Titlu: Stăpânul
Muntelui
Serie: Leo
Asker (#1)
Autor:
Anders de la Motte
Editura:
CRIME SCENE PRESS
Titlu
original: Bortbytaren (2022)
Traducere de Daniela Ionescu
Anul apariției: 2024
Număr pagini: 528
Media pe Goodreads: 4,19 (din 1.772 note)
Dacă Anders de la Motte ar fi fost american, cu siguranță numele
lui s-ar fi regăsit în topurile celor de la The New York Times, alături de John
Grisham și David Baldacci. Autorul suedez nu doar că scrie cu o măiestrie greu
de egalat, ci reușește și să se adapteze subgenurilor și tendințelor din
spațiul scandinav și cel anglo-saxon. Cărțile sale sunt provocatoare și ludice,
așa cum am putut observa în trilogia „Jocul” (Jocul, Buzz și Bubble), comice și
pline de vitalitate, precum „O casă mortală”, și serioase, violente și întunecate,
precum „Stăpânul Muntelui”. Combinând atmosfera specifică Nordic Noirului cu suspansul
prezent în romanele cu criminali în serie, fostul polițist dezvoltă un thriller
impecabil, complex, trepidant și tensionat, în centrul căruia plasează un
ucigaș diabolic și meticulos, nebun și inteligent deopotrivă, ce ne aduce aminte de
faimoșii antagoniști ai lui Mo Hayder și Jeffery Deaver.
Faceți loc, intră în scenă inspectorul
Leonore Asker! Competentă și cu o mulțime de cazuri rezolvate la activ, Leo
urmează să fie avansată în funcția de șefă a Departamentului Infracțiuni Grave.
Însă după ce fostul ei coleg (și iubit), Jonas Hellman, se întoarce la secția
din Malmo și-și reface echipa, Leo nu doar că pierde ancheta mediatizată la
care lucrase, ci este expediată de superiori la subsol, acolo unde urmează să
conducă Departamentul Cazurilor Rătăcite
și al Sufletelor Pierdute. Și în timp ce polițiștii de la etajele
superioare investighează dispariția Smillei Holst și a iubitului ei, Malik Mansur (MM), Leonore face
cunoștință cu noii ei colegi, niște agenți scoși elegant din joc, puțin săriți
de pe fix, care, în lipsa oricărei activități fizice sau intelectuale, așteaptă
ziua pensionării. Dar inspectoarea noastră nu vrea nici în ruptul capului să
stea deoparte, așa că își continuă cercetarea pe cont propriu, fiind sigură că,
dacă va elucida misterul dispariției celor doi îndrăgostiți, va reuși să-și
spele reputația și să revină la
suprafață.
Și astfel, folosindu-se
de notițele fostului șef al Departamentului Sufletelor Pierdute, în prezent
aflat în comă după un atac de cord, care anchetase în secret dispariția Smillei
și a lui MM, Leo ajunge la clubul de modelism feroviar din Hassleholm, unde cineva plasează pe
ascuns figurine de plastic într-o machetă feroviară, ultima reprezentând-o
chiar pe Smilla. Dar de ce și-ar fi lăsat răpitorul amprenta tocmai aici? Pe
lângă faptul că-și asumă acțiunile, vrea să perturbe microuniversul utopic, să
pângărească frumusețea și perfecțiunea. Printre locomotive și vagoane în
miniatură, căsuțe, copăcei, oameni, câini și pisici, monstrul își potrivește
micile siluete pictate, sfidând ordinea stabilită, modificând scenariul în
funcție de viziunea lui bolnavă. El e un Bortbytaren (acesta fiind titlul
original), o creatură fantastică din mitologia celtică și scandinavă, care fură
lucruri și răpește persoane, în special copii, pe care îi înlocuiește cu ființe
identice ca aspect, însă diabolice asemenea lui.
Leonore Asker e
polițista cu care nu vrei să ai de-a face... Dacă ai ceva de ascuns, ar fi bine
să stai departe de ea, pentru că poate fi foarte convingătoare și nu dă
niciodată înapoi. Iar dacă ai de gând s-o confrunți, poate s-o iei la palme și
pumni, cu siguranță ți-ai semnat sentința. Practică arte marțiale și se
antrenează zilnic, până și Attila, fostul instructor de autoapărare al poliției,
o privește cu interes neprefăcut cum lovește în sacul de box, de parcă l-ar
înfrunta însuși pe diavol. Tatăl ei, un autoproclamat Predicator al
Apocalipsei, a pregătit-o pentru Sfârșit, instruind-o cum să recunoască și să utilizeze
armele de foc, trezind-o în crucea nopții și urmărind-o prin ochelarii cu
infraroșu cum se străduiește să ajungă la barcă, la posibila lor salvare în caz
de cataclism. Și acum, la ani buni după ce a evadat de la Fermă, Leo își dă
seama când ceva e în plus sau nelalocul lui. Sau dacă cineva o urmărește prin
binoclu, camuflat de învelișul verde și des al pădurii.
Ce să vă mai zic? E
exact ce trebuie, un thriller bine scris, plin de acțiune, cu o protagonistă deosebită
și un antagonist pe măsură. De multe ori ai impresia că ești pe drumul cel bun,
pentru că piesele se potrivesc la fix, însă după câteva pagini îți dai seama că
ai căzut în capcană. Firul narativ principal e întrerupt de capitolele în care
este dezvoltată povestea Stăpânului Muntelui, din trecut și până acum, astfel
încât să ne putem face o idee despre evenimentele stranii și tragice care i-au
marcat evoluția psihologică, transformându-l într-o ființă egoistă, perversă și
sadică, într-un adevărat prădător. De la mine primește, clar, cinci stele, și abia
aștept să fie tradus și cel de-al doilea volum, pentru că data viitoare vom fi
vizitați de ucigași fără ochi, din alte lumi.
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Anders de la Motte:
