Titlu:
Pasagerul 23
Autor:
Sebastian Fitzek
Editura:
LEBĂDA NEAGRĂ
Titlu
original: Passagier 23 (2014)
Traducere
de Catrinel Iordache
Anul
apariției: 2023
Număr
pagini: 448
Media pe
Goodreads: 4,03 (din 17.656 note)
Adevăr sau ficțiune, statisticile (lui
Fitzek) arată că în fiecare an de pe vasele de croazieră dispar în jur de 23 de
persoane. De asta, Pasagerul 23 este un cod pentru cei pierduți pe mare,
căzuți accidental peste bord sau care s-au aruncat, conștienți, în brațele
învolburate ale morții. Ce loc mai potrivit în care să-ți pui capăt zilelor? În
mijlocul întinsului ocean, departe de orice privitor nedorit care ar putea
să-ți oprească avântul, dar aproape de cei pe care vrei să-i lași cu inimile
zdrobite, distrugându-le vacanța de două săptămâni și restul vieții. Nimic mai
simplu... Într-o clipă ai făcut saltul, iar dacă apa înghețată nu-ți va veni de
hac, atunci sigur elicele vasului te vor face bucățele. Să știi că există și
site-uri pentru asta, unde alte persoane ca și tine, aflate pe marginea
prăpastiei, dar care nu au făcut încă pasul final, îți pot da o mână de ajutor,
nu de alta, dar o astfel de experiență nu e tocmai ieftină și nu și-ar dori
nimeni să dai greș.
În urmă cu cinci ani, Nadia și Timmy
Schwartz au dispărut de pe un vas de croazieră, camerele de supraveghere surprinzând
cum femeia și-a aruncat, mai întâi, fiul peste bord, iar apoi cum l-a urmat în
ocean. De atunci, Martin, soțul ei și protagonistul romanului, polițist sub
acoperire, nu a mai simțit nimic, fiind stors, la aflarea cumplitei vești, de
orice emoție puternică. A suferit o dată cât pentru toată viața, și în prezent
e în stare de orice, devenind agentul perfect pentru misiunile de infiltrare.
Nu are o problemă dacă trebuie să se tundă chel, și e în stare să-și scoată,
fără anestezie, un dinte, dacă asta-l va face să semene cu individul dubios căruia
i-a preluat rolul. Dar normalitatea, așa apăsătoare cum era, se schimbă în ziua
în care este invitat pe Sultan of the Seas (același vas), ca să ancheteze dispariția unei alte familii, formate
tot dintr-o mamă și o fiică de unsprezece ani.
După atâta timp, scenariul pare să
se repete. Însă problema e că de data asta Pasagerul 23, adică fetița de
unsprezece ani, a reapărut, nu tocmai teafără și nevătămată. Dar nu e în stare
să vorbească și comunică, cu greu, prin intermediul unor desene realizate cu o
măiestrie de neegalat. Martin ajunge să se implice trup și suflet în
investigație abia după ce i se înmânează un ursuleț de pluș, jucăria preferată
a lui Timmy, pe care Anouk o strângea în brațe când a fost găsită bântuind îngrozită
pe coridoarele navei. Conștient că dacă va reuși să afle ce se petrece în
prezent, va descoperi ce s-a întâmplat și cu soția și fiul lui, detectivul o
vizitează din când în când pe fetiță ca să afle unde a fost ținută prizonieră
timp de șaizeci de zile și dacă mama ei, Naomi, ar mai putea fi încă în viață,
ascunsă prin vreun loc „nevizitat” al navei. Dar ancheta e împinsă de la spate,
și timpul se scurge, iar dacă Martin nu va reuși să descopere adevărul, Anouk
va dispărea din nou și pentru totdeauna, pentru că proprietarii vasului nu-și
permit să piardă, din cauza unui inconvenient, milioane de dolari.
Chiar dacă ne aflăm (teoretic)
într-o croazieră, să știți că autorul german nu ne lasă nici pentru o clipă să
ne bucurăm de soare și valuri. În timp ce lumea se distrează la piscină, pe
ringul de dans, prin cinematografe sau pe plaja artificială, noi îl urmăm pe
Martin în partea neexplorată a vasului, acolo unde răul își poate face liniștit
de cap. Cu un card special și o lanternă, coborâm în camera provizorie a lui Anouk
și încercăm să aflăm cine a ținut-o captivă. Și când ne întoarcem la suprafață,
nu pe punte, evident, dăm ori peste bătrâna nebună cu aspirații de scriitoare
de romane polițiste, adeptă declarată a conspirațiilor, a cărei protagonistă
nimfomană are doar 73 de ani, mai puțin decât ea ce-i drept, ori peste hoțul
argentinian ce cotrobăie prin camerele și seifurile clienților, și care asistă,
ascuns după pat, la o scenă ce l-ar putea costa mai mult decât a reușit să
șparlească în toate croazierele sale.
Fitzek e Fitzek, oricât ai încerca
să te implici în poveste, de la un punct firul se destramă și rămâi acolo doar
ca să vezi care e deznodământul. Intriga e promițătoare, suspansul se simte la
cote maxime, însă narațiunea își pierde cu pași din ce în ce mai mari coerența,
lăsându-te să te întrebi despre ce e, până la urmă, vorba în carte. De pe la
jumătate, ca în toate romanele sale, vrea să meargă în prea multe direcții și
își pierde credibilitatea, în special după ce răstoarnă, în stilul lui
caracteristic, finalul de vreo patru ori. Ba e așa, ba nu e, dar de ce nu ar
putea fi și așa... Prea multe posibilități pentru un cititor care vrea să
meargă la sigur. Dar bineînțeles că are și părți bune, sumbre și traumatizante,
așa cum ne place, și merită o șansă, chiar dacă riști, la urma urmelor, să fii
dezamăgit.
Un proiect:
