ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Thriller. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Thriller. Afișați toate postările

vineri, 1 martie 2024

Recenziile lui Gică 169 - Anna O de Matthew Blake (CRIME CLUB)


Titlu: Anna O

Autor: Matthew Blake 

Editura: TREI

Titlu original: Anna O. (2024) 

Traducere de Alunița Voiculescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 528

Media pe Goodreads: 3,52 (din 5.273 note)

 

            Astăzi, după exact o lună de la lansare, a venit vremea să vorbim despre „Anna O”, cartea supranumită, dinainte de apariție, Thrillerul Anului 2024. Dincolo de laudele agenților literari și editorilor din lumea întreagă, romanul lui Matthew Blake reprezintă un Crime complex, cu o componentă psihologică puternică, exploatată la maximum în cele 528 de pagini – un potpuriu în care fiecare frază scrisă sau rostită prin vocile personajelor poate ilustra un adevăr absolut sau (cel mai adesea) o minciună (ne)vinovată. Inspirându-se din celebrele thrillere ale deceniului trecut, precum, „Pacienta tăcută”, de Alex Michaelides, sau „Înainte să adorm”, de S.J. Watson, autorul britanic reinventează formula, aducând laolaltă genul Mystery și drama psihologică, țesând astfel un roman plin de răsturnări de situație și  suspans.

            Victimă sau ucigașă? Cine este, de fapt, Anna O? Ei bine, singurul care ar putea descoperi răspunsurile la aceste întrebări este Dr. Benedict Prince, specializat în insomnie și parasomnie, de la Abație, celebra Clinică a Somnului. Și asta numai dacă va reuși s-o trezească pe Anna Ogilvy, care doarme de aproape patru ani, după ce și-a ucis cei doi prieteni, cu douăzeci de lovituri de cuțit, într-una dintre nopțile în care se aflau la Fermă, complexul de cabane de la marginea pădurii. Nimeni nu știe de ce ar fi recurs femeia la un astfel de gest, însă dovezile vorbesc de la sine, mai ales sângele victimelor, descoperit pe arma crimei, pe care s-au găsit, de altfel, doar amprentele Annei. Dar Dr. Prince crede în noua lui teorie și este sigur că, prin stimulări senzoriale intense și repetate, va reuși s-o trezească, chiar dacă revenirea ei la realitate ar putea s-o condamne la ani buni de închisoare.

            Personajele ca personajele, însă cel mai interesant element al romanului mi s-a părut Abația. Clinica Somnului este locul unde vin toți oamenii care suferă de afecțiuni nocturne, și cei bogați, jurnaliști faimoși și vedete de televiziune, dar și cei necunoscuți, pacienții de rând, care petrec aici zile, săptămâni și/sau luni din viață. Chiar dacă există o aripă VIP, dereglările psihice și hormonale le conferă tuturor același statut, fiind tratați de aceiași medici și administrându-li-se, în funcție de caz, aceeași medicație. Unii nu se mai pot trezi din somn, alții nu pot închide ochii nici măcar pentru o clipă, și tot aici se tratează și cei care suferă de parasomnie, adică de somnambulism. Dintre toți, aceștia din urmă sunt cu adevărat periculoși, fiindcă acționează atunci când conștientul nu este activ, și din cauza asta nu pot fi sancționați în niciun fel pentru faptele pe care le săvârșesc în timp ce dorm.

            Și fiindcă Anna și-a ucis amicii (cel mai probabil) în timp ce dormea, ar putea să scape „cu mâinile curate”, dar mai întâi  e necesar ca ea să se trezească. Poate că pentru ea lumea stă în loc, dar evenimentele au ritmul lor, astfel încât ceilalți oameni, neimplicați în anchetă, au ales ori să o disculpe, ori să o acuze. Cei care îi iau apărarea vorbesc despre Frumoasa Adormită, iar acuzatorii, despre Anna O. Astfel, persoana care nu poate nici să se scuze, nici să mărturisească, primește din start două identități, prin două discursuri pasive, contradictorii, alocate de societate. Dar pentru a descoperi adevărul trebuie să ai acces la trecut, la interacțiunile sale directe și indirecte cu prietenii și familia, fiindcă nucleul traumelor s-a declanșat cu mult timp în urmă, și numai un specialist în psihanaliză ar putea să descopere factorul perturbator, înaintând spre prezent, identificând fiecare episod problematic și decisiv, ajungând în final la Fermă, la scena crimei, în momentul și locul în care tensiunea a dat pe dinafară.

            Pe cât e de stufoasă, pe atât e de ușor de parcurs datorită capitolelor scurte, și chiar dacă pare, la prima vedere, plină de simboluri și semnificații (chiar este), lectura curge liber, teoriile și practicile psihologice și psihanalitice fiind explicate pe parcurs. Te ține în priză de la primele pagini, întrebările nu precupețesc să apară și, chiar dacă pornești de la prezumția că Anna Ogilvy e nevinovată, aștepți cu interes să afli ce s-a întâmplat, cu adevărat, în acea noapte. De altfel, te atașezi repede și de protagonist, pe care ajungi ori să-l îndrăgești, ori să-l disprețuiești. Și așa am ajuns la sfârșitul basmului, dar nu știm încă dacă Prințul va reuși s-o trezească pe Frumoasa Adormită. Ce spuneți? Oare e cazul să ne pregătim pentru un final sângeros, așa cum ni s-a promis în prolog? Sau credeți că vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți?


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Matthew Blake:

Biblioteca lui Liviu

Falled

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea



marți, 27 februarie 2024

Fragment în avanpremieră: Mlaștina Rece de Liza Marklund


Mlaștina Rece

Al doilea volum din seria Cercul polar 

Liza Marklund  

Titlu original: Kallmyren

Limba originală: suedeză

Traducere: Alin-Daniel Dragomir

ISBN: 978-606-40-2192-2

Format: 130x200mm, paperback cu clape

352 pagini


O intrigă generoasă, cu o mulțime de surprize. – Dagensny Heter

 Un bilet lăsat pe masa din bucătărie: „Iubitule, culeg niște mure arctice. Simt că trebuie să ies din apartament. Markus este la Karin.“ Și în colțul din dreapta jos, steluța cu cinci vârfuri, emblema ei.

Helena nu s-a mai întors acasă, deși fetița ei a fost găsită abia respirând în Mlaștina Rece. Iar Wiking Stormberg nu și-a mai revenit după dispariția soției. A trăit doar pentru copii și serviciul lui din poliția din Stenträsk, și a devenit obsedat de mlaștini. După zeci de ani, fiul lor primește o scrisoare, o amenințare sau poate un avertisment, cu scri­sul de mână al Helenei și steluța în cinci colțuri.

Wiking începe să se întrebe dacă nu cumva înnebunește, dacă vede fantome sau dacă o forță din afară îi amenință familia. Și dacă da, despre cine sau ce este vorba?

Mlaștina Rece este un roman captivant, în care ne reîntâlnim cu Wiking Stormberg, șeful poliției din Stenträsk, un mic orășel din Norrbotten — un peisaj pe care Liza Marklund îl cunoaște din copilărie și în jurul căruia a creat o poveste de suspans care-ți taie suflarea. – Afton Bladet

Mlaștina Rece nu e doar un roman crime bun, ci demonstrează și că Marklund este o povestitoare minunată.  Verdens Gang

Mlaștina Rece este extrem de plină de tensiune, iar Liza Marklund dă dovadă de talent stilistic și dramatic când împletește și o poveste secundară cu totul neașteptată.  Dagensnyhete

Marklund arată de ce e în stare cu adevă­rat (…) În Mlaștina Rece, a recurs la toată experiența de la romanele crime anterioare. A combinat-o cu ambiția pe care a afișat-o cu îndrăzneală în ultimele două romane și a reușit să creeze o atmosferă de suspans și compasiune  tot ce-și poate dori un cititor de crime. – Stavanger Aftenblad

Liza Marklund în cea mai bună formă! Un roman de suspans excepțional. – Adresseavisen

 

FRAGMENT

 

După ceremonia de deschidere din aulă, care într‑adevăr se afla în clădirea numărul 16, cursanții se îndreptară spre sălile lor de curs și primiră lista cu bibliografia de consultat. Wiking încerca să îi studieze pe ceilalți studenți, mai ales pe fete, fără a fi prea evident. Frank nu avea astfel de rețineri.

— Uită‑te la gagica aia, Doamne, oare cum o cheamă? spuse el atât de tare încât probabil că fata auzi.

— Anna Månsson, răspunse Mats cu voce joasă.

— E de nota 10, a naibii.

Anna Månsson aruncă o privire în direcția lor și își dădu ochii peste cap. Frank zâmbi larg.

Clasa nu era atât de omogenă pe cât își închipuise Wiking. Credea că se va remarca prin accentul său de Norrland și diploma sa de licență, iar ceilalți vor fi cu toții niște băieți rași în cap de vreo 20 de ani din zona Stockholmului. Dar nu era deloc așa. Mats avea 26 de ani, era din Linköping și era locotenent în armată. Se înscrisese în școala de poliție pentru a obține permisie și a putea locui cu iubita lui, care studia medicina la Institutul Karolinska. Frank era născut în zero‑opt1 și locuia oficial cu bunica sa în Kungsholmen.

— Dacă stau suficient timp înregistrat la adresa asta, pot prelua contractul de închiriere, spuse el, vorbind de parcă ar fi câștigat la loterie.

Asta se întâmpla înainte ca Wiking să înțeleagă cât de incomprehensibil de complicată și de nedreaptă era piața imobiliară din Stockholm.

Frank era jurnalist de profesie și un binefăcător incurabil. După trei ani petrecuți la unul dintre ziarele de seară, decisese să își schimbe perspectiva și să facă „ceva semnificativ“, după cum spusese chiar el. Mai mulți colegi din clasă aveau un trecut similar. Anna Månsson, de exemplu, era asistent social, iar prietena ei, Linda, era profesoară. Faptul că Wiking avea o diplomă în inginerie mecanică de la Universitatea Tehnologică din Luleå era mai degrabă norma decât excepția.

— Ce era în neregulă cu a fi inginer mecanic? întrebă Frank într‑o seară, după o lungă prelegere despre metodele fascinante de lucru din domeniul presei de seară.

Erau în apartamentul imens al bunicii sale, construit la cumpăna secolelor, de pe Scheelegatan, și beau bere, el, Frank și Mats: bunica sa mai avea o casă în Marbella, unde își petrecea iernile.

Wiking nu mai văzuse niciodată o asemenea locuință. Tavanul era acoperit cu muluri cu viță‑de‑vie și flori, avea sobe de teracotă imense, care sclipeau în fiecare cameră. Pereții aveau lambriuri și șiruri de tablouri cu rame groase. Ferestrele cu șprosuri de câțiva metri ajungeau până în tavan. Se numea Jugendstil.

Wiking trăgea de un colț desprins al etichetei de pe sticla de bere.

— Am aplicat mai mult fiindcă a vrut amicul meu Krister, spuse el. Dar a renunțat după un semestru și s‑a mutat în Täby cu iubita lui. Eu, mda, am rămas.

— Dar de ce polițist? insistă Frank.

— Tatăl meu e polițist. Tatăl lui a fost procuror.

— Uau, exclamă Frank. Ești un adevărat deschizător de drumuri.

Mats și Marina lui locuiau într‑un apartament micuț de studenți din Solna. Troica se întâlnea rar acolo, deoarece Marina era mereu ocupată cu studiul și avea nevoie de liniște. Era o tipă serioasă, cu părul negru și ochii ageri, lui Wiking i se părea că nu‑i scapă nimic. Îi plăcea de ea. Ea și Mats erau împreună încă din primul an de liceu.

— O să facem copii când termină cu rezidențiatul, declară el.

— Vă notați babardeala și în calendar? întrebă Frank.

Mats permise umbrei unui zâmbet să îi străbată fața. Fusese cât de aproape putuse să ajungă de un râs forțat.

— Cred că o fac mai des decât tine, spuse el.

— Doar o chestiune de timp, zise Frank. Sunt cu ea pe jumătate în Anna Månsson.

Wiking se prefăcu că are o criză de tuse.

În fiecare după‑amiază, troica se antrena împreună. Sală, volei, apoi alergau. Mats era alergător de distanță lungă, Frank era sprinter. Wiking prefera mai degrabă să alerge după un puc sau o minge, dar aici învățase să alerge și atât. În plus, mergea cu bicicleta zilnic între școală și Tensta, ceea ce îi dezvoltase rezistența. Seara, lua adesea linia albastră a metroului până la primărie și mergea pe jos până la Frank, pe Scheelegatan.

Într‑o seară, în timp ce se îndrepta spre casă după un antrenament intens la piscina de la poliție, dădu peste un grup de adolescenți în centrul cartierului Tensta. Erau cinci și se putea presupune că familiile lor proveneau din vreo țară din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord. Băieții făcură un cerc în jurul lui, iar liderul lor se puse în fața lui.

— Frate, spuse liderul, cu voce joasă și hotărâtă, cât e ceasul?

Wiking se uită la ceasul său de mână.

— Al meu arată 22:55, dar e de fapt numai 22:50, răspunse el, întinzându‑și încheietura mâinii ca să‑i arate conducătorului găștii.

— L‑am dat înainte cu cinci minute pentru a avea o mică marjă. Dacă vreți să luați trenul spre oraș la 22:57, probabil că îl prindeți.

Puși în gardă, toți cei cinci băieți îl priveau cu ceva ce putea fi descris aproape ca un soi de neîncredere.

— De fapt, e posibil să și întârzie un pic, continuă Wiking. SL nu pare să fie obișnuit cu zăpada. Destul de ciudat, fiindcă și aici, mai la sud, e iarnă în fiecare an.

Băieții schimbară priviri între ei. Wiking făcu un semn cu capul spre chioșcul din spatele liderului.

— Mă gândeam să‑mi iau o napolitană Kex înainte să plec acasă, explică el, și se va închide în curând. Deci, dacă nu vă supărați…

Liderul se întoarse și se uită uimit spre chioșcul Pressbyrån, de parcă nu l‑ar fi remarcat niciodată până atunci. Apoi se întoarse din nou spre Wiking și făcu un pas într‑o parte. Ceilalți băieți ezitară o clipă, apoi îl lăsară și ei să treacă.

— O seară plăcută să aveți, le ură Wiking, își cumpără napolitana și se îndreptă spre camera sa închiriată.

Abia mai târziu realizase că, cel mai probabil, grupul de băieți voia să‑l jefuiască.

Frank, care insistase ca el să se tundă — „Nu poți să te prezinți cu chică“ — îl echipase și cu o geacă bomber neagră și o pereche de bocanci negri Doc Martens. Între timp, bandele din jurul stației de metrou se obișnuiseră cu el și îi răspundeau cu ezitare la saluturi, chiar dacă arăta ca un skinhead.



 Liza Marklund este jurnalistă și scriitoare suedeză. A publicat zece romane în seria Annika Bengtzon, care i-a adus faima internațională. Este, de asemenea, coproprietara Piratforlaget, a treia mare editură din Suedia, și scrie pentru ziarul Expressen. A fost reporter de investigații timp de zece ani și a realizat numeroase documentare TV, subiectele abordate fiind în special drepturile copiilor și ale femeilor. Din 2004 este ambasador UNICEF. Romanul Mlaștina Rece a fost nominalizat la premiile Storytel (Cel mai bun roman de suspans), Suedia, 2023; Mofibo (Cea mai bună operă de ficțiune tradusă a anului), Danemarca, 2022; Adlibris (Best Crime Fiction), Suedia, 2022. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: Explozii în Stockholm (recompensat cu Polonipriset și Debutantpriset), Fundația Paradis, Studio 69 (Swedish Union’s Award), Testamentul lui NobelPe viațăLupul RoșuUn loc sub soareFerma de perle negre și Cercul polar.

luni, 26 februarie 2024

Recenziile lui Gică 168 - Codul Katharina de Jørn Lier Horst (CRIME CLUB)


Titlu: Codul Katharina  

Serie: William Wisting (#12) Dosare enigmatice (#1)

Autor: Jørn Lier Horst

Titlu original: Katharina-koden (2017)

Traducere de Ivona Berceanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,94 (din 5.551 note)

 

„Găsi fotocopia și o analiză din nou. Trei linii ușor curbate împărțeau foaia, formând două coloane. În partea de jos, era trasată o linie orizontală. Pe restul foii de hârtie se găseau o serie de numere. Cifra 362 era încercuită și scrisă de două ori. Același lucru era valabil și în cazul cifrei 334. La fel, cifra 18 fusese și ea scrisă de două ori și era înconjurată de un pătrat. În rest, pe pagină erau împrăștiate mai multe numere: 206, 613, 148, 701, 404, 49. Cel mai interesant aspect al mesajului criptic consta în faptul că pe o parte a foii de hârtie fusese desenată o cruce, adică două linii perpendiculare, dintre care una puțin mai lungă decât cealaltă, ceea ce dădea impresia unei cruci. Iar și iar, pixul cu pastă neagră fusese plimbat înainte și înapoi, până când foaia aproape că se rupsese.”

Au trecut aproape 25 de ani de la dispariția Katharinei Haugen, însă  inspectorul-șef William Wisting  nu poate renunța la vechiul caz. La fiecare „aniversare”, scoate din dulap cele trei cutii cu probele anchetei și le reanalizează, sperând, tot mai atent la detalii, să găsească cheia misterului. Însă există prea multe necunoscute... Dacă femeia a plecat de bunăvoie, de ce nu și-a luat cu ea și valiza în care se aflau, parcă intenționat aranjate, zece perechi de ciorapi, zece chiloți, cinci sutiene, zece tricouri, cinci perechi de pantaloni, cinci pulovere, cinci bluze și haine sport. Din nou, numere... Și de ce a lăsat în urmă un buchet cu paisprezece trandafiri? Erau pentru ea sau pentru altcineva? Iar întrebarea care-i macină pe toți... Cum poate fi descifrat codul Katharinei? Dacă a fost, într-adevăr, ucisă și dacă crucea indică locul, atunci e posibil ca ea să-și fi marcat, dinainte, mormântul?

Principalul suspect a fost (și este în continuare) Martin Haugen, soțul dispărutei și un prieten apropiat de-ai lui Wisting. Și în fiecare an omul nostru îi face o vizită, ca să vadă cum îi merge, dar, mai ales, ca să-l descoase iarăși și iarăși, cu speranța că Martin va scăpa vreo informație esențială pe care a ținut-o ascunsă de poliție atâta timp. Însă de data asta el nu e acasă, lucru straniu, iar inspectorul stă puțin pe gânduri dacă să-l declare sau nu dispărut. Dar nu e cazul... Povestea ia o turnură interesantă atunci când la secția de poliție se prezintă agentul Adrian Stiller, de la Kripos, care vrea să creeze un grup special de investigatori, ce urmează să se ocupe de cazurile vechi neelucidate. Și prima anchetă pe care au vizat-o este, evident, cea a dispariției Katharinei, fiindcă amprentele soțului ei au fost descoperite pe ziarul din care s-au decupat cuvintele din scrisoarea de răscumpărare din cazul Nadiei Krogh, o tânără care a fost răpită în urmă cu 26 de ani.

            Așadar, avem două dispariții și un suspect. Și dacă știi cine e vinovatul, atunci cum procedezi ca să-l faci să mărturisească? Pentru început, îi vorbești din nou și din nou despre nefericitul eveniment. Așa cum spune și Wisting, nimeni nu poate să țină ascuns un secret care-l macină pe interior. Aici nu e vorba de criminali cu sânge rece, fiindcă întâmplările nu s-au mai repetat, nici nu știm dacă același om s-a ocupat de ambele victime, ci de impulsuri de moment, acte violente declanșate de furie sau disperare. Apoi, pui tot mai multă presiune pe subiect, făcându-l să conștientizeze că nu mai poate să țină asta doar pentru el, că are nevoie de eliberare, de purificare, de cineva care să-l asculte și, poate, să-l înțeleagă. Și în ultimul rând, trebuie să-i oferi o portiță de scăpare, chiar dacă ea, legal, nu există. Poate a fost un accident, poate nu e doar el de vină, și dacă chiar a comis-o, poate a avut motive cât se poate de serioase.

            Și astfel, ancheta tradițională se transformă într-o operațiune de hărțuire psihologică, în care inculpatul știe că nu poate să scape cu mâinile curate. Dar cum rămâne cu relația dintre Wisting Și Haugen? Cine va câștiga, prietenul de-o viață sau investigatorul? Odată ce-ți asumi un rol, celălalt se prăbușește de la sine. Demonul justițiar vrea să-l arunce pe ucigaș după gratii, însă îngerul salvator vrea să-i fie alături. E drept că după atâția ani probele nu mai sunt atât de relevante, nici nu aveau acces la tehnologia din prezent, și singura lor șansă este să-l forțeze pe suspect să spună adevărul. Dar dacă Martin e nevinovat? Dacă femeia și-a regizat, de fapt, dispariția? Și cum rămâne cu Nadia Krogh? Unde ar fi putut să plece de la petrecere? De ce nimeni nu știe nimic, deși s-au aflat atâția oameni în proximitatea ei în acea seară? Hai că v-am dat destule detalii, chiar prea multe, însă de aici sunteți pe cont propriu, așa că puneți mâna pe roman, luați-l de mână pe simpaticul inspector-șef William Wisting și încercați să descifrați, împreună, codul Katharinei, preluat chiar în primul paragraf. Și dați-mi un semn, în comentarii, dacă credeți că sunteți pe drumul cel bun.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jørn Lier Horst:

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Fata Cu Cartea

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

 


marți, 13 februarie 2024

Recenziile lui Gică 167 - Trădarea de David Gilman (CRIME CLUB)


Titlu: Trădarea 

Serie: Englezul (#2) 

Autor: David Gilman

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Betrayal (2022)

Traducere de Alexandra-Maria Vrînceanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 608

Media pe Goodreads: 4,38 (din 861 note)

 

            Foști  legionari uciși sau dispăruți, traficanți de droguri, politicieni corupți, bani murdari și un asasin care-și privește victimele în timp ce sângele li se scurge din trup. Dar când situația se complică cu adevărat, e vremea să intre în scenă Dan Raglan, fost agent de comando în Legiunea Franceză, supranumit „Englezul”. După deviza „dezbină și cucerește”, omul nostru se ia la trântă cu inamicii, le întinde capcane, îi anihilează cu propriile arme, îi doboară unul câte unul, chiar și atunci când are de-a face cu o trupă special antrenată, ridicându-se la nivelul celebrilor spioni-terminatori din literatura de gen, precum James Bond sau Jason Bourne. Și pentru că balanța trebuie (neapărat) echilibrată, apare și antieroul, răul răilor, cum s-ar spune, cel (sau cea) care-l sfidează pe protagonist printr-un act de-o cruzime absolută, și care merită și trebuie cu orice preț să fie pedepsit.

            După ce este contactat de Sokol (Păsăroiul), agentul lui de legătură, singurul om care știe unde se află Englezul, Raglan ajunge la Marsilia, în locuința unui fost coleg de divizie, care i-a transmis, prin Serge, că deține niște informații de importanță maximă. Capăt de drum, francezul e mort. Dar mai există un om care ar avea idee despre ce e vorba la mijloc, însă locuiește în Florida, unde se ocupă în prezent de reparațiile avioanelor dintr-un hangar, transformat într-un soi de muzeu. Și de aici, Englezul ajunge la agentul care deține cheia misterului, de fapt, la soția lui îndurerată, fiindcă bărbatul nu s-a mai întors de la alergat. Mort? Răpit? Însă ce nu știe femeia, dar urmează să afle Raglan, este că soțul ei a descoperit o conspirație la nivel înalt, chiar în inima Pentagonului, în care sunt implicați atât politicieni cu renume, cât și membrii unui cartel de droguri din Washington, D.C.

            Cu acțiunea, ne-am lămurit, Englezul îi snopește în bătaie. Însă, pe lângă asasinii numeroși, pe urmele lui a pornit și o agentă de la FBI, care urmărește să-și reabiliteze numele, după ce echipa ei a căzut într-o cursă. Pe parcurs, Raglan trece de la postura de nevinovat, la cea de asasin, și apoi, erou, fiind singurul care poate pune capăt complotului. Dar până și el are nevoie de un prieten, o gazdă, un om cu relații, care să-i înlesnească accesul în anumite incinte sau zone ale orașului. Și așa, dar întâmplător, îl întâlnește pe TJ Jones (Titus Jackson, în niciun caz, Tommy), un veteran de șaptezeci de ani, încă în formă, care a activat în Vietnam și care-l vede pe Englez ca pe fiul lui pierdut. Și pentru că trăiește în Washington, D.C. de-o viață, îi oferă oaspetelui său o hartă a orașului, cu cartierele răufamate marcate cu roșu, adică exact unul dintre locurile înspre care se îndreaptă Dan.

            Și astfel, pornim spre epicentrul problemei. Însă din când în când Raglan este nevoit să arunce câte o privire în spate ca să se asigure că nu e urmărit. Și, da, chiar e... Ba de băieții buni, trimiși de sus să-l supravegheze, ba de cei răi, mafioți sau mercenari care, așa cum am văzut în primul volum, n-au idee cu cine se pun. În ciuda faptului că Washington, D.C. ar trebui să fie un oraș sigur, că doar e capitala, traficanții de droguri și-au împărțit teritoriile, cerând deseori sume uriașe locuitorilor pentru protecție. Singurul care e bogat prin locurile astea e Capul, restul gangsterilor fac un ban „cinstit” din vânzarea de droguri, iar ceilalți, adică familiile care trăiesc la limita subzistenței, nu au încotro, fiindcă nu vor să supere un mafiot drogat, căruia-i tremură degetul pe trăgaci.

            Mi-a plăcut mai mult decât „Englezul”, e puțin mai alertă și am știut de la început la ce să mă aștept. Poate că nu e personajul meu preferat, însă Dan Raglan își joacă bine rolul de justițiar absolut. E un roman cu răsturnări de situație o dată la câteva pagini, cursiv, și nu trebuie să-ți faci griji când vezi că are peste 600 de pagini. Se citește ușor și, în pofida intrigilor politice încâlcite, e suficient să fii atent la poveste, pentru că răspunsurile vin, firește, spre final. Iar cireașa de pe tort e antagonistul, crud și viclean, un oponent pe măsură pentru Raglan. Așadar, rămâneți aproape, pentru că urmează mult foc și sânge, și doar martorii, adică noi, vor fi în stare să decidă de partea cui se află dreptatea.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui David Gilman:

 

Falled

Fata Cu Cartea

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 

Ciobanul de Azi



duminică, 4 februarie 2024

Recenziile lui Gică 164 - Când vin străinii de Ivar Leon Menger (CRIME CLUB)


Titlu: Când vin străinii  

Autor: Ivar Leon Menger

Editura: TREI

Titlu original: Als das Böse kam (2022)

Traducere de Laura Karsch

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 256

Media pe Goodreads: 3,68 (din 964 note)

 

            De când se știe, Iuno locuiește, împreună cu părinții și cu fratele ei, Boy, pe o mică insulă din Țara de Nord. La cei șaisprezece ani ai săi, își petrece timpul ajutându-și mama la treburile casnice, tatăl, la pescuit și având grijă de frățiorul ei mai mic, așteptând cu nerăbdare duminicile ca să se adune cu toții la masă, pentru o gustare specială și un nou joc în familie. Însă cel mai mare vis al lui Iuno este să ajungă pe celălalt mal, lucru interzis cu desăvârșire, fiindcă acolo se găsesc Străinii, niște oameni cruzi care vor să le facă rău. Din câte a înțeles, ei fac parte dintr-un soi de program de protecție a martorilor, iar Gardienii i-au adus aici ca să fie în siguranță. Dar în ciuda avertismentelor cu care a crescut, adolescenta își dorește din ce în ce mai mult să afle ce se află dincolo de apă, așa că plănuiește, împreună cu Boy, să părăsească mica lor fâșie de pământ.

            Dar înainte să disecăm povestea, haideți să vedem ce e de făcut atunci când vin Străinii. Ei bine, când se aude sirena, trebuie să fugă și să se ascundă în beci, adăpostul lor improvizat, unde au apă și alimente pentru câteva luni. Și în timp ce tatăl lor pândește cu pușca, din fotoliu, posibilii intruși, mama le dă câte o pastilă, pe care trebuie s-o înghită repede, veșnicele pilule de consolare, foarte gustoase de altfel. Însă până acum au avut loc doar simulări prin care li s-au testat reflexele și supunerea. Un singur om, care, chipurile, n-ar fi Străin, are voie să debarce pe țărm, și anume, Ole, bătrânul poștaș care vine în fiecare zi de luni. Însă într-o noapte, când Iuno se află pe plajă, un necunoscut ajunge pe insula lor, un tânăr care a venit să-și recupereze drona doborâtă, pe nume Luca, și care îi dă, atât prin prezență, cât și printr-o dezvăluire despre trecutul ei, viața peste cap.

            Bun... Hai că nu e greu să ne dăm seama ce se petrece aici. Nu, n-o să vă spun care-i mecanismul, evident încă din descriere, dar mi-aș dori să ne concentrăm puțin asupra personajelor. Așadar, Iuno. Numele zeiței romane a căsătoriei și fertilității, altfel spus, o entitate puternică, cu o identitate clară. Fratele ei e Boy, adică Băiat(ul). Deci, o aparentă nulitate, lipsită de orice trăsătură distinctivă, cu excepția sexului. Nu aș merge neapărat pe o reprezentare Yin si Yang, deși e posibil să funcționeze dacă îi privim ca fiind complementari, având același sânge și regăsindu-se în aceeași situație dramatică. Părinții... Mda, aici lucrurile stau puțin diferit. De ce niciunul dintre ei nu are nume? De ce se identifică în permanență prin „mama și tata”? Prin urmare, avem o ierarhie, de la nume la funcție, inițial lipsită de sens, dar care capătă semnificație prin prezența și acțiunile protagonistei.

            Și acum să vedem care sunt limitele micului lor cronotop. Pământ, apă, și apoi iarăși pământ. Insula e sigură, pe când pe celălalt mal pândește pericolul. Dar acolo se află și Gardienii, care nu-și fac niciodată apariția. Binele și răul, Gardienii și Străinii, o certitudine și (cel mai probabil) o iluzie. Dar de ce? Care e scopul? De ce s-au refugiat așa departe de civilizație? Sunt victime sau vinovați? Cine minte și cine (nu) spune adevărul? Ceva e putred în Țara de Nord. Până și denumirea asta e stranie, de parcă ar ilustra un loc care nu se găsește pe nicio hartă. Și ce e cu toate pregătirile astea... militare? Dar cu pilulele de consolare?

            În altă ordine de idei, romanul e construit pe o structură de basm. Iuno poate fi asociată, din cauza contextului, cu „Degețica”, cei doi frați trimit, indirect, la Hansel și Gretel, iar insula reprezintă Turnul lui Rapunzel, din care prințesa cu părul de aur urmează să evadeze. Ce mai... E o poveste bună, complexă, scurtă, un thriller distopic cu puternice trăsături de Young Adult. De altfel, am apreciat că autorul, în ciuda unor lacune, posibil scăpări intenționate, a trecut repede la subiect, spunându-ne exact ce și cum. Nu e statică deloc, scenele se derulează repede, simți suspansul la fiecare pagină și speri ca totul să se sfârșească cu bine. Deci, o recomand, dar să nu uitați că Ivar Leon Menger scrie „povești care merg la inimă. Până când o fac să stea în loc.”


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ivar Leon Menger:

 

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 



joi, 1 februarie 2024

Recenziile lui Gică 162 - Cel care nu uită de David Baldacci (CRIME CLUB)


Titlu: Cel care nu uită 

Serie: Amos Decker (#1)

Autor: David Baldacci

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Memory Man (2015)

Traducere de Oana Stănescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,11 (din 138.450 note)

 

            La douăzeci de ani, inima lui Amos Decker s-a oprit, de două ori, după ce a fost placat, pe terenul de fotbal, de către un alt jucător masiv, accident care a fost difuzat la acea vreme de nenumărate ori la televizor. Nimeni nu știe cu exactitate ce s-a petrecut atunci în creierul lui, cert e că s-a trezit un alt om. De fapt, era tot Amos, doar că din clipa aia nu a mai putut să uite nimic. Absolut nimic. Pe lângă hipertimezie, a deprins și sinestezia, capacitatea de a vedea lumea în culori. Pentru el, fiecare cifră are o culoare, conotată pozitiv sau negativ, și unele persoane sau obiecte pot căpăta nuanță, ton și intensitate în funcție de context sau sentimentul pe care i-l insuflă. Griul metalic îl liniștește, în timp ce albastrul îl paralizează psihic, pentru că albastră a fost și noaptea în care familia i-a fost ucisă cu sânge rece.

Johnny Sacks, cumnatul lui Decker, a fost găsit mort la masa din sufragerie, cu gâtul tăiat de la o ureche la cealaltă. Cassandra (Cassie) a fost descoperită lângă pat, cu o gaură de glonț, caldă și umflată, în frunte. Iar Molly, care nu împlinise nici zece ani, era pe toaletă, sugrumată și legată cu un cordon de bazinul de apă. O triplă omucidere care a șocat Burlingtonul, și, totuși, niciun suspect. De altfel, nici Amos nu-și amintește să fii supărat pe cineva într-un asemenea hal, încât să-i omoare familia. Și degeaba timpul trece, fiindcă omul nostru nu poate să uite ce a văzut și retrăiește moartea lor în fiecare secundă, la nesfârșit. Dar se pare că vinovatul s-a predat... Sebastian Leopold, posibil fost marinar, a intrat în secția de poliție și și-a recunoscut crima. Straniu, așa-i? Să fie vorba despre o falsă mărturisire? Dar cu ce scop? Și de ce acum? Să aibă ucigașul nostru în serie mustrări de conștiință?

Chiar dacă nu mai face parte din poliție, Amos, ajuns vagabond și în prezent detectiv de ocazie, vrea să-i facă o vizită, în celulă, lui Leopold, ca să-l privească în ochi și să afle dacă el e, într-adevăr, criminalul. Însă ancheta personală a lui Decker se încrucișează cu un atac armat într-un liceu, mai exact în fostul lui liceu, soldat cu victime atât în rândul elevilor, cât și al profesorilor. Și datorită talentului său nemaiîntâlnit, despre care știe un număr restrâns de oameni, dar și fostul lui șef, Miller, Amos devine consultant al poliției, reluându-și rolul de investigator alături de fosta lui parteneră, Mary Lancaster. Și împreună cu FBI-ul, fiindcă băieții la costum nu puteau sta deoparte, având în vedere amploarea tragediei, eroii noștri pornesc pe urmele unui ucigaș inteligent și meticulos, care le pune răbdarea și competența la grea încercare. Fiecare pistă pare să fi fost prevăzută și de atacator, astfel încât se deschid o grămadă de căi posibile, din care doar una este cea pe care a fugit făptașul din școală.

Dar să nu uităm de Leopold, care repetă, de parcă nu și-ar mai fi luat pastilele de-o vreme bună, că el e vinovatul și că nu dorește niciun nenorocit de avocat care să-l reprezinte la proces. Însă Amos nu-l recunoaște pe Sebastian. Și, așa cum am spus, el nu uită nimic. Să nu credeți că asta e un soi de superputere, mda, poate fi, la fel cum poate să fie și un blestem. Știe ce dată e azi, minutul și secunda, și nu e nevoie să consulte vreun calendar sau ceas. Viața lui merge ca un contracronometru, dar înapoi, spre omoruri, spre punctul zero, fiindcă atunci când nu poți să scapi de trecut, e imposibil să te orientezi spre viitor. Pe lângă efectul caleidoscopic, prin sinestezie fostul detectiv privește lumea aidoma unui mag, interpretând semnele bune și avertismentele. Așa cum 7 e o cifră norocoasă, 3 aduce ghinion, fiindcă 3 îi apare în fața ochilor (o hoardă de 3) atunci când pericolul se apropie cu pumnale ascuțite de inima sa.

Ce să vă mai zic... E scrisă de David Baldacci, și cu asta cred c-am spus totul. E alertă, plină de mister, cu un antagonist parcă scos din filmele de groază, complex, dar greu (dacă nu imposibil) de descoperit, un psihopat ca-n vremurile bune, din seria diavolilor care și-au luat câteva zile vacanță pe pământ. La rândul lui, Amos e un personaj deosebit datorită caracterului său de justițiar absolut, dar și abilităților supraumane, care-l plasează deasupra oricărui agent de la FBI. Altfel spus, trebuie să vă pregătiți pentru o vânătoare de amploare, dar rămâne de văzut cine e, la urma urmelor, prădătorul, și cine, prada.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui David Baldacci:

 

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu 



duminică, 28 ianuarie 2024

Recenziile lui Gică 161 - Furia de Alex Michaelides


Titlu: Furia 

Autor: Alex Michaelides

Editura: LITERA

Titlu original: The Fury (2024)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 3,58 (din 17.550 note)

 

Șapte prieteni, o insulă privată și o crimă. Oare unde am mai auzit asta? Aa, da, în „Daisy Darker”. Și înainte de „Daisy Darker”, în „Lista de invitați”. Și înainte de „Lista de invitați”, în „Zece negri mititei”, pardon, „Și din zece n-a mai rămas nici unul” (ca să fim corecți politic). Prin urmare, subiectul noului bestseller al lui Alex Michaelides nu e tocmai original, dar, în mod paradoxal, e la modă. Putem spune că s-a conformat cerințelor, astfel încât să-și mulțumească și vechii fani, dar și noul val de cititori. M-a convins, pe de-o parte, cu „Pacienta tăcută”, mi-a plăcut „Fecioarele”, deși amicii mei n-au fost foarte impresionați, dar m-a cam dezamăgit cu „Furia”. Prea multe așteptări, prea multă reclamă și prea mult entuziasm general pentru un thriller care, în ciuda complexității aparente, nu-și depășește condiția de nuvelă.

Bun... Să intre în scenă personajele. Lana Farrar e o vedetă de cinema, retrasă în prezent din activitate, care a primit în dar de la soțul ei, un celebru regizor de la Hollywood, acum decedat, o insulă privată în sudul Mării Egee, la douăzeci de minute distanță cu barca de Mykonos. Jason e soțul ei, un mascul complexat, căruia-i place să se joace cu armele de foc, pretinzând că e pasionat de vânătoare. Leo e fiul Lanei, un adolescent de șaptesprezece ani naiv, vegan, și despre care bănuim că ar fi gay. Kate e (mda) cea mai bună prietenă a Lanei, o actriță care are probleme cu alcoolul, haotică, posibil depresivă, și care suferă enorm pentru că nimeni nu-i apreciază munca și talentul. Nikos e grădinarul, o fire solitară, care se bucură de liniște și valuri. Agathi e bona, menajera... adică femeia bună la toate. Și Elliot e un amic apropiat de-al Lanei, haios, puțin dus cu pluta, dar și protagonistul (subiectiv) al romanului.

            Până la crimă, adică până la subiectul care ne interesează, hai să vedem care-i problema cu oamenii ăștia. Elliot ar vrea să fie mai mult decât prietenul Lanei (cel puțin așa ne lasă impresia), Nikos, la fel, are niște vise erotice care ar fi mai bine să rămână în mintea lui. Leo vrea să fie actor, dar mama lui nu prea e de-acord cu asta. Kate o urăște pe Lana pentru că i-a furat iubitul, pe Jason, și pentru că o eclipsează întotdeauna, ceilalți neluându-și privirea de la silueta fostei actrițe. Iar Jason, Jason încă are ceva de împărțit cu Kate, dar are și un mare secret, din cauza căruia ar putea să-și piardă capul. Ce mai... Lana în sus, Lana în jos, toată lumea o iubește (sau urăște) pe Lana. Până la urmă, ea e zeița, nu? Când apare, întoarce privirile, oamenii se înghesuie la masa ei ca să primească un autograf, se gândește mereu la ceilalți, dar, asemenea Afroditei, are și o furie mistuitoare, care s-ar putea ca, în următoarele pagini, să dea pe dinafară.

            OK, crima a avut loc, dar n-o să vă spun cine a murit. Așadar, avem un ucigaș, poate, unul dintre ei. Sau poate, vreun personaj care încă nu și-a făcut apariția... Să nu obstrucționăm ancheta, cum s-ar spune. Știau că insula e blestemată. Probabil că n-au consultat bijuteria lui Agathi, micul lor oracol. Se pare că nici Leo nu a interpretat prezența diavolului din pădure ca pe un semn rău. De fapt, era un satir, dar ce așteptări să mai ai de la puștii din ziua de astăzi? Ei bine, unde e demonul cu picioare de țap, acolo e și stăpânul lui, Dionisos, zeul desfrâului și al sângelui. Afrodita și Dionisos, asta da combinație fatală, la banchetul cărora se alătură și Aura (pentru că ăsta e numele insulei), zeița aerului de dimineață sau a adierii, care se preschimbă într-un vânt năprasnic, în Furia, așa cum îi spunea bunica lui Agathi. Deci, stați pe-aproape, petrecerea e abia la început...

            Și pentru că ne ducem, din nou, spre Grecia, narațiunea primește veșmintele purpurii ale Tragediei Antice. Vărsarea de sânge a avut loc, adică greșeala inițială a fost comisă, astfel încât se solicită prezența unui pedepsitor, om sau zeu, care să spele onoarea celui ucis. Da, da, despre asta e vorba și în romanul polițist, în general. Poate că, totuși, există o legătură, dar hai s-o lăsăm pe altă dată... Oricum ar sta lucrurile, avem un personaj care se află în Hybris, cred că șapte inși ar putea fi percepuți și ca un cor, cu Elliot, corifeul, în centru. Până la analiză, textul e împărțit în acte, și nu în capitole. Să fi încercat, de fapt, Michaelides să îmbine două genuri literare? Voi să-mi spuneți, bineînțeles, după ce veți citi cartea.


COMANDĂ CARTEA


joi, 25 ianuarie 2024

Recenziile lui Gică 160 - Insomnia de Sarah Pinborough


Titlu: Insomnia 

Autor: Sarah Pinborough 

Editura: LITERA

Titlu original: Insomnia (2022)

Traducere de Mihaela-Magdalena Dumitru

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 3,69 (din 23.346 note)

 

            Emma nu mai poate să doarmă. Nici măcar somniferele n-o mai ajută. Și în timp ce familia sa e plecată în țara viselor, rătăcește ca un strigoi prin casa tăcută. Din când în când, mai deschide ușile și aruncă câte o privire în camerele copiilor, ca să se asigure că totul e în ordine. Chloe, fiica ei de șaptesprezece ani, a adormit cu telefonul în mână, sigur a stat la taifas până târziu cu o prietenă. Sau, poate, cu vreun iubit... Cine știe? E treaba ei, e aproape majoră. Will, băiețelul ei de cinci ani, doarme adânc, și-și dorește atât de mult să-l strângă-n brațe, dar nu vrea să-l trezească, pentru că mâine e o nouă zi de școală. La Etaj, în dormitorul conjugal, Robert se întoarce de pe-o parte pe alta în timp ce sforăie... Numai ea nu reușește să ațipească, măcar câteva minute, cât să-și reîncarce bateriile pentru următoarea zi la birou.

            Dar noaptea s-a sfârșit, iar acum Emma e la job, la cabinetul de avocatură. E specializată în cazurile de divorț, nu degeaba e urmărită de o femeie nebună care-i reproșează că i-a ajutat fostul soț să obțină custodia celor doi fii. Însă, pe lângă problemele de zi cu zi, eroinei noastre încep să i se petreacă lucruri stranii. Cineva îi zgârie mașina și-i lasă un bilet pe care scrie „TICĂLOASĂ”. Să fie vorba despre o altă soție care simte că nu i s-a făcut dreptate la partaj? Să fie oare cineva invidios pe cariera Emmei? Sau, poate, pe averea ei? E drept că locuiește într-un cartier de lux, are o mașină scumpă, doi copii frumoși și un soț care stă acasă și se ocupă de gospodărie. Și, colac peste pupăză, în peisaj își face apariția și sora ei, Phoebe, care o roagă să meargă în vizită la Patricia, mama lor internată la ospiciu, mama despre care familia ei crede că e moartă, femeia care, într-o clipă de nebunie, era să-și sufoce cu perna una dintre fiice.

            Și peste câteva zile Emma va împlini patruzeci de ani, vârsta la care Patricia a înnebunit. Din momentul în care nu mai poate să doarmă, protagonista se cufundă în incertitudine, pierzându-și adesea cunoștința. Și în timp ce bântuie prin casă, un cântec îi răsună în buclă în minte, „O lumânare, o carte și un clopot”, câteva versuri care, inițial, nu au niciun sens. Ba mai mult, atunci când se desprinde de realitate, începe să bâiguie, obsesiv, o înșiruire de numere, aparent, aleatorii. Are momente în care rămâne cu privirea pierdută pe fereastră, de parcă soluția s-ar afla undeva afară, în grădină, poate la vreun străin care o privește, la rândul lui, de dincolo de geam. Să se afle avocata noastră, într-adevăr, pe marginea prăpastiei? Ei bine, așa s-ar părea... Dar atunci când problemele vin pe bandă rulantă, cel mai bine e să mergi direct la sursa lor, ca să le poți tăia de la rădăcină.

            Cât despre viața socială, deși s-a realizat prin propriile puteri, șeful ei, în ciuda aparențelor, dă dovadă de misoginism, în special atunci când o forțează să meargă la o întâlnire cu un client viclean, care-i face de-o vreme ochi dulci. În acel moment, toți anii ei de experiență se prăbușesc, simțindu-se folosită și nemaigăsindu-și locul în firma de avocatură. Acasă, Will o privește cu prudență, de parcă Emma ar fi o fiară care ar vrea să-i facă rău, ba chiar a realizat câteva desene cu ea, caricaturizată ca o vrăjitoare, cu perna în mână, deasupra unui copil care doarme liniștit. Cu fiecare zi ce trece, eroina se teme să nu-și piardă mințile, însă comportamentul celor din jur, atenți la fiecare mișcare a ei, îi confirmă temerile. Și se pare că, în ultimul timp, Phoebe și Robert s-au apropiat. Oare e pe cale să-și piardă familia?

            Știu că o recenzie ar trebui să includă și o oarecare parte analitică. Însă aici, oricât de mult m-am străduit, nu am găsit sensuri absconse. Povestea lui Sarah Pinborough se prezintă ca un thriller telenovelistic (sau thriller psihologic, așa cum i se spune), astfel încât avem un traseu linear, care virează abia spre deznodământ, atunci când piesele încep să se potrivească. De altfel, spre final, lucrurile nu doar că o iau într-o direcție greu de anticipat, ci pare că suntem proiectați într-o altă poveste, chiar într-un alt gen literar. A fost ok, noroc că se citește ușor, e o pauză binemeritată după o lectură complexă, o carte pe care, dacă ai timp liber, o devorezi în câteva ore.


COMANDĂ CARTEA