Titlu: Omul
de sticlă
Serie: Leo Asker
(#2)
Autor: Anders
de la Motte
Editura:
CRIME SCENE PRESS
Titlu
original: Glasmannen (2023)
Traducere
de Daniela Ionescu
Anul
apariției: 2025
Număr
pagini: 608
Media pe
Goodreads: 3,88 (din 1.916 note)
Nu suntem singuri în univers...
Bernhard Irving, fabricant de produse alimentare, tatăl lui Ufo-Gunnar, era
convins că lacul Mire și insula Block s-au format datorită unui meteorit care a
lovit Pământul. Neluând în considerare teoria conform căreia craterul plin cu
apă și petecul de uscat din centru ar fi apărut în urma unei erupții vulcanice,
dovadă stând zăcămintele de obsidian de la suprafață și din subteran, Bernhard
a angajat o echipă de mineri care să sape după bucățile prețioase din meteorit.
Proiectul s-a sfârșit tragic atunci când inginerul-șef și alți doi muncitori
și-au pierdut viața în tuneluri, iar din insulă a rămas doar un șvaițer
plutitor pe care se ridica semeț turnul pe care bătrânul îl folosise drept
observator. Salvarea întreprinderii a ajuns în mâinile lui Gunnar, care susține că, în 1965, s-ar fi
întâlnit, chiar pe insula Block, cu un extraterestru venit din constelația
Alpha Centauri, care a călătorit până pe Terra ca să dea o mână de ajutor
omenirii, transmițându-i telepatic ideile geniale prin care a transformat mica afacere
a tatălui său într-unul dintre coloșii industriali ce activează, până și
astăzi, pe piața farmaceutică și medicală nu doar din Suedia, ci din întreaga
lume.
Martin Hill, profesor universitar,
pasionat de explorarea urbană, este angajat de Nova Irving, cea de-a doua fiică
a lui Ufo-Gunnar, să scrie o carte despre realizările companiei Alfacent, evitând
să consemneze zvonurile despre extratereștri ce plutesc în jurul locului și familiei
sale. Curios din fire, Martin se apucă de cercetare, fiind cazat la Stjarneholm
și având acces la biblioteca de pe domeniu, și descoperă că, alături de succes,
ghinionul pare să-i fi urmărit, o dată la câțiva ani, pe proprietarii insulei
Block. Viggo, fiul vitreg al Novei are niște „probleme” și se află în prezent internat
într-un spital din străinătate, unde i se acordă cel mai bun tratament. Logodnicul
lui Maud (sora vitregă a Novei) și-a pierdut viața după ce a ajuns cu mașina în
lac. Iar Elsa, Fiica de 13 ani a lui Maud, s-a născut aproape nevăzătoare,
distingând lumina de întuneric și deplasându-se, cu bastonul, doar însoțită de
câinele ei, Orion. Poate că o femeie ce-și plimbă pisica în coșul bicicletei în
crucea nopții nu-i pune nervii la-ncercare, însă senzația că este urmărit din
întuneric și ceață, posibil de statuia din sticlă neagră a lui Gunnar, îl face
să-și pună câteva întrebări esențiale... Printre acestea, dacă nu cumva
cineva-l pândește, intenționând să-i facă de petrecanie...
Până și Leo Asker, șefa
Departamentului Sufletelor Pierdute, e cu nervii-n piuneze. Per, tatăl său,
care a ținut-o (aproape) ostatică la Fermă, pregătind-o și antrenând-o pentru
Sfârșitul Lumii, a sunat-o, după cincisprezece ani, ca să-i ceară ajutorul. Se
pare că trupul neînsuflețit, aflat într-o stare bună de conservare, al unui
bărbat a fost descoperit la marginea proprietății sale, într-o groapă pentru
deșeuri. Analizele de laborator relevă faptul că mortul zace acolo de aproximativ
șaisprezece ani, decesul survenind în urma unui glonț ce i-a trecut prin ceafă
și a părăsit craniul prin frunte. Și odată ce zărește chipul victimei, Leo este
purtată din nou în trecut, în ziua în care un străin cu ghete de armată, care
călătorea cu bani rulați în suluri, ascunși în camioneta cu ușa galbenă, a ajuns
pe proprietatea lor, și care îi fusese prezentat drept Unchiul Tord. Poliția pregătește
o operațiune paramilitară prin care să ia cu asalt Ferma, astfel încât Asker
are doar câteva zile ca să-l descopere pe adevăratul ucigaș, înainte ca Per să
se refugieze în propriul buncăr și să-i primească pe vizitatori cu mine, rafale
de gloanțe și grenade (nu neapărat) lacrimogene.
Probabil
unul dintre cele mai bune Scandinoir-uri pe care urmează să le citești... Nu mă
dau în vânt după cozy-urile lui Anders, însă seria „Asker” e gura de aer de
care noi, cititorii de thriller serios și intens, avem atâta nevoie. Scriitura
e ireproșabilă, personajele, în special cei din Departamentul Sufletelor
Pierdute, parcă sunt desprinse din benzile desenate, deosebite, la prima
vedere, țăcănite – un broscoi ce face parte din masonerie, o bârfitoare care
funcționează la fel de eficient ca AI-ul și un arțăgos, pe jumătate surd, care
lucrează, de la calculator, la operațiunile ce se desfășoară în propria minte,
dar care deține un dulap plin cu arme albe și de foc – o echipă imbatabilă căreia, atunci când i se
cere să treacă la fapte, nimeni și nimic nu-i poate sta în cale, mai ales
atunci când răsplata constă în aplauze, laude și melcișori cu scorțișoară. OZN-uri ce luminează cerul, accidente și
întâlniri inexplicabile, doi exploratori urbani care s-au înecat, cu trei ani
în urmă, în lacul Mire și o creatură de coșmar, cu trup de titan și ochi de
culoarea stelelor ce se sting. Orice ai face și oriunde te-ai ascunde, el te
vede, Omul de sticlă, fiara care nu se poate ascunde de ochii celui
atotvăzător.
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Anders de la Motte:
