ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »

luni, 16 noiembrie 2026

Fragment în avanpremieră: Toți cei din această bancă sunt niște hoți de Benjamin Stevenson

Toți cei din această bancă sunt niște hoți

Benjamin Stevenson

Titlu original: Everyone in this Bank is a Thief

Traducere: Mihaela Apetrei 

464 pagini

Colecția Fiction Connection Mystery

Editura Trei

 

 



Cărțile din seria Ernest Cunningham s-au vândut în peste 2 milioane de exemplare în 29 de țări,

iar autorul a fost nominalizat la nouă premii Book of the Year. Primul volum, Toți cei din

familia mea au ucis pe cineva, va fi în curând miniserie HBO.

 

Mi-am petrecut ultimii ani rezolvând crime. Dar un jaf bancar este o premieră absolută, chiar și pentru mine. Și, sincer, nici n-am mai fost luat ostatic până acum. Ușile sunt blocate cu lanțuri. Nimeni nu intră, nimeni nu iese. Iar când cineva este ucis în interiorul băncii, fiecare devine suspect:

Hoțul

Directorul

Agentul de pază

Adolescentul

Producătorul de film

Preotul

Recepționista

Pacienta

Femeia care o îngrijește

Și... eu.

Se pare că mai mulți oameni plănuiseră să jefuiască banca. Până la urmă, dintr-o bancă poți fura și altceva decât bani. Dar de fapt cine ce fură? Sunt dispuși să ucidă pentru asta? Pot eu să rezolv acest caz înainte ca poliția să dărâme ușa și să ne salveze?

 

„Coincidențe și replici geniale într-un thriller cu un ritm absolut nebun: imaginați-vă un mix exploziv între Knives Out și Fargo. Al patrulea volum din seria excentrică a lui Benjamin Stevenson le oferă cititorilor porții duble de suspans, umor negru și răsturnări de situație!” - WALLSTREET JOURNAL

„Un mister dublu, delicios de demodat și complet original. Benjamin Stevenson s-a întrecut pe sine! Toți cei din această bancă sunt niște hoți este o lectură formidabilă.” - THE TIMES

„Toți cei din această bancă sunt niște hoți este o carte complicată, distractivă, excentrică, o adevărată desfătare și alte un milion de adjective pe care Ernest Cunningham le-ar fi putut folosi dacă nu ar fi murit. Stați, chiar a murit? Hmm, discutabil.” - BOOK REPORTER.COM

 

 

FRAGMENT

 

CAPITOLUL 34


Pe Eric l‑am găsit foarte ușor. N‑a trebuit decât să mă iau după suspinele care veneau dintr‑un birou. Adormiseră cu toții. Chiar și Cordelia, rămasă fără la­crimi, dormea buștean. Eric se cuibărise într‑un sac de dormit, cu nasul lipit de geamul rece, uitându‑se afară, la operațiunile pe care poliția le derula în stradă. Aprin­seseră proiectoarele — sori aprigi în bezna nopții. Fluturii nu știau ce să facă; se învârteau bezmetici în fasciculele de lumină. Decisesem să nu folosesc masca. Eric m‑a vă­zut intrând și și‑a șters lacrimile, dar nu s‑a uitat la mine.

— Hei, amice, am spus cu blândețe. Ești bine?

Eric s‑a izbit cu fruntea de geam.

— Ne străduim să te scoatem de‑aici, am mințit eu, așezându‑mă pe un scaun. Sper să mă ajuți să înțeleg câteva lucruri. Pot să‑ți pun câteva întrebări?

— Desigur. Cred.

Mi‑a evitat în continuare privirea.

— Cu condiția să nu mă atârni pe geam, ca pe francezul ăla.

— Promit să‑ți mențin brațele și trunchiul înăuntru, permanent.

Am ridicat brațele, în semn că mă predau.

— Te uiți după tatăl tău?

Eric a împuns cu degetul în geam.

— Este acolo.

S‑a întors spre mine.

— Cine e următorul care iese? Acum, că unii dintre noi s‑au vindecat în mod miraculos.

Când a văzut că nu spun nimic, a adăugat:

— E OK, știu că n‑o să ies eu.

— Michelle, probabil. Și Juliette.

— Am văzut Titanic. Nu se spunea „mai întâi femeile și copiii“?

— Nu eu iau deciziile.

S‑a întors iar spre fereastră, iar oftatul lui a proiectat pe sticlă o dâră de abur.

— Chiar am crezut că pe mine mă va alege. Ce idiot sunt.

S‑a lovit iar cu fruntea de geam. De data asta, sticla a zdrăngănit în rama ei.

— Ar fi trebuit să știu că n‑o s‑o facă.

— Cine, Bryce?

— Cine dracu’ e Bryce? Eu vorbeam de tata.

— Eric, nu tatăl tău face alegerile. El încearcă s‑o scoată pe Cordelia. Nu știe ce știm noi acum, deci ea e prima pe lista lui. Trebuie să înțelegi asta. Și, oricum, tipul cu masca decide.

— Dacă tata voia să mă scoată, ar fi lansat niște cereri.

Lacrimile au început să i se rostogolească pe obraji. A bătut cu degetul în sticlă.

— E acolo, jos, bea cafea și face glume. Îl văd. Toată lumea pierde vremea pe acolo. Îți vine să crezi că râd? Nimănui nu‑i pasă.

— Știi că mi‑a cerut să am grijă de tine? Îi pasă.

Am împins scaunul și m‑am așezat lângă el, pe podea. Și‑a îndoit picioarele, ca să‑mi facă loc, ghemu­indu‑se ca o râmă în sacul lui de dormit.

— Chiar crezi că, dacă ar fi avut de ales, nu ar fi doborât ușa aia ca să te scoată el însuși de aici? Știe că o să te descurci. Că o să faci ce trebuie făcut.

L‑am strâns ușor de umăr.

— N‑ai ieșit până acum doar pentru că tatăl tău știe că ești destul de puternic ca să rămâi aici, înăuntru.

Asta i‑a mai oprit lacrimile. S‑a întors să mă privească.

— Poate. Ce voiai să mă întrebi?

— Am câteva întrebări despre Buccaneers. Nu le am deloc cu jocurile. Știam că te pricepi, dar am văzut la televizor că ești pe locul unu în lume la juniori? E impresionant.

— Da, cred că da.

A ridicat din umeri; îmi dădeam seama că încearcă să‑și ascundă plăcerea de a fi fost pomenit la știri.

— Să știi că nu‑i simplu deloc. Mulți cred că tot ce faci e să freci canapeaua. Probabil că și tata se bucură că‑s aici — să mă călesc. Nu are pic de respect pentru ce fac, chiar dacă eu câștig mai mult decât părinții mei la un loc.

— Tatăl tău mi‑a spus că e foarte mândru de tot ce‑ai reușit.

Nu‑mi spusese; mai curând, zisese că‑i fac un favor că Eric ratează campionatul. Dar puștiul nu trebuia să afle asta.

— Stai așa, tu câștigi mai mult decât părinții tăi?

— Lejer.

Părea nedumerit că nu pricep.

 

— Ce parte din „Numărul Unu“ nu înțelegi? La 13 ani făceam parte din echipa universității. Nici LeBron James n‑a fost atât de bun.

— Deci faci bani din premii? Din sponsorizări? Tatăl tău a spus că este ca un sport obișnuit.

— Chiar este un sport, și‑a dat Eric ochii peste cap.

Îl ofensasem.

— Da, asta am vrut să zic. Am priceput. Deci are toate alea pe care le au și sporturile reale? Ești plătit ca să joci? Mergi în turnee, primești trofee?

— Da. Evident.

Avea în voce tonul acela folosit de adolescenți când vorbesc cu dinozauri. Gen, oameni de 40 de ani.

— Cupa Mondială Fortnite plătește 3 000 000 de dolari.

Trebuie să fi văzut cum mi‑a picat fața, fiindcă a adăugat:

— Buccaneers este mai puțin popular.

— Pariuri?

— Nu am vârsta legală să pariez, a spus el, confuz.

— Întrebam dacă oamenii pot paria pe Fortnite. Sau pe meciurile Buccaneers?

— O, da. Categoric. Azi poți să pariezi pe orice. Probabil că s‑a pariat și pe jaful ăsta. Primul care iese pe ușă. Câți mor — over‑under[1].

M‑a văzut că nu râd.

— Hai, înveselește‑te.

— Cum funcționează treaba cu clasamentul? Ziceai că ai fost în echipa universității?

— Joci și câștigi pe cont propriu. Echipa e mai degrabă ca un sponsor. Clasamentele sunt individuale. Câștigi suficiente puncte în clasament și promovezi la un nivel superior în competiție.

— Îmi imaginez că ești aproape de promovare, fiind pe primul loc.

— Intru ca favorit în majoritatea meciurilor, a spus el fără falsă modestie. Totuși, nu mă ajută deloc faptul că am ratat turneul din seara asta.

— Dar Ben Huxley te‑a bătut.

Am spus‑o într‑o doară, aproape ca pe o paranteză, ca să văd cum reacționează. Premiul pentru locul întâi, lingoul de aur din cutia din catifea roșie, se afla pe raftul lui Edward.

Eric a strâns la piept pușculița‑porcușor ce conținea premiul al doilea, în monede de argint.

Am făcut și mai tare pe naivul.

— Uau. Primul loc contra Numero Uno. Trebuie să fi fost foarte bun.

Asta l‑a făcut pe Eric să răbufnească.

— Ben Huxley a trișat.

— Parcă erați prieteni, nu?

— Eram. Eram.

A dat înapoi, căci nu voia să‑și vorbească de rău pri­etenul mort.

— Sau, cel puțin, prieteni‑rivali. Iar competiția e bună: ne stimulam unul pe celălalt să fim tot mai buni. Când unul dintre noi juca bine, îi dădea celuilalt un imbold să‑l întreacă. Dar eu am fost întotdeauna mai bun ca el. Eram numărul unu. El nu reușea să intre în primii o sută.

— Până a început să trișeze, am completat eu explicația.

— Folosea un aimbot.

— Aimbot?

— Un program de calculator care te ajută să țintești. Practic, e imposibil să ratezi.

— Nu există reguli pentru astfel de lucruri?

Mă gândeam că, dacă Esports era un sport adevărat, acest aimbot reprezenta echivalentul unei performanțe obținute prin dopare.

— Doar nu sunt permise astfel de stratageme?

— Firește că nu sunt permise.

Eric părea cu adevărat supărat din cauza asta.

— Pui intenționat întrebări tâmpite? De aceea s‑a și sinucis Ben.

— S‑a sinucis?

Asta chiar că m‑a luat pe nepregătite.

— Nu a fost împușcat de poliție, la el acasă?

— Ba da, dar s‑a mascatizat singur.

A oftat, văzându‑mi expresia de pe față.

— Chiar trebuie să‑ți explic fiecare cuvânt?

— Super Mario, mai ții minte? m‑am bătut cu degetul în piept.

— Mascatizat. Adică împușcat de mascați.

Noi nu avem Trupe speciale în Australia, dar nu cred că lui Eric i‑ar fi păsat de corectura mea și voiam să scuipe tot ce‑avea de zis.

— Buccaneers este un concurs de trageri online. Joci de acasă. Nu la vreun aparat, cum aveați voi pe vremuri în sălile cu jocuri mecanice sau la lactobar sau mai știu eu pe unde.

Remarca asta a fost intenționat usturătoare.

— Să știi că am crescut în era computerelor.

A strâmbat din nas de parcă nu m‑ar fi crezut.

— Acum gândește‑te. Dacă cineva vrea să strice un meci, dă un pont fals despre o chestie ce pare suspectă.

Trupele speciale se înființează rapid, aud împușcături de la televizor și dărâmă ușa. Nu poți câștiga un meci când ai mâinile încătușate la spate.

— Ca atunci când suni ca să anunți o amenințare cu bombă, ca să nu dai examenul la școală?

— Dacă asta făceați voi pe vremea ta, da, așa e.

— Doar ca să lămurim lucrurile, pe vremea mea nu în­seamnă epoca de piatră.

M‑am gândit un pic la ce mi‑a spus.

— Deci, dacă cineva ar fi vrut ca Ben să piardă meciul, putea să‑l „mascatizeze“, corect? Ipotetic, dacă acel ci­neva ar fi vrut să iasă un anumit rezultat.

— Îți spun eu, și‑a făcut‑o cu mâna lui. Mascatizarea este de obicei o distracție complet inofensivă. O farsă tâmpită. Dar el se juca fără căști, cu volumul dat tare. Împușcăturile și bubuiturile de grenade i‑au agitat rău pe polițai. De ce‑ar fi făcut una ca asta dacă nu voia ca ei să‑l împuște? E vina lui, omule. În întregime vina lui.

— Dar de ce ar fi vrut Ben una ca asta?

— Fiindcă era un trișor. Deja i se dusese vestea. Nu mai participa nici măcar în competiția universității.

— Tu de unde știai că trișează?

Eric a răspuns cu o sinceritate dezarmantă:

— Pentru că m‑a bătut pe mine.



[1] Termen folosit în pariurile sportive, care arată dacă se pariază „peste“ sau „sub“ valoarea stabilită de casă.

toti

marți, 10 noiembrie 2026

Recenziile lui Gică 149 - Refugiul de Nikki Allen (CRIME CLUB)


Titlu: Refugiul  

Autor: Nikki Allen 

Editura: NICULESCU

Titlu original: The Hideaway (2025)

Traducere de Timea Horvath

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 288

Media pe Goodreads: 3,35 (din 436 note)  

 

O vacanță într-un colț de paradis, departe de agitația marilor orașe, poate părea ocazia perfectă de a lăsa în urmă grijile și de a-ți da un restart organic și spiritual. Mai ales atunci când locul promite liniște, răsfăț și vindecare, iar gazda este o persoană urmărită de milioane de oameni, ale cărei sfaturi par să fi schimbat viețile atâtor admiratori. Dar cât de bine îi cunoaștem, de fapt, pe oamenii pe care îi urmărim pe internet? Și cât de mult suntem dispuși să credem în promisiunile lor? În „Refugiul”, Nikki Allen construiește un thriller în jurul fascinației pentru influencerii care pretind că dețin răspunsurile la toate problemele, ducând povestea într-un loc în care aparențele nu mai pot fi atât de ușor păstrate. Iar când decorul de vis devine o capcană, lucrurile scapă cu totul de sub control.

Cinci persoane ajung în Costa Rica, la invitația Hannei, o influenceriță extrem de populară, care le-a oferit șansa de a participa la un retreat exclusivist, organizat într-o proprietate izolată, în mijlocul pădurii tropicale. Fiecare dintre invitați are propriile motive pentru a se afla acolo și propriile așteptări de la această experiență. Pentru unii, întâlnirea cu Hannah înseamnă mai mult decât câteva zile de relaxare: este ocazia de a cunoaște persoana ale cărei mesaje și recomandări le-au influențat viața. Numai că gazda întârzie să apară. O furtună îi încurcă planurile, iar participanții sunt nevoiți să înceapă activitățile recreative fără ea. La început, situația pare doar un inconvenient, însă atmosfera se schimbă treptat. Într-un loc în care natura este copleșitoare, iar cele mai apropiate semne de civilizație se află la distanță, lucrurile nu mai sunt atât de simple. Ceea ce trebuia să fie o experiență de vindecare se transformă într-un joc de supraviețuire, iar oamenii ajung să descopere că nu știu chiar atât de multe unii despre ceilalți.

 Mira, Scott, Ben, Carly și Naya nu sunt oameni adunați întâmplător într-un decor exotic, ci vin cu istorii, vulnerabilități și intenții diferite. Fiecare privește retreatul prin propriile așteptări, iar relațiile dintre ei se conturează treptat, pe măsură ce ies la iveală detalii care schimbă felul în care sunt percepuți. Hannah, deși lipsește o bună parte din poveste, rămâne o prezență importantă. Influența ei asupra invitaților spune multe despre felul în care se poate construi o relație aproape personală între o persoană cunoscută din mediul online și cei care îi urmăresc activitatea. Romanul atinge și subiectul mai puțin confortabil al promisiunilor de vindecare, al terapiilor alternative prezentate drept soluții universale și al oamenilor care profită de suferințele altora. Nu este nevoie de explicații complicate pentru a înțelege cât de ușor poate deveni periculoasă încrederea acordată fără discernământ.

Povestea este relatată din perspective diferite, iar această alegere ajută la menținerea unei anumite nesiguranțe. Unele reacții par greu de înțeles, anumite gesturi ridică semne de întrebare, iar informațiile noi pot schimba impresia formată cu doar câteva pagini înainte. În plus, pădurea tropicală nu este doar un fundal spectaculos pentru desfășurarea acțiunii. Căldura, umezeala, vegetația deasă, zgomotele animalelor și dificultatea de a găsi drumul înapoi contribuie la senzația de izolare. Există ceva neliniștitor în felul în care natura înconjoară personajele, indiferent dacă acestea încearcă să se apropie unele de altele sau să se îndepărteze. Ritmul se intensifică pe măsură ce situația scapă de sub control, iar tensiunea nu vine numai din pericolele exterioare, ci și din neîncrederea care se instalează între participanți.

Nikki Allen reușește să transforme o întâlnire aparent privilegiată într-o experiență tot mai apăsătoare, în care fiecare personaj are ceva de ascuns, iar încrederea devine un lux pe care nimeni nu și-l mai poate permite. Dincolo de suspans și de pericolele pădurii tropicale, rămâne și întrebarea legată de oamenii cărora le încredințăm propriile vulnerabilități, convinși că ne pot arăta drumul spre o viață mai bună. „Refugiul” este o poveste despre aparențe, alegeri și limitele până la care poate ajunge cineva atunci când se simte prins într-o situație fără ieșire. Iar locul care trebuia să ofere liniște și vindecare ajunge să scoată la iveală tocmai lucrurile de care cele cinci personaje ar fi vrut să fugă.


Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Nikki Allen:

Cărți.Blog

Falled

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Fantaliria

Biblioteca lui Liviu

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

 


joi, 29 octombrie 2026

Recenziile lui Gică 248 - Văd că vă interesează întunericul de Illarion Pavliuk (CRIME CLUB)


Titlu: Văd că vă interesează întunericul  

Autor: Illarion Pavliuk

Editura: TREI

Titlu original: Я бачу, вас цікавить пітьма/ YA bachu, vas tsikavyt’ pit’ma (2025)

Traducere de Mihai Hafia Traista

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 4,40 (din 6.170 note)

 

Andrii Haister, psiholog criminalist din Kiev, este trimis în Buskiv Sad, un sat izolat, pentru a investiga dispariția unei fetițe. Într-un loc în care timpul pare să fi rămas pe loc, iar oamenii își duc existența fără să mai aștepte prea multe de la viață, ancheta se dovedește mult mai dificilă decât ar fi trebuit. Dispariția copilului nu este singura problemă care apasă asupra comunității. În apropiere se află și Fiara, un ucigaș în serie ale cărui crime sunt întâmpinate de localnici cu o tăcere greu de înțeles. Andrii este convins că fetița mai poate fi găsită în viață și continuă să caute răspunsuri, chiar dacă pare să fie singurul căruia îi pasă cu adevărat. Cu fiecare pas, satul își dezvăluie alte fețe, iar ancheta îl conduce spre o realitate în care răul nu se manifestă doar prin gesturile unui criminal, ci și prin alegerile celor care preferă să nu vadă.

Buskiv Sad este unul dintre elementele care dau poveștii o atmosferă aparte. Nu avem de-a face doar cu un decor întunecat, ales pentru a face crimele mai înfricoșătoare, ci cu un spațiu în care pare să existe ceva profund greșit încă înainte ca ancheta să înceapă. Oamenii trăiesc prinși în propriile nefericiri, repetând aceleași gesturi și acceptând o existență pe care nici măcar nu par să o mai suporte. Într-un asemenea loc, indiferența devine aproape o regulă nescrisă, iar suferința altuia riscă să fie privită ca o problemă care nu merită efortul de a interveni. Tocmai aici se află una dintre ideile neliniștitoare ale romanului: uneori, răul nu are nevoie ca toată lumea să participe la el. Este suficient ca destui oameni să aleagă să privească în altă parte. Iar când tăcerea se prelungește, ajunge să pară firească, de parcă lucrurile nu ar fi putut sta niciodată altfel.

În centrul investigației se află Andrii, un personaj care trebuie să înainteze într-o lume în care răspunsurile sunt greu de obținut, iar aparențele nu oferă prea multe puncte de sprijin. Convingerea lui că fetița poate fi încă în viață îl împiedică să renunțe, însă încăpățânarea de a continua nu înseamnă că lucrurile devin mai simple. Dimpotrivă, cu cât încearcă să înțeleagă mai bine comunitatea, cu atât se lovește de o realitate mai greu de acceptat. În paralel, prezența Fiarei aduce în poveste o amenințare concretă, brutală, dar și o întrebare mai largă despre natura răului. Cât din ceea ce face un monstru ține de propria cruzime și cât este încurajat de lumea care îi permite să existe fără să-l oprească? Pavliuk nu transformă neapărat fiecare personaj într-un simbol ușor de descifrat, ci lasă să se vadă slăbiciuni, frici și compromisuri care fac această lume mai tulburătoare tocmai prin asemănarea ei cu cea reală.

Deși poate fi citit ca un thriller despre un criminal în serie și o dispariție misterioasă, „Văd că vă interesează întunericul” își găsește adevărata forță în felul în care pune sub semnul întrebării relația oamenilor cu propriile greșeli. Există o diferență între a nu cunoaște adevărul și a prefera să nu-l afli, după cum există o diferență între a nu putea schimba ceva și a te convinge că nu merită să încerci. Romanul se joacă tocmai cu aceste limite, construind o atmosferă în care frica nu vine numai din ceea ce s-ar putea întâmpla, ci și din ceea ce personajele sunt dispuse să accepte. Întunericul din titlu capătă astfel mai multe sensuri: este cel al locurilor în care se ascund lucruri îngrozitoare, cel al minții umane și, poate cel mai apăsător, cel al unei conștiințe care găsește mereu justificări pentru a merge mai departe. Rămâne întrebarea dacă adevărul poate elibera cu adevărat pe cineva atunci când recunoașterea lui presupune să-ți privești fără ocolișuri propriile vinovății.

Prin atmosfera apăsătoare, misterul din jurul satului Buskiv Sad și temele pe care le aduce în discuție, Illarion Pavliuk construiește o poveste care depășește limitele unui thriller convențional. Nu este vorba doar despre descoperirea unui vinovat, ci și despre înțelegerea unei comunități în care tăcerea a devenit o formă de supraviețuire, iar nepăsarea pare mai ușor de suportat decât adevărul. Titlul rămâne poate cea mai potrivită invitație la lectură, pentru că întrebarea nu se referă numai la întunericul pe care vrem să-l descoperim în paginile unei cărți, ci și la motivele pentru care suntem atrași de povești atât de incomode. Iar dacă un thriller reușește să te facă să te gândești nu doar la cine este criminalul, ci și la cei care au ales să nu vadă ce se întâmplă în jurul lor, atunci misterul său continuă să existe și după ce ai închis cartea.


Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Illarion Pavliuk:

Cărți.Blog

Falled

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Fantaliria

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

 


miercuri, 21 octombrie 2026

Recenziile lui Gică 247 - Cântec de leagăn de Sidonie Bonnec (CRIME CLUB)




Titlu: Cântec de leagăn  

Autor: Sidonie Bonnec 

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: La fille au pair (2025)

Traducere de Mihaela Racolța

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 296

Media pe Goodreads: 3,38 (din 2.240 note)

 

Există locuri în care ai impresia că ai putea avea tot ce îți dorești. O casă frumoasă, o familie cu bani, o grădină îngrijită și oameni care par să-și fi pus viața în ordine. Numai că uneori, tocmai acolo unde totul pare perfect, lucrurile încep să se strice într-un fel pe care nu ți-l poți explica de la început. Așa se întâmplă și în „Cântec de leagăn”, romanul lui Sidonie Bonnec, în care o tânără pleacă din Franța cu gândul la un nou început și ajunge într-un loc din care nu-i va fi deloc ușor să plece. E genul acela de poveste în care, la început, nu știi exact ce ar trebui să te îngrijoreze. Oamenii se poartă frumos, casa e impresionantă, iar explicațiile par să existe pentru orice. Dar rămâne mereu câte ceva care nu se potrivește.

Emmylou nu pleacă la Londra chiar cu sufletul ușor. Moartea Morganei, prietena ei, lasă în urmă o durere pe care fata încearcă să o ducă mai departe cum poate. Schimbarea de decor pare o șansă de a-și vedea de viață, de a studia și de a-și construi un viitor. Ajunge astfel la Hidden Grove, unde lucrează ca au pair pentru James și Monica White, părinții lui Lewis și Simon. La prima vedere, nu pare să-i lipsească nimic: familia are bani, locuința este luxoasă, iar viața în acest cartier pare să se desfășoare după reguli bine stabilite. Doar că Monica are ieșiri care o pun pe gânduri, James nu este chiar atât de ușor de citit pe cât pare, iar Lewis, băiatul mai mare, o intrigă din ce în ce mai mult. În plus, sunt subiecte despre care nimeni nu vrea să vorbească și lucruri pe care Emmylou simte că nu ar trebui să le întrebe. Curiozitatea ei nu-i dă pace, iar încercarea de a înțelege ce se petrece în jurul său o aduce tot mai aproape de un adevăr pe care ceilalți preferă să-l țină ascuns.

Emmylou nu intră în poveste ca o fată care știe exact ce are de făcut și care nu se teme de nimic. Dimpotrivă, are nesiguranțele vârstei ei, își dorește să fie acceptată și, la început, este atrasă de lumea în care a ajuns. Monica, de pildă, reprezintă pentru ea imaginea unei femei care pare să aibă totul sub control. Emmylou ajunge chiar să se imagineze, peste câțiva ani, trăind la fel de bine și purtând hainele acelea elegante care par să vină firesc cu o asemenea viață. Tocmai de aceea, schimbarea de atmosferă este cu atât mai apăsătoare. Ceea ce părea admirabil începe să-i provoace teamă, iar politețea oamenilor din jur nu mai este suficientă pentru a o liniști.

Hidden Grove este, poate, unul dintre cele mai neliniștitoare elemente ale romanului. Nu vorbim despre o casă veche, părăsită, în care scârțâie podelele și se aud zgomote inexplicabile, ci despre un loc elegant, bine întreținut, în care totul pare să fie la locul lui. Și totuși, în spatele porților și grădinilor impecabile, există reguli nerostite, priviri care urmăresc și întrebări la care nu primești răspuns. Emmylou descoperă că biroul lui James este încuiat și începe să privească altfel fotografiile familiei. În imagini, toată lumea zâmbește, hainele sunt alese cu grijă, iar familia pare fericită. Numai că, după tot ce a observat deja, fata nu mai poate privi aceste fotografii ca pe niște simple amintiri. Încep să semene cu o imagine atent aranjată, în care nimic nu trebuie să iasă din cadru. Iar când o casă frumoasă începe să semene cu o închisoare, nu mai contează cât de confortabilă este.

Romanul nu se bazează doar pe întrebarea despre ce ascund James și Monica, ci și pe felul în care oamenii ajung să accepte lucruri care, privite din afară, ar trebui să li se pară de neconceput. Emmylou încearcă să-și dea seama în cine poate avea încredere, dar fiecare răspuns deschide alte întrebări. Iar faptul că este departe de casă, într-un loc unde ceilalți se cunosc și par să împărtășească aceleași secrete, o face să se simtă tot mai izolată. Mi-a plăcut direcția întunecată pe care o capătă povestea, mai ales contrastul dintre aparențele civilizate și ceea ce se ascunde în spatele lor. Nu este nevoie ca fiecare pagină să vină cu o revelație spectaculoasă; uneori, e suficient să vezi cum o situație aparent banală devine încă un motiv de îngrijorare. Pe măsură ce Emmylou încearcă să afle adevărul, atmosfera se înăsprește, iar sentimentul că ceva rău se apropie devine tot mai greu de ignorat.

„Cântec de leagăn” este un thriller psihologic despre aparențe, manipulare și dorința de a găsi un loc căruia să-i poți spune „acasă”. Dar ce faci când locul care trebuia să-ți ofere un nou început ajunge să te sperie, iar oamenii care ar trebui să aibă grijă de tine sunt tocmai cei de care trebuie să te ferești? Sidonie Bonnec pornește de la o situație care pare destul de obișnuită și o transformă, pas cu pas, într-o poveste tot mai apăsătoare. Iar Emmylou, cu toate îndoielile și greșelile ei, este genul de personaj pe care vrei să-l vezi găsind o cale de scăpare. Pentru cei care caută un thriller în care secretele se adună în spatele unei fațade perfecte, iar liniștea ajunge să fie mai înfricoșătoare decât zgomotul, Cântec de leagăn poate fi o alegere inspirată.


Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Sidoniei Bonnec:

Cărți.Blog

Anca și cărțile.ro

Falled

Fantaliria

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

 


miercuri, 14 octombrie 2026

Recenziile lui Gică 246 - Post-mortem de Patricia Cornwell ( CRIME CLUB)


Titlu: Post-mortem

Serie: Dr. Kay Scarpetta (#1)

Autor: Patricia Cornwell 

Editura: TREI

Titlu original: Postmortem (1990)

Traducere de Dorina Tătăran

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 4,02 (din 270.795 note)


    Atunci când a apărut pe piață în anul 1990, „Post-mortem” nu a reprezentat doar un simplu roman polițist, ci un adevărat pionier al genului forensic thriller. Într-o perioadă în care investigațiile criminalistice clasice se bazau în special pe munca pe teren a detectivilor, Patricia Cornwell a mutat reflectorul acolo unde puțini autori îndrăzneau să o facă pe atunci, direct în sala de autopsie, unde victimelor brutalizate, întinse pe mesele reci și cu toracele deschise în Y, li se extrăgeau cu precizie chirurgicală detaliile legate de propriile decese, ajungând însuși medicul legist să pornească pe urmele ucigașilor cu sânge rece.

    Povestea este plasată în orașul Richmond, Virginia, un loc măcinat de frica și anxietatea provocate de apariția unui ucigaș în serie extrem de metodic și crud. Poreclit de presă și anchetatori „Mr. Nobody”, acest individ pătrunde la adăpostul nopții în locuințele femeilor, le imobilizează, le supune unor torturi greu de imaginat și le strangulează. Când cea de-a patra victimă – o tânără și promițătoare femeie chirurg – este găsită ucisă în propriul ei pat, Dr. Kay Scarpetta, medicul legist șef al statului, realizează că se află într-o cursă contracronometru nu doar cu un criminal periculos, ci și cu propriile limite și cu presiunea uriașă exercitată de presă și politică.

    Dr. Kay Scarpetta este o protagonistă extrem de bine conturată, profesionistă desăvârșită, dar în același timp profund umană. Ea reprezintă o femeie de o inteligență sclipitoare care trebuie să își mențină autoritatea și credibilitatea într-un mediu profesional ostil, puternic impregnat de misoginism instituțional și mizism politic. Deși la locul de muncă afișează o rigoare absolută și o răceală necesară pentru a putea diseca atrocitățile pe care le vede pe masa de autopsie, pe plan personal descoperim o femeie vulnerabilă. Relația ei cu nepoata sa în vârstă de zece ani, Lucy – un copil geniu, dar dificil și adesea neînțeles – aduce o căldură și un echilibru extrem de necesare în mijlocul atmosferei apăsătoare și sumbre.

    Detectivul Pete Marino este, din toate punctele de vedere, opusul lui Scarpetta. Marino este polițistul de școală veche, cinic, brut în exprimare, uneori vulgar și plin de prejudecăți, obișnuit cu regulile dure ale străzii. Relația dintre cei doi începe sub semnul fricțiunii și al neîncrederii reciproce: Marino o privește pe Kay cu suspiciune, în timp ce ea îi respinge desele concluzii pripite și abordările rigide. Cu toate acestea, pe măsură ce investigația avansează, devii martorul unei evoluții subtile și al construirii unui respect profesional reciproc, născut din dorința comună de a face dreptate victimelor.

    „Post-mortem” iese cu adevărat în evidență prin acuratețea clinică și veridicitatea detaliilor. Experiența reală a Patriciei Cornwell în cadrul Biroului Medicului Legist din Virginia se reflectă în fiecare pagină. Cititorul este purtat pas cu pas prin labirintul tehnologiilor medico-legale de la începutul anilor '90. Examenul necroptic nu este expediat în câteva fraze generice; autoarea descrie cu minuțiozitate modul în care sunt colectate probele de pe corpul victimei, utilizarea lămpilor cu laser pentru identificarea urmelor minerale sau fluorescentelor lăsate pe piele, analiza fibrelor textile și, nu în ultimul rând, primele încercări de profilare genetică și amprentare ADN. Toate aceste elemente sunt explicate clar și integrat organic în firul narativ, oferind senzația că guști din culisele unei anchete reale, unde o singură micro-probă neobservată poate face diferența între prinderea criminalului și clasarea cazului.

    Patricia Cornwell construiește o atmosferă grea, claustrofobă, încărcată de anxietate și suspans. Orașul Richmond devine un spațiu în care senzația de siguranță s-a prăbușit complet, iar noaptea aduce cu sine teroarea că oricare femeie care doarme singură ar putea fi următoarea țintă.

Ritmul este dozat cu mare măiestrie. Nu avem parte de o acțiune haotică bazată doar pe urmăriri de mașini și focuri de armă, ci pe un suspans psihologic profund și pe o tensiune crescândă. Fiecare descoperire din laborator sau de la locul faptei deschide noi întrebări, iar pistele false și intriga politică din spatele anchetei (scurgerile de informații către o presă avidă de senzațional, conflictele dintre departamente și încercările de a găsi un țap ispășitor) mențin cititorul într-o stare de alertă continuă. Fără doar și poate, „Post-mortem” reprezintă un debut remarcabil și un roman de referință pentru întreaga literatură polițistă modernă. Este o carte care nu s-a demodat, păstrându-și prospețimea și forța de impact tocmai datorită realismului ei frust, construcției impecabile a intrigii și profunzimii psihologice a personajelor.


Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Patriciei Cornwell:

Cărți.Blog

Anca și cărțile.ro

Falled

Fantaliria

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

 


joi, 24 septembrie 2026

Fragment în avanpremieră: Văd că vă interesează întunericul de Illarion Pavliuk


Văd că vă interesează întunericul

Illarion Pavliuk

Titlu original: Я бачу, вас цікавить пітьма/ YA bachu, vas tsikavyt’ pit’ma

Limba originală: ucraineană

Traducere: Mihai Hafia Traista

576 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

 

UN THRILLER-FENOMEN ÎN UCRAINA, VÂNDUT ÎN PESTE 200 000 DE EXEMPLARE.

 

 

Andrii Haister, psiholog criminalist din Kiev, este trimis în satul uitat de lume Buskiv Sad, să ancheteze dispariția unei fetițe. Acolo este și Fiara – un ucigaș în serie ale cărui crime locuitorii preferă să nu le observe. În acest loc blestemat, unde oamenii-și duc existența în cerc și fiecare trăiește o viață pe care o urăște, ancheta ajunge constant într-un punct mort. Andrii crede că fata pierdută este încă în viață și o va găsi. Dar nimănui în afară de el nu-i pasă.

Văd că vă interesează întunericul este despre indiferența umană impenetrabilă și despre întunericul

din noi. Despre sinceritatea față de noi înșine și prețul pe care suntem dispuși să-l plătim pentru

uitare. Despre păcatele care se materializează și despre ispășirea mai scumpă decât liniștea sufletească.

 

„Văd că vă interesează întunericul oferă un ghid despre cum să te confrunți cu păcatele personale, precum și cu eșecurile și capacitățile societății.” - WILSON CENTER

 

Proza lui Pavliuk descrie o lume care trăiește sub o groază fără sfârșit, care transformă oamenii în monștri. Și probabil în asta rezidă fascinația romanelor sale: ele dezvăluie o latură ascunsă a războiului pe care nu o găsești nicăieri altundeva. - MATTHIAS SCHWARTZ, ZfL

 

Cartea captivează cititorul cu răsturnările de situație neașteptate, ceea ce o face greu de lăsat din mână. Este o poveste despre întunericul interior, despre frica de adevăr și despre păcatele pe care

trebuie să le ispășim. – GRINCHENKO INFORM

 



FRAGMENT

 

8. Pasărea împotriva fiarei

 

Moartea zăbovea. Deși Hrystyna crezuse că murise deja… Își spusese chiar acel gata imaginar și se abandonase senzației lipicioase, ca un vis dureros, de alunecare în întuneric, dar acum alunecarea se oprise. Inima îi bătea cu putere, acoperind toate celelalte sunete. Din pricina pierderii de sânge, gândurile i se amestecau, ca ale unui om beat. Totuși creierul ieșise din stupoarea panicii și putea raționa. Era vie. Zăcea pe podea. Pe o podea strâmbă, tare, acoperită cu polietilenă…

Pâcla întunecată care îi acoperise ochii cu un roi negru de muște grase și sâcâitoare dispăruse. Nu era nici măcar durere — nici măcar atât. De fapt, nici la început nu fusese, când el o lovise cu lama ascuțită. Important era că simțise cuțitul… Simțise cum taie. Dar durere nu fusese. Așa se întâmplă când rana e cu adevărat gravă. Iar aceasta era mai mult decât gravă: căcăciosul îi tăiase gâtul.

Nu l‑a tăiat de tot, s‑a gândit Hrystyna și, cu o plăcere sumbră, a repetat în minte cuvântul „căcăcios“.

S‑a sprijinit cu palmele de podea și și‑a tras un genunchi sub ea. Folia de plastic era alunecoasă din cauza sângelui. Îi venea să‑și pipăie rana, dar se temea că i se va face din nou rău. Și atunci s‑ar putea să nu mai apuce. Iar de plecat trebuia să plece imediat, cât timp avortonul se mânjea cu rahat sau ce dracu’ o fi făcând pe acolo… Poate se schimba în vreo mătușă cusută din pielea altor mătuși… La fel de proaste ca ea… Ca în filmul acela… Cum se numea… Parcă avea cuvântul „grajd“ în titlu… Evident, nu conta absolut deloc, dar gândurile începuseră deja să se învârtă într‑un dans absurd, purtând‑o departe, acolo unde nu stătea într‑o baltă de sânge propriu…

Scuturând hotărât din cap (de fapt, mișcându‑l lent), Hrystyna s‑a ridicat. Oricât de ciudat ar fi părut, reușise să se ridice din prima încercare. Să rămână în picioare i‑a fost mai greu — tocul cizmei drepte era rupt, iar ea a înțeles asta abia când a încercat să se sprijine pe călcâiul drept. S‑a clătinat și n‑a căzut doar pentru că se proptise de perete. I se întuneca privirea. O apucase o frică sălbatică, irațională, că acum capul i se va desprinde exact pe tăietura subțire și, gâfâind speriată, și‑a strâns rana cu palma. S‑a uitat în jur. Era un loc foarte ciudat, dar nu avea nici putere, nici timp să se gândească la asta. A văzut o deschidere în paravanul de polietilenă — și era suficient. Cu un gest mecanic și cu totul inutil, Hrystyna și‑a tras fusta ridicată până la brâu și, nesigură, șchiopătând cu piciorul drept, a pornit într‑acolo.

Fiara a apărut din gura unei conducte mari, ținând strâns sub braț un copil care se zbătea disperat. Crezuse că se va speria de cuțit, dar proasta asta nu înțelegea ce înseamnă un cuțit ridicat spre fața ta. Totuși nici să‑i dea drumul nu putea. M‑a recunoscut, își repeta Fiara, parcă justificându‑se. M‑a recunoscut și a văzut sânge… O va face. Nu aici, desigur. Nu unde cineva ar putea auzi țipetele și unde urmele de sânge s‑ar putea impregna definitiv în podeaua de beton. Fiara va face totul acolo unde o face întotdeauna. Oricum, acolo trebuie curățat. Va curăța după el.

A învârtit comutatorul fixat în perete, iar ventilatorul a mârâit obosit, reducând turația. Fetița a profitat de clipa în care Fiara a slăbit strânsoarea și l‑a mușcat fulgerător de mână. El a înjurat, și‑a tras mâna, iar fetița a țipat ascuțit. Dar Fiara cobora deja pe coridorul care ducea în jos și nici nu încerca să o oprească. Să țipe cât vrea.

Particularitatea carierelor de piatră este că înăbușă sunetul extraordinar de bine. E suficient să te îndepărtezi de conductă și nimic nu mai răzbate afară, oricât ai țipa. Iar ele țipau tare. El le dădea întotdeauna această posibilitate.

Paravanul de polietilenă era chiar în fața lui. S‑a gândit la ce‑l aștepta și fiori reci i‑au străbătut șira spinării. Niciodată nu făcuse așa ceva cu un copil, iar asta îl speria puțin. Dar nici de două ori într‑o singură zi nu făcuse, iar gândul acesta îi învăluia capul într‑un cocon amețitor de plăcere. Fiara a dat laoparte folia însângerată și a încremenit, holbându‑se la balta de sânge întunecat de pe podea.

Fata moartă dispăruse.

O clipă, a încercat să înțeleagă cum fusese posibil. Prin minte i‑a fulgerat gândul salvator că, neobservată, ea nu putea merge decât într‑o singură direcție — în adâncul catacombelor. Iar asta era totuna cu a se îngropa singură. Pur și simplu îl scutise de o bătaie de cap, asta era tot.

Și‑a spus de câteva ori în gând asta e tot, convingându‑se. I‑a trecut prin gând că n‑ar fi rău să caute măcar prin jur — dacă fata avusese suficientă minte să se ascundă pe aproape și nu să se afunde în labirint… Deodată capul i‑a explodat într‑un foc de artificii de durere. Dinții i s‑au izbit involun­tar, iar podeaua plină de sânge s‑a repezit spre el și abia a izbutit să‑și arunce mâinile înainte.

Hrystyna a lovit cu toată puterea. Din clipa în care auzise țipătul copilului, în mintea ei nu mai rămăsese loc nici pentru frică, nici pentru gânduri despre rana îngrozitoare de la gât. Dacă ar fi avut în mâini ceva mai serios — măcar o lopată — l‑ar fi ucis pe loc. Ca pe o muscă grasă și nerușinată. Dar arma ei fusese un rulou gros de polietilenă, asemănător cu un buștean scurt. Îi aluneca în mâinile murdare de sânge și era, în același timp, prea greu și prea moale. Și totuși, ceva reușise: lovitura în ceafă îl făcuse pe Fiară să‑i dea drumul fetiței. El a căzut cu fața în jos, iar Hrystyna, scoțând din gâ­tlejul rănit un strigăt răgușit, s‑a aruncat asupra lui, izbindu‑l cu ruloul iar și iar.

— Fugi! a strigat ea către Nadia, îngrozită. Fugi!

Nadia stătea nemișcată, cu privirea în gol, încercând să se întoarcă în realitatea care o aruncase la suprafață. Îi era frică. Foarte frică. Ca să fugi, trebuie să existe un încotro, iar în lumea care își pierduse volumul nu mai exista nici încotro, nici de unde.

— Fugi! a repetat Hrystyna și l‑a lovit pentru a treia oară pe Fiară în ceafă cu ruloul.

De data aceasta, el a parat lovitura. O clipă mai târziu s‑a rostogolit pe o parte și a aruncat‑o pe fată de pe el.

— Fugi! a strigat din nou Hrystyna, iar Fiara a izbit‑o cu cotul în față.

Fetița își plimba încă privirea fără țintă, când pe pereții drapați cu folie, când pe tavan, când pe podeaua plină de sânge, ca și cum nu ar fi avut de ce să o agațe.

— Nu te teme… a șuierat grețos de dulce Fiara, ridicându‑se. Vino la mine… Nu te teme…

Atunci ea a ridicat palmele la față și a bătut din ele, cum făcea de obicei. Poc! Poc‑poc! Sunetul s‑a risipit repede, înghițit de stâncă, dar ochii fetiței au încetat să mai rătăcească. Poc! Poc‑poc! Acum îl privea direct pe Fiară. Bocancii lui mânjiți de sânge. Și de îndată ce el a făcut un pas spre ea, Nadia a țâșnit ca o săgeată.

— Stai! a răcnit el, aruncându‑se după ea, dar Hrystyna izbutise să‑și întindă piciorul și să‑l lovească zdravăn peste gleznă.

Fiara s‑a împiedicat, a încercat să‑și păstreze echilibrul, însă a alunecat pe folia însângerată și s‑a prăbușit, izbindu‑se cu spatele de podea atât de tare, încât tot aerul i‑a ieșit din plămâni. Și‑ar fi dorit nespus să aibă măcar o secundă ca să‑și revină, dar înțelegea că acum nu era momentul. Cuprins de o tuse dureroasă, s‑a rostogolit pe burtă și a privit‑o pe Hrystyna cu ochii plini de o furie înghețată. Ea se holba la el ca o junincă înainte de tăiere. Așa era — foarte curând soarta ei avea să fie cea a unei vaci. Va termina cu ea după aceea — mai importantă era fetița acum.

Nadia a fugit în jos. Dacă sunetul acela cunoscut nu s‑ar fi oprit, ar fi știut sigur unde este ieșirea. Vzzzumm-vzzzumm-vzzzumm… Dar ventilatorul tăcuse de mult. Un coridor necunoscut ducea în sus, altul, în jos. Nadia a ezitat doar o secundă. Lumea încerca să devină plată, dar ea nu‑i permitea. Poc! Poc‑poc! Și, alegând între lumina de sus și întunericul de jos, ea a ales întunericul carierelor de piatră. Întunericul nu alunga. Întunericul ascundea.

Înainte de a‑și desprinde lanterna de la brâu, Fiara a mai apucat să vadă cum, în lumina ultimului bec din pasaj, geaca ei roz a licărit scurt. Nu‑i nimic, o va ajunge. E doar o fetiță cu mintea întârziată, iar acolo este un labirint adevărat, fără nici cea mai mică rază de lumină. Câțiva pași și proasta speriată se va opri, pentru că nu se vede nimic acolo. Și atunci o va prinde. Va putea termina totul chiar acolo… Oricum, nimeni nu umblă prin cariere. Dacă va fi nevoie, nu‑i va păsa de curățenie, o va face chiar acolo…

În spatele Fiarei, Hrystyna încerca să se ridice. Ar fi fost mai ușor să moară. Într‑un anumit fel, chiar își dorea să moară. Și ar fi murit. Dar gândul că el îi va face copilului același lucru pe care i‑l făcuse ei o făcuse să se ridice chiar și din mormânt. Gâtul o durea ca și cum ar fi înghițit cuie încinse. Capul îi vuia, însă muștele nu‑i mai pâlpâiau prin fața ochilor, iar gândurile nu mai erau un mormăit beat. Acum erau limpezi. Mai exact, se uniseră într‑un singur gând. Bubuia în tâmple, provocându‑i o durere mult mai mare decât rana, și era alcătuit din doar două cuvinte: Salvează copilul!