Recenziile Mădălinei 73 - Vânătorul fără inimă de Kristen Ciccarelli

Titlu: Vânătorul fără inimă 

Serie: Molia Stacojie (#1)

Autor: Kristen Ciccarelli

Editura: BOOKZONE

Titlu original: Heartless Hunter (2024)

Traducere de Andrei Covaciu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,21 (din 117.007 note)

 

În atenția fanilor seriei Șarpe și porumbel, de Shelby Mahurin!

 

            Poate fi o adevărată corvoadă să participi cu zâmbetul pe buze la toate balurile din ținut; să organizezi petreceri grandioase, pe potriva numelui și averii tale; să menții în permanență o aură de superficialitate, în așa fel încât niciunul dintre pretendenții care îți trec pragul să nu-și dea seama cine ești cu adevărat; să te prefaci că ești o femeie naivă, interesată doar de rochii somptuoase, bijuterii scumpe, mâncăruri alese și plimbări sub clar de lună, când, de fapt, lupți în secret pentru libertatea surorilor tale de sânge, riscându-ți viața și împotrivindu-te regimului violent, ai cărui adepți curmă vieți în stânga și-n dreapta. E dificil să fii tu însăți când asta te-ar putea trimite pe eșafod. Oricât de mult te-ai strădui, ești ceea ce ești... o paria, o abominație blestemată. Pentru ei ești doar un monstru cu sânge negru, nicidecum o ființă umană, prin urmare, trebuie să fii vânată, transformată într-o distracție morbidă pentru vânătorii fără inimă, al căror țel este să te distrugă. Nu ai dreptul să ceri milă sau îndurare. Nu ai dreptul să exiști. Și din acest motiv, oricât de mult ți-ai dori să pășești în lumină, trebuie să rămâi la adăpostul umbrelor, pentru că tu ești unica lor speranță.

Nu cu mult timp în urmă, pe vremea când Reginele Vrăjitoare conduceau cu mână de fier ținutul, suratele lor cu sânge negru erau libere să-și etaleze cicatricile șerpuitoare ce le împodobeau trupurile cu modele complicate și elegante, un semn al puterii și onoarei vrăjitorești. Pe atunci făceau parte din nobilime, locuiau în case splendide și puteau umbla nestingherite prin oraș chiar și la lumina zilei, fără teama că oamenii obișnuiți se vor răscula împotriva lor. Însă abuzul de putere, crimele și teroarea sădită în inimile tuturor le-au adus sfârșitul. Republicanii, în frunte cu Nicolas Creed, Marele Comandant al Revoluției, le-au ucis pe regine și au pornit o vendetă împotriva vrăjitoarelor. Vânătorii au scotocit în lung și-n lat, nelăsând nicio locuință necercetată, în căutarea femeilor cu sângele spurcat, trimițând la moarte zeci, dacă nu sute, de vrăjitoare. Însă cineva le zădărnicește misiunea, salvându-le pe condamnate și uneltind împotriva regimului.

Molia Stacojie sau, pe numele ei adevărat, Rune Winters, nu contenește să le pună bețe în roate vânătorilor. Imposibil de capturat, ea devine o legendă vie și o obsesie înnebunitoare pentru gardienii însărcinați cu prinderea vrăjitoarelor. Dacă noaptea hoinărește prin pădure sau se târăște prin canale împuțite, pline de șobolani și gândaci, pentru a-și scoate suratele în siguranță din oraș, ziua se preface că e o susținătoare înflăcărată a intereselor republicii, o femeie prostuță, pasionată de bârfe și rochii de bal. Însă încrederea pe care a primit-o a costat-o extrem de scump. Rune a fost nevoită să-și trădeze bunica, o vrăjitoare puternică, pe care a predat-o Gardienilor Sângelui, doar ca să-și consolideze poziția în societate și să facă rost de o acoperire credibilă pentru a-și putea desfășura în continuare activitățile ilegale, scăpând de supravegherea extrem de atentă a Vânătorilor. Imaginea bunicii sale pe eșafod, cu capul în jos și cu gâtul tăiat, o bântuie, singura ei alinare fiind sufletele nevinovate pe care izbutește să le scape de cuțitul călăului. Dar eroina noastră are un secret cumplit... Sângele ei e la fel de negru ca al bunicii sale, dar trupul ei nu are nicio cicatrice. Chiar dacă e tânără, Rune s-a maturizat rapid și s-a dovedit mult mai înțeleaptă și vicleană, refuzând să-și cresteze pielea pentru a face rost de sângele de care are nevoie pentru vrăji. Totuși, Molia Stacojie a făcut o greșeală colosală ce ar putea-o deconspira – folosirea corăbiilor familiei sale pentru a le trimite pe vrăjitoare pe Continent nu a fost o mișcare isteață, iar acum vânătorii îi dau târcoale mai ceva ca vulturii unui cadavru. Iar aici intră în scenă Gideon Sharpe, unul dintre cei mai pricepuți și înverșunați gardieni, un bărbat atrăgător, cu talente ascunse și cu mâinile mânjite de sângele mult prea multor vrăjitoare. Misiunea sa este să afle dacă Rune e sau nu fenomenala Molie Stacojie, iar pentru asta e nevoit s-o curteze ca să ajungă cât mai repede în patul ei și să-i descopere cicatricile ce ar condamna-o la moarte.

Kristen Ciccarelli scrie o poveste încâlcită, tumultoasă și înșelătoare, un Romantasy scăldat în sânge, secrete și minciuni, cu personaje carismatice, întunecate și violente, plin de răsturnări de situație și un final deschis ce seamănă mai mult cu un nou început, în ciuda faptului că scenariul este unul clișeic. Cele două perspective, pe de-o parte, Rune, pe de alta, Gideon, două personalități aflate la poli opuși, se completează perfect, zugrăvind un tablou viu, cinematografic. Pe tot parcursul lecturii am avut un Déjà Vu, fiindcă intriga acestui roman seamănă destul de bine cu „Șarpe și Porumbel” – o vrăjitoare care și-a ținut puterile ascunse ca să nu fie ucisă ajunge să se îndrăgostească de cel care o vânează –, însă miza religioasă lipsește cu desăvârșire. Aici, vrăjitoarele nu sunt vânate din cauză că sunt considerate fiice ale diavolului și uzurpatoare ale Bisericii, așa ca Louise le Blanc, ci sunt mai degrabă pedepsite pentru atrocitățile comise împotriva omenirii, premisele fiind unele politice. În schimb, relația dintre Gideon și Rune pare să fie sortită eșecului, cel puțin în acest volum, pentru că ceva îmi spune că dragostea va învinge diferențele de statut, iar culoarea sângelui va deveni istorie.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 72 - Secretele Nilului de Isabel Ibañez

Titlu: Secretele Nilului

Serie: Secretele Nilului (#1) 

Autor: Isabel Ibañez 

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: What the River Knows (2023)

Traducere de Loredana Voicilă

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 536

Media pe Goodreads: 3,90 (din 48.388 note)

 

            Se spune că dârza regină a Egiptului, ultimul faraon al Dinastiei Ptolemeice, Cleopatra, a fost o femeie pe cât de inteligentă, pe atât de crudă și vicleană, fiind capabilă să treacă peste cadavrele fraților ei, doar ca să-și împlinească scopul și să ia în primire tronul ce i se cuvenea. Firește, luptele pentru putere nu sunt o noutate în Antichitate, însă încercările Cleopatrei de a ajunge la domnie au depășit granițele regatului pe care dorea să-l conducă. Aflată în exil, viitoarea regină a reușit să supună Roma, s-o aducă la picioarele sale, doar ca s-o folosească pe post de scară până la tron. Lipsită de inhibiții, Cleopatra și-a dat trupul în schimbul puterii, prinzându-i în capcană pe doi dintre stâlpii de susținere ai Imperiului, Caesar și Marc Antoniu. Nu cred că trebuie să mai precizez faptul că războaiele ce au urmat s-au încheiat tragic pentru Cleopatra și Marc Antoniu, îndrăgostiții a căror relație a făcut furori în istorie. Fiind în pericol să fie capturată de romani, din cauză că-și pierduse susținerea prea iubitului ei Antoniu, care s-a sinucis, Cleopatra se otrăvește, alegând să moară de propria sa mână, decât să cadă în ghearele vrăjmașilor. În ciuda intrigilor tumultoase ce i-au caracterizat viața, regina a fost îngropată cu toate onorurile, însă, spre deosebire de mormintele altor faraoni ce sunt considerate opere de artă ireproductibile, al ei a rămas un mister, devenind o adevărată aventură și o reală provocare pentru arheologii care de-a lungul secolelor și-au dat viața în încercarea de a scoate la lumină locul de veci al curajoasei Cleopatra.

            Nu vreau să transform această recenzie într-o lecție de istorie, fapt pentru care am încercat să rezum pe cât posibil evenimentele ce au precedat cucerirea Egiptului în 30 Î. Hr., dar cred că e necesar să trasăm în linii mari contextul istoric ce stă la baza intrigii romanului „Secretele Nilului”. Isabel Ibañez construiește o narațiune fascinantă, cum rar am întâlnit, mixtura perfectă dintre Young Adult, Fantasy, Romance, aventură și istorie, totul condimentat cu nuanțe subtile de thriller, axându-și narațiunea pe date reale. Aș merge până acolo încât să afirm că stilul ei seamănă destul de mult cu cel al lui Paul Sussman sau Clive Cussler, nu la fel de sângeros și riscant, dar plin de suspans și enigme savuroase ce așteaptă să fie elucidate de o minte ascuțită.

            Ne aflăm în anul 1884, pe vremea când arheologii din întreaga lume își părăsesc familiile și țările natale, dându-și ultima suflare în încercarea, adesea zadarnică, de a dezgropa unul dintre secretele străvechi ce zac adânc îngropate în măruntaiele deșertului, nădăjduind să facă descoperirea secolului – o descoperire ce le va aduce faimă și, de ce nu, o avere frumușică. Printre acești exploratori neînfricați se numără și părinții Lui Inez Olivera, doi arheologi pasionați, care au ales munca în detrimentul creșterii propriei fiice. Inez a fost lăsată în grija mătușii sale în Argentina, sperând ca următoarea misivă de la părinții ei să-i aducă vestea mult așteptată, și anume, că vor abandona mumiile și mormintele faraonilor și se vor întoarce definitiv acasă. Însă scrisoarea pe care tânăra o primește conține o veste cu adevărat cutremurătoare – părinții ei sunt morți. Îndurerată și intrigată, protagonista noastră încalcă normele bunei cuviințe și se îmbarcă de una singură pe un vapor ce o va duce în Egipt, tărâmul pe care mama și tatăl ei l-au îndrăgit atât de mult și care le-a adus sfârșitul. Ajunsă în patria Cleopatrei, fata se lovește de numeroase obstacole în încercarea de a afla ce s-a întâmplat cu adevărat cu părinții ei. Unchiul ei face tot posibilul s-o trimită înapoi în Argentina, dar Inez e hotărâtă să facă totul după cum o taie capul, devenind un pion important în căutarea mormântului reginei care a îngenunchiat Roma.

            Pe lângă faptul că domnișoara Olivera este de o frumusețe angelică și de o inteligență sclipitoare, cunoscând vechile rune și istoria Egiptului aproape la fel de bine ca arheologii renumiți, care-și petrec zilele sub soarele dogoritor al deșertului, ea este înzestrată cu o putere aparte – poate simți magia din artefacte și să spună cui au aparținut, ceea ce înlesnește căutările mormântului ascuns. Dar lui Inez îi e destul de greu să se integreze într-o lume a bărbaților care plesnesc de misoginism, fiind obligată să se conformeze regulilor și normelor societății închistate din care face parte și care nu-i permite să demonstreze că merită un loc în echipa de cercetători a unchiului ei. Important e că ea nu se dă bătută, folosindu-se de toate armele pe care mintea ei ascuțită i le pune la îndemână. Curajoasă, dornică să realizeze lucruri mărețe și să-și construiască singură viitorul, mai mult decât capabilă să lupte împotriva traficanților de artefacte, cărora nu le pasă peste cadavrul cui trec ca să pună mâna pe o comoară, dar puțin naivă, mânată de avântul orb al tinereții, Inez se îndrăgostește de Egipt și de mâna dreaptă a unchiului ei, Whitford Hayes, un tânăr chipeș, dar ursuz, antipatic și misterios, ale cărui secrete sunt mai întunecate decât noaptea.

            Cred că e primul roman citit anul acesta care mi-aș fi dorit să nu se fi terminat. Nu am simțit deloc cele 536 de pagini, pentru că întâmplările palpitante, ritmul alert, personajele enigmatice și dezvăluirile șocante m-au cucerit în totalitate, imersându-mă complet în poveste. Am stat cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină, și, ca de obicei, romanul s-a terminat într-un punct critic. Abia aștept apariția celui de-al doilea volum, ce promite și mai multe aventuri, și mai multe secrete dezgropate, iar de data asta ceva îmi spune că Inez va porni în căutarea unei faimoase biblioteci de mult dispărute... Voi ce spuneți?

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 71 - Powerless. Jocul de Lauren Roberts

Titlu: Powerless. Jocul 

Serie: Trilogia Powerless (#1)

Autor: Lauren Roberts

Editura: LITERA

Titlu original: Powerless (2023)

Traducere de Irina Stoica

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 560

Media pe Goodreads: 4,22 (din 387.896 note)

 

               În majoritatea romanelor YA Fantasy în care există două tabere – una minoritară, formată din indivizi cu puteri supranaturale, și alta majoritară, alcătuită din oameni obișnuiți, a căror forță stă în tăișul sabiei – intriga se construiește pe baza rivalității crâncene dintre acestea, adesea culminând cu masacre și râuri de sânge ce pătează mâinile tuturor. În tot atâtea cazuri, personajele cu puteri joacă rolul vânatului, elementului întunecat, pervertitor și murdar, fiind o anomalie, un pericol iminent ce trebuie eliminat cu orice preț pentru a nu distruge echilibrul lumii respective, în timp ce oamenii își asumă rolul justițiarilor, al vânătorilor, fiind elementul pur și mijlocul prin care orice amenințare la adresa conducerii și ordinii este înlăturată. Cu alte cuvinte, oricine este atins de magie e blestemat și trebuie scos în afara societății, pedepsit, închis sau, de ce nu, chiar ucis din fașă, înainte să poată face rău. Ăsta e un scenariu clasic, cu care sunt sigură că sunteți familiarizați. Însă ce se întâmplă atunci când inversezi rolurile, iar prădătorul devine pradă? Răspunsul: obții o poveste al naibii de bună, plină de acțiune, încercări mortale, bătălii sângeroase, alianțe letale și capcane din care doar iscusința te mai poate scoate. Fără s-o mai lungim, obții un roman ca „Powerless. Jocul”.

            Cu mult timp în urmă, Regatul Ilya a fost luat cu asalt de o molimă cumplită ce a făcut o mulțime de victime. Însă ceea ce pentru unii s-a dovedit a fi un blestem fatal, pentru alții a fost o binecuvântare neașteptată. Cei suficient de rezistenți au fost înzestrați cu puteri care mai de care mai fantastice, ajungând să facă parte din elite. Cu toate astea, nu toți cei care au supraviețuit molimei au avut norocul să capete abilități speciale... Unii au rămas Obișnuiți, ceea ce le-a semnat condamnarea la moarte. Prin decret regal, Obișnuiții sunt vânați ca șobolanii, fiind exilați în Pârjol, deșertul care adună munți de cadavre printre dunele sale de nisip, sau uciși fără pic de milă, în ciuda faptului că nu pot riposta, nu au nicio putere ca să se răscoale, fiind nevoiți să se ascundă zi și noapte, abia reușind să-și ducă traiul.

            Într-o astfel de lume trăiește Paedyn Gray, o tânără Obișnuită, crescută în mahalale, care și-a petrecut întreaga viață perfecționând o putere pe care nu o are. Dacă ea știe cine este cu adevărat – adică o hoață pricepută, care se strecoară în casele bogătașilor, furând orice obiect valoros ce i-ar putea asigura următoarea masă și materiale scumpe pentru prietena ei, Adena, a cărei pasiune este croitoria – ceilalți o privesc ca pe o înzestrată, a cărei putere, deși neînsemnată, îi asigură un loc în cadrul întrecerilor organizate de rege pentru alegerea următorului Executant. Paedyn se preface că este o clarvăzătoare iscusită, când, de fapt, are doar un spirit de observație bine antrenat, iar asta, laolaltă cu forța fizică și istețimea ei, o vor ajuta să înfrunte toate pericolele gândite de rege pentru a le testa participanților puterea. Mai dârză și mai fioroasă decât Kai, al doilea fiu al regelui și cel care este predestinat să devină Executant, Paedyn e luată prin surprindere de un sentiment pe care nu se aștepta să-l găsească între zidurile palatului celui care i-a ucis familia – dragostea. În timp ce creierul o îndeamnă să lupte în continuare, până la ultima suflare, și să devină o voce pentru cei asupriți, cerând dreptate, inima o înghiontește să se lase în voia senzațiilor stârnite de cei doi bărbați superbi care se întrec indirect s-o cucerească. Cine va câștiga? Kai, soldatul chipeș, întunecat și violent, care o face să se cutremure din creștet până-n tălpi, cu mâinile atât de murdare de sângele nevinovaților, încât niciun râu nu i le mai poate spăla, sau Kitt, viitorul rege, o prezență solară, blândă și bună, al cărui unic defect e că într-o zi va ocupa locul criminalului său tată? Ori se va împotrivi sentimentelor ei și va lupta pentru ceea ce contează cu adevărat, salvarea celor neînzestrați?

            Lauren Roberts scrie un Romantasy despre curaj, furie, dragoste și ură, alegeri potrivite, secrete și minciuni, dar mai ales despre nedreptate și crime odioase. Nu pot spune că romanul ei este unul original – am descoperit foarte multe asemănări cu cartea Rebeccăi Yarros, „A Patra Aripă”, dar fără dragoni –, însă, cu siguranță, este unul intens și captivant. Paedyn Gray seamănă destul de bine cu Violet Sorengail, ba chiar rostesc aceleași replici, cu excepția faptului că Paedyn este de la bun început o forță a naturii, un personaj dur, chiar de temut, care nu evoluează decât emoțional pe parcurs, știind cum să exploateze slăbiciunile tuturor, în așa fel încât să obțină avantajele pe care puterea ei iluzorie nu i le poate oferi.

 Ah, dar nu am vorbit aproape deloc despre personajele masculine... o greșeală pe care intenționez s-o îndrept chiar acum. Kai este unul dintre cei mai periculoși oameni din Ilya, rolul său fiind acela de a asculta orbește poruncile tatălui său, regele, și de a acționa ca o armă împotriva Obișnuiților și a elitelor care au avut îndrăzneala să ascundă un neînzestrat. Lumea sa e zdruncinată din temelie atunci când Paedyn ajunge la palat, făcând tot posibilul să petreacă tot mai mult timp în preajma ei. Însă atenția fetei se îndreaptă și spre Kitt, fratele lui, al cărui chip angelic și purtare nobilă îi cuceresc pe toți. Kitt are toate calitățile unui rege bun, care ar putea schimba o dată pentru totdeauna legea împotriva Obișnuiților, dar atunci când ai fost crescut cu ură în suflet și furie împotriva celor diferiți, schimbarea nu e deloc ușoară. Cu alte cuvinte, toate personajele sunt angrenate într-un război al orgoliilor, fiecare urmându-și calea de la care nu se va abate până ce nu va ajunge în vârf.

Nu știu ce aș mai putea să vă spun, decât că vă încurajez să citiți „Powerless. Jocul”. O să găsiți mult mai multe personaje interesante, chiar dacă niciunul nu scapă de tușele arhetipale și clișeice; o să fiți martorii unor evenimente cumplite, ce scot la iveală și mai multe secrete, dar cel mai important, veți lua parte la o aventură plină de suspans, ce mustește de resentimente, urmând să aflați că uneori rolurile se inversează, iar cei cu puteri se transformă în călăi pentru cei lipsiți de apărare.

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 60 - Încercările Reginei Soarelui de Nisha J. Tuli

Titlu: Încercările Reginei Soarelui 

Serie: Artefactele Ouranosului (#1)

Autor: Nisha J. Tuli

Editura: LITERA

Titlu original: Trial of the Sun Queen (2022)

Traducere de Oana Barbu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,90 (din 30.247 note)

 

            Doisprezece ani în închisoare te pot transforma într-un monstru. Adesea, e nevoie să adopți legile junglei pentru a supraviețui, iar asta presupune să lupți cu ghearele și cu dinții pentru orice îți dorești, oricât de neînsemnat ar fi acel lucru. Dar ce ți-ai putea dori, în afară de libertate, când afli cum arată cerul doar atunci când ești aruncată în Groapă, cea mai cumplită formă de tortură existentă la Nostraza. Bătăile, agresiunile gardienilor și caznele suplimentare sunt un paradis, spre deosebire de trei zile petrecute în Groapă, fără hrană, fără apă, fără posibilitatea de a te proteja de frig și ploaie, la mila bestiilor ce pândesc din umbrele pădurii. Nu le pasă că ești doar piele și os; nu le pasă că ești murdară și acoperită cu cicatrici. Tot ce-și doresc e să se joace cu mintea ta cuprinsă de delir și să te devoreze dintr-o singură înghițitură. Ești o pradă ușoară, nu te poți apăra. Voința nu e suficientă să reziști când toți vor să scape de tine, pentru că aduci numai belele. Însă pe cât de simplu e să mori în spatele zidurilor  fortificate ale închisorii, pe atât de imposibil este să ți se ofere o cale de scăpare. Și dacă, prin absurd, chiar ți se oferă o șansă să-ți schimbi destinul, e aievea? Sau doar o iluzie amăgitoare?

            Nisha J. Tuli ne deschide poarta către un univers captivant, monstruos și violent, construit pe baza antitezei dintre zi și noapte, lumină și întuneric, bine și rău, transgresat de personaje care mai de care, dar necizelate, ce poartă încă urmele cernelii cu care au fost scrise, nereușind să scape de exagerările trăsăturilor de caracter și de clișeele fanteziei. Sunt tentată să afirm că „Încercările Reginei Soarelui” nu este un Romantasy getbeget, pentru că, în pofida faptului că relațiile de dragoste ocupă un spațiu semnificativ în carte, în prim plan se află acțiunea fantasy, care, cu toate că am mai citit romane de genul, mi-a plăcut foarte mult. În anumite privințe, autoarea reușește să spargă tiparele, în primul rând prin faptul că protagonista sa nu este, de la început, până la sfârșit, o eroină tipică. Singurele ei calități sunt cele sufletești, din punct de vedere fizic – și nu mă refer la frumusețea ei – putând fi cu brio un personaj secundar. Dar tocmai simplitatea ei o face deosebită, și tot ce pot spune e că am adorat-o, așa cum cred că veți face și voi.

La doar doisprezece ani, Lor a fost aruncată în închisoare din porunca Regelui Aurorei, alături de sora și fratele ei, pentru simpla vină că există. Din păcate, nu i-a fost deloc ușor. Fiind în permanență conștientă de tot ce a pierdut; nevoită să se vândă pentru un săpun, o frântură de umanitate într-un infern infinit; mereu gata să se ia la harță cu ceilalți deținuți și cu gardienii, făcând tot ce-i stă în puteri să demonstreze că locul ei nu e acolo. Însă o astfel de altercație îi aduce o pedeapsă de două săptămâni în Groapă, care este pur și simplu o groapă în mijlocul pădurii, din care deținuții nu pot evada, și chiar dacă ar reuși, n-ar apuca să facă nici măcar doi pași până să fie înfulecați de creaturile hidoase ce-i pândesc. Speriată că nu-și va mai vedea niciodată frații, Lor își găsește alinarea în superba Auroră Boreală ce colorează cerul întunecat în fiecare noapte. Dar Aurora nu îi ține de foame sau de cald. Însă ceva plutește în aer, ceva periculos amestecat cu un licăr de speranță. Aproape la un pas de moarte, Lor aude zgomotele unei răzmerițe în interiorul zidurilor Nostrazei, dar nu apucă să afle despre ce e vorba, pentru că este răpită, aproape în chip minunat, de un bărbat cu aripi albe. La scurt timp, eroina noastră se trezește într-o cameră bogat ornamentată din Aphelion. Ajunge în palatul lui Atlas, Regele Soarelui, în calitate de cea de-a zecea ofrandă, urmând să lupte împotriva a nouă tinere de viță nobilă, exagerat de frumoase și elegante, pentru a obține titlul de Regină a Soarelui. Încercările la care trebuie să ia parte măsoară curajul, înțelepciunea și abilitățile viitoarei Regine de a-și conduce poporul, însă Lor nu înțelege de ce a fost aleasă, întrebându-se obsesiv dacă secretul ei a fost descoperit.

Povestea ei este completată de cea a lui Nadir, Prințul Aurorei, care caută să-și detroneze tatăl. Aflând că un deținut a evadat din Nostraza, Nadir începe să cerceteze, dorind să afle cine i-a putut stârni atât de tare interesul Regelui. Antiteza dintre Nadir, care are toate însușirile răufăcătorului – e năucitor de frumos și puternic, inteligent, perseverent și periculos – și Atlas, care, firește, posedă toate trăsăturile eroului – e irezistibil, bun ca pâinea caldă, dornic să încalce regulile pentru aleasa inimii sale. Dar acolo unde e lumină din belșug, umbrele sunt mai întunecate ca oriunde altundeva. Iar Lor trebuie să-și folosească tot curajul ca să scruteze bezna și să ajungă la adevărata flacără.

Plină de provocări incitante, răsturnări de situație neașteptate și un final exploziv, „Încercările Reginei Soarelui” reprezintă una dintre cărțile de colecție pe care trebuie să le ai în bibliotecă. Nu doar că pare ruptă din soare cu paginile galbene, dar e și o lectură relaxantă, ce te va ține cu sufletul la gură până la ultimul capitol. Însă universul pe care Nisha J. Tuli abia îl schițează în acest prim volum al seriei continuă și ne promite mult mai multe aventuri fantastice, iar eu abia aștept...

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 170 - Prințul din Umbră de Cassandra Clare

Titlu: Prințul din Umbră  

Serie: Cronicile din Castellane (#1)

Autor: Cassandra Clare

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: Sword Catcher (2023)

Traducere de Ioana Bena

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 624

Media pe Goodreads: 3,83 (din 16.939 note)

 

            Nobili și muritori de rând, familii regale și tâlhari, curtezane și prostituate, vrăjitori lipsiți de magie și monarhi care citesc în stele, moștenitori forțați să se căsătorească pentru consolidare politică și un orfan adus la Palat ca să devină sosia prințului. Așadar, o lume fantasy inedită, plină de intrigi și desfrâu, în care-și fac de cap cei cu avere, deprinși cu artele orgiastice, izolați, prin ziduri, de cei nenorociți și bolnavi. O societate scindată, crudă, cu principii egoiste, nepăsătoare și disprețuitoare, care-și dă pe față lăcomia la fiecare serată privată, unde criticile și aroganța sunt la ordinea zilei. Dincolo de aur și șofran, de mătase și purpură, de săbii  din argint și robe din sticlă, viclenia stă la pândă, lupii dându-și târcoale și analizând ce avantaje ar putea să obțină dacă (și după) ce-și înjosesc sau sfâșie așa-zișii prieteni din copilărie. Ei sunt moștenitorii Cartelor, ai Vopselurilor și Cernelii, ai Ceaiului și Cafelei, ai Sticlei, Mătăsii și ai Lemnului...

Povestea noastră începe cu un orfan. Când avea doar zece ani, Kel a fost luat de la orfelinat de Aristide Jolivet, căpitanul Escadronului Arcașilor, și adus la palat, ca să devină Prințul din Umbră al moștenitorului Aurelian. Cu ajutorul unui medalion vrăjit, tânărul putea lua înfățișarea lui Conor, înlocuindu-l pe acesta la evenimentele publice și private, astfel încât să țină otrăvurile și lamele ascuțite departe de pielea prințului din Castellane. Însă, cu timpul, după antrenamente intense și lecții de onorabilă purtare, Kel a ajuns să-l vadă pe Conor ca pe propriul frate, mai ales că împărțeau aceeași cameră, mă rog, atunci când viitorul rege nu era vizitat de vreo frumoasă curtezană. Dar a venit vremea când Conor trebuie să-și aleagă o soție, o prințesă care ar putea să aducă și mai multă prosperitate orașului-stat, și nu contează că el are alte planuri, fiindcă un simplu gest de nesupunere ar putea porni revolta.

            Așa cum era de așteptat, palatul se află pe deal. La poale, se întinde orașul, locul unde trăiesc negustorii și familiile nobiliare. Dar tot aici se regăsește și Labirintul, un soi de cartier întortocheat pe unde-și fac de cap hoții și ucigașii. Pe străzile sale găsești fel și fel de nemernici care-ți vând arme și droguri, ba chiar și prostituate (probabil bolnave) pe care, pentru câțiva bănuți de argint, poți să le lipești de pereții prăvăliilor mizerabile și dărăpănate. Peste acest loc domnește, din umbră, Prosper Beck, un infractor „cumsecade”, al cărui nume a reușit să-l pună-n gardă până și pe Regele Nelegiuiților. Acesta din urmă locuiește la marginea orașului, în Palatul Negru, și se deplasează doar în trăsura neagră cu roțile roșii, asemenea sângelui. Dacă Markus Aurelian este monarhul ales, prin vinele căruia curge sânge albastru, atunci Regele Nelegiuiților se prezintă drept al doilea conducător al Castellane-ului, ambii piloni ținând, prin deciziile și acțiunile lor, regatul în echilibru.

            Și tot în oraș, însă dincolo de zidurile interioare, îi găsim pe ashkari, un popor cândva nomad, singurii care mai practică o formă de magie. Odată cu Despărțirea, când regina lor s-a preschimbat în zeiță, distrugând toate artefactele și creaturile magice din lume și pedepsindu-i astfel pe Regii-Vrăjitori, ashkarii au fost nevoiți să-și părăsească pământurile, împrăștiindu-se în toate zările. Lin Caster face parte din neamul lor și își dorește cu orice preț să-și vindece cea mai bună prietenă, pe Mariam. Dar tămăduitoarea are acces doar la câteva descântece mărunte, care pot trata temporar unele boli. Însă, în timp ce-și vizitează unul dintre pacienți, primește o piatră magică, un artefact care o conduce (indirect) la Regele Nelegiuiților, acolo unde a ajuns, nu cu mult timp în urmă, și Prințul nostru din Umbră.

            Cronotopul romanului ne trimite în Antichitate, mai exact în Roma, numele monarhilor din Castellane fiind asociate cu cele ale împăraților romani. De asemenea, este prezent și un personaj (posibil) slav, Anton Petrov, care, dincolo de evidenta sugestie legată de piatra vrăjită, s-ar putea identifica cu Petru, piatra de temelie a Bisericii Creștine. La rândul lor, Ashkarii, prezenți ca David, Samuel, Rahel sau Mariam, reprezintă Poporul Ales, unele cuvinte din limba lor străveche fiind preluate chiar din ebraică. Lăsând factorul lingvistic deoparte, ei sunt practicanți ai magiei, aidoma cabaliștilor, și cei care așteaptă venirea Zeiței, în fiecare an, la sărbătoarea cunoscută și ca Învierea.

            Povestea Cassandrei Clare nu are prea multă acțiune, într-adevăr există episoade care-ți pun sângele în mișcare, însă tensiunea se acumulează pagină cu pagină, pregătindu-se să explodeze spre final. Nici Kel nu are prea multe ocazii în care să-și pună în valoare abilitățile, chiar dacă ni se vorbește de câteva ori despre cicatricile de pe trupul lui, rolul său fiind mai mult de înlocuitor, și nu de protector, încercând mai mereu să păstreze aparențele, ferindu-se de deciziile importante pe care le-ar putea lua, pe bună dreptate, doar prințul moștenitor. Trăgând linie, pe cât e de complexă, pe atât e de lejer de parcurs, putea să fie mai subțire cu vreo 200 de pagini, însă mi-a plăcut, m-a ținut captiv, și aștept cu interes și apariția celui de-al doilea volum al seriei, programat, conform Goodreads, pentru 1 ianuarie 2025.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 166 - Băieții din cimitir de Aiden Thomas

Titlu: Băieții din cimitir   

Serie: Băieții din cimitir (#1)

Autor: Aiden Thomas

Editura: ALICE BOOKS

Titlu original: Cemetery Boys (2020)

Traducere de Ioana Filat

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 408

Media pe Goodreads: 4,28 (din 88.936 note)

 

Romanul lui Aiden Thomas e (și nu e) un Fantasy. Deși are o componentă magico-religioasă în centru, un mecanism simbolic de la care se dezvoltă o intrigă complexă, accentul este pus în mare parte pe povestea protagonistului, pe identitatea lui de gen și relația cu ceilalți, îndeosebi, cu familia. Prin urmare, putem spune că avem de-a face cu un bildungsroman, cu o ficțiune curajoasă, plină de substanță și în filele căreia se găsește un îndemn la schimbare și, bineînțeles, acceptare. Ecuația bărbat-femeie și-a pierdut fundamentele, și, în ciuda constrângerilor creștine, cei excluși în sfârșit au ocazia să ia cuvântul, să se prezinte și să-și ceară drepturile. Mesajul unui singur individ reflectă o întreagă comunitate, marginalizată și cenzurată, care acum are șansa să-și scoată la lumină istoria, susținută de noile mișcări politice și culturale.

Brujos sunt „vrăjitorii” care, cu ajutorul unui portaje (de-obicei, un pumnal) taie legăturile ce-i mai țin pe pământ pe cei decedați. Brujas sunt soțiile și fiicele lor, tămăduitoarele, care, pentru a vindeca rănile trupești, dar și pe cele sufletești, se angajează ca infirmiere, asistente medicale sau psihologe. Yadriel este fiul lui Enrique și nepotul Litei, adică descendentul celei mai însemnate familii de Brujx. Dar băiatul nostru nu a avut parte de ritualul de inițiere, fiindcă nu îi este recunoscută identitatea de gen. Însă își dorește atât de mult să calce pe urmele strămoșilor, astfel încât, cu ajutorul verișoarei sale, Maritza, care îi cioplește propriul portaje, se strecoară în biserica din cimitir și se inițiază de unul singur în magia viilor și a morților, o ceremonie confirmată însăși de Santa Muerte.

Iar după ce verișorul lui este ucis, o moarte violentă pe care o simt toți Brujx în piept, și trupul, în ciuda căutărilor din zi și până-n noapte, nu este găsit, Yadriel vrea să-și testeze noile abilități, așa că îi cere spiritului lui Miguel să-și facă apariția. Dar, din greșeală, îl invocă pe Julian Diaz, băiatul rău al școlii, care, în mod straniu, a murit tot cu o zi în urmă. Și chiar dacă adolescentul nostru își dorește din tot sufletul să-l trimită pe Julian în lumea de dincolo, ca să-și repare mica eroare, tânărul răzvrătit nu vrea să plece, încă nu, până când nu se asigură că amicii lui sunt bine. Neavând de ales, Yadriel îl ia pe Diaz cu el acasă, unde încearcă să-l țină ascuns, ca să nu afle cumva familia sa că a dobândit, fără aprobarea necesară, puterile de brujo.

Cartea de față se încadrează, din toate punctele de vedere, în sfera literaturii LGBTQ+. Mai întâi, protagonistul este trans, un băiat latinx căruia familia îi refuză adevărata identitate, gen care, pe urmă, este aprobat chiar de Sfânta Moarte, adică de zeița supremă. În timp ce oamenii nu sunt pregătiți pentru schimbare și îl privesc pe Yadriel cu scepticism, transcendența îi face loc în sânul ei, recunoscându-l ca pe un fiu, și nu ca pe o fiică, ca pe un adevărat brujo. Apoi, personajul-oglindă, Julian Diaz, este gay, un lucru pe care îl susține fără rușine, luându-l ca o normalitate de la natură, ca pe un dat, neînțelegând lupta interioară a lui Yadriel. La rândul lui, omulețul nostru știe cine este, vrea să-i convingă și pe ceilalți, dar este afectat de remarcile celor din jur, în special de reacțiile (nu întotdeauna subtile) ale propriului tată.

Pe lângă „minoritățile” sexuale, este adusă în discuție și soarta hispanicilor.

Când dispare un individ latino, membrilor comunității le e frică să meargă la poliție, fiindcă albii ar putea descoperi faptul că sunt emigranți fără acte sau, mă rog, cu documente false. Astfel, cei care se află „în afara legii” pot fi deportați, lucru care se întâmplă adesea. Familii destrămate, mame și tați ce trăiesc zi de zi cu speranța că-și vor putea crește, în pace, copiii și soții și soți văduviți de societate. Aici, adică în Los Angelesul de est, se regăsesc persoane ale căror părinți sau bunici au venit din toate colțurile Americii, Cuba, Haiti, Columbia, Mexic... Ceea ce îi leagă, în afară de cutumele sociale, este tradiția, credințele străvechi la care nu au renunțat. Ei sunt, la un loc, urmașii incașilor, mayașilor și aztecilor, dar și ai creștinilor care au descoperit noile teritorii.

Cât despre dimensiunea fantastică, aceasta ia naștere dintr-un amalgam de credințe ce vizează trecerea spre viața veșnică, în cazul de față, spre Câmpiile Sfintei Morți. Aproape toată acțiunea cărții se desfășoară în perimetrul cimitirului, unde cei vii au grijă de mormintele și sufletele celor plecați, printre siluetele spectrale ale celor care nu sunt pregătiți să dea ochii cu marea zeiță. Astfel, povestea capătă și o latură gotică, fascinantă, și nicidecum înfricoșătoare. Ritualurile, chiar și prezențele fantomatice, au propriul farmec – un microcosmos efervescent care mișună în inima unei lumi care nu cunoaște magia. Acestea fiind spuse, trebuie să punem punct aici, fiindcă se apropie Dia de Muertos, când viii și morții se vor reîntâlni și vor dănțui printre hârci pictate și crăițe, adică ziua în care Julian va trebui să fi trecut deja hotarul, înainte ca sufletul lui să devină maligno.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 128 - Șase cocori stacojii de Elizabeth Lim

Titlu: Șase cocori stacojii  

Serie: Șase cocori stacojii

Autor: Elizabeth Lim

Editura: CORINTEENS (CORINT)

Titlu original: Six Crimson Cranes (2021)

Traducere de Simona Ștefana Stoica

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,25 (din 52.955 note)

 

Ca o scurtă introducere, înainte să trecem la romanul de față, este necesar să vă spun că în lumea întreagă există peste două sute de variante ale basmului cu Prințesa și Lebedele, dintre care noi, occidentalii, cunoaștem doar două cu de-amănuntul: „Cele șase lebede”, versiunea culeasă de Frații Grimm, și „Lebedele”, faimoasa poveste a lui Hans Christian Andersen. De asemenea, numărul fraților preschimbați variază, în funcție de registrul cultural, de la șase la unsprezece, iar într-o variantă indiană ajungem s-avem de-a face cu o sută unu de feciori blestemați. Deși în ambele povești menționate băieții se transformă în lebede, se regăsesc din nou situații în care tinerii sunt metamorfozați în porumbei, corbi sau gâște sălbatice. Dacă, în folclorul german, Eliza trebuie să croiască șase cămăși din Flori de Stea, în varianta daneză prințesa trebuie să culeagă urzici, pe care să le strivească cu picioarele pentru a obține firele cu care urmează să țeasă cele unsprezece cămăși fermecate.

Povestea noastră începe cu scenariul clasic: o împărăteasă moartă de câțiva ani buni, un împărat ce și-a luat o a doua soție, șase frați viteji și ageri la minte și o soră extrem de frumoasă (destinată să se căsătorească cu un lord de la Miazănoapte). Deși își iubește mama vitregă, Shiori, prințesa din Gindara, bănuiește că Raikama are un mare secret, așa că o urmărește într-o grădină ascunsă, unde consoarta imperială, după ce face câteva descântece, își dă la iveală chipul monstruos de vrăjitoare. Odată ce prinții sunt informați despre adevărata ei identitate, mama vitregă îi blestemă, transformându-i în șase cocori cu coroane stacojii. La rândul ei, Shiori cade pradă magiei negre, punându-i-se pe cap un blid din lemn de nuc, care să-i ascundă pe jumătate chipul și trăsăturile princiare, imposibil de îndepărtat. Însă asta nu e tot, pentru că ea nu mai are voie să vorbească, fiindcă, la fiecare cuvânt ce-i va părăsi buzele, un frate se va prăbuși mort, sugrumat sau mușcat de unul dintre șerpii Raikamei.

Elizabeth Lim nu ne spune un basm nou, ci cârpește o lume din mai multe povești deja cunoscute. Este evident că totul pornește de la narațiunea Lebedelor, însă putem întrezări și câteva fragmente din „Cenușăreasa”, „Fiica morarului”, „Frumoasa din pădurea adormită” sau chiar din „Scufița Roșie”. Fie că ne raportăm la universul creat ca la unul feeric, îndepărtat de realitate, construit pe o temelie magică, fie că putem regăsi o perioadă istorică reală și relevantă pentru acțiune, undeva între Ev Mediu și Renaștere, romanul rămâne în permanență undeva la graniță, fabulosul fiind ilustrat ca elementul dezechilibrator, ducând ori la victorie, ori la nesfârșita damnare. Preluând câteva modele înrădăcinate în memoria culturală europeană, autoarea își plasează istorisirea într-un cronotop asiatic, nu atât de exploatat. Așadar, pe lângă mitologia chineză, prezentă atât prin dragonii apelor din Regatul Subacvatic, cât și prin Munții Sfinți ai Curajului, în care sunt închiși demonii, foștii vrăjitori ce și-au încălcat jurămintele, putem observa și frânturi de simboluri specifice Japoniei, de la legenda celor O mie de cocori, până la basmul „Fata cu potirul pe cap”, înlocuit aici, așa cum am spus, de blidul din lemn de nuc.

Dar să nu pierdem din vedere firul principal... Shiori este exilată (paradoxal) la Miazănoapte, unde devine mai întâi  slujitoare într-un han sărăcăcios, iar pe urmă bucătăreasă la curtea unei familii de lorzi. Căderea ei, de la prințesă, la servitoare, nu e nimic mai mult decât o reîntoarcere la statutul fetei de rând, care, prin muncă și dedicare, va ajunge într-un final femeie, iar după aceea, mamă. Ei bine, nu putea să nu existe și aici o direcție feministă (și chiar nu sunt ironic de data asta). Prințesa nu vrea să se mărite cu cel sortit, de aceea fuge de la logodnă, ba mai mult, ea nu vrea să se căsătorească niciodată, pentru că se consideră o fire independentă. De altfel, muncile ei de Hercule au și un puternic caracter masculin. Nu se dedă doar la treburi ușoare, ci execută, oricât i-ar fi de greu, orice sarcină i se încredințează. Revenind... ca să-și salveze frații și să-și înfrângă mama vitregă, ea are nevoie de adevăratul nume al Raikamei și de o plasă de scântelar, o plantă cu țepi ascuțiți, prin care curge focul demonilor, ce păstrează atât modelul Florilor de Stea din basmul Fraților Grimm, cât și trăsăturile de urzică, din varianta scriitorului danez. De altfel, din alcătuirea ei face parte și sângele stelelor, și aici e clar o trimitere la prima ei dilogie, care, din câte am auzit (încă necitind-o), face parte din același univers.

Odată cu trecerea de la basm la Fantasy, moartea nu mai e ceva ce poate fi alungat prin magie, ci o fatalitate, cei plecați fiind duși pentru totdeauna. Oricât de optimist ar părea tonul cărții, umbra planează asupra personajelor la tot pasul, gravitatea simțindu-se cu fiecare răsturnare nefericită. Departe de casă, Shiori află că răul este mult mai puternic decât ar fi crezut, că există vrăjitori mai nemiloși decât propria mamă și că lumea pe care o știe este pe punctul de a se prăbușii în abisul demonilor. Dar, cu ajutorul lui Seryu, un nepot al Regelui-Dragon, ce-i cam face ochi dulci, și al lui Kiki, pasărea ei devotată de hârtie, prințesa se pregătește să se întoarcă în Gindara, ca să rupă o dată pentru totdeauna blestemul ce i-a schimbat destinul și i-a distrus familia.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 111 - Năpasta regilor de Jenn Lyons

Titlu: Năpasta regilor 

Serie: Cercul dragonilor #1 

Autor: Jenn Lyons

Editura: LEDA EDGE (CORINT)

Titlu original: The Ruin of Kings (2019)

Traducere de Monica Șerban

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 672

Media pe Goodreads: 3,83 (din 11.092 note)

 

Un High Fantasy ambițios, plin de acțiune și de personaje remarcabile, o aventură ce ne poartă pe mare, pe uscat și prin alte lumi, prin care defilează monștri, demoni, vrăjitori și vrăjitoare, Lorzi Moștenitori și sclavi, dragoni cu solzii duri ca oțelul și regi-zei ce și-au împărțit, din vremuri străvechi, lumea, dar și câteva divinități primordiale, ale căror planuri viclene pot fi înfăptuite doar prin mâinile unor muritori, nobili și războinici al căror viitor a fost scris deja în stele și-n soarele ce-și pierde strălucirea de la un deceniu la celălalt. Cu un stil asemănător oarecum cu cel al lui Robin Hobb și cu o premisă pe care o regăsim și la Brent Weeks, în trilogia „Îngerul nopții”, la care se adaugă puțin din intriga lui Peter V. Brett, din seria „Demon”, Jenn Lyons duce jocul fanteziei mai departe, asamblând din sute de fragmente un univers complex, în care legile sunt scrise de cei ce reușesc să supraviețuiască capriciilor umane și propriului destin.

De când se știe, Kihrin s-a ocupat cu furtișagurile, intrând prin efracție în casele celor bogați și făcând rost de bijuterii și alte obiecte de valoare, pe care să le vândă Burtosului pentru niște sume bune, care să le asigure lui și tatălui său, menestrelul orb, un trai decent. Însă la ultimul jaf, ceva nu a mers conform planului, fiindcă acolo se aflau încă trei străini, iar doi dintre ei erau în toiul unui ritual de invocare a demonilor. De aici, lucrurile escaladează cu viteza luminii, tânărul hoț de aproape șaisprezece ani, după câteva evenimente neprevăzute, este identificat drept un Lord Moștenitor al Casei D’Mon, cea mai puternică familie regală din Imperiul Quur. Însă Kihrin nu-și dorește poziția pe care i-o oferă soarta, așa că decide să se întoarcă la vechea lui viață. Dar asta nu este posibil, fiindcă viitorul său face parte dintr-o profeție, conform căreia nu doar că va deveni Lord, ci va aduce însuși sfârșitul lumii.

Universul creat de Jenn Lyons funcționează după o schemă binară, fiind împărțit în două dimensiuni complementare. De partea tangibilului, se află realitatea, destul de modificată, dar cu repere exacte și ușor de identificat. Dincolo, în locul în care domnește zeița Thaena, se întinde pustiul morții, locul unde ajung sufletele la sfârșitul existenței, sălașul spiritual din care, dacă primesc aprobarea divinității, se pot întoarce în trupuri noi, trecând printr-un proces ambiguu de metempsihoză. Între cele două, ca un râu ce desparte două maluri, se regăsește magia, o energie care poate fi observată doar de cei înzestrați sau antrenați să vadă dincolo de Primul Văl. De asemenea, există opt zei principali, opt dragoni și opt Case Regale, la care pe parcursul istoriei s-au adăugat încă patru mari familii. Și, înaintând cu lectura, începem să ne facem o idee vagă despre geneza lumii și a planetei (fiindcă există și elemente cosmice în joc) și să vedem de unde a pornit dezechilibrul, pentru că intrigile au început, de fapt, cu mii de ani în urmă.

Cartea noastră se prezintă ca un raport către împărat, ce se transformă odată cu primul capitol într-o poveste istorisită de două personaje. În punctul de plecare, Kihrin se regăsește închis în temniță, iar Talon, demonița-imitator capabilă să-și schimbe înfățișarea, are grijă de prizonierul ei, până în ziua în care acesta urmează să fie executat. Narațiunea se transformă într-o mărturisire de ambele părți, Talon comunicându-ne ce s-a întâmplat de când eroul a descoperit cine e cu adevărat și cum a ajuns pe corabia de sclavi, iar Kihrin împărtășindu-ne cum a fost vândut unei secte religioase și cum a ajuns pe urmă înapoi în Quur, adică în situația și locul în care se găsește în prezent. Urmărind ambele perspective, ajungem să ne completăm cunoștințele, punând fiecare piesă acolo unde trebuie pentru a întrezări imaginea de ansamblu.

Pământul imaginat de Jenn Lyons este unul bogat în rase și creaturi fantastice. Pe lângă cei ce trăiesc în orașe, se mai regăsesc și vantéii, cu frumusețea lor ieșită din comun și coloritul deosebit al pielii, dintre care ies în față câțiva luptători ageri și foarte puternici. Cât despre monștri, autoarea merge pe reactualizarea unor figuri mitice, de la dragonii scuipători de foc, până la legenda Scilei și Caribdei, completată de abisul din mijlocul oceanului. De altfel, avem acces și la Mitul lui Orfeu, refăcut, așa cum cer contemporanii, prin figura unei femei ce-și salvează iubitul din ghearele zeului din Infern. O mulțime de personaje, genealogii pe care ar fi mai bine să le treci pe hârtie, amulete, arme magice, săbii legendare și sulițe din argint, eroi și tirani, heterosexuali și gay – toate elementele clasice și moderne aduse la un loc, îmbinate într-un mozaic care te poartă peste mări și oceane, dincolo de munți și câmpii, aruncându-te în mijlocul bătăliei în care muritorii și zeii se-ntrec în comploturi, pentru a ieși cu mâinile curate din războiul ce se-ntrevede la orizont.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 110 - Assassin’s Creed. Valhalla. Saga lui Geirmund de Matthew J. Kirby

Titlu: Assassin’s Creed. Valhalla. Saga lui Geirmund 

Autor: Matthew J. Kirby

Editura: PALADIN

Titlu original: Assassin’s Creed Valhalla: Geirmund’s Saga (2020)

Traducere de Mihai-Dan Pavelescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,99 (din 253 note)

 

Mă bucur să observ că în ultimul timp jocurile video nu mai sunt la fel de blamate de către publicul senior și că și-au găsit loc, încet-încetișor, în cultura contemporană, alături de cărți, filme și artă grafică. Fenomenul nu e deloc nou, doar că i-a luat câțiva ani să fie băgat în seamă și etichetat așa cum era nevoie. Dincolo de structura de gaming, unele dintre acestea au o poveste originală, adeseori complexă și foarte bine argumentată, iar aici nu pot să nu scot în evidență seriile „Grand Theft Auto”, cu gangsterii ei înarmați până-n dinți și dornici să verse cât mai mult sânge în timpul jafurilor, și „FarCry”, o odisee grafică ce te poartă de la un arhipelag misterios din mijlocul oceanului Pacific, până într-un univers preistoric, unde trebuie să-ți păzești tribul și să nimicești cât mai mulți sălbatici rivali, călare pe mamuți. Însă marea schimbare a venit odată cu „The Witcher”, jocul video care a dus atât la traducerea și promovarea romanelor lui Andrzej Sapkowski în întreaga lume, cât și la serialul de pe Netflix, extrem de apreciat de publicul cinefil.

Făcând o trecere bruscă la subiect, pe lângă seriile enumerate mai sus, franciza „Assassin's Creed” a avut un succes uriaș pe toate planurile. De la Renașterea Italiană, până la Revoluția din 1789, de la odiseea grecilor, până la invaziile vikingilor pe teritoriile saxone, proiectul a încercat (și încă încearcă) să cuprindă diverse perioade și evenimente istorice, pe care să le adapteze în principal sub forma jocurilor video, dar și a filmelor și, tot mai des în ultima vreme, a unor romane de succes. Fie că vorbim despre Oliver Bowden sau despre Matthew J. Kirby, ambii autori au încercat să transpună pe hârtie narațiunile din spatele mijloacelor vizuale, redând, într-o manieră autentică, ficțiunea istorică și fantastică care stă la baza tuturor acestor serii. Și astăzi, pentru că de curând a apărut și la noi „Valhalla”, avem ocazia să vorbim despre „Saga lui Geirmund”, adaptarea textuală a jocului cu același nume, care, ca să lămurim treaba odată pentru totdeauna, nu face parte din seria „Ultimii descendenți”.

Cunoscuți drept Hel-hide (pieile iadului), din cauza trăsăturilor faciale și tenului închis la culoare, Geirmund și Hamund sunt cei mai viteji frați de la Curtea tatălui lor, regele Hjorr. Hamund este un fiu supus, și tot ce-și dorește e ca părinții lui să fie mândri de realizările sale, chiar și atunci când încalcă regulile și ajunge să fie rănit grav la braț într-o confruntare cu o haită de lupi. Spre deosebire de geamănul său, Geirmund visează la mai mult, la o oaste pe care s-o conducă și la un regat pe care să-l stăpânească după bunul plac. Iar atunci când un trimis își face apariția la Curtea regelui Rogalandului și-i cere acestuia oameni care să se alăture armatei lui Halfdan pentru a cuceri ținuturile saxone, Geirmund profită de ocazie și se îmbarcă pe una dintre corăbiile danezilor, dornic să-și facă un renume și să verse cât mai mult din sângele viitorilor săi inamici.

Ajuns în tărâmul de dincolo de mare, bravul nostru erou începe să vadă lucrurile cu alți ochi și să pună sub semnul întrebării actele de cruzime pe care le săvârșesc, cu o poftă imposibil de ostoit, războinicii din Nord. Odată cu ciocnirea celor două culturi, danezii, din cauza caracterului lor vicios, cad în postura diavolilor, care, prin foc și sânge, au dezlănțuit Iadul pe Pământ. De cealaltă parte, îi găsim pe creștini, care, chiar și atunci când sunt supuși la cele mai îngrozitoare torturi, nu renunță la zeul lor, o divinitate care nu pierde vremea ca să-și facă apariția și să îndrepte lucrurile. Invadatorii ucid pentru faimă, pentru viitoarele regate și pentru a-și asigura un loc în Valhalla. Saxonii luptă pentru a-și păstra teritoriile, pentru a-i stârpi pe barbari și pentru regele lor, Alesul lui Dumnezeu. Primii vor să-și clădească regate, ceilalți doar să-și trăiască restul vieții în pace, sub un monarh drept și curajos.

Fiind un luptător onorabil, la fel ca faimosul său bunic, care, dacă n-ar fi fost ucis mișelește, poate c-ar fi ajuns să-și civilizeze poporul, Geirmund își continuă drumul inițiatic cu scutul și spada, ucigându-i doar pe cei care dau semne de revoltă. În timp ce normanzii îi privesc pe călugări ca pe niște morți vii care-și duc de nebuni zilele închiși într-un mormânt pe care chiar ei și l-au ridicat, protagonistul încearcă să-i înțeleagă pe străinii în rase, să comunice cu ei și să-și însușească gândirea celor ce-și sacrifică viața pentru un scop măreț. În Valhalla, unde fiecare războinic are banca lui și va bea mied din cupele lui Odin, pot ajunge doar cei mai de seamă dintre luptători, cei ce vor muri, așa cum se cuvine, cu spada în mână. Însă în Împărăția cea de Sus vor ajunge doar creștinii, aceia care vor trece prin taina botezului.

            Anglia, acum un ținut aflat într-un continuu război, este ilustrat ca un teritoriu multicultural, locuit în prezent de britani și saxoni, dorit de vikingi, dar prin care încă se pot observa clar mărețele drumuri romane. Astfel, peisajul nostru se modifică constant de la cetăți libere și asediate, la ruine ce aduc a Colosseum și mănăstiri dărâmate și incendiate. De asemenea, există și aici, ca în celelalte proiecte „Assassin's Creed”, un obiect magic, nu un Măr din Eden, nu un Trident al lui Neptun, ci o brățară vrăjită, creată de un fierar legendar, un soi de entitate între zeu și muritor. Dincolo de toate acestea, romanul constituie o ficțiune istorică plină de acțiune și violență, de oameni bravi și răufăcători, de încleștări puternice și strategii militare, de tot ce ar trebui să aibă o carte bună, pe care s-o recomanzi cu încredere persoanelor din jur, perfectă atât pentru fanii jocurilor video, cât și pentru cei ai prolificei serii „The Saxon Stories” (Ultimul regat), a lui Bernard Cornwell.

COMANDĂ CARTEA