Recenziile lui Gică 241 - Puzzle mortal de Henrik Fexeus (CRIME CLUB)

Titlu: Puzzle mortal  

Serie: Memento (#2)

Autor: Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Pusselmakaren (2026)

Traducere de Alin-Daniel Dragomir

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,75 (din 253 note)

 

               Unul a murit, unul a plecat și unul a trăit în ultimii cincisprezece ani fără să știe de existența celorlalți... David Lund e pe urmele fratelui său dispărut, dar Societatea nu are de gând să-l lase să ajungă prea departe. La rândul lui, Napoleon îl caută pe celălalt David pentru a-l reduce la tăcere, evitând ca faptele odioase ale asociaților săi să ajungă în presă și sălile de judecată. Răzbunarea e dulce, însă Napoleon nu e singurul care vrea să se răzbune. Sandro e mort, dar Esben, piromanul, a scăpat ca prin minune după ce a fost împușcat, și acum se găsește la închisoare, așteptându-și sentința, asistat juridic chiar de nimeni altul decât mentorul lui Florence Tapper. Sandro a trecut la cele veșnice, însă Esben încă are o misiune pe pământ, încredințată, bineînțeles, de Uniformă... să-i găsească și ucidă pe David Lund și Florence Tapper.

               Sakura și Liv sunt bine, ocupate cu creșterea lui Roy, însă femeia nu-l poate ierta încă pe David pentru pericolul în care s-a aflat partenera sa. Părintele Anton e imobilizat în scaunul cu rotile, dar se bucură de prezența frumoasei sale iubite, Paulina, fiica lui Urban, cunoscut drept Regele Șuruburilor, industriașul care a făcut cândva parte din societate. David și Florence sunt hotărâți să scoată adevărul de la Urban, numai că afaceristul se sinucide, aruncându-se de pe balcon în piroanele metalice de dedesubt. Încă un membru al Societății a luat secretele cu el în mormânt... Lui Ellen îi este prea frică să vorbească, îl tratează pe David cu aceeași răceală, chiar dacă uneori pare să-i poarte de grijă, avertizându-l să nu-și bage nasul acolo unde nu-i fierbe oala, deși resentimentele protagonistului au dat de mult în clocot. Cadavrul lui Sandro este descoperit, iar poliția încearcă să-și dea seama de pe ce ponton fusese aruncat în apă, glonțul din cap confirmând, fără drept de apel, că mercenarul a fost ucis de la mică apropiere, fragmente de material și așchii de lemn fiindu-i descoperite în craniu.

               Perspectiva se mută de data asta asupra Hanii Tapper, cumnata lui Florence, care primește un puzzle misterios, însoțit de o scrisoare anonimă. Cineva vrea ca Hanna să recunoască că e responsabilă pentru moartea familiei sale, care și-a pierdut viața pe propria ambarcațiune, în urma unui incendiu. Hanna duce povara pe proprii umeri, nedorindu-și să-i împărtășească grijile aprige și lui Bernard, despre care e sigură că, dacă ar fi nevoie, ar urma-o atât în paradis, cât și în infern. Hanna și-a pierdut în flăcări părinții și sora cu un an mai mare, fiind salvată de Soren, paznicul voluntar de la garda de coastă care se aflase la datorie, și care a adoptat-o, oferindu-i o familie și un adăpost. Acum, însă, cineva o terorizează pe Hanna, care oricum era hărțuită de proprii demoni, iar femeia începe să-și sondeze sinele, întrebându-se cine a scăpat, de fapt, de pe vas înainte ca motorul să explodeze și focul deflagrației să se ridice până la cer.

               Cât despre David Lund, programatorul nostru nu o duce prea bine. După ce pe un forum online apare o fotografie cu el, prezent la o manifestare a unei grupări neonaziste, David primește amenințări cu moartea, este scuipat de o străină, cineva îi aruncă vopsea pe ușa de la intrare, este dat afară de la job, până și Florence ajunge să se întrebe dacă proaspătul ei iubit ar putea, într-adevăr, să facă parte dintr-o organizație extremistă. Bineînțeles că fotografia a fost editată cu AI, însă pe userii ce mișună pe internet nu-i interesează nicidecum veridicitatea. Lumea vrea să scape de încă un ticălos, astfel încât valul de ură se îndreaptă asupra protagonistului, care nu se mai simte în siguranță nici măcar în locuința sa. De parcă iadul nu și-ar fi deschis destul de larg porțile, David ajunge în proximitatea lui Esben, care este hotărât să-și finalizeze misiunea, scăpând din pușcărie și de tentaculele invizibile ale lui Napoleon.

                              „Puzzle mortal” duce povestea lui David și Florence mai departe,  pregătindu-ne pentru câteva dezvăluiri ce ne-ar putea da toate presupunerile peste cap. Personajele cu care suntem familiarizați se retrag pe banca de rezerve sau sunt scoase tragic de pe teren, iar chipurile noi se plimbă nestingherite prin cadru, renunțând în cele din urmă la măști. Este mai complex decât primul volum, „Sacrificiul”, dar încă ne aflăm în acel spațiu al incertitudinii. Bănuim care este adevărul, însă suntem foarte conștienți că ne putem înșela. Henrik Fexeus reușește să se joace magistral cu mintea cititorilor, înmânându-le cheia care, cel mai probabil, nu va deschide nicio ușă. Oricum ar sta, până la urmă, lucrurile, ne-am adunat aici ca să dăm de cap misterului și nu vom renunța până când nu vom da și ultima pagină, așteptând cu interes ultimul volum al seriei, programat, conform Nordin Agency, să apară chiar în 2026.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Henrik Fexeus:

Falled

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Cărți.Blog

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Literatura pe tocuri

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Priveghiul de Yrsa Sigurðardóttir

 Priveghiul

Yrsa Sigurðardóttir

Titlu original: GÆTTU ÞINNA HANDA

Traducere din limba engleză: Roxana Mirică

Format: 130 x 200 mm

480 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

 

 

„Întunecată, înfiorătoare și captivantă.” - STUART MACBRIDE

 

Yrsa Sigurdardóttir este o autoare islandeză de bestsellere ale cărei thrillere multipremiate au fost

traduse în peste 30 de limbi și vândute în peste 5 milioane de exemplare la nivel mondial. PRINTRE PARTICIPANȚII ÎNDOLIAȚI LA O ÎNMORMÂNTARE ESTE UN UCIGAȘ...

Un grup de cinci tineri călătorește în Insulele Westman, în largul coastelor Islandei, pentru priveghiul

unei vechi prietene din facultate. Însă cineva nu îi vrea acolo. Reuniunea lor se transformă curând într-un coșmar viu, pe măsură ce amintirile unei petreceri din timpul studenției, pe care au încercat cu disperare să o uite, revin în forță.

Curând două cadavre sunt găsite pe o plajă stâncoasă, aproape de casa paznicului farului, unde grupul fusese cazat. Poliția îi trimite pe Idunn, Týr și Karóa să ancheteze cazul în care nimic nu pare să aibă sens. Cine va scăpa din jocul mortal?

Priveghiul este un exercițiu magistral în ceea ce privește intriga și tensiunea. - NORDIC WATCHLIST

Regina incontestabilă a romanului noir islandez. – SIMON KERNICK

Yrsa este o scriitoare magnifică! - KARIN SLAUGHTER

Un thriller vizual uimitor, profund, cu un suspans înfiorător. – DERSPIEGEL

 

FRAGMENT

 

CAPITOLUL 15

Ziua 3 — vineri noapte, 24/25 ianuarie

 

Trausti reușise în sfârșit să adoarmă. Îi luase ore întregi până când mintea i se mai potolise, așa cum se întâmpla de obicei în noaptea de dinaintea unui examen. Gânduri noi ieșeau la suprafață în timp ce încă încerca să le deslușească pe cele vechi, aruncându-i mintea într-o stare de haos. Nu reușea să distingă ce era important și ce nu, cu atât mai puțin să înțeleagă ce se petrecea cu adevărat. Telefonul de la parter începuse din nou să sune și, chiar dacă zgomotul ajungea până la el doar ca un ecou slab, fusese imposibil de ignorat. Pentru Trausti, sunetul avea ceva amenințător și îl neliniștea din ce în ce mai tare. După primele două apeluri, devenise din ce în ce mai greu să-l ignore sau să se convingă că era doar o farsă, așa cum continua Ari să susțină. Ragga răspunsese la al doilea apel, iar versiunea ei nu se potrivea deloc cu ideea că ar fi fost doar niște copii puși pe șotii. Nu-și amintea cuvintele exacte, ci doar faptul că apelantul întrebase de două ori dacă ziua socotelilor, pe cale să vină, îi ținea treji noaptea. Când Ragga întrebase cine sună, persoana de la celălalt capăt al firului închisese.

Leifur respinsese ideea lui Ari că ar fi fost un apel de hărțuire și sugerase faptul că putea fi un constructor sau vreun meseriaș, supărat că nu fusese plătit. Era o explicație bună, suficient de convingătoare încât să le ofere un pretext să lase problema deoparte, mai ales că aveau lucruri mult mai grave de care să se îngrijoreze. Niciunul dintre ei nu ținuse seama de spusele Raggăi: vocea semăna mai degrabă cu cea a unei femei bătrâne, prea bătrâne ca să fie vorba de vreun meseriaș. Nu voiau să audă asta, pentru că intervenția ei le făcea mai greu să se agațe de explicația oferită de Leifur. Trausti, cel puțin, se străduia să-și alunge bănuielile mai întunecate: că apelurile erau o amenințare și că fuseseră descoperiți. Odată ajuns în pat, se întrebase dacă nu cumva fusese Halldóra, vecina mai în vârstă întâlnită la recepția de după înmormântare. Dar cu siguranță el nu-i spusese unde erau cazați. În cele din urmă, coborâse la parter pentru a verifica micul ecran al telefonului fix. În ciuda oboselii și a stării de confuzie, reușise să găsească lista de apeluri. Toate apelurile repetate, la care nu răspunsese nimeni, proveneau de la același număr care sunase și când Ragga răspunsese. A deschis laptopul lui Leifur, lăsat pe masa din living, și a căutat numărul în registrul online. Știa parola pentru că împrumutase com­puterul mai devreme ca să intre pe chatul de grup. Sigga insistase să șteargă ultimul șir de conversație, ca măsură de precauție, iar cum telefonul lui Trausti era stricat, aceasta fusese singura soluție.

În timp ce consulta registrul telefonic, i-a zărit prin fereastră pe Ari și pe Leifur așezați afară, pe terasă. Stăteau cu spatele la el, lucru care l-a bucurat pe Trausti. Nu avea chef să vorbească cu ei. Voia doar să înțeleagă ce se ascundea în spatele apelurilor telefonice, ca să poată dormi. La început s-a gândit că ieșiseră afară ca să scape de sunetul insistent al telefonului, dar norii groși de fum care se ridicau deasupra capetelor lor indicau faptul că savurau un trabuc. A rămas o clipă pe loc, privindu-i, și prin fereastră a auzit murmurul înfundat al conversației lor. S-a întrebat dacă nu cumva vorbeau despre el. Oare Leifur și Ari erau mână în mână? Părea puțin probabil. Trausti nu-și putea imagina că ar fi fost de acord unul cu altul decât când venea vorba de băut ceva. Revenind la apelurile telefonice, a introdus în grabă numărul și a descoperit că era înregistrat pe numele unui pescar. Adresa nu corespundea cu cea a Halldórei. La adresa respectivă nu era înregistrată nicio femeie cu acel număr, dar, desigur, pentru un bărbat nu ar fi fost prea greu să imite vocea unei bătrâne.

Trausti a verificat și cine era titularul numărului de la apelul inițial, la care răspunsese Ari. Îi aparținea într-adevăr unei femei, însă aceasta locuia pe o altă stradă decât vecina pe care Trausti o întâlnise la recepție și nici nu era prestatoare de servicii. Figura în evidențe ca profesoară. Atât bărbatul, cât și femeia aveau nume destul de comune, dar când Trausti i-a căutat pe internet, a descoperit că erau în vârstă — el avea peste 70 de ani, iar ea, peste 80. Apelurile de hărțuire nu erau tocmai genul de ocupație populară în rândul oamenilor din generația lor.

După ce a ezitat o vreme, întrebându-se dacă să le returneze apelurile și să-i întrebe ce naiba urmăreau, Trausti s-a hotărât până la urmă să o facă. În ambele cazuri, telefonul a sunat fără vreun răspuns. S-a grăbit să urce înapoi la etaj, evitând la limită întâlnirea cu Ari și cu Leifur, după ce a auzit ușa de la terasă deschizându-se chiar înainte să o închidă pe a lui.

Din ce în ce mai agitat din cauza apelurilor, Trausti s-a întins în pat, cu ochii fixați pe tavanul proaspăt vopsit, luminat intermitent de fasciculul farului care îl traversa la nesfârșit. În cele din urmă, acele licăriri l-au liniștit suficient cât să-și limpezească gândurile. Chiar înainte să adoarmă, a reușit să se convingă că niciunul dintre prietenii lui nu încerca să-i facă rău. Știa că era un gând irațional. Dar, oricât s-ar fi străduit, nu reușea să scape complet de bănuiala că nu erau de încredere. Secretele și minciunile dintre ei îi alimentau suspiciunea. Până când cel din spatele întâmplărilor nu avea să iasă la iveală, toți rămâneau suspecți. Totuși, dacă încerca să fie rațional, orice amenințare serioasă nu putea veni decât din exterior. De exemplu, niciunul dintre prietenii lui nu avea cum să dea telefoanele pe care le primiseră. În plus, era absurd să creadă că s-ar afla într-un pericol fizic. Întotdeauna mersese cu atenție prin viață, având grijă să nu provoace pe nimeni și să nu exprime opinii controversate — în rarele ocazii în care avea astfel de opinii. Era de la sine înțeles că nu supărase pe nimeni și că nimeni nu avea motive să-i poarte pică. Acest sentiment de amenințare părea să fie rezultatul evenimentelor grotești din ziua respectivă. Fără îndoială, locul avea și el partea lui de vină. După atâția ani petrecuți într-un mare oraș din America, nu mai era obișnuit cu un contact atât de direct cu forțele naturii, cu atât mai puțin să stea într-un loc atât de izolat și bătut de vânt ca această casă, înconjurată de un întuneric impenetrabil.

Era în mijlocul unui vis, care a dispărut ca apa prin sită când a fost, dintr-odată, trezit. Ragga stătea aplecată deasupra lui și îl zguduia tare de umăr. Pe noptieră, un mic ceas deșteptător țiuia strident, ca o alarmă de incendiu scăpată de sub control. Era probabil 3:00 dimineața. Împrumutase ceasul de la Sigga, fiindcă telefonul lui încă refuza să pornească. Dintre toți, i se păruse cea mai în măsură să aibă o rezervă la ea. Întotdeauna era pregătită pentru ce era mai rău, fie că era vorba de o pană de curent sau de sfârșitul lumii. Își pusese alarma, dar de data asta nici măcar nu se mișcase, în ciuda hărmălaiei din jur. Se pare că sunetul îi pătrunsese în vis, dar nu-și mai amintea ce rol jucase acolo. Când și-a întins mâna spre ceas, a văzut că era deja 3:10. A oprit alarma și a căzut din nou cu capul pe pernă.

— Plecăm. Îmbracă-te și coboară, fără să mai pierzi vremea.

Ragga a întins mâna și, o clipă, Trausti a crezut că urma să îi mângâie obrazul. Dar mâna ei a trecut pe lângă capul lui și a ajuns la întrerupătorul de pe peretele din spate. Lampa de citit s-a aprins cu un clic și lumina l-a izbit în ochi, iar Trausti și-a ridicat mâna, încercând să se ferească. Ragga l-a mai scuturat o dată.

— Grăbește-te.

Apoi a ieșit din cameră fără să închidă ușa în urma ei.

Abținându-se cu greu să nu stingă lumina și să se întoarcă la somn, Trausti s-a încordat, s-a ridicat în capul oaselor și și-a scos picioarele de sub plapuma caldă. Nu era un capăt de lume — era obișnuit să se trezească după prea puțin somn. Era obișnuit și să-și înceapă ziua cu un duș, dar acum nu era timp pentru asta. Și-a tras hainele, însă când s-a dezmeticit de-a binelea, și-a dat seama cât de mult ar fi avut nevoie de un duș. Încă se simțea buimac de somn.

Ceilalți îl așteptau jos, clipind greoi, iar Leifur arăta, fără îndoială, cel mai rău dintre toți. Ragga părea cea mai alertă. Trausti ar fi dat orice pentru o cafea, dar nu a îndrăznit să spună nimic, de teamă să nu li se pară și lor o idee bună. N-ar fi făcut decât să amâne inevitabilul, iar cel mai bine era să termine odată cu asta. Cu cât plecau mai curând, cu atât se întorceau mai repede și el putea să se bage din nou în pat și să încerce să uite de această aventură nocturnă nebunească.

Recenziile Mădălinei 104 - Spărgătorul de gheață de Kristina Ohlsson (CRIME CLUB)

Titlu: Spărgătorul de gheață 

Serie: August Strindberg (#2)

Autor: Kristina Ohlsson

Editura: TREI

Titlu original: Isbrytare (2021) 

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 584

Media pe Goodreads: 3,82 (din 2.804 note)

 

            Dacă ați crezut că misterele din Hovenäset au luat sfârșit, ei bine, v-ați înșelat amarnic... Kristina Ohlsson revine cu cel de-al doilea volum al seriei „August Strindberg”, un thriller captivant, de zece ori mai întortocheat decât primul volum, plin de capcane, minciuni și răsturnări de situație neașteptate, și care, în mod paradoxal, are un ritm mult mai lent, mai analitic, pătrunzând mai adânc în inima și-n trecutul micii comunități. Urmărind mai multe perspective, „Spărgătorul de gheață” aduce în prim plan o parte dintre personajele secundare sau episodice din „Alertă de furtună”, ale căror povești tulburătoare se întrepătrund, se completează sau se bat cap în cap, fiecare străduindu-se să-și păstreze secretele bine ascunse. Într-o comunitate cu puțin peste 200 de locuitori, toți au legături unii cu ceilalți; toți știu ceva sau au văzut ceva, însă adevărata provocare e să-i convingi să vorbească.

            A trecut un an de când chipeșul August Strindberg a lăsat în urmă viața tumultoasă din Stockholm și s-a mutat în idilicul, dar nu prea liniștitul, Hovenäset, devenind un membru inportant al comunității. Toți știu câteceva despre el: unii sunt mari admiratori ai magazinului de antichități pe care l-a deschis imediat ce s-a stabilit în zonă, alții îl cunosc drept detectivul amator care a descoperit un cadavru ascuns în podeaua casei; unii îi caută frenetic prietenia, alții l-au zărit doar întreacăt, însă frumusețea lui le-a rămas imprimată pe retină pentru totdeauna. Dar toți, absolut toți, sunt atrași de el ca de un magnet, femeile singure și chiar și câțiva bărbați considerându-l o partidă bună. Prin urmare, să nu vi se pară ciudat că și necazurile se țin scai de el. După ce furia și groaza stârnite de uciderea lui Agnes Eriksson s-au stins, August și locuitorii din Hovenäset au nădăjduit că lucrurile vor intra pe făgașul normal, însă satul este zguduit de o altă tragedie.

În noaptea de 25 spre 26 ianuarie, două magazii au fost mistuite de flăcări, una dintre ele aparținându-i lui August, iar cealaltă, lui Axel Ehmbon, un bătrân singuratic și morocănos. Cu toate astea, Axel nu și-a făcut apariția împreună cu ceilalți gură-cască. Oricât s-au străduit Maria și Ray-Ray, polițiștii din Hovenaset, să dea de el după incendiu, au găsit doar ușa încuiată. Îngrijorați de tăcerea bătrânului, polițiștii reușesc să pătrundă în casa acestuia, unde găsesc un cadavru prăbușit la baza scărilor. Axel e mort, și după toate semnele, decesul a avut loc în noaptea incendiului. Ceea ce inițial pare a fi un accident tragic, pe parcurs, se transformă într-o crimă. Axel nu a căzut pe scări, a fost împins! Însă nimeni nu știe cine și de ce ar fi făcut asta. Maria face tot posibilul să afle cine e vinovat, însă investigațiile par să ducă într-un punct mort, fiindu-i tot mai greu să distingă adevărul de minciună.

            Nici de data asta August nu stă cu mâinile în sân, furnizând indicii importante pentru anchetă. Dintre toți, el este singurul care îi poate face pe oameni să vorbească, oferindu-le încrederea pe care ei n-o mai au în poliție. Însă, în acest volum, August este un protagonist fabricat, idolatrizat de toți, a cărui prezență este în continuare foarte importantă, dar care nu mai are întreaga lumină a reflectorului. Personajele secundare precum coșarul Ola, care s-a săturat de singurătate și-i face ochi dulci lui August, nepoata sa, Hilery, nevoită să aibă grijă de frățiorul ei mai mic, în vreme ce mama lor zace-n alcoolism și mizerie, sau Gunnar Wide, șeriful neoficial din Hovenaset, care n-are somn noaptea și-i face vizite unei văduve, sunt aduși în prim plan, schimbând tonul și perspectivele romanului.

            Kristina Ohlsson are un talent aparte de a împleti traumele și dramele personale, cu tragediile la nivel macro, aducându-și personajele la limită. Maria, de exemplu... În timp ce se străduiește să pună indiciile cap la cap ca să afle cine l-a ucis pe Axel, încercările de a ține secretă relația cu August și problemele tot mai presante cu Paul, soțul abuziv care a fost condamnat la închisoare din cauza drogurilor găsite în haina sa, nu-i dau pace. Teama că Paul ar putea scăpa basma curată în urma procesului ce se apropie o afectează din ce în ce mai mult. Dar femeia nu-și pierde nicio secundă concentrarea. De ea depinde ca Hovenäset să fie un loc sigur, și, fără să fie vreo eroină cu puteri fantastice, reușește să mențină situația sub control. Trebuie să înțelegem faptul că avem de-a face cu niște personaje distruse emoțional. Unele au reușit să se adune, iar altele continuă să cadă în gol. Fiecare personaj are o traumă din trecut sau un secret pe care nu vrea să-l divulge, însă, într-o comunitate atât de mică, e suficient ca o verigă din lanț să cedeze ca celelalte să o urmeze imediat. Adevărul trebuie să iasă la iveală, indiferent de inimile zdrobite pe care le va lăsa în urmă.

            Atmosfera rece, descrierile amănunțite, întrepătrunderea dintre viața personală și viața comunității, investigația lentă, dar eficientă, perseverența polițiștilor, minciunile, numărul mare de personaje și acțiunea fragmentată m-au dus cu gândul la seria „Inspectorul-șef Armand Gamache” de Louise Penny, diferența majoră ținând de locul întâmplărilor. „Spărgătorul de gheață” este un roman amplu, pe care trebuie să-l citești pe-ndelete, cu răbdare, acordându-i timp să te imerseze în poveste. Firește, așa cum probabil vă așteptați, lucrurile nu se încheie aici... Mai sunt încă multe mistere de elucidat (în următoarele trei volume) în Hovenäset.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Kristinei Ohlsson:

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Cărți.Blog

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 97 - Alertă de furtună de Kristina Ohlsson (CRIME CLUB)

Titlu: Alertă de furtună 

Serie: August Strindberg (#1)

Autor: Kristina Ohlsson

Editura: TREI

Titlu original: Stormvakt (2020) 

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 552

Media pe Goodreads: 3,80 (din 3.956 note)

 

               Cu aproape treizeci de ani În urmă, o crimă terifiantă, petrecută în Hovenäset, un sat de pescari aflat la trei kilometri de orășelul Kungshamn, a zguduit din temelie liniștea și încrederea locuitorilor din regiune. Într-una dintre casele din mica localitate, o tânără a fost ucisă cu sălbăticie, iar rămășițele trupului său au fost ascunse în congelatorul din pivniță. La fel ca în majoritatea cazurilor, soțul femeii a fost găsit vinovat și condamnat la închisoare pe viață. Însă suspiciunea și întrebările rămase fără răspuns au continuat să înflorească în mintea celor care nu s-au putut împăca cu verdictul polițiștilor. Ecourile acelei fapte odioase răsună și astăzi prin împrejurimi, transformând casa, cunoscută drept Camera Frigorifică, într-o legendă pe caretoți o știu, dar foarte puțini se încumetă s-o rostească cu voce tare. Localnicii s-au obișnuit cu aura întunecată a clădirii, urmărindu-i cu interes pe străinii care închiriază entuziaști casa, părăsind-o fără să stea pe gnduri de-ndată ce află ce s-a petrecut în măruntaieleei. Altfel spus, asupra proprietății planează unsoi de blestem; nimeni nu rămâne, nimeni n-o vrea, toți o ocolesc, gândindu-se non-stop la istoria ei macabră.

               Acum, un alt eveniment tragic îi pune din nou pe jar pe locuitorii din Hovenäset – Agnes Eriksson, soție, mamă și o profesoară foarte îndrăgită în comunitate, a dispărut fără urmă într-o noapte furtunoasă. La o primă vedere, toate indiciile arată că femeia a alunecat de pe ponton în apele înghețate ale mării, însă, după o serie de căutări minuțioase, polițiștii însărcinați cu acest caz, în frunte cu perseverenta Maria Martinsson, decid să ia în calcul o cu totul altă pistă. A fost răpită? A fost ucisă? E ținută prizonieră undeva? I-a făcut soțul ceva? Asta încearcă să afle Maria înainte să fie prea târziu. Isaac, fiul lui Agnes, ajutat, spre disperarea părinților, de Karl, prietenul său genial, care își dorește să devină astronaut, începe propriile sale căutări, convins că o poate găsi pe mama sa în viață și că poliția e complet inutilă într-o astfel de situație. Însă îndoiala începe să-i bântuie pe toți, aducându-și cu groază aminte de crima de acum treizeci de ani.

               În noaptea în care a dispărut Agnes, August Strindberg – a nu se confunda cu scriitorul suedez cu același nume – tocmai sosea în Hovenäset, viitorul său cămin, hotărât să aibă parte de un nou început. După ce s-a despărțit de iubita sa, bărbatul a renunțat la viața tumultoasă din Stockholm și la cariera strălucită pe care și-o clădise în finanțe, pentru a-și îndeplini cel mai mare vis – deschiderea unui magazin de antichități în Kungshamn, un oraș mic, dar cu potențial, unde a închiriat spațiul comercial în care, până nu demult, funcționase o firmă de pompe funebre. Venirea sa nu a trecut neobservată, fiind privit cu suspiciune de către localnici. Dar felul său de a fi, calm și prietenos, un adevărat profesionist când vine vorba de achiziționat obiecte pentru afacerea sa, i-a determinat să-l priveascăcu alți ochi, acceptându-l încetul cu-ncetul. Cu toate astea, liniștea și bucuria lui August nu durează prea mult. Istoria casei pe care a închiriat-o în Hovenäset îl prinde din urmă, dându-și seama că secretele sunt cele mai de preț antichități pe care le posedă oamenii. Fără voia lui, devine un pion esențial în cazul dispariției lui Agnes, scoțând la lumină și mai multe enigme și întrebări fără răspuns.

               Deși este o carte ușor de parcurs, intriga este complexă, un labirint prin care trebuie să-ți croiești drum cu răbdare. Până la jumătatea romanului, am avut impresia că citesc trei povești diferite, fără vreo legătură evidentă, în afară de spațiul geografic. Însă modul în care autoarea leagă cele trei fire narative este magistral, conducându-l pe cititor spre un deznodământ plin de suspans. Pe lângă elementele de thriller, autoarea insistă asupra componentei sociale, construind o serie de personaje verosimile, umane, dedate viciilor, ființe empatice, dar supuse greșelii, caractere vulnerabile, dar, totodată, neclintite ca o stâncă. Frământările unei mame al cărei fiu adolescent, dotatcu o inteligență peste medie, își dorește să devină astronaut; ignoranța tatălui; viața paradoxală a Mariei Martinsson, o polițistă inteligentă și perspicace, care își dedică timpul și energia prinderii răufăcătorilor, fără să se plângă de condițiile rudimentare în care lucrează și de rulota folosită ca centru de operațiuni, dar care nu se poate apăra de abuzul propriului soț; decăderea unui bărbat care și-a pierdut soția, disperarea fiului care și-a pierdut mama, toate constituie o piesă necesară în conturarea trăsăturilor definitorii ale comunității din care Agnes a dispărut.. August, însă, e personajul capabil să analizeze scenariul la rece. El e un străin, singurul care poate privi obiectiv, imparțial, prin urmare, singurul care poate deține o presupusă cheie a cazului, ceea ce dezlănțuie o adevărată furtună.

Atmosfera întunecată, amenințarea constantă a capriciilor vremii, secrete peste secrete, minciuni, înscenări amatoricești, menite să-i încurce pe polițiști, drame personale și colective, toate fac din „Alertă de furtună” un thriller bun, așa cum doar un autor nordic poate scrie. Chiar dacă uneori pare că acțiunea stă pe loc, banalul cotidianului amorțind ușor suspansul, Kristina Ohlsson știe cum să manipuleze intriga, în așa fel încât să te trimită mereu pe piste greșite. Tensiunea se acumulează treptat, culminând cu o explozie neașteptată, ce te pune serios pe gânduri și te obligă să derulezi scenariul de la capăt, ca să vezi dacă toate piesele și-au găsit locul potrivit în grandioasa și fragmentata imagine de ansamblu.

Un proiect:   

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Kristinei Ohlsson:

Cărți.Blog

Anca și cărțile.ro

Falled

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Alertă de furtună de Kristina Ohlsson

Alertă de furtună 

Kristina Ohlsson 

Titlu original: STORMVAKT

Limba originală: suedeză

Traducere: Cristina Ekholm

ISBN: 978‑606‑40‑2783‑2

Format: 130x200mm, paperback

552 pagini

Editura Trei

Colecția Fiction Connection Crime

 

 

VOLUMUL 1 DIN SERIA STRINDBERG

 

August Strindberg a lăsat în urmă o carieră de succes în finanțe pentru a-și realiza visul de a deschide un

magazin de antichități. În sfârșit, se va putea dedica pasiunii sale, într-un loc pe care și-a dorit să-l revadă.

Ajunge în Hovenäset, în Bohuslän, în aceeași noapte furtunoasă în care îndrăgita profesoară Agnes dispare

fără urmă. Poliția, condusă de empatica și hotărâta Maria Martinsson, o caută zi și noapte, dar speranța

că aceasta va fi găsită în viață se diminuează cu fiecare oră.

Ce s-a întâmplat cu Agnes? Și de ce are August Strindberg sentimentul neplăcut că el deține o parte din soluția misterului?

 

„Kristina Ohlsson scrie cu inteligență despre violență domestică, dragoste interzisă, adulter și traume din trecut.” - KRISTIANSTADSBLADET

O carte captivantă ce combină un decor idilic cu o distribuție de personaje în mare parte simpatice și cu o serie de crime oribile. Kristina Ohlsson are o capacitate impresionantă de a reuși să-ți bage spaima în oase. - NORRASKÅNE

O lectură incitantă, în ciuda relațiilor dificile și a vechilor secrete pe care le tratează. – DAGENS NYHETER

 

adaptat pentru televiziunea suedeză sub titlul Sthlm Rekviem. Autoarea locuiește la Stockholm. Seria Strindberg a apărut în 16 țări. Primul volum al seriei, Alertă de furtună, a fost pe lista scurtă pentru premiile Storytel și Swedish Academy of Crime Writers’ Award.

FRAGMENT

 

Sperăm că vom soluționa cazul chiar în această seară.

Trecuse o săptămână de când Maria Martinsson de­clarase asta pentru radioul local, iar de atunci regretase fiecare cuvânt. Cum putuse oare să spună ceva atât de nepriceput?

Răspunsul era pe cât de simplu, pe atât de trist: Maria dorise să liniștească pe toată lumea. Încă mai dorea. Dar ancheta nu mergea bine. A doua zi încă o căutau. Și au continuat așa zi după zi. Când ceasul deşteptător a sunat în a şaptea dimineață după ce Agnes fusese dată dispă­rută, Maria era deja trează și se uita absentă la tavan.

Șapte zile de căutări pe uscat și pe mare.

Ancheta urmărea să excludă faptul că Agnes fusese supusă vreunei violențe în momentul dispariției. Voiau și să se asigure că nu plecase de bunăvoie. Și să stabilească că fusese vorba de un accident.

Făcuseră tot ce le stătuse în putință. Limitaseră ac­cesul publicului în zonele cele mai importante pentru investigație, ținuseră o mulțime de interogatorii și făcu­seră eforturi uriașe de căutare cu câini, elicoptere și bărci. Continuaseră să bată și la uşi, pe drumul care ducea de la casa lui Eriksson la port, dar şi de jur‑împrejur. De trei ori bătuseră la ușile oamenilor. Doar câțiva fuseseră acasă. Nu mai exista niciun alt martor, în afară de doamna care o văzuse pe Agnes trecând spre port prin fața casei ei.

Nimeni nu o întâlnise pe Agnes la debarcader. Ni­meni nu auzise vreun sunet neobișnuit și nici nu obser­vase altceva.

Agnes era încă dispărută.

Maria se ruga ca totul să se schimbe și ca în acea zi să găsească o piesă foarte importantă a puzzle‑ului, pentru ca ancheta să poată înainta. Hotărârea i‑a devenit și mai mare.

Nu puteau renunța. Nu încă.

Paul s‑a mişcat lângă ea. Îi cunoștea mișcările pe de rost, știa exact ce avea de gând să facă. Și totuși avea întotdeauna sentimentul că e cu un pas în urmă. La ser­viciu era polițistă, acasă era soția soțului ei.

— Bună dimineața! a mormăit el, după ce a oprit sone­ria enervantă a telefonului mobil.

Ea s‑a întins.

— Bună dimineața!

A sărutat‑o rapid pe obraz, cu ochii atenți la telefon. Degetele i se mișcau rapid. Mai întâi a citit pe site‑urile ziarelor cu știrile de seară. Apoi a trecut repede la cele mai importante ziare cu știrile de dimineață. Svenskan, DN, Göteborgs‑Posten.

Știa deja fără să fie nevoită să se uite la ecranul tele­fonului.

A întins mâna după al ei.

Se întâlnea cu Ray‑Ray la ora 8:00, pentru un interogatoriu cu o prietenă de‑a lui Agnes. Căutaseră cu i

nsistență prieteni, cunoștințe și colegi ai celei dispărute, dar acum numele de pe lista lor începeau să se împuțineze.

— Ai dormit bine? a întrebat Paul.

— Foarte bine, a răspuns Maria.

El a pus telefonul deoparte și i‑a atins cu o mână un sân. Era o mișcare automată. Maria și‑a împletit degetele cu ale lui.

— Ai muncit prea mult în ultimele zile, a zis el și a strâns‑o de mână.

Maria s‑a apropiat și a pus capul pe umărul lui.

— Știu, a răspuns ea. Dar o să fie bine.

Mâna lui Paul s‑a desprins de a ei și a dat să o atingă pe burtă. Cu un deget, a desenat un cerc în jurul buricului ei.

— O găsiți?

Maria a dat din cap. 

— Nici nu se pune problema. Trebuie să o găsim.

Un zgomot dinspre telefonul mobil i‑a făcut pe amândoi să ridice capul. Al lui Paul suna. El și‑a retras mâna de pe pântecul ei. Maria a ascultat atentă.

Paul a mângâiat‑o pe obraz.

— Nu, nu e deloc prea devreme, a spus el în engleză celui care îl căuta. Bineînțeles că putem vorbi.

S‑a uitat abătut la Maria, care a șoptit:

— Ne păstrăm pentru diseară.

Apoi s‑a dat jos din pat.

El i‑a trimis o bezea și a mimat „Scuze“.

Ea s‑a strecurat afară din dormitor și a închis ușa.

Grupul de anchetă avea o ședință de dimineață, în care urma să decidă cum vor continua. Pentru Maria, era simplu. Exact așa cum îi spusese lui Paul:

Atâta timp cât dispariția lui Agnes e un mister, nu puteau decât să continue căutările și investigația.

 

*

Vântul ridica praful de pe drumul din fața sediului agenției imobiliare. Maria a pus lacătul la bicicletă și a intrat. Ray‑Ray o aștepta la recepție. Erau acolo pentru a‑l interoga pe unul dintre agenții imobiliari, Viktor Bengtsson, un prieten din liceu al lui Agnes. Maria își dădea seama că odată cu fiecare interogatoriu pe care‑l țineau se îndepărtau din ce în ce mai mult de cercul cel mai apropiat de cunoștințe al lui Agnes, interacționând cu oameni din ce în ce mai puțin importanți. Agentul imobiliar Viktor era un exemplu în acest sens.

Agenția imobiliară avea sediul în Kleven și vedere spre vestita promenadă Smögenbryggan, fiind la o distanță de doar zece minute cu bicicleta de casa Mariei și a lui Paul din Hasselösund. Cu toate acestea, parcă ajunseseră în altă parte a regiunii Bohuslän. Peste tot erau blocuri nou construite care, în limbajul arhitecților, se integrau printre stânci (nu se integrau deloc, credea Maria), și nu era acolo nici țipenie.

Viktor i‑a primit în biroul lui. O secretară i‑a servit cu cafea și apoi s‑a retras.

— Cum merge treaba? Bineînțeles că vreau să vă ajut cât pot de mult.

Viktor părea îngrijorat. Maria îi verificase datele în prealabil și constatase că era un cetățean care respectă legea, cu un salariu neobișnuit de mare.

În ziua aceea era îmbrăcat într‑o cămașă albastru cu alb, în sacou bleumarin și pantaloni deschiși la culoare. Vorbea cumva răgușit, ceea ce îl făcea să pară mai în vâr­stă decât era.

— Continuăm ancheta, a răspuns Maria.

 

Era prea puțin spus. Trudeau ca animalele, dar asta nu se vedea din exterior.

Ea și Ray‑Ray stăteau pe scaunele din fața lui Viktor. Între ei era un birou mare și modern. Totul în cameră era alb, cu excepția podelei cafenii din lemn de stejar. Pereții, dulapurile, rafturile și restul mobilierului erau albe. Maria nu înțelegea cum putea să suporte așa ceva.

Ray‑Ray s‑a lăsat pe spate în scaun.

Nu‑i plăcea Viktor Bengtsson și nici nu se chinuia să ascundă acest lucru.

— Când te‑ai întâlnit ultima oară cu Agnes? a întrebat el.

— Acum trei săptămâni. Am băut o cafea pe prome­nadă.

Maria presupunea că se referea la Smögenbryggan.

— Și cum s‑a comportat Agnes atunci?

— Ca de obicei. Poate era puțin distrată, puțin stresată. A avut timp doar o oră, apoi a trebuit să se ducă acasă. Dar nu mi s‑a părut nimic ciudat. Și ea este la fel de ocu­pată ca mine.

— Noi nu o cunoaștem pe Agnes, a spus Maria. Cum adică e ocupată?

Viktor a dat din umeri.

— Își iubește meseria, deși salariul nu este cel pe care l‑ar merita. Să fii profesor necesită atât timp, cât și ener­gie. Dar Fredrik lucrează mult mai mult, așa că Agnes face cea mai mare parte a treburilor și acasă.

— Cât de des te întâlnești cu Agnes? a întrebat Maria.

Viktor s‑a strâmbat.

— Mult prea rar. De obicei mă întâlnesc și cu Agnes, și cu Fredrik. Când eu și Sussie, adică fosta mea, eram încă împreună, ne întâlneam măcar o dată pe lună, dar acum a trecut mult timp de când nu am fost pe la ei. Câteodată

iau prânzul cu Fredrik și, după cum am spus, am băut o cafea cu Agnes.

— Cum este Agnes ca persoană?

— Amuzantă, a spus Viktor, râzând. Cu picioarele pe pământ.

— Ce părere ai despre relația dintre Agnes și Fredrik? a întrebat Ray‑Ray.

— E stabilă. Demnă.

— Demnă? a repetat Ray‑Ray de parcă n‑ar mai fi auzit niciodată acel cuvânt.

— Plină de respect, a explicat Viktor. Fac echipă bună. E o relație echilibrată.

Mariei i se părea amuzant felul în care vorbea. Viktor spunea același lucru ca toți ceilalți pe care îi interoga­seră — că Agnes și Fredrik păreau, cel puțin din exterior, fericiți, dar se exprima cu alte cuvinte.

— Ce vrei să spui prin faptul că Agnes este o persoană cu picioarele pe pământ? a întrebat ea.

— Nu consideră că totul se învârte în jurul ei. Nu este instabilă sau nervoasă. Se gândește înainte de a vorbi.

— Se pare că o respecți pe Agnes, a observat Maria.

— Am un respect enorm pentru ea. Evident că facem lucruri diferite, dar amândoi suntem extrem de pasionați de munca noastră. E greu să nu respecți pe cineva care este atât de sigur de alegerile sale în viață.

Ceva în acea ultimă propoziție i‑a atras atenția Mariei.

E greu să nu respecți pe cineva care este atât de sigur de alegerile sale în viață.

Agnes seamănă puțin cu mine. E o persoană care știe că a făcut alegerea corectă cel puțin o dată în viață, și‑a spus Maria și și‑a dat seama că ar fi vrut să o cunoască.

 

Maria vorbise despre dorința ei de a deveni jurist pe tot parcursul liceului. Cu toate acestea, dăduse examen la Academia de Poliție din Stockholm la câțiva ani de la absolvire și intrase. Nu‑și amintea dacă ezitase înainte de a accepta locul. Era mai tânără atunci, crezuse că avea timp să facă și altceva dacă s‑ar fi dovedit, până la urmă, că a fi polițistă nu era pentru ea.

Dar nu fusese nevoie să își schimbe planul. Fusese alegerea corectă, iar cariera ei înflorise. După câțiva ani la poliția din Göteborg, fusese aleasă pentru echipa de investigaţii a lui Roland, de la secția de crimă organi­zată din Uddevalla. Și rămăsese acolo. Nu voia să lucreze într‑un oraș mare precum Göteborg, prefera orașele mai mici. Iar pasiunea o făcuse să rămână în poliție. Pasiunea pe care aproape că o percepea ca pe o vocație.

Ca polițistă îi putea ajuta pe alții, iar asta îi plăcea cel mai mult la profesia ei. Să ajute. Ca anchetatoare, putea să ajute cu adevărat.

— Agnes are vreun dușman? a întrebat Ray‑Ray.

— Toată lumea are câte unul, nu?

— Sigur. Ai vreun nume?

— Nu, nu o cunosc pe Agnes chiar așa de bine.

Viktor și‑a trecut degetul peste suprafața albă și lu­cioasă a biroului.

— Cât timp veți continua s‑o căutați? a întrebat el.

— Până o găsim, a răspuns Maria.

— Am vorbit cu Fredrik doar o dată de când a dispărut Agnes, dar este evident că această situație îl consumă enorm, a adăugat Viktor. Așa că trebuie să continuați s‑o căutați. Vă rog!

Maria a încuviințat.

 

În mai puțin de o oră trebuiau să se întâlnească cu colegii din grupul de anchetă.

Trecuseră șapte zile.

O eternitate.

Totul indica faptul că aveau de‑a face cu un accident, că Agnes se înecase.

Aceasta fusese principala presupunere a poliției și a celor de la Serviciul de Salvare, care fusese acceptată apoi de toată lumea.

Cu excepția Mariei.

Inima îi bătea cu putere.

Agnes Eriksson trecuse prin ceva îngrozitor.

Nu fusese un accident.

Iar acum era de datoria Mariei să dovedească acest lucru.

KRISTINA OHLSSON este politolog și autoare multipremiată. Pe lângă ficțiunea pentru adulți, care include o serie cu analista de investigații Fredrika Bergman, Ohlsson a scris și o trilogie populară de romane de suspans pentru copii. În 2010, a primit Premiul Stabilo pentru Cel Mai Bun Scriitor de Romane Polițiste din Sudul Suediei. În 2013, a primit Premiul pentru Romane pentru Copii de la Radio Suedia. În 2017, a primit Premiul Crimetime Specsavers pentru ficțiune polițistă pentru copii. Primul roman al lui Ohlsson, Unwanted, a fost

Recenziile lui Gică 228 - Noaptea lupului de Jo Nesbø (CRIME CLUB)

Titlu: Noaptea lupului 

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Minnesota (2025)

Traducere de Cristina Michaela Tache

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,96 (din 1.040 note)

 

Lupul îmbrăcat în oaie sau oaia îmbrăcată în lup? Cine e Bob Oz? La prima vedere, neadaptatul social, celibatarul (in)voluntar, polițistul care calcă adesea pe bec și este amenințat de superior cu suspendarea, nostalgicul ce colindă cu mașina de serviciu și pe jos străzile Minneapolisului, purtând veșnic aceeași haină, galbenă muștar, de cașmir, partenerul de-o noapte al femeilor ce-și detestă soții banali și concubinii cu mușchi și fără minte, străinul care, atunci când promite că te va conduce în siguranță noaptea spre casă, poți să fii sigură că se va ține de cuvânt,, pateticul ce flirtează fără rușine, poate, poate pică și-n seara asta ceva-n așternuturi, și care, în caz contrar, se va agăța de sticla de alcool, sperând că demonul din licoare îi va alunga sentimentul de singurătate ce-l chinuiește din clipa în care Alice i-a dat papucii. Of, Alice... Ce dor îi e de ea... Și ce păcat că sufletul lui pereche și-a găsit acum liniștea în brațele altui bărbat. Poate că se merită unul pe celălalt. Și poate că cea mai cumplită pedeapsă pentru Bob Oz e să fie... Bob Oz.

            S-o luăm de la capăt... Victima este Marco Dante, un grăsan ce vorbește italienește, se îmbracă italienește și mănâncă italienește, mare amator de bijuterii din aur, și care se ocupă cu traficul de arme, dintr-un garaj aflat la trei străzi distanță de Jordan projects. Ochit și lovit! Glonțul a părăsit arma și l-a nimerit pe Dante în abdomen... Dar nu l-a ucis. Un bărbat care se aflase în clădire l-a tras pe grăsan la adăpost și a apelat numărul de urgență, timp în care asasinul (care a dat greș) s-a făcut nevăzut. Semnalmentele găsite în apartamentul de la etajul șase al clădirii de vizavi, unde se aflase ucigașul, îl indică drept făptaș pe Tomas Gomez, un emigrant hispanic din sud, care făcuse cândva parte din mai multe bande criminale din Minneapolis. Pornind de la injecțiile goale de insulină pe care Bob Oz le găsește în frigider și de la mărturisirea vecinei care le dezvăluie că Gomez și-a dus pisica moartă la împăiat, polițistul se pregătește să le facă o vizită medicului lui Tomas și taxidermistului, plănuind să-l atragă pe asasin într-o capcană.

            Vânătoarea a început... Polițiștii se află pe urmele lui Tomas Gomez care, nu se știe prin ce magie, le scapă parcă printre degete. Poate că n-a reușit să-l ucidă pe Dante, însă Lupul trece la următorul nume de pe lista neagră. Chipul său apare pe camerele de supraveghere, martorii spun că au văzut un bărbat hispanic care ținea-n brațe o folie cu bule (probabil în care se aflase pușca), însă, cu cât se apropie mai tare de țintă, cu atât are impresia Bob Oz că se îndepărtează de prada sa. Ca și cum totul ar fi deja regizat. Ca și cum vânătorul și vânatul ar fi doi magneți cu aceeași polaritate, respingându-se, însă având certitudinea că nu e chiar așa mare distanța dintre ei. La urma urmelor, și Bob e un lup, și doar un lup poate lua mirosul altui mascul din aceeași haită.

            Dincolo de acțiune, întrebarea care rămâne este: Ce înseamnă Visul American pentru cei din păturile mijlocii ale societății? Nu mai vorbim despre cei care-și duc cu greu traiul de zi cu zi, dintre care mulți locuiesc pe străzile Minneapolisului și ajung să consume droguri și să vândă arme, cocaină și metamfetamină ca să obțină hrană și îmbrăcăminte. Americanul drept are dreptul să-și apere locuința în caz de furt, și pentru asta statul îi oferă posibilitatea de-a alege dintr-o gamă largă de arme de foc, puști și pistoale care ajung pe mâinile cui nu trebuie, în special ale tinerilor care sunt recrutați în bandele criminale. Orice puști de peste 14 ani poate să se înroleze în Lupii Negri sau X – 11 și să se joace de-a gangsterul, însă de la distracție până la crimă e mai puțin de-un pas. Victimele nu ajung cei care trag conștienți, ci cei care se trezesc prinși la mijloc, oameni singuri și familii întregi care s-au găsit la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.

            Jo Nesbø a revenit cu un Nordic Noir (standalone) ce ne poartă în Minnesota, în 2022, pe urmele unui scriitor care intenționează, vizitând diverse locuri relevante pentru poveste, cu un taxi, să consemneze crimele lui Lobo (Lupul), și în 2016, când Tomas Gomez s-a întors parcă din morți și și-a început vendeta, atrăgând autoritățile pe piste greșite. Cu o minte brici și o pușcă cu lunetă (achiziționată, bineînțeles, la negru), Gomez i-a luat în cătare pe cei care l-au făcut să sufere, ascunzându-se la vedere și așteptându-l pe Bob Oz să se apropie, singurul om care l-ar putea înțelege. Digresiunea socială și polemica legată de armele de foc sunt dezgropate pe parcurs ce morții se prăbușesc în propriile morminte, mesajul social materializându-se ca un reflector ce luminează un stadion, în culise găsindu-se protagonistul și antagonistul, lupul și oaia care se privesc în ochi, conștienți că natura nu le oferă amândurora, odată ce s-au întâlnit, posibilitatea să supraviețuiască.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø: 

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Falled

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA