Titlu: Întotdeauna diavolul
Autor: Donald Ray Pollock
Editura: Corint
Titlu original: The Devil All the Time (2011)
Traducere de Lucian Popa
Anul apariției: 2020
Număr pagini: 368
Media pe Goodreads: 4,12 (din 25.097 note)
Una dintre cele
mai sângeroase cărți pe care le-am citit în ultimul timp. O poveste violentă,
plină de evenimente macabre, care mizează totul pe deviza: „ochi pentru ochi,
dinte pentru dinte”. „Întotdeauna diavolul” ne prezintă o lume în care pare că soarta
oamenilor stă în mâinile lui Dumnezeu sau în ghearele diavolului, dar în care,
de fapt, indivizii sunt cei care au puterea de a salva și de a ucide. Astfel,
soarta depinde de fiecare în parte sau devine cu totul impersonală. Având în
vedere faptul că romanul de față se află la intersecția dintre thriller și
horror, crimele și scenele atroce au rolul de a te scoate din confort. Deși
suntem introduși într-un univers ficțional, volumul lui Pollock își extrage
esența din realitatea anilor 1960, o perioadă în care criminalii colindau liberi
America, în căutare de noi victime.
Cartea este
construită pe trei mari fire narative. În primul plan, îl avem pe Willard, un veteran,
întors recent din război, ce își întemeiază o familie, alături de Charlotte,
chelnerița de care s-a îndrăgostit și cu care urmează să aibă un fiu. Însă,
după câțiva ani, soția lui se îmbolnăvește de cancer, iar acesta, fiind un bun
creștin, se roagă lui Dumnezeu să o salveze de la soarta cumplită. Aici
intervine o problemă – fostul soldat nu se raportează unei divinități
iubitoare, ci unui creator nemilos care trimite mai mult la un zeu păgân, decât
la o instanță biblică. Willard aduce jertfe de sânge, însă strigătul lui de
disperare nu este auzit, iar soția sa „este luată la cer”. Acesta este fundalul
pe care evoluează Arvin, Fiul lui Willard, eroul principal al romanului.
Pe autostrăzile
Americii, doi soți iau la ocazie diverși indivizi pe care îi fotografiază, iar
apoi îi omoară. Studenți, soldați, pușcăriași care fug de mâna justiției,
cuplul de criminali își alege victimele după niște reguli știute numai de ei.
Aceștia nu sunt doi ucigași scoși din filmele de groază, ci doi indivizi care
încearcă să-și condimenteze viața banală. Deși ni se spune că cei doi urmăresc un
plan bine stabilit, de multe ori lucrurile se potrivesc pentru că ei vor asta,
iar Semnele pe care le urmează sunt doar pretexte prin care să își justifice acțiunile.
Despre cel de-al treilea fir narativ nu are rost să vorbesc, deoarece aș risca
să vă dau prea multe spoilere.
Aproape toate
personajele din acest volum sunt antieroi. Deși Dumnezeu este evocat în mod
repetat, oamenii prin care se crede că el ar acționa sunt persoane care se
încadrează, mai degrabă, în tertipul justițiarului sau al răzbunătorului.
Binele este cu totul absent, iar răul poate fi învins numai de rău. Titlul pare
să fie o explicație pentru această lume condamnată, însă eu l-am văzut mai mult
ca pe o ironie, o sintagmă prin care oamenii își atribuie aproape tot timpul vina
unei entități malefice, greu de contestat într-o societate religioasă. Arvin nu
este justițiarul divinității, el e o persoană care caută să facă dreptate între
oameni și pentru oameni. Diferența dintre judecată și justiție este diferența
dintre o posibilă iertare și o crimă sigură, iar cea de-a doua pare să fie cea
mai bună soluție pentru acest univers strident.
Deși este o carte
horror, „Întotdeauna diavolul” nu mizează pe un suspans realizat prin elemente
supranaturale, ci pe o tensiune care ia naștere din exagerare. Jertfele lui
Willard sunt descrise atât de oribil și de grotesc, încât normalitatea este
suspendată, iar astfel el ajunge să fie înfățișat ca un diavol. Cei doi
criminali, care iau diverși indivizi la ocazie, ucid pentru că doar moartea, în
special crima, îi poate scoate din monotonia vieții, iar cel mai important
moment pentru ei este atunci când victima devine conștientă de ceea ce urmează.
Romanul lui Donald
Ray Pollock se construiește pe un fundal religios care, pe urmă, este
deconstruit, pentru a evidenția golul imens care există, de fapt, în spatele
scenariului mitic. Avem de-a face cu un univers lipsit de metafizic, în care
oamenii devin vânători și vânați, iar judecata constituie o chestiune extrem de
personală. Pentru mine, această carte a reprezentat o lectură interesantă și
plină de fiori, iar dacă, în urma acestei recenzii, veți fi tentați să o citiți,
vă aștept, ca de obicei, părerile pe blog.
