bătută. Ca să mă recuperez și să mă antrenez în ritmul meu, am decis să lucrez pe timpul verii la rezervația naturală Frank Church, un loc frumos și liniștit, dar care emană o aură întunecată. Îmi stabilisem o rutină; dimineața alergam prin pădure ca să-mi cresc rezistența, iar după-amiaza mă ocupam de sarcinile pe care le aveam de îndeplinit. Mă avântam tot mai departe în pădure, ignorând avertismentele și poveștile stranii despre dispariția misterioasă a unei angajate din urmă cu aproape patru ani, până când... într-o zi... nu m-am mai întors de la alergat. Acum, sunt doar o mobilă inertă, prăbușită pe podeaua murdară a unei cabane rudimentare, plină de vânătăi și fără nicio speranță de scăpare. Am fost răpită ca să devin soția lui Hamish, fiul lui Fred, cele două brute care m-au legat de perete, lovindu-mă cu sete la fiecare gest de revoltă. Am înțeles că dacă vreau să supraviețuiesc trebuie să mă supun. Nu pot avea încredere în nimeni, nici măcar în Mary, soția lui Fred, cea care îmi zădărnicește orice încercare de evadare. Sunt singură, dar sunt puternică, și voi face orice ca să fug. Sau voi muri încercând!

Inspirându-se dintr-un caz real, Noelle W. Ihli construiește un thriller domestic cu nuanțe stridente de romance, macabru și violent, a cărui atmosferă tensionată este dată de însăși simplitatea firului narativ. Cu un număr redus de personaje și o intrigă lineară, structurată pe două planuri desfășurate simultan – întâmplările de la cabană și căutările febrile conduse de Brent –, ce ajung să se suprapună în final, romanul „Gri după întuneric” nu se concentrează pe evidențierea elementelor unui mystery clasic, ci pe expunerea unor probleme vechi de când lumea – războiul feroce dintre sexe. De o misoginie colosală, Hamish și Fred, reprezintă arhetipul vânătorului primitiv, forța brută, marcând o întoarcere la un sistem patriarhal, în care femeia trebuie să fie îmblânzită, în totalitate supusă bărbatului, unicul ei rol fiind acela de a procrea – un scenariu carenu se mai potrivește epocii moderne în care trăim. Pentru cei doi răpitori și pentru Mary, pădurea devine un spațiu atemporal, unde nimic din ceea ce se află în afara granițelor ei nu mai contează. Apa curentă, electricitatea, hainele, mâncarea, toate sunt niște mofturi incompatibile cu paradisul celor trei. Însă, pentru Miley, nu există decât întuneric, fiind forțatăsă trăiască într-un infern fizic și psihologic. Cu toate acestea, hotărârea de a trăi și inteligența ei o ridică cu mult deasupra celorlalți. Chiar dacă ferocitatea masculină predomină, balanța înclină de parteaei, reușind prin rațiune să rezolve ceea ce alți rezolvă prin forță.

Mi-a plăcut foarte mult acest roman, datorită stilului aparte în care e scris. Pe cât de lejer, pe atât de tensionat, simplu, dar plin de suspans, romanul lui Noelle W. Ihli te aruncă într-o furtună de emoții contradictorii. În ciuda evenimentelor sumbre petrecute, tonul este unul cât se poate de optimist în contextul dat, fapt subliniat și de titlu. De fapt, „Gri după întuneric” constituie o lecție de supraviețuire, atâtî din punct de vedere fizic – calvarul pe care îl îndură Miley –, cât și din punct de vedere psihologic și emoțional – protagonista este nevoită să-și depășească limitele, lăsând trecutul în urmă pentru a-și salva viitorul. Și nu uitați, întunericul nu poate dura o veșnicie. Întotdeauna va apărea ceva sau cineva care să transforme negrul orbitor, mai întâi, în tonuri palide de gri, și apoi, într-un curcubeu strălucitor.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Noelle W. Ihli:

duminică, 1 februarie 2026

Recenziile lui Gică 236 - Războinicii iernii de Olivier Norek (CRIME CLUB)

Titlu: Războinicii iernii

Autor: Olivier Norek

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original:

Les Guerriers de l'hiver (2024)

Traducere de Mihaela Racolța

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 4,39 (din 2.953 note)

La data de 30 decembrie 1939, la trei luni după începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, Armata Roșie pătrunde pe teritoriul Finlandei, pregătită să-și recâștige vechiul și marele ducat sovietic. Sau mai bine spus... nepregătită. Lui Stalin nici nu-i trecuse prin minte că un stat suveran, independent de 22 de ani, cu abia trei milioane de locuitori, dintre care 180.000 de soldați (în primele linii), avea să se opună cu atâta îndârjire ocupației, ba chiar să ucidă un număr redutabil de soldați ruși. Pe schiuri și camuflați în uniformele lor albe, folosind tactici de guerilă, țăranii din pădurile înghețate, proaspeți sau de carieră militari, au reușit, cu multe sacrificii umane, să-și țină dușmanul la distanță, să-l terorizeze și să pună mâna pe muniție, tancuri, tunuri și echipament medical. Rușii, mărșăluind cu cântece patriotice, în care era elogiat Părintele Popoarelor, au pătruns pe teritoriul ostil în uniformele lor verzi, lipsiți de îmbrăcămintea groasă necesară și cu puține provizii alimentare, pierzându-și viețile din cauza gradelor cu mult sub zero și a pădurilor și văilor ce se preschimbaseră în niște capcane uriașe, obligându-i să meargă în cerc sau zigzag până la epuizare.

Finlandezii nu avuseseră armament sau echipament medical de ultimă generație, însă nu voiseră să capituleze fără luptă. Proasta organizare a sovieticilor le dăduse curaj, eliminându-i unul câte unul în timp ce gloanțele taberei adverse le treceau pe la ureche sau li se împlântau în cranii. Fiecare prieten căzut trebuia onorat cu zece cadavre, fiecare trup desfigurat le dădea puterea să continue, să-i vâneze pe inamici și să-i împuște de la adăpost, în timp ce aceștia-și încălzeau hrana sau se adunau în jurul focurilor. La minus 40 de grade Celsius, armele deveneau inutile dacă nu erau ținute la căldură, astfel încât soldații finlandezi erau nevoiți să-și țină pușca din dotare sub haine, căldura emanată de trup și material împiedicând glonțul să înghețe pe țeavă. Adesea, uniformele verzi, vizibile de la kilometri distanță, erau ciuruite de proprii camarazi, prinse între sovietici și nordici, împinse să înainteze în pofida voii lor, împiedicați să facă pași înapoi.

Războiul de Iarnă ((talvisota, în finlandeză) a ținut 105 zile și s-a soldat cu zeci de mii de pierderi umane de ambele părți, prea multe victime și prea puțini prizonieri care au sperat, așteptând tratatul de pace, să se întoarcă în satele și la familiile lor. Și, printre acești țărani, foști soldați, chemați la luptă și împărțiți pe companii, s-a numărat și Simo Häyhä, cel care avea să fie supranumit Moartea Albă. Înrolat în Compania a 6-a, sub conducerea lui Aarne Juutilainen (cunoscut și ca Teroarea Marocului), Simo a devenit cel mai bun lunetist din armata finlandeză, reușind să doboare 542 de ruși. Renunțând la lunetă, din cauză că lentila se aburea repede, iar soarele putea să se reflecte în sticlă, dându-I de gol poziția. Să omori o vulpe sau o căprioară, pentru blană sau carne, nu e totuna, însă, cu uciderea unei alte persoane, unui bărbat pe care probabil că-l așteaptă acasă soția și copiii. Ordinele sunt ordine, și, dacă vrei să supraviețuiești, trebuie să fii primul care apasă pe trăgaci, privind cum o altă pereche de ochi își pierde strălucirea, o altă gură este condamnată la veșnica tăcere.

Simo devine o legendă, însă, drumul lui e presărat cu zeci (spre sute) de morți. Umanitatea sa se reflectă în Taivo, Onni, Pietari și Hugo, vechi și noi prieteni, cei pentru care ar fi în stare oricând să facă sacrificii uriașe, neputând să conceapă că morțile acestora l-ar putea preschimba într-o fiară, ajungând o mașinărie de ucis (aproape) lipsită de conștiință. Nimeni nu poate contesta ordinele lui Aarne Juutilainen, fostul soldat din Legiunea Străină, violent, însoțit în permanență de damful dezgustător de alcool, cel care, după cum însuși spune, îi ține minte doar pe cei demni de respect, pe cei care l-au enervat (ca Hugo) și pe femeile pe care le-a avut. Teroarea Marocului nu și-a câștigat numele prin căință, și așa cum un militar bun îl recunoaște pe un altul, Aarne vede în Simo o armă redutabilă, un caporal în care-și poate pune încrederea și pentru care are curajul să se arate în toată splendoarea pe câmpul de luptă, încrezător că Simo îi va măcelări pe ruși înainte ca aceștia să pună mâinile pe arme.

Pe jumătate ficțiune, pe jumătate documentar istoric. „Războinicii iernii” e o pseudo-analiză a conflictului armat dintre Finlanda și Rusia, o repovestire în care luneta se focusează asupra adevăraților eroi care s-au împotrivit din răsputeri ocupației sovietice, Soarta războiului fusese cunoscută de dinainte să înceapă, însă locuitorii din nord nu avuseseră de gând să renunțe fără luptă la ceea ce câștigaseră cu două decenii în urmă, punând bețe și buturugi în roate și șenile imperiului vecin. Soldații din companiile a 4-a, a 5-a și a 6-a, printre care s-a regăsit și Simo Häyhä, au apărat frontul de la Kollaa, sperând că și camarazii lor se descurcă la fel de bine pe Linia Mannerheim. Cu bombele ce cădeau din cer asupra Helsinki-ului și numărul nesfârșit de ruși ce pătrundea kilometru după kilometru pe propriul teritoriu, Finlanda a fost obligată să semneze pactul de pace, recunoscând victoria Rusiei, mândră de fiii săi, de cei care s-au împotrivit până în ultima clipă forțelor ostile. La urechile lui Hitler, însă, au ajuns zvonurile cum că rușii au pornit la război cu portretele lui Stalin în loc de haine groase și provizii, astfel încât, convins că bolșevicii nu erau pregătiți de un alt război, a pornit Operațiunea Barbarossa. Cel de-Al Doilea Război Mondial s-a sfârșit în cele din urmă, însă niciun finlandez cu patria-n suflet nu avea cum să uite numele lui Simo Häyhä, vânătorul și dresorul de câini din Rautjärvi, caporalul care a demonstrat, alături de prietenii și străinii din propria companie, că o mână de oameni poate să țină piept unui imperiu.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Olivier Norek:

miercuri, 21 ianuarie 2026

Recenziile Mădălinei 97 - Alertă de furtună de Kristina Ohlsson (CRIME CLUB)

Titlu: Alertă de furtună

Serie: August Strindberg (#1)

Autor: Kristina Ohlsson

Editura: TREI

Titlu original: Stormvakt (2020)

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 552

Media pe Goodreads: 3,80 (din 3.956 note)

Cu aproape treizeci de ani În urmă, o crimă terifiantă, petrecută în Hovenäset, un sat de pescari aflat la trei kilometri de orășelul Kungshamn, a zguduit din temelie liniștea și încrederea locuitorilor din regiune. Într-una dintre casele din mica localitate, o tânără a fost ucisă cu sălbăticie, iar rămășițele trupului său au fost ascunse în congelatorul din pivniță. La fel ca în majoritatea cazurilor, soțul femeii a fost găsit vinovat și condamnat la închisoare pe viață. Însă suspiciunea și întrebările rămase fără răspuns au continuat să înflorească în mintea celor care nu s-au putut împăca cu verdictul polițiștilor. Ecourile acelei fapte odioase răsună și astăzi prin împrejurimi, transformând casa, cunoscută drept Camera Frigorifică, într-o legendă pe caretoți o știu, dar foarte puțini se încumetă s-o rostească cu voce tare. Localnicii s-au obișnuit cu aura întunecată a clădirii, urmărindu-i cu interes pe străinii care închiriază entuziaști casa, părăsind-o fără să stea pe gnduri de-ndată ce află ce s-a petrecut în măruntaieleei. Altfel spus, asupra proprietății planează unsoi de blestem; nimeni nu rămâne, nimeni n-o vrea, toți o ocolesc, gândindu-se non-stop la istoria ei macabră.

Acum, un alt eveniment tragic îi pune din nou pe jar pe locuitorii din Hovenäset – Agnes Eriksson, soție, mamă și o profesoară foarte îndrăgită în comunitate, a dispărut fără urmă într-o noapte furtunoasă. La o primă vedere, toate indiciile arată că femeia a alunecat de pe ponton în apele înghețate ale mării, însă, după o serie de căutări minuțioase, polițiștii însărcinați cu acest caz, în frunte cu perseverenta Maria Martinsson, decid să ia în calcul o cu totul altă pistă. A fost răpită? A fost ucisă? E ținută prizonieră undeva? I-a făcut soțul ceva? Asta încearcă să afle Maria înainte să fie prea târziu. Isaac, fiul lui Agnes, ajutat, spre disperarea părinților, de Karl, prietenul său genial, care își dorește să devină astronaut, începe propriile sale căutări, convins că o poate găsi pe mama sa în viață și că poliția e complet inutilă într-o astfel de situație. Însă îndoiala începe să-i bântuie pe toți, aducându-și cu groază aminte de crima de acum treizeci de ani.

În noaptea în care a dispărut Agnes, August Strindberg – a nu se confunda cu scriitorul suedez cu același nume – tocmai sosea în Hovenäset, viitorul său cămin, hotărât să aibă parte de un nou început. După ce s-a despărțit de iubita sa, bărbatul a renunțat la viața tumultoasă din Stockholm și la cariera strălucită pe care și-o clădise în finanțe, pentru a-și îndeplini cel mai mare vis – deschiderea unui magazin de antichități în Kungshamn, un oraș mic, dar cu potențial, unde a închiriat spațiul comercial în care, până nu demult, funcționase o firmă de pompe funebre. Venirea sa nu a trecut neobservată, fiind privit cu suspiciune de către localnici. Dar felul său de a fi, calm și prietenos, un adevărat profesionist când vine vorba de achiziționat obiecte pentru afacerea sa, i-a determinat să-l priveascăcu alți ochi, acceptându-l încetul cu-ncetul. Cu toate astea, liniștea și bucuria lui August nu durează prea mult. Istoria casei pe care a închiriat-o în Hovenäset îl prinde din urmă, dându-și seama că secretele sunt cele mai de preț antichități pe care le posedă oamenii. Fără voia lui, devine un pion esențial în cazul dispariției lui Agnes, scoțând la lumină și mai multe enigme și întrebări fără răspuns.

Deși este o carte ușor de parcurs, intriga este complexă, un labirint prin care trebuie să-ți croiești drum cu răbdare. Până la jumătatea romanului, am avut impresia că citesc trei povești diferite, fără vreo legătură evidentă, în afară de spațiul geografic. Însă modul în care autoarea leagă cele trei fire narative este magistral, conducându-l pe cititor spre un deznodământ plin de suspans. Pe lângă elementele de thriller, autoarea insistă asupra componentei sociale, construind o serie de personaje verosimile, umane, dedate viciilor, ființe empatice, dar supuse greșelii, caractere vulnerabile, dar, totodată, neclintite ca o stâncă. Frământările unei mame al cărei fiu adolescent, dotatcu o inteligență peste medie, își dorește să devină astronaut; ignoranța tatălui; viața paradoxală a Mariei Martinsson, o polițistă inteligentă și perspicace, care își dedică timpul și energia prinderii răufăcătorilor, fără să se plângă de condițiile rudimentare în care lucrează și de rulota folosită ca centru de operațiuni, dar care nu se poate apăra de abuzul propriului soț; decăderea unui bărbat care și-a pierdut soția, disperarea fiului care și-a pierdut mama, toate constituie o piesă necesară în conturarea trăsăturilor definitorii ale comunității din care Agnes a dispărut.. August, însă, e personajul capabil să analizeze scenariul la rece. El e un străin, singurul care poate privi obiectiv, imparțial, prin urmare, singurul care poate deține o presupusă cheie a cazului, ceea ce dezlănțuie o adevărată furtună.

Atmosfera întunecată, amenințarea constantă a capriciilor vremii, secrete peste secrete, minciuni, înscenări amatoricești, menite să-i încurce pe polițiști, drame personale și colective, toate fac din „Alertă de furtună” un thriller bun, așa cum doar un autor nordic poate scrie. Chiar dacă uneori pare că acțiunea stă pe loc, banalul cotidianului amorțind ușor suspansul, Kristina Ohlsson știe cum să manipuleze intriga, în așa fel încât să te trimită mereu pe piste greșite. Tensiunea se acumulează treptat, culminând cu o explozie neașteptată, ce te pune serios pe gânduri și te obligă să derulezi scenariul de la capăt, ca să vezi dacă toate piesele și-au găsit locul potrivit în grandioasa și fragmentata imagine de ansamblu.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Kristinei Ohlsson:

luni, 12 ianuarie 2026

Recenziile lui Gică 235 - Petrecerea mincinoșilor de Kelsey Cox (CRIME CLUB)

Titlu: Petrecerea mincinoșilor

Autor: Kelsey Cox

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Party of Liars (2024)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 440

Media pe Goodreads: 3,95 (din 18.103 note)

„La ora 8, toată lumea se adună din ungherele lor îndepărtate ca să cânte „Mulți ani trăiască”. Luminile se sting. Șaisprezece lumânări se reflectă în peretele negru alcătuit din ferestre.

Sărbătorita își pune o dorință și stinge lumânările, cufundându-i pe toți într-un întuneric temporar. Aceștia își văd luminile minuscule ale propriilor case mult sub locuința în care se află acum, văd orașul așa cum casa îi vede pe ei. Simt că în clipa asta fac parte din această casă. Dar nu lor le aparține.

Îi aparține Mamei.

Luminile se aprind la loc. Se taie tortul. Ferestrele întunecate sunt ca niște oglinzi în noapte, reflectându-i pe invitații la petrecere și făcându-i să se vadă în ele. Afară nu mai pot zări nimic.

Dar îl aud.

Țipătul. Suficient de lung pentru ca un corp să se prăbușească prin aer.

Apoi, bufnetul grețos.

Ecouri - zgomote pe care această casă le-a mai auzit.”

Cineva și-a pierdut viața căzând doisprezece metri în gol și strivindu-și oasele de pavajul dur de dedesubt. Muzica s-a lăsat în surdină, chipurile gazdelor și invitaților s-au ivit pe uși și la ferestre, privind împietrite scena de pe caldarâm. Mușuroiul a început să se agite, lacrimile nu au întârziat să curgă, iar poliția a ajuns cât ai clipi la scena tragediei. Accident, sinucidere sau crimă? Victima, deocamdată fără identitate pentru cititor, a căzut prin balconul de sticlă, s-a aruncat sau a fost împinsă? Distracția s-a sfârșit, însă acum trebuie să derulăm banda înapoi și să vedem ce s-a petrecut înainte și în timpul petrecerii din conacul familiei Matthews.

Dani Matthews (celebra cofetară cu milioane de urmăritori pe social-media) se ocupă de ultimele retușuri ale tortului aniversar, așteptând, împreună cu Ethan, sosirea invitaților. Charlotte, fiica de câteva luni a lui Danny și Ethan, se află în brațele bonei venite tocmai din Irlanda, Orlaith, care o leagănă pentru a-i domoli plânsetele, pregătind-o de culcare. (...) Fosta soție a lui Ethan, Kim, își privește fiica de șaisprezece ani, pe Sophie, cum își pregătește ținuta, acompaniată de prietena sa cea mai bună, Mikayla, pentru propria petrecere de Sweet Sixteen. Oaspeții încep să-și facă apariția. Elegant ca-ntotdeauna, Curtis, partenerul cu care Ethan deține clinica de psihiatrie, pătrunde pe ușa conacului, la braț cu soția sa, Gemma, fosta cea mai bună amică a lui Kim. Printre invitații adolescenți se întrezărește și Mason, căpitanul echipei de fotbal a liceului și fostul iubit al Sophiei. Gazdele și musafirii se adună în sala mare, conversațiile se stârnesc, iar spiritele încinse se răcoresc cu licori care mai de care. Părea că nimeni și nimic nu avea cum să strice petrecerea, asta până când vechea casă de pe culme și-a cerut, după mai bine de două secole, jertfa.

Și acum că s-au adunat cu toții între acești pereți, a sosit vremea ca măștile să cadă. Kim, mama perfectă, are probleme serioase cu alcoolul. La rândul ei, Dani suferă de depresie postpartum, făcând terapie săptămânală cu Curtis. Sophie știe că Mikayla e îndrăgostită și crede că sentimentele prietenei sale din copilărie se îndreaptă înspre Mason. Orlaith, bona, care vede conacul ca pe un edificiu blestemat, aflat la granița dintre lumea noastră și cea a spiritelor, este singura capabilă să întrezărească răul ce-i pândește pe muritori din cele mai întunecate cotloane. Luăm parte la un bal mascat, gândurile și viitoarele acțiuni ale personajelor fiind ascunse sub ținutele de gală și machiajele mai mult sau mai puțin stridente.

Și, din întregul castel gotic, singurul loc care ne interesează cu adevărat este... balconul. Protagoniștii își împărtășesc secretele în balcon, se ceartă și se împacă cu mâinile agățate de balustrada de sticlă. De altfel, crăpătura din balustradă, detaliul cu adevărat cehovian, reflectă faliile din sufletele gazdelor și ale oaspeților, ruptura din inimile celor care încearcă până în ultima clipă să țină sorțile celorlalți în propriile mâini grijulii sau să se răzbune. Prin urmare, casa, aflată între cer și pământ, capătă nuanțe de purgatoriu, locul din care unii vor pleca cu conștiința curată, în timp ce alții vor pătrunde pe porțile propriei damnări.

Culpa plutește asupra tuturor, puțini au sosit la petrecere cu intenții onorabile, totuși, mai mulți decât cei care vor pleca cu mâinile murdare. Kelsey Cox schițează un carnaval cu granițele geografice clar delimitate, însă cu limite emoționale fragile, nebunia prinzându-i în gheare pe cei (aparent) nevinovați. Tropii groazei își găsesc ca niște gândaci de bucătărie locurile în pereții ficțiunii, paranoia și neliniștea manipulându-i pe cei slabi de îngeri. Ușile se deschid și se închid singure, luminile se sting și se aprind ca într-un sanatoriu bântuit, iar siluetele și chipurile neclare nu precupețesc să apară la ferestre. Nu de cei plecați trebuie să ne fie frică, ci de cei vii, pentru că răul pur zace doar în mințile entităților materiale și cu rațiune. Cioburile se împrăștie pe caldarâm, trupul se zdrobește de asfalt, se apropie clipa în care vom întrezări chipul victimei, al cărui sânge va rescrie blestemul ce-și întinde tentaculele de veacuri prin nenumăratele încăperi și unghere ale grandiosului conac de pe deal.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Kelsey Cox:

miercuri, 17 decembrie 2025

Recenziile lui Gică 234 - De Crăciunul acesta, toți au câte un secret de Benjamin Stevenson (CRIME CLUB)

Titlu: De Crăciunul acesta, toți au câte un secret

Serie: Ernest Cunningham (#3)

Autor: Benjamin Stevenson

Editura: TREI

Titlu original: Everyone This Christmas Has a Secret (2024)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 232

Media pe Goodreads: 3,70 (din 36.585 note)

Nimic nu se compară cu un mister pe care-l poți elucida sub brad... Și ce spui dacă enigma se prezintă de data aceasta sub forma unui roman-calendar de advent, în care detaliile esențiale așteaptă să fie extrase din cele 24 de căsuțe? Pasionat fiind de literatura detectivistică, în special de ploturile specifice Agathei Christie, nu cred că vei avea răbdare să citești câte un capitol pe zi (mda, timpul se scurge), și nu te condamn dacă-l vei devora în câteva ore, într-o seară geroasă în care vei da pagină după pagină, sub jocul luminițelor multicolore de la fereastră, în așteptarea bătrânului dubios care, chipurile, urmează să coboare, nedetectat, pe horn. Ăsta da subiect de roman polițist... Mă rog, să revenim la ale noastre și să vedem ce investigație originală ne-a pregătit pentru Crăciun marele prestidigitator, Benjamin Stevenson.

Știm deja din volumele anterioare că toți cei din familia lui Ernest Cunningham au ucis pe cineva. Acum e rândul lui Erin, fosta soție a lui Ern, să-și mărturisească crima... Femeia s-a trezit cu câteva dimineți în urmă cu mâinile mânjite cu sânge, sângele soțului ei, al cărui trup lipsit de viață zăcuse peste noapte în salonul de la parter. Se pare că Lyle Pearse fusese înjunghiat de mai multe ori în abdomen, arma crimei, un banal cuțit de bucătărie, fiind descoperită în apropierea victimei. Erin, însă, nu avusese niciun motiv să-și ucidă partenerul, dar nu putem exclude posibilitatea ca femeia să fi comis omuciderea în somn. Și astfel, Erin, condamnată pentru omor, apelează la fostul ei soț, singurul detectiv amator capabil să-i dovedească nevinovăția și, în consecință, să pună mâna pe adevăratul ucigaș.

Pe 21 decembrie, Ernest conduce, prin Blue Mountains, spre Katoomba. Peste Australia nu ninge cu fulgi de nea, ci cu crime. Și, slavă Domnului, există suficiente enigme pe care Ern să le elucideze. Ajuns la destinație, detectivul nostru ia decizia să urmărească și spectacolul de Crăciun care va avea loc în teatrul lui Lyle, susținut de indivizii pe care însăși victima i-a cules de pe stradă și le-a oferit un loc de muncă, încercând să-i țină departe de tentația prafurilor onirice. Și astfel se mărește serios lista cu suspecți, nu de alta, dar nu poți să ai totală încredere în cei care și-ar fi vândut cu câțiva ani în urmă un rinichi pentru câteva grame de cocaină. Ancheta, însă, este dată complet peste cap atunci când Ern află că Lyle a sunat în ziua anterioară morții sale la poliție ca să raporteze un omor. Să fi simțit filantropul că cineva îi poartă sâmbetele? Sau să fi încercat să prevină o crimă care încă nu s-a petrecut?

Cine ar fi putut să-l ucidă pe Lyle Pearse? Hipnotizatoarea? Magicianul care a descoperit că s-ar putea ca toată munca lui să se fi dus de râpă? Gemenele (niciodată să nu ai încredere în gemeni)? Jurnalistul care apare în cele mai bune/proaste momente? Sau directoarea adjunctă a organizației nonprofit, singura care avusese acces la finanțe? Sau, de ce nu, chiar Erin, care pledează ca fiind nevinovată? Ei bine, Ernest a ajuns până în Katoomba ca să-și desfășoare propria investigație și nu va lăsa pe nimeni să-i stea în cale, cineva trebuie, conform regulilor ficțiunii polițiste, să ajungă după gratii (etic) sau să sfârșească tragic (spectaculos). Povestea lui Benjamin Stevenson e pe cât de cozy, pe atât de sumbră, autorul australian orchestrând cu eleganță un spectacol în care silueta din umbră primește rolul principal, prestidigitatorul care cunoaște deja toate trucurile posibile și nu ezită să le pună în scenă. Noi, din confortul propriilor pături călduroase, suntem spectatorii, însă de data asta suntem și privitorii implicați cărora li se oferă șansa să rezolve misterul înaintea protagonistului. Așadar, să vedem cine e cu adevărat atent la detalii și cine poate să le găsească adevăratele sensuri. Numai atunci când jocul va lua sfârșit, când vinovatul va fi aruncat în lumina reflectorului, ne vom putea recunoaște abilitățile de detectivi fără cusur, îmbrățișa și ura Sărbători fericite!.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Benjamin Stevenson: