Titlu:
Dincolo de ură
Autor:
Barbara Abel
Editura:
CRIME SCENE PRESS
Titlu
original: Derrière la haine (2003)
Traducere
de Simona Brînzaru
Anul
apariției: 2023
Număr
pagini: 272
Media pe
Goodreads: 3,86 (din 1.632 note)
Suntem vecini. Ne respectăm și ne
înțelegem de minune. Ne petrecem weekendurile împreună, la o gustare sau, pur
și simplu, la palavre. Nu ratăm nicio ocazie ca să vorbim despre ce s-a mai
petrecut în lume sau, de ce nu, despre secrete de familie care ar fi mai bine
să rămână îngropate. Casele noastre sunt despărțite de un gard viu, dar există
și un perete comun prin care putem comunica, dacă liniștea de sâmbătă dimineața
e perturbată de mingea ce se lovește repetat în el. Fiii noștri se joacă
împreună, de fapt, nu cred că greșim cu nimic când spunem că au o relație
aproape fraternă. Chicotesc, își împart jucăriile, deseori uitându-le unul la
celălalt, și par să aibă un limbaj doar al lor, pe care noi, adulții, nu avem
capacitatea să-l înțelegem. Ce mai... pe-aici toată lumea e fericită, parcă
undeva acolo sus zeul ne zâmbește și ne binecuvântează fiecare zi. Bine... asta
până la tragedie, atunci când lucrurile se vor schimba o dată pentru totdeauna.
În urmă cu șase ani, Laetitia
Brunelle a rămas însărcinată, o veste extraordinară atât pentru David, cât și
pentru dragii lor vecini. După trei luni, ca un dar venit de sus, a urmat-o
Tiphaine, care urma să afle că și ea va da naștere tot unui băiețel. Așa au
apărut pe lume Milo și Maxime, doi prieteni de nedespărțit. Zilele treceau în
tihnă, pe cât de fericiți erau cei doi copii, pe atât de împliniți erau
părinții lor, privindu-i de la fereastră în timp ce se jucau împreună pe
pajiștea din fața celor două locuințe. Și pentru că se înțelegeau ca frații,
voiau să facă o trecere prin gardul viu, astfel încât să poată să ajungă mai
repede și eficient unul la celălalt. Dacă-mi permiteți un clișeu, lumea lor era
numai lapte și miere. Dar într-o zi totul s-a schimbat, atunci când, din
neatenție, Tiphaine, înainte să meargă la duș, a lăsat fereastra camerei lui
Maxime deschisă, și de aici vă dați seama și voi ce a urmat...
Laetitia a asistat la căderea lui
Maxime, a văzut trupul firav zdrobindu-se de caldarâm, dar nu a putut face
nimic ca să evite tragedia. Era prea departe, i-a trebuit prea mult timp ca să
ajungă în grădina soților Geniot, și fiindcă Tiphaine nu răspundea la strigătele
sale îngrozite, nu a putut să o avertizeze despre ce urma, chiar sub privirea ei,
să se petreacă. Gata, nenorocirea a avut loc, iar acum iadul s-a instaurat pe
pământ. Dincoace, toată lumea e bine, urmărind cu interes neprefăcut mișcările
din casa vecinilor, încercând să înțeleagă prin ce coșmar vor fi forțați să
treacă de acum înainte. Dincolo de gard, Tiphaine și Sylvain au rămas fără
cuvinte, nefiind în stare să mai dea ochii cu lumea din jur, damnați pentru
eternitate la suferință. Aici e paradisul, dar un eden afectat de ce se-ntâmplă
în proximitatea sa, dincolo e infernul, un pustiu de amărăciune care nu va mai
auzi niciodată glăsciorul suav al lui Maxime.
Nu după mult timp, cele două familii
încep să se urască, aruncându-și reproșuri dure, cufundându-se și mai adânc
într-un ocean de incertitudine și paranoia. Cele mai întunecate gânduri încep
să pună stăpânire pe mintea personajelor, Tiphaine și Sylvain fiind, aparent,
geloși pe fericirea familiei Brunelle. De altfel, Laetitia vede în fosta ei
prietenă un pericol la adresa lui Milo, așa că încearcă să pună o barieră între
cei doi, ținându-și odorul în siguranță. Fiecare cuvânt se transformă într-o
jignire, fiecare gest al vecinilor este interpretat drept un atac direct, și
așa începe războiul, o luptă dusă prin zâmbete viclene și priviri aruncate pe
furiș. Dar nimeni nu se preocupă cu adevărat de integritatea psihică a lui Milo,
care și-a pierdut cel mai bun prieten. În timp ce Brunelle și Geniot își dau
târcoale, așteptând momentul propice în care să-și arunce veninul unii asupra
celorlalți, băiețelul nostru încearcă să se împotrivească conștientizării
morții, înlocuind absența lui Maxime cu un iepure de pluș, nefiind în stare să
dea piept cu realitatea crudă a dispariției persoanelor dragi.
Cartea asta m-a sfâșiat, m-a
zdrobit, mi-a rupt inima-n bucăți, pe care le-a cusut laolaltă ca să mă ucidă
din nou. Barbara Abel taie în carne vie, romanul ei fiind o adevărată dramă
domestică, din care nu vei reuși să mai ieși cu mintea întreagă. Majoritatea
thrillerelor psihologice au o limită, povestea se oprește când totul devine
prea sinistru, astfel încât să ne ofere catharsis, să fim satisfăcuți de
finalul fericit despre care eram conștienți că va urma. Dar autoarea noastră
depășește acea limită și ne duce dincolo de ură, acolo unde nebunia nu poate
lua în niciun caz forma unui happy-end. Nu întotdeauna există o salvare, o
așa-zisă mântuire, și de data asta cartea bate viața într-un mod apoteotic,
nenorocirea făcând parte din creație, încununând-o atunci când răul pune
stăpânire pe mintea umană. Și în cazul în care nu știați, am ajuns abia la
jumătatea poveștii, fiindcă romanul de față are și o continuare, pe care sper
ca prietenii de la Crime Scene Press să reușească s-o publice cât mai curând.
Un proiect:
