Titlu: Fecioarele
Autor: Alex Michaelides
Editura: Litera
Titlu original: The Maidens (2021)
Traducere de Dana-Ligia Ilin
Anul apariției: 2021
Număr pagini: 384
Media pe Goodreads: 3,74 (din 28.906 note)
Sincer, nu mă aşteptam să citesc un roman atât
de bun. Aveam un presentiment că cel de-al doilea volum al lui Alex Michaelides
va fi un eşec total. Mă gândeam că autorul a dat de faimă, iar, în consecinţă,
nu se va axa aşa de mult pe poveste, totul devenind o chestiune comercială. Nici
că puteam să mă înşel mai tare…
Un investigator prea raţional, un criminal care
pare să ucidă cu sânge rece şi foarte calculat şi o atmosferă ce ne poartă înapoi
în timp, într-un loc şi într-o perioadă în care crima era justificată, iar
oamenii erau doar nişte pioni ai sorţii – despre asta este cartea lui Alex
Michaelides, un maestru al scrierii care mi-a aruncat suspiciunile în aer a
doua oară.
„Fecioarele” e un thriller foarte bine
realizat, în care vechile mituri din Grecia Antică se împletesc cu psihanaliza,
redând o poveste pe cât de originală, pe atât de incitantă. Pe de o parte,
roman de suspans, pe de alta, un text despre întunericul din psihicul uman,
cartea de faţă a reprezentat o lectură fascinantă, plină de personaje bizare –
un potpuriu de figuri şi de imagini a căror vitalitate ia naştere din moarte şi
ajunge, în final, să se întoarcă tot în negura din care a fost plămădită.
Edward Fosca este profesor de tragedie greacă
la Cambridge şi e unul dintre cei mai iubiţi oameni ai colegiului. El este atât
de îndrăgit, încât îşi are propriul cult de studente, care sunt cunoscute drept
„Fecioarele”. Se pare că inteligenţa şi carisma l—au dus foarte departe, oferindu-i
un loc de seamă atât între studenţi, cât şi între intelectualii locului. Însă
faima îşi are şi ea punctele slabe, iar atunci când una dintre tinere este
găsită moartă, lucrurile o iau razna, iar cineva este sigur că Fosca e vinovat
de crimă. Acel cineva este Mariana Andros, o psihoterapeută care, odată ce află
despre evenimentul cumplit, vine, cât poate de repede, la universitate, pentru
a avea grijă de nepoata ei, Zoe. Nu doar că fata ucisă era prietenă bună cu Zoe,
aceasta făcea parte şi din aşa-zisul cult al „Fecioarelor”, lucru care
confirmă, într-un fel sau altul, apartenenţa lui Edward Fosca la delict.
La fel ca în cazul primului roman al lui
Michaelides, nici aici nu avem un detectiv în rolul principal, ci un terapeut
care încearcă să-şi pună la contribuţie cunoştinţele, pentru a elucida un
mister complex. Mariana nu este un specialist care lucrează cu indicii fizice,
ea se axează, în special, pe psihicul uman şi pe traumele care ar putea duce la
o crimă atât de oribilă. În viziunea ei, nu există criminal fără scrupule, ci o
minte bolnavă care, la un moment dat, a luat contact cu violenţa, iar acum a
ajuns să o folosească, pentru a-şi duce la sfârşit planurile. Însă instinctul
raţional al Marianei nu o face decât să meargă orbeşte într-o singură direcţie,
fiind sigură că Edward Fosca e criminalul. Nu pot să vă dezvălui dacă asta e
adevărat sau nu, însă, după cum ştim cu toţii, romanele poliţiste nu încep
niciodată cu ucigaşul.
Mi s-a părut că povestea de faţă constituie o
farsă imensă la adresa cititorului. De la început avem un investigator şi un
presupus vinovat, nu mai e nevoie decât de nişte indicii valide care să lege
povestea, urmând ca Fosca să fie aruncat în temniţă. Un aspect interesant e că
profesorul de tragedie antică nu e singurul pe care autorul l-a înzestrat cu
trăsături culpabile. Mai există câteva personaje care ar putea foarte uşor să
fie plasate în poziţia de ucigaş, datorită unor detalii minore, pe care
naratorul le plasează în diverse locuri din poveste.
Însă
lucrul care face din acest volum o lectură fascinantă este aura elină care
învăluie locul şi personajele. Crimele nu sunt simple crime, ele constituie
jertfe umane aduse unei zeiţe păgâne, o figură răzbunătoare pe care Hades a
răpit-o în Infern. Cultul „Fecioarelor” poartă imaginea Persefonei, iar din
această cauză, omorurile nu doar că sunt justificate, ci capătă şi un caracter
sacru. În plus, locul, fiind o universitate, este perfect pentru reînvierea
unei tradiţii străvechi, tinerele fiind iniţiate în viaţă şi în moarte, cu
scopul de a lua contact cu necunoscutul sau cu „misterul”, aşa cum i se spunea,
în antichitate, la Eleusis.
. Ştiu ce a reprezentat „Pacienta tăcută”,
însă, credeţi-mă, romanul de faţă este de zece ori mai bun şi mai puternic. Aşa
că sfatul meu este să puneţi cât mai repede mâna pe carte şi să vă bucuraţi de
o poveste excepțională, care se va juca, în continuu, cu mintea voastră, urmând
să vă proiecteze într-un deznodământ incredibil și răvășitor.
