Titlu:
Piatră, hârtie, foarfecă
Autor:
Alice Feeney
Editura:
STORIA BOOKS
Titlu
original: Rock Paper Scissors (2021)
Traducere
de Roxana Brînceanu
Anul
apariției: 2022
Număr
pagini: 314
Media pe
Goodreads: 3,97 (din 208.896 note)
El și ea atunci... Un bărbat și o
femeie ce sunt legați prin căsătorie, dar ale căror lumi interioare par să nu
se întâlnească niciodată. El: un scenarist nu foarte faimos, ce-și petrece tot
timpul cu nasul în cărți, încercând să dea peste povestea care să-l propulseze pe
culmile succesului. Ea: o soție devotată, răbdătoare și iubitoare, care, în
numele dragostei, ar fi dispusă să treacă peste orice... mă rog, aproape peste
orice. El și ea acum... Doi străini ce se află în aceeași mașină, în drum spre
un loc în care să-și încheie socotelile sau, dimpotrivă, să clădească un nou
început. El e sceptic cu privire la intențiile ei, iar ea încearcă să-și dea
seama ce gânduri întunecate-l apasă. Dar se poate citi pe chipurile lor...
amândoi au secrete care sunt pe cale să dea pe dinafară.
Așadar, suntem undeva prin dealurile Scoției, în cel mai
frumos peisaj de pe Pământ. Mașina înaintează spre Blackwater, un sătuc uitat de lume, unde cei doi soți abia așteaptă
să petreacă un sejur de neuitat. Amelia a câștigat această excursie la o
tombolă organizată la locul ei de muncă, adăpostul pentru animale, și este
foarte entuziasmată la gândul că va locui, pentru câteva zile, într-o fostă
biserică, transformată în urmă cu mulți ani într-un cămin modest. Cu ei e și
Bob, labradorul negru al familiei, un câine bătrân pe cât de devotat, pe atât
de fricos. Odată ajunși la destinație, Amelia și Adam își dau seama că ceva nu
e în ordine, fiindcă încep să se petreacă lucruri stranii, iar menajera, după
ce s-a asigurat de toate înainte de venirea lor, pare să fi intrat în pământ.
Deși avem de-a face cu o intrigă specifică pentru un thriller
psihologic comun, povestea noastră debutează ca un roman de factură gotică, plin
de mister și întâmplări, la prima vedere, inexplicabile. Locul pare oarecum să
fie bântuit, apar semne că cineva se joacă cu integritatea lor psihică, iar unele
uși sunt închise, și asta te face să te-ntrebi ce orori s-ar putea afla dincolo
de ele. Capela în sine e un laitmotiv al literaturii de gen, vitraliile,
clopotnița veche cu tot cu liliecii ce și-au făcut sălaș acolo și, în mod clar,
conformația clădirii adaugă un plus de tensiune la episoadele bizare ce urmează
să se petreacă în interiorul și în preajma acesteia. De altfel, biserica e locul
în care te naști în credință, te căsătorești și tot aici ți se va ține și
slujba de înmormântare, marcând astfel cele trei mari evenimente ale vieții. De
asta, pentru cei doi iubiți, ea poate reprezenta ori sfârșitul, ori, dacă
amândoi au fost sinceri unul cu celălalt, un nou început. La toate acestea se
adaugă și solitara lor vecină, o femeie cu păr cărunt, care-i pândește în
permanență din interiorul căsuței sale cu acoperiș de stuf, și care cade, din
cauza istoriei sumbre a satului, în condamnabila postură de vrăjitoare.
Revenind la subiectul romanului, încă din primele pagini ne
dăm seama că ceva nu e în regulă cu cei doi soți. Chiar dacă amândoi susțin că
nu au mai fost niciodată aici, unul dintre ei pare să cunoască ca-n palmă capela,
pentru că știe spre ce camere să se-ndrepte, ce scări scârțâie și unde se află
întrerupătoarele pentru lumină. După cum v-ați dat seama, totul arată ca o
capcană, dar nu știm care dintre ei a pregătit-o. Ea ascunde ceva, la rândul
lui, și el e plin de secrete, și astfel ia naștere un joc mental de-a șoarecele
și pisica, în care fiecare caută să fie cu un pas în fața celuilalt. Prin
intermediul celor două perspective subiective, avem acces și noi la gândurile
lor și așa realizăm că, deși formează un cuplu, Amelia și Adam nu au prea multe
în comun, și, mai mult decât atât, între ei există o tensiune crescândă, ce
abia așteaptă să spargă limitele rațiunii și eticii familiale.
Adam suferă de prosopagnozie, o afecțiune rară, care-l face
să nu poată recunoaște chipurile oamenilor, nici măcar fața sa în oglindă. Prin
urmare, el trebuie să fie atent la îmbrăcămintea și gesturile celorlalți ca să
poată identifica o anumită persoană. Când se uită la chipul soției sau al
altcuiva, imaginea începe să-i joace în fața ochilor, toate curburile faciale
amestecându-se și creând un întreg haos. Mai mult decât o boală, această dizabilitate
reprezintă o metaforă pentru întregul roman, reflectând în mod just incapacitatea
celor doi de a se recunoaște, propriul soț devenind doar un străin lângă care
ai ales să trăiești. Dar noi... noi avem la-ndemână toate piesele, așa că ne
rămâne doar să le punem la un loc, ca să aflăm ce se petrece, care-i vinovatul,
ce ascunde enigmatica lor vecină și cum se va sfârși totul.
Un proiect:
