Recenziile lui Gică 192 - Secretul de Lee & Andrew Child (CRIME CLUB)

Titlu: Secretul 

Serie: Jack Reacher (#28)  

Autor: Lee & Andrew Child

Editura: TREI

Titlu original: The Secret (2023)

Traducere de Constantin Dumitru Palcus

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 4,09 (din 45.830 note)

 

Șapte nume, un proiect ultrasecret desfășurat în India în 1969, două surori care caută să se răzbune și un fost maior, retrogradat la gradul de căpitan, trimis să descopere cine (și de ce) se află în spatele șirului de morți bizare. Primul a murit de cancer, al doilea s-a electrocutat în timp ce făcea baie, al treilea a căzut de la fereastra salonului de spital, accident după accident, cei șapte oameni de știință pensionați sunt tăiați de pe listă. Deși sunt puși în mișcare agenți speciali, trimiși să supravegheze locuințele următoarelor victime chiar de către Secretarul Apărării al SUA, ucigașele reușesc să se infiltreze prin diverse șiretlicuri, confirmând cu fiecare crimă faptul că nu sunt niște amatoare. Dreptatea și-o fac cu mâna lor, însă degeaba devastezi stupul dacă nu reușești să ajungi la regină, fiindcă există și un al optulea nume, acela pe care niciunul dintre muribunzi nu are curajul să-l rostească.

Jack Reacher, anchetator în cadrul Poliției Militare, este trimis la Rock Island Arsenal, din Illinois, ca să verifice o ladă cu arme M16 contrafăcute. Se pare că cineva a înlocuit puștile funcționale (de categorie verde) cu cele ce trebuiau scoase din uz (de categorie roșie). Deja miroase a trafic de arme, operațiune de care s-ar fi putut ocupa doar un superior al bazei. Odată misiunea încheiată, Reacher este solicitat în comisia Departamentului Apărării care anchetează cazul foștilor savanți uciși. Dar, pentru a ajunge la un rezultat, echipa trebuie mai întâi să descopere ce s-a întâmplat în India, în 1969, și cine a făcut parte din proiectul în care și-au pierdut viața șapte oameni nevinovați. Alături de alți doi proscriși, Kent Neilsen, de la Agenția Centrală de Informații, și Amber Smith, de la FBI, Reacher începe o investigație de amploare, care, firește, se va lăsa cu bălți de sânge și creieri pe pereți.

Lee Child, împreună cu fratele său, Andrew Child, scriitor cunoscut sub pseudonimul Andrew Grant, îl reintroduc în scenă pe faimosul Jack Reacher, eroul fără egal al Americii. Omul nostru nu mai rătăcește prin State ca un nomad, având la el doar o periuță de dinți și înnoptând prin tot felul de moteluri dubioase, urmărind fugari sau intrând fără voia lui (sau nu) în belele. Acum, Jack s-a întors în Poliția Militară, dornic de noi experiențe, punându-i la zid sau luându-i în cătare pe cei care i se împotrivesc. Nemilos, adesea, pus pe harță, răzvrătit, încrezător în forțele proprii, dar neoferindu-le prea mult credit superiorilor săi, Reacher se ridică din nou la nivelul așteptărilor, încă într-o formă de invidiat și capabil să ofere un final exploziv și celui de-al 28-lea volum al seriei. Și, conform Goodreads, povestea nu se termină nicidecum aici...

Ok, să revenim... Secretul... Și care o fi secretul? Al optulea individ care a luat parte la proiect? Sau o fi altceva la mijloc? Până la urmă SUA și Rusia s-au aflat mereu în conflict, întrecându-se în fabricarea de armament militar și biologic. Cheia prezentului se găsește întotdeauna în trecut. Și de ce s-ar răzbuna cineva tocmai acum? Asta urmează să aflăm, în timp ce urmărim perspectiva celor două ucigașe. Dacă oamenii de știință sunt cu adevărat vinovați, oare merită ce li se întâmplă în prezent? Răzbunare sau dreptate... Prin urmare, „Secretul” e construit ca un roman-capcană, fiindcă nu știi de ce parte să te situezi. Oricum ai privi lucrurile, nu poți să sari peste reglarea de conturi. Reacher e călăuza care-ți aruncă un fir roșu, și dacă te ții de el, probabil că vei ieși cu etica intactă din problemă. Însă n-ai cum să te ascunzi, fiindcă propria judecată te va găsi și în cele mai întunecoase cotloane.

Suspans din plin, crimă după crimă, una mai originală ca alta, comise de două justițiare-asasine. Scene care-ți cresc pulsul, croșee, lame și pistoale scoase din toc, confruntări directe sau pe furiș – un amalgam de violență ce se preschimbă într-un rodeo în care omul îl înșală și răpune pe om. Și deasupra tuturor, peste muntele de trupuri sfârtecate, stă Jack Reacher, care știe că violența poate fi oprită doar prin violență. Orice moarte cere la rândul ei un sacrificiu, și astfel măcelul se întinde la nesfârșit, ca un blestem, ca un râu de sânge ce se varsă în lumea supliciilor veșnice. Sau poate că, până la urmă, e vorba doar despre divertisment...

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul scris de Lee & Andrew Child:

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Falled

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Fata Cu Cartea

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

COMANDĂ CARTEA

Fragment: Secretul de Lee & Andrew Child

Secretul

Lee & Andrew Child

Titlu original: The Secret

Traducere: Constantin Dumitru-Palcus

ISBN: 978‑606‑40‑2305‑6

Format: 130x200mm, paperback cu clape

336 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

Comandă cartea  

Descriere:

UN ȘIR DE MORȚI MISTERIOASE.O MISIUNE SECRETĂ DE DEMULT.

UN TÂNĂR POLIȚIST MILITAR CARE N-ARE NIMIC DE PIERDUT.

Chicago, 1992. Un pacient se trezește în salon cu două străine care îi arată o listă de nume și-i pun o întrebare simplă, dar imposibilă. După câteva minute, bărbatul cade de la etajul al 12-lea. Reacher, retrogradat recent, face parte din comisia Departamentului Apărării care anchetează cazul. Dacă are succes, foarte bine; dacă nu, e țapul ispășitor perfect. Deși un bun anchetator militar, Reacher nu ține cont de politică. În timp ce încearcă să identifice un ucigaș cu sânge rece și să descopere un secret îngropat cu 23 de ani în urmă, trebuie să lucreze și cu ceilalți membri ai comisiei de anchetă. De data asta va face dreptate mergând pe căile legale sau… în felul lui?

Secretul este remarcabil! Furios și iute, e un exemplu clasic în care Jack Reacher face ce știe el mai bine — sparge capete și încalcă reguli ca să ajungă la rădăcinile unei conspirații. - Daily Express

Un torent de scene de luptă (…) câteva străfulgerări de umor. Bine ai revenit, Jack! - The Times

FRAGMENT

DOI 

 

Jack Reacher nu mai fusese niciodată la Rock Island Arsenal din Illinois, dar era al doilea anchetator al Poliției Militare trimis acolo în decurs de două săptămâni. Prima vizită avusese loc în urma unui raport privind dispariția mai multor puști M16, care s‑a dovedit fals. Reacher era ultimul care se alăturase noii sale unități, după ce fusese retrogradat de la gradul de maior la cel de căpitan, așa că i s‑a repartizat o acuzație mai puțin interesantă. Manipularea inventarului.

Sergentul care depusese plângerea l‑a întâmpinat pe Reacher la intrarea principală. Între ei era o diferență de vreo zece ani. Aveau cam aceeași înălțime, 1,96, dar în timp ce Reacher era solid și lat în umeri, bărbatul mai în vârstă era slab și firav, cu pielea palidă și trăsături delicate. Abia dacă depășea 80 de kilograme; deci cu 28 de kilograme mai ușor. Uniforma îi atârna puțin de pe umeri, ceea ce l‑a făcut pe Reacher să se îngrijoreze de sănătatea omului.

După schimbul obișnuit de politețuri, sergentul l‑a condus spre poligonul de tragere E, în apropierea perimetrului vestic al bazei. A încuiat ușa grea de oțel în spatele lor și a mers până la o banchetă de încărcare ieșită din peretele din spate. Acolo se aflau șase arme M16 aliniate ordonat, cu țevile îndreptate în direcția opusă și cu paturile spre dreapta. Armele nu erau noi; clar petrecuseră multă vreme pe teren. Dar erau bine întreținute. Curățate recent. Nu neglijate sau deteriorate. Nu existau elemente evidente de alertă. Niciun indiciu vizibil că ar fi fost ceva în neregulă cu ele.

Reacher a luat a doua pușcă din stânga. A verificat dacă avea camera goală, a inspectat‑o în căutarea unor defecte, apoi a împins un încărcător în poziție. A pășit până la gura poligonului și a selectat modul de tragere foc cu foc. A tras aer în piept. L‑a reținut. A așteptat să treacă următoarea bătaie de inimă și a apăsat pe trăgaci. La 100 de metri, steaua roșie de pe casca țintei a făcut implozie. Reacher a lăsat arma jos și s‑a uitat la sergent, al cărui chip nu trăda nimic. Nicio surpriză. Nicio dezamăgire. Reacher a mai tras de cinci ori. Rapid. Din pereți au răsunat pocnete ascuțite, iar cartușele goale au zăngănit pe podeaua de beton, în timp ce gloanțele au perforat ținta formând un „T“. O demonstrație de tir impecabil. Arma nu dădea semne c‑ar avea vreo problemă. Și tot nicio reacție din partea sergentului.

Reacher a arătat spre încărcător.

— Câte?

— Sunt 16, a răspuns sergentul.

— În Vietnam?

— Trei misiuni. Fără rateuri de tragere. Dacă nu e stricat…

Reacher a împins selectorul de foc în poziția cea mai joasă. Foc automat. Modelul era vechi, de dinainte de trecerea la rafale de trei focuri. A ochit centrul de greutate al țintei și a mărit presiunea pe trăgaci. Trunchiul de plastic verde ar fi trebuit să fie făcut bucăți. Cele zece gloanțe rămase ar fi trebuit să‑l sfâșie în mai puțin de o secundă. Dar nu s‑a întâmplat nimic. Pentru că trăgaciul nu se mișca. Reacher a trecut din nou la modul foc cu foc și a îndreptat arma spre fața țintei. Conturul rudimentar care reprezenta nasul s‑a despicat în două la impact. Reacher a trecut pe foc automat. Din nou, nu s‑a întâmplat nimic. Ceea ce nu lăsa nicio îndoială. Trăgaciul nu se mișca în acea poziție.

— Toate sunt așa? a întrebat el.

Sergentul a dat din cap.

— Toate. Toată lada.

Reacher s‑a dus la banchetă și a pus arma jos. A scos încărcătorul, a golit camera cartușului, a împins știfturile de demontare, a separat carcasa inferioară și i‑a examinat contururile interioare. Apoi a întins‑o spre sergent.

— Buzunarul trăgaciului are dimensiunea greșită. Nu permite focul automat. Și sunt doar două orificii. Ar trebui să fie trei.

— Corect, a confirmat sergentul.

— Nu sunt conforme cu specificațiile armatei. Cineva a schimbat originalul cu o versiune civilă, iar arma a devenit semiautomată.

— Nu văd altă explicație.

— De unde au apărut?

Sergentul a ridicat din umeri.

— O eroare administrativă. Trebuiau expediate pentru distrugere, dar s‑au încurcat două lăzi și astea au ajuns aici din greșeală.

Reacher s‑a uitat la armele de pe banchetă.

— Astea ar fi considerate ca fiind scoase din uz?

Sergentul a ridicat din nou din umeri.

— N‑aș zice. Dacă mă întrebați pe mine, sunt într‑o stare acceptabilă pentru niște arme care, în general, ar fi ținute în rezervă. N‑a sărit nimic în ochi când a fost deschisă lada. Doar când a fost semnalată o defecțiune. Atunci am demontat‑o pe prima și am văzut imediat problema, ca și dumneavoastră.

— Cine decide ce arme sunt distruse?

— O echipă specializată. Este o procedură aparte. Temporară. Se aplică deja de un an. Ca urmare a operațiunii Furtună în Deșert. Războiul a fost o ocazie bună pentru unități să se doteze cu echipament nou. Iar echipamentele care sunt considerate excedentare din cauza asta se întorc din Golf și sunt trimise aici pentru evaluare. Armele de foc sunt responsabilitatea noastră. Noi le testăm și le încadrăm în diverse categorii. Verde: deplin funcționale, urmează să fie păstrate. Galben: puțin durabile, urmează să fie vândute sau alocate unor programe civile de siguranță a armelor. Evident, nu se aplică în cazul armelor automate. Și roșu: inutilizabile, care trebuie distruse.

— Ți‑au trimis o ladă roșie când ar fi trebuit să primești una verde?

— Corect.

Reacher a tăcut o clipă. Povestea era plauzibilă. Nu exista niciun echipament din dotarea armatei care să nu fi fost trimis în locul nepotrivit, la un moment dat sau altul. Ceea ce de obicei era ceva total nevinovat. Așa cum spusese sergentul: o eroare administrativă. Dar Reacher se întreba dacă nu cumva ar putea exista o legătură cu altceva, de exemplu cu recentul raport despre armele M16 furate. Cineva ar putea încadra arme bune în categoria „inutilizabile“, după care să umple lăzile cu ce prostii are la îndemână, să le trimită la concasor sau la cuptor, și apoi să vândă armele pe piața neagră. Oficial, armele nu ar mai exista, așa că nu le‑ar căuta nimeni. Era o metodă fezabilă. O portiță pe care trebuia să o închidă cineva. Dar nu asta se întâmplase aici. Reacher citise raportul. Inspecția fusese neanunțată. O operațiune de șoc și groază, declanșată în zori. Și fusese minuțioasă. Fuseseră deschise toate lăzile cu arme din bază. Toate aveau înăuntru numărul corect de arme. Nu lipsea nici măcar un briceag.