Recenziile lui Gică 122 - Condamnarea celor vii de Marco De Franchi

Titlu: Condamnarea celor vii  

Autor: Marco De Franchi

Editura: LITERA

Titlu original: La condanna dei viventi (2022)

Traducere de Georgiana-Monica Iorga

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 688

Media pe Goodreads: 3,98 (din 199 note)

 

Arta nu doar că transcende moartea, ci și o conține. Pictorul sau sculptorul lucrează cu forme și imagini vii, pe care le capturează pe pânză sau în piatră, încercând să redea o replică fidelă sau (intenționat) eronată. În cele din urmă, produsul finit, oricât de estetic sau grotesc s-ar prezenta, păstrează în el atât ideea a ceea ce a fost, un lucru vital, cât și conștiința morții, a condamnării la neființă. În toate portretele sale, Michelangelo Merisi (Caravaggio) a pictat fețele unor oameni obișnuiți, prieteni de-ai săi sau pur și simplu femei și bărbați de pe stradă, păstrându-le astfel chipurile pentru eternitate. Prin urmare, chiar dacă acei oameni au murit cu sute de ani în urmă, le putem regăsi trăsăturile faciale în personalitățile din picturi, de la reprezentări ale Mântuitorului și Sfinților, până la scene în care apar diverse personaje istorice sau mitologice.

Undeva, într-un sat din apropierea Toscanei, un băiat dispare, și este găsit câteva zile mai târziu într-o pădure, alergând nebunește ca să-și salveze viața. Din spusele sale, Fosco fiind numele lui, s-a trezit într-o dubă, ce avea pereții acoperiți de jos până la plafon cu portrete, și a luat-o la goană, fiind sigur că individul cu părul alb, legat într-o coadă, ce meșterea prin hambarul dărăpănat, nu avea tocmai intenții curate cu privire la el. De asemenea, tânărul nostru le-a povestit polițiștilor și despre celălalt băiat din dubă, care ori dormea foarte adânc, ori, cel mai probabil, era mort. Însă, câteva zile mai târziu, la mai puțin de 100 de kilometri de aici, Andrea este răpit, iar tatăl său este descoperit ucis în ușa locuinței, înjunghiat în abdomen și piept de zeci de ori. Nu doar că Fosco și Andrea au aceeași vârstă, ei seamănă izbitor de mult, de parcă ar fi fost croiți din același material genetic.

Ancheta cade în mâinile Valentinei Medici, o polițistă dedicată, ce este decisă să treacă peste ordinele superiorilor pentru a-l găsi pe monstrul care a putut să le facă rău celor trei copii. Însă, pe parcurs ce ceața se evaporă, și drumul începe să devină din ce în ce mai vizibil, protagonista realizează că a intrat pe un teren periculos, presărat cu orori la fiecare răscruce. Și, ca să înainteze cu investigația, are nevoie de ajutorul lui Fabio Costa, un agent căzut în dizgrație, acuzat de hărțuire sexuală și violență la locul de muncă. Dar, dincolo de tot ce se crede despre el, Costa este un geniu printre polițiști, rezolvând cu brio toate cazurile de care se ocupase în trecut. Împreună, dar ajutați și de câteva personaje memorabile, printre care se numără un expert în calculatoare, un specialist în arta renascentistă și barocă și un agent novice, dornic să dea tot timpul o mână de ajutor, echipa de șoc se pune în mișcare, afundându-se într-o lume a sângelui vărsat și a tenebrelor, unde răului pur i se aduc tot mai des jertfe umane.

De cealaltă parte a baricadei, răpitorul își vede liniștit de treabă, lucrând de zor la proiectul său odios. Nu are nevoie nici de Fosco, nici de Andrea, ci doar de chipul lor, de modelul pe care Caravaggio a reușit să-l portretizeze într-una dintre picturile sale. Fețele victimelor nu le aparțin cu adevărat, sunt doar niște consecințe ale geneticii ce s-au repetat de-a lungul timpului. Dar arta... arta are nevoie de sacrificii, așa că el este dispus să ucidă, dacă situația o cere, totul ca mărețele opere de artă să fie duse la bun sfârșit. Dar copoii se apropie și bănuiesc deja pe unde-și face veacul, iar el va trebui să fie mult mai atent și tenace, ca să rămână ascuns până-n momentul crucial. Colecția lui e abia la început, cei trei copii nu au fost nicidecum primele victime, însă acum e mult mai priceput, pregătit în sfârșit să-i primească pe vizitatori în fascinanta galerie a morții.

Ideea nu e originală, o mai regăsim în „Arta crimei”, de Michael White, și în „Lucia”, de Bernard Minier (care, apropo, este în curs de apariție la Editura TREI), însă Marco De Franchi are câteva lecturi în spate și știe că, dacă vrea să ne țină prinși în pânza textuală, trebuie să ducă povestea la un alt nivel, unul de-a dreptul terifiant. Începutul nu promite multe... prea multe dialoguri, prea dezlânată intriga, dar, după ce treci de primele două sute de pagini, descoperi un thriller bun, croit așa cum trebuie, cu mult suspans și răsturnări de situație radicale. Cred că, dincolo de replici și context, esența cărții stă în personaje, pe care nu ai cum să nu le îndrăgești sau respecți. Protagoniștii noștri dau dovadă de prietenie sinceră, fiind pregătiți să sară-n foc unul pentru celălalt. Deși unii au văzut acest roman ca fiind uniform, eu simt nevoia unei continuări, fiindcă multe aspecte au rămas încă neclare, și abia aștept să văd cu ce bestie se va confrunta echipa noastră data viitoare.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 117 - Vara lupilor de Hans Rosenfeldt

Titlu: Vara lupilor 

Serie: Hannah Wester #1 

Autor: Hans Rosenfeldt

Editura: LITERA

Titlu original: Vargasommar (2020)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 3,52 (din 3.093 note)

 

O polițistă de vârsta a doua, un schimb de droguri ce a mers foarte prost, treizeci de mii de euro (în jur de trei milioane de coroane), reglări de conturi, cadavre, un lup mort și o asasină trimisă de ruși să recupereze marfa și sumele de bani ce se aflau în mașina uneia dintre victime, altfel spus, un Nordic Noir cu de toate, al cărui acțiune are loc în retrasa comunitate din Haparanda, un oraș la granița cu Finlanda, locul propice în care moartea să-și facă neîngrădită de cap. Mai mult decât o poveste despre un subiect utilizat aproape până la epuizare, cartea lui Hans Rosenfeldt se prezintă ca o radiografie a unei societăți restrânse, echilibrate, în care fiecare membru contribuie, prin gândurile și acțiunile sale, la bunul (sau răul) mers al lucrurilor, găsindu-și un loc perfect în pestrițul peisaj însorit din nord.

            Marfa trebuie predată finlandezilor, ordinul a fost cât se poate de clar. Aflat în mașină, alături de ceilalți trei colegi ruși, Vadim Tarasov este decis să păstreze atât valizele cu valuta, cât și pe cea plină cu amfetamină, pe care ar putea, datorită contactelor sale din lumea interlopă, s-o vândă unor tipi dubioși pentru un preț foarte bun. Așadar, a ajuns și cealaltă mașină în punctul stabilit de întâlnire din Rovaniemi, toată lumea s-a dat jos... și a început măcelul. Arme automate, trupuri spulberate, mult sânge, șapte cadavre pe caldarâm, și uite că, totuși, omul nostru a scăpat cu viață. Însă, în timp ce se întoarce spre casă, ceva îi taie calea prin noapte, iar Vadim se trezește fără de-apărare în bătaia a două faruri ce se îndreaptă cu viteză spre el. Câteva zile mai târziu, un lup mort este găsit pe câmp, iar în stomacul lui sunt descoperite rămășițe umane, bucăți dintr-un cadavru ce pare să fi fost îngropat la repezeală.

            Astfel, intră în scenă Hannah Wester, o polițistă aflată în al patrulea deceniu al vieții sale, ajunsă de curând la menopauză. Pe cât de perspicace, pe atât de impulsivă din cauza durerilor de cap ce izbucnesc tot mai des în ultima vreme, ea vrea mai mereu să iasă în față, încercând să descopere vreun indiciu despre cei la care s-ar putea afla în prezent marfa rușilor. Dar nici mafiotul din Moscova nu stă deoparte, așa că trimite pe teren o asasină special antrenată, care să-i recupereze, prin orice mijloace, miile de euro  pierdute în apropierea orașului Haparanda. În vreme ce Katia, tot mai presată de timp, face vizite persoanelor cu cazier sau despre care se știe că ar putea face rost de droguri, intrând astfel în vizorul unui dealer local extrem de periculos, Hannah are parte de un amplu proces de introvertire, afundându-se tot mai tare în suferințele și incertitudinile propriului trecut.

            Așa cum spuneam mai sus, cel mai important și, totodată, interesant personaj este însuși Haparanda. Aici nu doar că oamenii se nasc, trăiesc și mor, ci toți locuitorii, de la cei mai tineri, la cei mai în vârstă, își iau suflarea din esența orașului și dau la schimb energia prin care mica localitate continuă să existe. Fiecare deces, natural sau subit, se adaugă ca o nouă cărămidă la imensa structură ce-i înconjoară, moartea devenind pedeapsa prin care comunitatea are parte de propria istorie. În acest loc, toată lumea se știe cu toată lumea, nu contează cine e rău sau bun, pentru că fiecare-n parte va avea parte de lumânări, bilețele cu mesaje triste de despărțire sau persoane care să-l plângă și să-i ducă dorul. Haparanda funcționează ca orice localitate, un mecanism circular, închis, în care orice gest influențează direct sau indirect dinamica de grup, și în care speranța și dorința îi pot ridica sau îngropa pe cei cu visuri prea mari.

            Utilizând o tehnică adesea întâlnită în literatura postmodernă, Hans Rosenfeldt se instituie de la început pe sine drept regizorul absolut, drept zeul care guvernează amplul construct narativ căruia i-a dat viață. Vocea naratorului se suprapune peste glasul Haparandei, iar noi suntem smulși din poveste, înălțați undeva deasupra cadrului spațial, într-un loc unde ni se comunică așteptările personajelor și schimbările prin care le va trece soarta în anii ce urmează. Deși se prezintă ca un volum polițist, dintr-o serie ce promite multe, acțiunea nu se intensifică rapid, așa cum ne-am aștepta, ci cu pași mărunți, îndreptându-se spre un final de-a dreptul exploziv. Categoric e o capodoperă a genului thriller, care merită savurată frază cu frază, până când ajungi să-ți găsești și tu un loc în micul oraș de la graniță, acolo unde vara clocotește-n sângele celor visători și nevinovați.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 41 - Cele patru vânturi de Kristin Hannah

Titlu: Cele patru vânturi 

Autor: Kristin Hannah

Editura: LITERA

Titlu original: The Four Winds (2021)

Traducere de Simona Săsărman

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 4,30 (din 488.421 note)

 

            Până unde poate merge o mamă ca să-și salveze copiii de foamete și de munca istovitoare, dar zadarnică? Câte poate face o mamă ca să-și vadă copiii fericiți? Însă, adesea, fericirea se lasă așteptată îndelung, iar suferința și greutățile nu contenesc să pună la încercare rezistența trupească și sufletească a celor care vor să lupte pentru o viață mai bună, pentru îndeplinirea unui vis. Dar, ca să transformi visul în realitate, trebuie să-ți părăsești căminul, să renunți chiar și la recoltele sărăcăcioase, care îți ofereau totuși o oarecare sursă de hrană, la familie și la dragostea lor, doar ca să alergi după o himeră, în speranța că vei reuși să trăiești altfel.

            Rareori mi se întâmplă să mă atașez de un autor în asemenea hal încât să devorez tot ce apare pe piață, însă se pare că Kristin Hannah m-a prins definitiv în mrejele romanelor ei pline de emoție, suspans și povești inedite, care, inevitabil, îți storc câteva lacrimi. În ciuda faptului că nu le citesc chiar la momentul apariției, nu ratez niciun roman, iar acum, după ce am bifat pe listă și „Cele patru vânturi”, pot afirma că am un nou volum preferat. Pornind de la fapte reale, autoarea construiește o poveste tragică, în centrul căreia se află societatea americană bântuită de criză, din prima jumătate a secolului al XX-lea. În această perioadă în care seceta distrugea recoltele de grâne, banii erau tot mai puțini, iar întreținerea unei familii numeroase devenea aproape imposibilă, cei mai curajoși își părăseau căminele pentru a pleca în Vest, unde li se promiteau slujbe la căile ferate și o viață lipsită de griji. Kristin Hannah pune accent pe antiteza dintre ceea ce reprezintă Vestul în plan teoretic, mulți văzând acele meleaguri ca pe un tărâm al făgăduinței, și ceea ce este în realitate, adică un infern care te secătuiește de vlagă și în care te întâmpină doar moartea.

            Elsa Wolcott face parte dintr-o familie înstărită. Prin urmare, nu a fost obișnuită cu truda la câmp, de dimineață până seara, în căldura toropitoare a soarelui. A fost crescută în puf, dar izolată, fără prieteni, fără tineri care s-o curteze, fără petreceri, și asta din cauza unei boli din copilărie despre care s-a prevestit că-i va fi fatală. Elsa ajunge să se simtă în plus în propria familie, romanele de dragoste fiindu-i singurele tovarășe care-i mai alină singurătatea. Însă, în urma unei aventuri amoroase cu un fermier, ea rămâne însărcinată și este obligată să se mărite cu el. Părinții o reneagă, o lasă fără moștenire, iar în noua ei familie este privită cu suspiciune, lucrurile schimbându-se abia în momentul în care se naște Loreda. Cu toate astea, Elsa este condamnată la nefericire. Soțul nu o iubește, acesta fiind îndrăgostit de visul său, de planurile pe care și le face ca să plece în Vest împreună cu toată familia. Dar tânăra nu vrea să fie o nomadă, să-și părăsească socrii și pământul pe care a ajuns să-l iubească. Soțul o va părăsi pentru o iluzie, iar ea va fi nevoită să pornească pe același drum câțiva ani mai târziu, ca să-și scape copiii de foamete.

            În ciuda faptului că societatea americană se dorește a fi una modernă, mentalitatea colectivă este încă tradițională, patriarhală, în care bărbatul face legea, iar femeia ascultă orbește de cuvântul lui. În casa tatălui său, Elsa este tratată ca un accesoriu, o prezență tolerată, care nu ia propriu-zis parte la viața de familie. ea nu are dreptul să-și exprime părerea, să ceară ceva, fie și o rochie nouă, sau să viseze la o altă soartă, una pe care să și-o ia în propriile mâini. Cel mai mare vis al ei este să meargă la facultate și să devină profesoară, însă, din cauza lumii în care trăiește, speranța de a scăpa dintr-o familie care o iubește din obligație se rezumă la o căsătorie avantajoasă. Dar și asta e greu de înfăptuit, pentru că Elsa are deja 21 de ani, iar în comunitate este privită ca o piază rea, ca o fată bătrână care nu-și va duce niciodată la îndeplinire îndatoririle pe care le are o femeie supusă, adică să nască fii și să se îngrijească de bunul mers al gospodăriei. Fiindu-i refuzată fericirea, Elsa ajunge să vadă în aventura, și apoi în căsătoria cu un simplu fermier, o cale de eliberare, de a-și vindeca rănile din copilărie, însă povara sa va deveni și mai grea.

            Eroina noastră dă dovadă de o tărie de caracter incomparabilă, făcând față la respingerile soțului, la vorbele pline de venin ale fiicei sale adolescente care caută altceva în viață decât antecesorii săi. Pentru socrii Elsei, tot ce contează este pământul pe care îl dețin și pentru care au vărsat lacrimi amare. Terenul acela care aproape că nu mai dă niciun rod este viața lor, o ancoră care le confirmă identitatea. Pentru ei, este imposibil să părăsească pământul cu care au făcut un legământ pentru eternitate, iar dragostea lor pentru țărâna care le dă hrană o sădește și Elsa în inima ei. Însă, ca orice om, ea face o greșeală ce o va costa enorm. Ea se străduiește din răsputeri să le insufle și copiilor aceeași iubire pentru pământ, să-i facă să prindă rădăcini și să renunțe la iluziile unui ținut îndepărtat. Însă sforțările ei provoacă numai dezbinare în familie, ca în cele din urmă să-i facă pe plac fiicei sale și să renunțe la tot pentru o nouă viață în Vest. Pentru o mamă singură cu doi copii, călătoria spre Vest nu e nimic altceva decât un drum al calvarului, pavat cu nenorociri, dar și cu mici stropi de bunătate, binefăcători ca o ploaie liniștită de vară.

            Am trăit fiecare pagină la intensitate maximă, ritmul alert al întâmplărilor și gravitatea evenimentelor menținându-mă într-o stare de tensiune continuă. Împletind armonios dimensiunea istorică cu cea ficțională, Kristin Hannah creează un roman care te va arunca pe negândite în mijlocul unui vârtej de emoții, din brațele ispititoare ale iluziilor deșarte, în caleașca strălucitoare a speranței, din hăurile întunecate ale disperării, în mrejele încurcate ale nebuniei, ca mai apoi să poposești în câmpiile pline de soare ale fericirii, însă numai pentru o clipă, deoarece îmbrățișarea de gheață a morții este singurul remediu ce poate readuce pacea după o viață zbuciumată și plină de suferință.

COMANDĂ CARTEA

Top 5 - Cele mai bune cărți citite în 2021 (Gică & Mădălina)

    Acum, în prag de an nou, e timpul să vă arătăm care au fost cărțile noastre preferate, pe care le-am citit în 2021. Și pentru că suntem doi șoareci de bibliotecă, am decis ca fiecare să-și realizeze propriul top, pentru că, după cum știm, gusturile diferă de la un cititor la altul.

Nu are rost să mai bat câmpii, așa că... Iată preferințele noastre! 

Topul lui Gică: 

 

1. Pustiul de asfalt de S.A. Cosby 

 

Beauregard „Gândacul” Montage e un mecanic cinstit, un soț iubitor și un tată harnic. Beauregard știe că n-ar fi avut niciun viitor în ipostaza de odinioară, când de pe dealurile din North Carolina până pe plajele din Florida era cunoscut drept cel mai tare șofer de pe Coasta de Est.

Când noua viață atent construită începe să i se sfărâme sub ochi, Beauregard se vede atras din nou spre lumea de sânge și gloanțe din trecut. Iar când o cunoștință îl cheamă să jefuiască un magazin de bijuterii, nu poate decât să se așeze din nou în scaunul șoferului. „Gândacul” se simte cel mai bine acolo unde mirosul de benzină se contopește cu izul de frică.

Bântuit de fantoma celui care a fost cândva și de spectrul tatălui dispărut când avea mai multă nevoie de el, Beauregard trebuie să găsească o cale să navigheze prin pustiul de asfalt.

 

2. Prieten imaginar de Stephen Chbosky 

 

Hotărâtă să-i ofere o viață mai bună fiului său, Christopher, Kate Reese fuge în toiul nopţii din casa pe care o împarte cu iubitul ei abuziv. Cei doi se refugiază în comunitatea foarte unită din Mill Grove, un orăşel izolat din Pennsylvania.

La început, pare locul perfect pentru a lua viaţa de la capăt. Dar, nu după mult timp, Christopher dispare. Vreme de şase zile chinuitoare, nu e de găsit pe nicăieri. În cele din urmă, Christopher iese din pădurea de la marginea oraşului. E teafăr, dar schimbat. Acum îi răsună în minte o voce care îi cere să construiască o căsuţă într-un copac anume — altminteri, mama lui şi toţi cei din orăşel nu vor mai fi niciodată la fel…

 

3. Proiectul Hail Mary de Andy Weir 

 

Ryland Grace e singurul supraviețuitor al unei misiuni disperate pentru salvarea omenirii. Doar că el nu știe asta. Nu-și amintește nici măcar cum îl cheamă. A dormit foarte, foarte mult timp, la milioane de kilometri depărtare de casă, alături de două cadavre necunoscute. Pe măsură ce începe să-și amintească fărâme din trecut, misterul misiunii sale se recompune ca un joc de puzzle.

Timpul însă nu e de partea lui și, ca să evite o catastrofă, trebuie să rezolve o enigmă științifică de proporții epice – și să salveze specia noastră de la extincție. Cu alte ființe umane aflate la ani-lumină distanță, trebuie s-o facă singur. Sau poate cu un aliat absolut neașteptat.

O aventură interstelară irezistibilă, Proiectul Hail Mary spune o poveste uluitoare despre descoperiri, puterea speculației și supraviețuire.

 

4. Portalul Albuquerque de Peter Clines  

 

Profesorul de liceu Mike Erikson e foarte mulțumit de slujba pe care o are și de traiul său liniștit; deși posedă un coeficient de inteligență ce se învecinează cu geniul, a decis să ducă o viață cât mai normală posibil. Un vechi prieten îl convinge însă să-l ajute să afle ce nu este în regulă cu proiectul secret pe care îl finanțează. Privit inițial cu suspiciune de către cercetătorii care lucrează la proiect, Mike trebuie să afle ce se întâmplă și dacă experimentul a deviat de la scopul propus. Pe măsură ce investigațiile avansează, el începe să se teamă de răspunsul găsit – s-ar putea să fie doar o chestiune de timp până când proiectul va distruge viața pe Pământ.

Koturovic credea că într-o zi omenirea va forma un soi de structură

telepatică globală, un subconștient colectiv care va deschide o breșă

dimensională între lumi. Iar monștrii din acele alte lumi

vor veni să ne atace.

 

5. Dragă copilă de Romy Hausmann 

 

Într-o cabană izolată din pădure, Lena și copii ei, Hannah și Jonathan, respectă întocmai regulile stabilite de tată. Mesele, vizitele la baie, timpul de studiu sunt strict programate și ținute sub observare minuțioasă. El crede că astfel își protejează familia de pericolele care se ascund în lumea exterioară și se asigură că cei doi copii ai săi vor avea întotdeauna o mamă care să aibă grijă de ei. 

Femeia scapă în cele din urmă de răpitorul ei, dar sfârșitul poveștii este doar începutul coșmarului ei.

Spune că o cheamă Lena. Lena, care a dispărut fără urmă cu paisprezece ani înainte. Se potrivește profilului. Are cicatricea distinctivă. Dar familia ei jură că nu e Lena lor.

Fetița care a scăpat din pădure cu ea știe lucruri pe care nu le împărtășește, iar tatăl devastat al Lenei încearcă să pună cap la cap detalii care nu se potrivesc.

Lena e disperată să-și reia viața, dar ceva îi spune că torționarul ei încă vrea să recupereze ce-i aparține... și că ea nu poate fi capabilă să scape cu adevărat până când întregul adevăr despre ceea ce s-a întâmplat în pădure nu va fi descoperit.

 

Topul Mădălinei:

 

1. Ursul și privighetoarea de Katherine Arden 

 

În sălbăticia Rusiei, iarna pare că durează mai tot anul. Dar pe Vasilisa nu o deranjează frigul, şi după o zi petrecută afară, serile rămâne lângă foc, ascultând basmele doicii sale despre Împăratul Îngheţ, demonul zăpezii. La câţiva ani după ce mama Vasilisei moare, tatăl ei călătoreşte la Moscova, de unde se întoarce cu o nouă nevastă. O femeie cu credinţă în Dumnezeu, care le interzice tuturor să mai slujească spiritele casei şi datinile păgâne. Familia întreagă o ascultă, doar Vasya i se împotriveşte, hrănind în continuare spiritele ce sălăşluiesc în jurul căminului, simţind că dispariţia lor ar putea aduce cu sine necazuri mari. Şi, într-adevăr, recoltele devin tot mai slabe, rele de tot felul se abat asupra întregului sat, în vreme ce creaturi malefice apar tot mai aproape de casă. E timpul ca Vasya să-şi descopere adevăratele puteri.

 

2. A noua casă de Leigh Bardugo 

 

După ce a abandonat şcoala şi a fugit de acasă, Alex Stern a intrat într-o lume plină de droguri, tineri debusolaţi şi dealeri dubioşi, fiind nevoită să-şi ia joburi prost plătite şi să locuiască în condiţii mizere. Această viaţă precară s-a încheiat brusc atunci când Alex a fost găsită de poliţie fără cunoştinţă, unică supravieţuitoare a unui atac sângeros soldat cu mai mulţi morţi. Pe patul de spital, Alex primeşte o a doua şansă: un decan misterios îi propune să se înscrie ca studentă la Universitatea Yale.

Întrucât are capacitatea de a vedea fantome, Alex este însărcinată să supravegheze societăţile secrete de la Yale, ale căror activităţi oculte sunt dintre cele mai neverosimile şi sinistre: magie neagră, învierea morţilor, invocarea de monştri, portaluri către alte lumi… Dar sunt oare aceste societăţi capabile chiar şi de crimă? Pentru că în campus tocmai a fost găsit cadavrul unei fete, iar Alex şi-a propus să elucideze pe cont propriu misterul acestei morţi.

 

3. Casa de sare și amărăciuni de Erin A. Craig 

 

Odinioară erau douăsprezece, însă acum în sălile uriașe de la Highmoor răsună singurătatea. Patru dintre fete și-au pierdut viața, fiecare moarte fiind mai tragică decât cea dinainte – ciumă, o cădere pe scări, înec, o alunecare de la înălțime. Acum, prin toate satele din jur se zvonește că familia ar fi blestemată de zei.

Tulburată de viziuni fantomatice, Annaleigh bănuiește că morțile surorilor sale nu au fost simple accidente. Fetele se furișează seară de seară la baluri strălucitoare unde dansează până la ivirea zorilor în rochii de mătase și conduri scânteietori. Annaleigh nu știe dacă să încerce să le oprească sau să se bucure și ea de aceste plăceri interzise. Mai ales pentru că nu știe cu cine – sau cu ce – dansează ele de fapt.

Dar când relația lui Annaleigh cu un străin misterios și plin de secrete devine tot mai serioasă, fata știe că trebuie să descopere cât mai repede întunericul care s-a abătut asupra familiei sale înainte de a-i cădea și ea victimă.

 

4. Lumina din întuneric de Sharon Cameron 

 

În anul 1943, Stefania, o tânără de șaisprezece ani, lucrează în prăvălia familiei Diamant din Przemyśl, Polonia, croindu-și drum prin cântec în viețile și sufletele lor.

Totul se schimbă când armata germană invadează Przemyśl. Familia Diamant este obligată să se mute în ghetou, iar Stefania rămâne singură, într-un oraș sub ocupație nazistă, și nevoită să aibă grijă de Helena, sora ei în vârstă de șase ani. Împreună, cele două fete sunt puse în fața unei decizii terifiante, aceea de a-l ascunde pe Max, prietenul lor, și, în cele din urmă, alți doisprezece evrei.

Iar când doi ofițeri germani le rechiziționează casa, Stefania mai are de făcut o alegere crucială...

 

5. Biblioteca de la miezul nopții de Matt Haig 

 

O singură bibliotecă. O infinitate de vieți. Care e cea mai bună?

Undeva, la marginea universului, există o bibliotecă infinită de cărți, iar fiecare poveste din ele provine dintr-o altă realitate. Una spune povestea vieții tale așa cum e, alta spune povestea vieții tale așa cum ar fi fost dacă ai fi luat altă decizie într-un anumit moment. Toți ne întrebăm mereu cum ar fi putut să fie viețile noastre. Dar dacă am găsi răspunsul într-o bibliotecă?

Atunci când Nora ajunge în această bibliotecă, are șansa să îndrepte lucrurile – o viață plină de durere și de regrete. Are ocazia să facă totul altfel și să-și dea seama cum ar putea avea viața perfectă. Dar lucrurile nu sunt tocmai cum și le imaginează ea… Curând, alegerile pe care le face o pun într-un pericol iminent.

Înainte să expire timpul, trebuie să răspundă la o singură întrebare: care e cea mai bună cale de a-ți trăi viața?

Cum arată topul vostru pe acest an?

Recenziile lui Gică 42 - Partea de nord a inimii de Dolores Redondo

Titlu: Partea de nord a inimii  

Autor: Dolores Redondo

Editura: LITERA

Titlu original: La cara norte del corazón (2019)

Traducere de Marin Mălaicu-Hondrari

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 736

Media pe Goodreads: 4,00 (din 4.394 note)

 

            E prima dată când încep o serie cu volumul 0, dar e o experienţă interesantă, mai ales că romanul dinaintea trilogiei propriu-zise are mai bine de 700 de pagini. Însă, dacă povestea e bună, nu am cum să nu mă bucur de numărul imens de file. În acest caz, nu a fost o lectură atât de spectaculoasă pe cât am sperat. Aş minţi să spun că Dolores Redondo scrie prost. Autoarea are un stil unic, elegant şi  sumbru, atât de autentic, încât ai impresia că te afli în mijlocul acţiunii. Atmosfera întunecată e bine redată, personajele sunt verosimile, iar crimele odioase oferă o notă grotescă textului. Cu toate astea, nu am avut cum să sar peste secvenţele monotone, axate pe dialog, în care nu se întâmplă aproape nimic. Nu de puţine ori am avut impresia că, în timp ce eroii noştri pierd vremea stând la poveşti, criminalul îşi face de cap nestingherit.

            Romanul începe cu Amaia Salazar, o tânără poliţistă care ia parte la un training FBI în Quantico, Virginia. Nu trece mult până când aflăm că ea nu se află acolo doar pentru instrucţie. Datorită experienţei sale în poliţie şi deducţiei geniale de care a dat dovadă în trecut, Amaia poate fi cea mai potrivită persoană, de care FBI-ul are nevoie, pentru prinderea unui ucigaş nemaiîntâlnit, numit de presă „Compozitorul”. În timp ce uraganele şi tornadele devastează America, un individ cu o minte bolnavă îi caută pe supravieţuitori şi îi ucide, contribuind, astfel, la drama pe care cataclismele naturale nu au reuşit să o ducă la capăt. Scenariul e tot timpul acelaşi. O familie, care îndeplineşte anumite criterii, este ucisă, iar trupurile sunt aşezate cu capul spre nord. Cu ajutorul Amaiei, o echipă de investigatori trebuie să afle de ce criminalul urmează acelaşi tipar, cum face să ajungă mereu înaintea echipelor de salvare, dar, mai ales, cine este de fapt acesta.

            Amaia Salazar e un personaj aparte, un produs al traumelor. Bineînţeles că şi în acest caz există o poveste din trecut, redată secvenţial, prin care încearcă să ni se ofere o imagine asupra copilăriei poliţistei şi asupra evenimentelor care au condus la alegerea unei cariere de detectiv. Ea este o fiinţă pe cât de orgolioasă, pe atât de sensibilă. Raţionamentul ei e foarte interesant, însă, uneori, devine enervant. Nici nu începe bine acţiunea că ea are deja în minte un profil psihologic al criminalului şi îşi dă seama foarte repede ce urmăreşte acesta. Pe lângă asta, în momentul în care toţi îi dau dreptate, ea îşi revizuieşte ideile şi propune o altă variantă, lucru care se repetă de multe ori şi care te face ori să-i dai mai mult credit, ori să n-o mai crezi deloc.

            Aşa cum am menţionat cu câteva rânduri mai sus, personajele sunt construite foarte bine. Atât Amaia, agentul Dupree, cât şi ucigaşul sunt conturaţi excelent. Dar şi aici există o „mică” problemă. Autoarea foloseşte personaje veridice, îşi plasează acţiunea într-un timp şi în locuri reale, dar uită să-şi ţină în frâu antagonistul. E greu de crezut că, după o tornadă sau un uragan, există o persoană atât de bolnavă, încât să se încumete să meargă pe urmele dezastrelor. În altă ordine de idei, nu am prea simţit suspansul. Toţi sunt uimiţi de gesturile criminalului, însă mie, cititorul, nu mi s-a oferit misterul dinaintea evenimentelor. Crimele au avut loc, Compozitorul a trecut aproape peste tot, iar detectivii încearcă să-i dea de urmă, având, totuşi, o idee despre direcţia în care se îndreaptă acesta (lucru ce poate fi dedus încă din descriere).

Acum, că am trecut peste aspectele negative, e timpul să vorbim şi despre părţile bune ale romanului. Am apreciat enorm faptul că Redondo a ales să-şi suprapună ficţiunea peste un fundal real. Pe lângă o naraţiune fictivă, cartea ne prezintă dezastrul uriaş lăsat în urmă de hazardele naturale, în special calamităţile cu care s-au confruntat locuitorii din New Orleans, în anul 2005. Un alt aspect care mi-a plăcut mult a fost discrepanţa dintre lumea modernă, care nu mai crede în supranatural, şi credinţele şi practicile arhaice, care încă mai sunt efectuate de băştinaşii sau de locuitorii mlaştinilor din Louisiana. Oricât ar părea de diferite, cele două universuri intră în contact atunci când vine vorba de pericol şi de moarte. În momentul în care medicina nu poate oferi soluţii pentru unele boli sau traumatisme fizice, natura neîmblânzită îşi aduce contribuţia prin diverse talismane, remedii şi incantaţii magice.

            În timp ce lecturam acest volum, mă gândeam că, dacă s-ar traduce şi celelalte cărţi, s-ar putea ca seria să devină o modă printre cititorii din România. Pe lângă scenariul poliţist, cartea are o notă de exotism care te face să vrei să pătrunzi şi mai adânc în acea lume necunoscută. Repet, nu e o carte proastă… Dacă era, nu aş fi citit atâtea pagini. Chiar dacă acţiunea se desfăşoară lent, povestea te ţine în priză şi te face să vrei să continui. Dacă aţi citit romanul sau dacă aveţi de gând s-o faceţi, nu ezitaţi să-mi lăsaţi o părere, nu de alta, dar sunt foarte curios cu ce impresii aţi rămas, după ce aţi dat ultima pagină.

           

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 12 - Lumina din întuneric de Sharon Cameron

Titlu: Lumina din întuneric   

Autor: Sharon Cameron

Editura: LITERA

Titlu original: The Light in Hidden Places (2020)

Traducere de Iulia Dromereschi

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 4,54 (din 8.995 note) 

 

Cu toate că am rămas în urmă cu review-urile pentru multe dintre cărţile citite în această vară, nu m-am putut abţine să sar peste lista pe care o aveam şi să scriu câteva cuvinte despre un roman de cinci stele. „Lumina din întuneric” este una dintre acele poveşti uimitor şi cutremurător de bine scrise, una dintre acele poveşti reale ce bat filmul de o mie de ori. Un război ce a zdruncinat o întreagă lume, lăsând în urmă munţi de cadavre, 15 destine unite sub semnul disperării şi o tânără de 17 ani care face tot posibilul pentru a se împotrivi noii ordini impuse de regimul totalitar al lui Hitler – asta e o mică parte din ceea ce vă aşteaptă, dacă vă încumetaţi să citiţi romanul lui Sharon Cameron. Pe baza unor mărturii despre viaţa mizeră şi tratamentul inuman la care au fost supuşi mii de evrei în timpul ocupaţiei naziste din Polonia, autoarea construieşte un document istoric, pe de o parte, iar pe de alta, o capodoperă ficţională despre iubire, sacrificiu şi curaj. Există multe istorisiri pe această temă, însă ceea ce face ca „Lumina din întuneric” să se diferenţieze de celelalte este stilul frust, lipsit de ornamente inutile, ce emană o disperare profundă şi autentică.

            Istorisirea noastră începe cu un peisaj pitoresc, aşa cum numai în satele poloneze poate fi întâlnit. Într-un astfel de paradis terestru trăieşte Stefania Podgórska, o adolescentă obişnuită să muncească din greu, şi pentru care casa părintească şi curtea plină de orătănii nu mai sunt îndeajuns. Ea visează să se mute la oraş şi să-şi construiască propriul drum, iar, atunci când surorile ei mai mari îi găsesc un post de vânzătoare în prăvălia unei familii înstărite de evrei, dorinţa sa devine realitate. Traiul alături de familia Diamant o va transforma pe eroină într-o domnişoară atrăgătoare şi în fiica pe care gazdele sale nu au avut-o. Însă zilele senine, pline de iubire şi de linişte, vor deveni o amintire îndepărtată, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

Anii '50 umplu cerul Poloniei cu nori negri de teroare. Fiecare locuitor al ţării este pus în faţa unei alegeri dificile, fie acceptă şi se supune armatelor invadatoare ale lui Hitler, fie se opune, şi astfel condamnarea la moarte este sigură. Însă cel mai mult au avut de suferit evreii, pentru care existenţa a devenit un adevărat coşmar. Familia Diamant, la fel ca mulţi alţii din stirpea lui David, a fost deposedată de bunuri şi deportată în ghetou, unde bolile şi foametea au făcut ravagii. Devotamentul pentru aceşti oameni buni şi nevinovaţi o determină pe Stefania, condusă de firea sa ambiţioasă, să lupte cu orice duşman, pentru a-i salva pe cei pe care îi iubeşte. Asta o va transforma într-o apărătoare înfocată a cauzei condamnaţilor, mergând până acolo încât să sacrifice viaţa surorii sale mai mici şi pe a ei, pentru a adăposti 13 evrei într-un pod.

Personajele din acest roman sunt cât se poate de umane, de verosimile, cu personalităţi diferite, scăpând cu succes de tuşa caracterului de hârtie. Protagonista însăşi este atât de bine construită, încât depăşeşte clişeul eroinei invincibile care înfruntă sistemul fără să ţină cont de riscuri. Stefania se teme, este chiar îngrozită şi disperată că îşi va pierde viaţa, iar sacrificiile ei vor fi în zadar. Calitatea protagonistei stă în complexitatea stărilor ei sufleteşti. Pe lângă războiul exterior, Stefi poartă şi unul interior, fiind sfâşiată între dorinţa de a-şi salva sora şi cea de a-i salva pe evrei. Are momente în care este egoistă, momente în care vrea să fie eroina la care se aşteaptă toţi, dar, mai presus de atât, ea este un produs al terorii şi un model de rezistenţă greu de imaginat. Atunci când este aproape doborâtă de responsabilităţile uriaşe pe care le are pe umeri, viaţa îi mai dă câte un dar, o fărâmă de noroc sau o rază de speranţă ce schimbă cursul evenimentelor, aruncând-o în mijlocul altui ocean, fără colac de salvare.

În tot acest întuneric există şi o lumină strălucitoare cu un zâmbet dulce de copil. Această stea este Helena, sora mai mică a Stefaniei. Am adorat-o pe fetiţa asta, am plâns cu ea, am sperat că totul va fi bine şi că va supravieţui condiţiilor grele. La doar şase ani, Helena dă dovadă de un curaj nebun şi de o înţelegere mult prea matură a faptelor ce destramă Polonia. Ea îşi va ajuta sora să-i ascundă şi să-i hrănească pe cei 13 evrei, reuşind chiar să-i păcălească şi pe soldaţii nazişti. Cât despre personajele masculine, nu am nimic de comentat. Bărbaţii, fie sunt cei răi, fie sunt cei care trebuie salvaţi – deci putem considera că este o carte despre femeile care salvează lumea.

 Nu ştiu ce aş mai putea spune despre romanul lui Sharon Cameron... Pare că am exagerat deja cu laudele, 😊 însă sper că v-am convins că merită să-i acordaţi o şansă. Plină de suspans, de acţiune, romanul vă va trece prin multe stări contradictorii şi, poate, se va lăsa şi cu lacrimi. Pentru mine a fost o lectură perfectă de Weekend şi şi-a câştigat locul printre preferatele mele. 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 40 - Fecioarele de Alex Michaelides

Titlu: Fecioarele  

Autor: Alex Michaelides

Editura: Litera

Titlu original: The Maidens (2021)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,74 (din 28.906 note)

 

Sincer, nu mă aşteptam să citesc un roman atât de bun. Aveam un presentiment că cel de-al doilea volum al lui Alex Michaelides va fi un eşec total. Mă gândeam că autorul a dat de faimă, iar, în consecinţă, nu se va axa aşa de mult pe poveste, totul devenind o chestiune comercială. Nici că puteam să mă înşel mai tare…

Un investigator prea raţional, un criminal care pare să ucidă cu sânge rece şi foarte calculat şi o atmosferă ce ne poartă înapoi în timp, într-un loc şi într-o perioadă în care crima era justificată, iar oamenii erau doar nişte pioni ai sorţii – despre asta este cartea lui Alex Michaelides, un maestru al scrierii care mi-a aruncat suspiciunile în aer a doua oară.

 „Fecioarele” e un thriller foarte bine realizat, în care vechile mituri din Grecia Antică se împletesc cu psihanaliza, redând o poveste pe cât de originală, pe atât de incitantă. Pe de o parte, roman de suspans, pe de alta, un text despre întunericul din psihicul uman, cartea de faţă a reprezentat o lectură fascinantă, plină de personaje bizare – un potpuriu de figuri şi de imagini a căror vitalitate ia naştere din moarte şi ajunge, în final, să se întoarcă tot în negura din care a fost plămădită.

Edward Fosca este profesor de tragedie greacă la Cambridge şi e unul dintre cei mai iubiţi oameni ai colegiului. El este atât de îndrăgit, încât îşi are propriul cult de studente, care sunt cunoscute drept „Fecioarele”. Se pare că inteligenţa şi carisma l—au dus foarte departe, oferindu-i un loc de seamă atât între studenţi, cât şi între intelectualii locului. Însă faima îşi are şi ea punctele slabe, iar atunci când una dintre tinere este găsită moartă, lucrurile o iau razna, iar cineva este sigur că Fosca e vinovat de crimă. Acel cineva este Mariana Andros, o psihoterapeută care, odată ce află despre evenimentul cumplit, vine, cât poate de repede, la universitate, pentru a avea grijă de nepoata ei, Zoe. Nu doar că fata ucisă era prietenă bună cu Zoe, aceasta făcea parte şi din aşa-zisul cult al „Fecioarelor”, lucru care confirmă, într-un fel sau altul, apartenenţa lui Edward Fosca la delict.

La fel ca în cazul primului roman al lui Michaelides, nici aici nu avem un detectiv în rolul principal, ci un terapeut care încearcă să-şi pună la contribuţie cunoştinţele, pentru a elucida un mister complex. Mariana nu este un specialist care lucrează cu indicii fizice, ea se axează, în special, pe psihicul uman şi pe traumele care ar putea duce la o crimă atât de oribilă. În viziunea ei, nu există criminal fără scrupule, ci o minte bolnavă care, la un moment dat, a luat contact cu violenţa, iar acum a ajuns să o folosească, pentru a-şi duce la sfârşit planurile. Însă instinctul raţional al Marianei nu o face decât să meargă orbeşte într-o singură direcţie, fiind sigură că Edward Fosca e criminalul. Nu pot să vă dezvălui dacă asta e adevărat sau nu, însă, după cum ştim cu toţii, romanele poliţiste nu încep niciodată cu ucigaşul.

Mi s-a părut că povestea de faţă constituie o farsă imensă la adresa cititorului. De la început avem un investigator şi un presupus vinovat, nu mai e nevoie decât de nişte indicii valide care să lege povestea, urmând ca Fosca să fie aruncat în temniţă. Un aspect interesant e că profesorul de tragedie antică nu e singurul pe care autorul l-a înzestrat cu trăsături culpabile. Mai există câteva personaje care ar putea foarte uşor să fie plasate în poziţia de ucigaş, datorită unor detalii minore, pe care naratorul le plasează în diverse locuri din poveste.

            Însă lucrul care face din acest volum o lectură fascinantă este aura elină care învăluie locul şi personajele. Crimele nu sunt simple crime, ele constituie jertfe umane aduse unei zeiţe păgâne, o figură răzbunătoare pe care Hades a răpit-o în Infern. Cultul „Fecioarelor” poartă imaginea Persefonei, iar din această cauză, omorurile nu doar că sunt justificate, ci capătă şi un caracter sacru. În plus, locul, fiind o universitate, este perfect pentru reînvierea unei tradiţii străvechi, tinerele fiind iniţiate în viaţă şi în moarte, cu scopul de a lua contact cu necunoscutul sau cu „misterul”, aşa cum i se spunea, în antichitate, la Eleusis.

. Ştiu ce a reprezentat „Pacienta tăcută”, însă, credeţi-mă, romanul de faţă este de zece ori mai bun şi mai puternic. Aşa că sfatul meu este să puneţi cât mai repede mâna pe carte şi să vă bucuraţi de o poveste excepțională, care se va juca, în continuu, cu mintea voastră, urmând să vă proiecteze într-un deznodământ incredibil și răvășitor.  

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 31 - O viață regăsită de Lisa Jewell

Titlu: O viață regăsită  

Autor: Lisa Jewell

Editura: LITERA

Titlu original: Then She Was Gone (2017)

Traducere de Andreea Năstase

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,04 (din 263.945 note)

 

            Pentru că urmăresc de mult timp cărțile Lisei Jewell pe Goodreads, m-am bucurat când am aflat că „Then she was gone” va fi tradusă în limba română. Mai există un roman al autoarei britanice, care a apărut la noi, acum câțiva ani, tot la Editura Litera, însă acela este, mai degrabă, un Romance. Fiindcă sunt fanul literaturii de suspans, am fost curios să văd pentru ce este atât de apreciată această autoare, iar în momentul în care mi-a căzut în mână „O viață regăsită”, nu am ezitat să deschid volumul și să pășesc într-o lume bizară, plină  de umbră și de speranță, în care personajele par să fie manevrate de voința unui păpușar lipsit de compasiune.

            Subiectul romanului este unul obișnuit pentru genul din care face parte. În urmă cu zece ani, Ellie Mack, o adolescentă de 15 ani, a dispărut. În tot acest timp, nimeni nu a avut nici o idee despre locul în care s-ar afla tânăra, dacă a fost vorba despre o răpire, sau dacă fata a fugit de acasă, având un motiv întemeiat. Însă, acum, cineva a descoperit ceva…, ceva ce i-a aparținut lui Ellie, ceva ce confirmă faptul că ea e moartă. În sfârșit, familia îndurerată poate să-și ia rămas bun, așa cum se cuvine, de la draga lor fiică și soră.

Însă povestea nu se termină aici. Ceea ce face Jewell este să preia un clișeu destul de frecvent în zilele noastre, cu scopul de a crea ceva original. Astfel, personajul principal este Laurel, mama dispărutei, o persoană care a trăit un deceniu în incertitudine, iar acum este pe punctul de a-și reface viața sau de a-și-o regăsi, așa cum se specifică în titlul românesc. De curând, Laurel l-a cunoscut pe Floyd Dunn, un mare cuceritor, de care s-a îndrăgostit până peste cap. La fel ca protagonista, și Floyd este divorțat, având două fiice din cele două relații anterioare. Până aici totul pare în ordine. Însă când Laurel face cunoștință cu Poppy, fata cea mică a lui Floyd, lucrurile o iau razna, pentru că ea seamănă izbitor de mult cu Ellie: același chip, aceiași ochi, până și același comportament răsfățat.

            Autoarea reușește să creeze suspans, folosindu-se de coincidențe ca pretext. Pe tot parcursul cărții, m-am întrebat care e treaba cu Poppy și ce s-a întâmplat, de fapt, cu Ellie. Unele lucruri sunt foarte evidente, până și descrierea îți oferă o direcție, însă ce contează este modul în care e construită povestea și parcursul de evoluție al personajelor. Unele dintre ele se confruntă cu adevărul, și, în sfârșit, au parte de un răspuns, iar pe altele, realitatea crudă le face să recurgă la gesturi oribile. Mi-a plăcut modul în care acestea își argumentează deciziile, chiar dacă unele par exagerate, iar trecerea de la vinovat la victimă este fulgerătoare. Toți sunt prinși în mijlocul unei furtuni a destinului, un hazard provocat de propriile lor decizii.

            La început, nu am înțeles de ce Andreea Năstase a ales să traducă titlul „Then she was gone” prin „O viață regăsită”. Chiar m-am amuzat foarte tare de această decizie, pentru că ele par contradictorii. Este vorba despre o diferență de sens pe care traducătoarea a simțit-o foarte bine. Romanul nu e un Thriller obișnuit care abundă de acțiune, ci o poveste în care suspansul se construiește prin recunoaștere și speranță. Cu toate că este un Mystery, se simt din plin Inserțiile de Romance, prezente, în special, la nivelul lui  Laurel, o mamă care a pierdut totul, și Floyd, un Don Juan misterios care pare să aibă un secret întunecat.

            „O viață regăsită” este acea carte pe care o citești într-o zi, dar pe care o s-o ții minte mult timp după ce ai dat ultima pagină. E o poveste Thriller Romance care combină un subiect foarte violent cu o narațiune despre redescoperirea de sine și despre cele mai frumoase întâmplări ale vieții. Mi-a plăcut mult acest volum, iar în curând sper să pun mâna pe „Secrete întunecate”, care a apărut, de puțin timp, la editura Litera. Și cum obișnuiesc să fac de-o vreme încoace, voi reveni cu o altă recenzie, prin care să-mi exprim părerea cu privire la acțiune, personaje, intrigă și orice lucru îmi va atrage atenția în mod special.

 

COMANDĂ CARTEA