Titlu: Cuvântul e crimă
Autor: Anthony Horowitz
Editura: PALADIN
Titlu original: The Word Is Murder (2017)
Traducere de Liviu Szoke
Anul apariției: 2021
Număr pagini: 360
Media pe Goodreads: 3,93 (din 46.034 note)
Încă de la început vreau să menţionez faptul
că sunt la prima întâlnire cu marele scriitor Anthony Horowitz. Ştiu că mai există
o mulţime de cărţi traduse de la acest autor, însă, deşi am avut curiozitatea,
nu am apucat să pun mâna pe niciuna dintre ele. Iar acum, că am ajuns să citesc
„Cuvântul e crimă”, cred că nefamiliarizarea cu temele şi stilul lui îmi este
benefică în scrierea acestei recenzii. Astfel, nu pot să vorbesc despre evoluţia
lui ca scriitor, despre ce elemente din alte opere sunt prezente şi aici sau
despre imaginea lui ca vedetă în mediul literar şi cinematografic. Cu alte
cuvinte, nu voi pierde timpul cu detalii irelevante ce plutesc în jurul poveştii,
fără să se lege de subiect. Odată acestea spuse, nu vreau să vorbesc mult şi pe
lângă, aşa că haideţi să vedem despre ce este mai exact vorba în acest roman
poliţist destul de neobişnuit.
Într-o dimineaţă
frumoasă şi însorită de primăvară, Diana Cowper intră într-o agenţie de pompe
funebre şi îşi organizează propria înmormântare. Da, un început foarte morbid…
Însă cum poţi fi îngropat atunci când încă eşti în viaţă? Staţi liniştiţi că
cineva are grijă şi de acest amănunt, astfel încât, în după-masa aceleiași
zile, femeia este găsită sugrumată cu şnurul propriei draperii. Sunt sigur că
de aici vă aşteptaţi să intervină poliţia, să caute amprente şi indicii şi să
apară o frumoasă listă de suspecţi. Ei bine, aşa ar fi normal, însă Horowitz,
fiind un autor extrem de viclean şi inteligent, vrea să ia el însuşi parte la
anchetă. Aşa că se inserează, fără nici o problemă în carte, şi îşi începe propriul
demers detectivistic. Însă parcă ar fi prea mult chiar şi pentru el să apară ca
protagonist… Aşa că, din cerneală şi hârtie, îl aduce la viaţă pe Daniel
Hawthorne, un fost poliţist care se potriveşte perfect în rolul de investigator
principal. Şi de aici, începe adevărata distracţie…
„Cuvântul e crimă”
a fost o lectură foarte amuzantă. Oricât de macabră ar fi povestea, oricât de
sângeroase ar fi scenele, nu ai cum să iei în seamă o carte plină de jocuri
narative şi de cusături textuale, realizate la suprafaţă. Ştii că e un text,
vezi că totul e imaginaţie, aşa că îţi rămâne doar să urmăreşti acţiunea şi să
vezi de ce lucruri mai e în stare mintea ingenioasă a lui Horowitz. Realitatea şi
ficţiunea sunt atât de bine împletite, încât am ajuns să termin unele capitole
destul de confuz, întrebându-mă care evenimente s-au întâmplat cu adevărat şi
care nu. De altfel, autorul jonglează atât de mult cu cele două universuri,
încât nici acum nu mi-am dat seama dacă premiza poveştii îi aparţine lui sau
dacă chiar a avut o discuţie cu cineva despre literatura care dispare şi
nonficţiunea care supravieţuieşte în timp. Oricum ar fi, am simţit o ironie ludică
în text, un sentiment prin care autorul înalţă ficţiunea la nivel de
capodoperă. Totul este un joc de-a demiurgul: Uite ce pot să fac cu puţin sânge
şi un creion!
Ar fi cazul să trec la personaje, aşa că haideţi
să vorbim din nou despre Anthony Horowitz. Pe lângă firul poliţist, în text
apar o mulţime de amănunte despre viaţa autorului, despre rolul său în
cinematografie şi despre cum au fost primite celelalte cărţi ale sale de către
public. Pe lângă asta, face o grămadă de afirmaţii pe care le prezintă ca fiind
adevărate, însă, după cum ştim deja, autorii sunt cei mai mari mincinoşi. Spre
deosebire de Horowitz (personajul), Daniel Hawthorne este un caracter serios, cu
o gândire foarte ordonată şi cu accese inexplicabile de revoltă. El e cel care
face legături între evenimente şi trage concluzii care îi apropie cu fiecare
capitol tot mai mult de ucigaşul pe care îl urmăresc. Şi în cazul acestui
personaj există o pendulare între aparenţă şi esenţă, pentru că, oricât de mult
s-ar potrivi în scenariu, el reprezintă prototipul clişeic al detectivului
despre care s-a tot scris de două secole încoace. Şi ca totul să fie şi mai pe
faţă, Horowitz se plasează într-o postură secundară, mai mult de însoţitor şi
scriitor, lăsându-l pe Hawthorne să-şi execute rolul perfect de Sherlock
Holmes.
Am evitat să ofer detalii cu privire la ancheta
poliţistă, pentru că am perceput-o doar ca pe un fundal în care autorul îşi
organizează spectacolul narativ. Ceea ce face el nu este un exerciţiu unic în
literatură, dar e ceva neobişnuit pentru genul poliţist. Fiind conştient de
riscuri, scriitorul vrea să realizeze ceva aparte, ceva prin care să-şi facă
publicul complice, existând un dialog subînţeles între el şi cititor. Una peste
alta, Anthony Horowitz reprezintă un fenomen unic, iar „Cuvântul e crimă” e un
roman deosebit, aşa că vă încurajez să puneţi mâna pe el cât mai repede posibil
şi să vă bucuraţi atât de scenariul detectivistic, cât şi de minunatele
improvizaţii ale autorului britanic.
