Cărțile Mele Și Alți Demoni: Thriller

Se afișează postările cu eticheta Thriller. Afișați toate postările

miercuri, 14 octombrie 2026

Recenziile lui Gică 246 - Post-mortem de Patricia Cornwell ( CRIME CLUB)

Titlu: Post-mortem

Serie: Dr. Kay Scarpetta (#1)

Autor: Patricia Cornwell

Editura: TREI

Titlu original: Postmortem (1990)

Traducere de Dorina Tătăran

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 4,02 (din 270.795 note)

Atunci când a apărut pe piață în anul 1990, „Post-mortem” nu a reprezentat doar un simplu roman polițist, ci un adevărat pionier al genului forensic thriller. Într-o perioadă în care investigațiile criminalistice clasice se bazau în special pe munca pe teren a detectivilor, Patricia Cornwell a mutat reflectorul acolo unde puțini autori îndrăzneau să o facă pe atunci, direct în sala de autopsie, unde victimelor brutalizate, întinse pe mesele reci și cu toracele deschise în Y, li se extrăgeau cu precizie chirurgicală detaliile legate de propriile decese, ajungând însuși medicul legist să pornească pe urmele ucigașilor cu sânge rece.

Povestea este plasată în orașul Richmond, Virginia, un loc măcinat de frica și anxietatea provocate de apariția unui ucigaș în serie extrem de metodic și crud. Poreclit de presă și anchetatori „Mr. Nobody”, acest individ pătrunde la adăpostul nopții în locuințele femeilor, le imobilizează, le supune unor torturi greu de imaginat și le strangulează. Când cea de-a patra victimă – o tânără și promițătoare femeie chirurg – este găsită ucisă în propriul ei pat, Dr. Kay Scarpetta, medicul legist șef al statului, realizează că se află într-o cursă contracronometru nu doar cu un criminal periculos, ci și cu propriile limite și cu presiunea uriașă exercitată de presă și politică.

Dr. Kay Scarpetta este o protagonistă extrem de bine conturată, profesionistă desăvârșită, dar în același timp profund umană. Ea reprezintă o femeie de o inteligență sclipitoare care trebuie să își mențină autoritatea și credibilitatea într-un mediu profesional ostil, puternic impregnat de misoginism instituțional și mizism politic. Deși la locul de muncă afișează o rigoare absolută și o răceală necesară pentru a putea diseca atrocitățile pe care le vede pe masa de autopsie, pe plan personal descoperim o femeie vulnerabilă. Relația ei cu nepoata sa în vârstă de zece ani, Lucy – un copil geniu, dar dificil și adesea neînțeles – aduce o căldură și un echilibru extrem de necesare în mijlocul atmosferei apăsătoare și sumbre.

Detectivul Pete Marino este, din toate punctele de vedere, opusul lui Scarpetta. Marino este polițistul de școală veche, cinic, brut în exprimare, uneori vulgar și plin de prejudecăți, obișnuit cu regulile dure ale străzii. Relația dintre cei doi începe sub semnul fricțiunii și al neîncrederii reciproce: Marino o privește pe Kay cu suspiciune, în timp ce ea îi respinge desele concluzii pripite și abordările rigide. Cu toate acestea, pe măsură ce investigația avansează, devii martorul unei evoluții subtile și al construirii unui respect profesional reciproc, născut din dorința comună de a face dreptate victimelor.

„Post-mortem” iese cu adevărat în evidență prin acuratețea clinică și veridicitatea detaliilor. Experiența reală a Patriciei Cornwell în cadrul Biroului Medicului Legist din Virginia se reflectă în fiecare pagină. Cititorul este purtat pas cu pas prin labirintul tehnologiilor medico-legale de la începutul anilor '90. Examenul necroptic nu este expediat în câteva fraze generice; autoarea descrie cu minuțiozitate modul în care sunt colectate probele de pe corpul victimei, utilizarea lămpilor cu laser pentru identificarea urmelor minerale sau fluorescentelor lăsate pe piele, analiza fibrelor textile și, nu în ultimul rând, primele încercări de profilare genetică și amprentare ADN. Toate aceste elemente sunt explicate clar și integrat organic în firul narativ, oferind senzația că guști din culisele unei anchete reale, unde o singură micro-probă neobservată poate face diferența între prinderea criminalului și clasarea cazului.

Patricia Cornwell construiește o atmosferă grea, claustrofobă, încărcată de anxietate și suspans. Orașul Richmond devine un spațiu în care senzația de siguranță s-a prăbușit complet, iar noaptea aduce cu sine teroarea că oricare femeie care doarme singură ar putea fi următoarea țintă.

Ritmul este dozat cu mare măiestrie. Nu avem parte de o acțiune haotică bazată doar pe urmăriri de mașini și focuri de armă, ci pe un suspans psihologic profund și pe o tensiune crescândă. Fiecare descoperire din laborator sau de la locul faptei deschide noi întrebări, iar pistele false și intriga politică din spatele anchetei (scurgerile de informații către o presă avidă de senzațional, conflictele dintre departamente și încercările de a găsi un țap ispășitor) mențin cititorul într-o stare de alertă continuă. Fără doar și poate, „Post-mortem” reprezintă un debut remarcabil și un roman de referință pentru întreaga literatură polițistă modernă. Este o carte care nu s-a demodat, păstrându-și prospețimea și forța de impact tocmai datorită realismului ei frust, construcției impecabile a intrigii și profunzimii psihologice a personajelor.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Patriciei Cornwell:

joi, 24 septembrie 2026

Fragment în avanpremieră: Văd că vă interesează întunericul de Illarion Pavliuk

Văd că vă interesează întunericul

Illarion Pavliuk

Titlu original: Я бачу, вас цікавить пітьма/ YA bachu, vas tsikavyt’ pit’ma

Limba originală: ucraineană

Traducere: Mihai Hafia Traista

576 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

UN THRILLER-FENOMEN ÎN UCRAINA, VÂNDUT ÎN PESTE 200 000 DE EXEMPLARE.

Andrii Haister, psiholog criminalist din Kiev, este trimis în satul uitat de lume Buskiv Sad, să ancheteze dispariția unei fetițe. Acolo este și Fiara – un ucigaș în serie ale cărui crime locuitorii preferă să nu le observe. În acest loc blestemat, unde oamenii-și duc existența în cerc și fiecare trăiește o viață pe care o urăște, ancheta ajunge constant într-un punct mort. Andrii crede că fata pierdută este încă în viață și o va găsi. Dar nimănui în afară de el nu-i pasă.

Văd că vă interesează întunericul este despre indiferența umană impenetrabilă și despre întunericul

din noi. Despre sinceritatea față de noi înșine și prețul pe care suntem dispuși să-l plătim pentru

uitare. Despre păcatele care se materializează și despre ispășirea mai scumpă decât liniștea sufletească.

„Văd că vă interesează întunericul oferă un ghid despre cum să te confrunți cu păcatele personale, precum și cu eșecurile și capacitățile societății.” - WILSON CENTER

Proza lui Pavliuk descrie o lume care trăiește sub o groază fără sfârșit, care transformă oamenii în monștri. Și probabil în asta rezidă fascinația romanelor sale: ele dezvăluie o latură ascunsă a războiului pe care nu o găsești nicăieri altundeva. - MATTHIAS SCHWARTZ, ZfL

Cartea captivează cititorul cu răsturnările de situație neașteptate, ceea ce o face greu de lăsat din mână. Este o poveste despre întunericul interior, despre frica de adevăr și despre păcatele pe care

trebuie să le ispășim. – GRINCHENKO INFORM

FRAGMENT

8. Pasărea împotriva fiarei

Moartea zăbovea. Deși Hrystyna crezuse că murise deja… Își spusese chiar acel gata imaginar și se abandonase senzației lipicioase, ca un vis dureros, de alunecare în întuneric, dar acum alunecarea se oprise. Inima îi bătea cu putere, acoperind toate celelalte sunete. Din pricina pierderii de sânge, gândurile i se amestecau, ca ale unui om beat. Totuși creierul ieșise din stupoarea panicii și putea raționa. Era vie. Zăcea pe podea. Pe o podea strâmbă, tare, acoperită cu polietilenă…

Pâcla întunecată care îi acoperise ochii cu un roi negru de muște grase și sâcâitoare dispăruse. Nu era nici măcar durere — nici măcar atât. De fapt, nici la început nu fusese, când el o lovise cu lama ascuțită. Important era că simțise cuțitul… Simțise cum taie. Dar durere nu fusese. Așa se întâmplă când rana e cu adevărat gravă. Iar aceasta era mai mult decât gravă: căcăciosul îi tăiase gâtul.

Nu l‑a tăiat de tot, s‑a gândit Hrystyna și, cu o plăcere sumbră, a repetat în minte cuvântul „căcăcios“.

S‑a sprijinit cu palmele de podea și și‑a tras un genunchi sub ea. Folia de plastic era alunecoasă din cauza sângelui. Îi venea să‑și pipăie rana, dar se temea că i se va face din nou rău. Și atunci s‑ar putea să nu mai apuce. Iar de plecat trebuia să plece imediat, cât timp avortonul se mânjea cu rahat sau ce dracu’ o fi făcând pe acolo… Poate se schimba în vreo mătușă cusută din pielea altor mătuși… La fel de proaste ca ea… Ca în filmul acela… Cum se numea… Parcă avea cuvântul „grajd“ în titlu… Evident, nu conta absolut deloc, dar gândurile începuseră deja să se învârtă într‑un dans absurd, purtând‑o departe, acolo unde nu stătea într‑o baltă de sânge propriu…

Scuturând hotărât din cap (de fapt, mișcându‑l lent), Hrystyna s‑a ridicat. Oricât de ciudat ar fi părut, reușise să se ridice din prima încercare. Să rămână în picioare i‑a fost mai greu — tocul cizmei drepte era rupt, iar ea a înțeles asta abia când a încercat să se sprijine pe călcâiul drept. S‑a clătinat și n‑a căzut doar pentru că se proptise de perete. I se întuneca privirea. O apucase o frică sălbatică, irațională, că acum capul i se va desprinde exact pe tăietura subțire și, gâfâind speriată, și‑a strâns rana cu palma. S‑a uitat în jur. Era un loc foarte ciudat, dar nu avea nici putere, nici timp să se gândească la asta. A văzut o deschidere în paravanul de polietilenă — și era suficient. Cu un gest mecanic și cu totul inutil, Hrystyna și‑a tras fusta ridicată până la brâu și, nesigură, șchiopătând cu piciorul drept, a pornit într‑acolo.

Fiara a apărut din gura unei conducte mari, ținând strâns sub braț un copil care se zbătea disperat. Crezuse că se va speria de cuțit, dar proasta asta nu înțelegea ce înseamnă un cuțit ridicat spre fața ta. Totuși nici să‑i dea drumul nu putea. M‑a recunoscut, își repeta Fiara, parcă justificându‑se. M‑a recunoscut și a văzut sânge… O va face. Nu aici, desigur. Nu unde cineva ar putea auzi țipetele și unde urmele de sânge s‑ar putea impregna definitiv în podeaua de beton. Fiara va face totul acolo unde o face întotdeauna. Oricum, acolo trebuie curățat. Va curăța după el.

A învârtit comutatorul fixat în perete, iar ventilatorul a mârâit obosit, reducând turația. Fetița a profitat de clipa în care Fiara a slăbit strânsoarea și l‑a mușcat fulgerător de mână. El a înjurat, și‑a tras mâna, iar fetița a țipat ascuțit. Dar Fiara cobora deja pe coridorul care ducea în jos și nici nu încerca să o oprească. Să țipe cât vrea.

Particularitatea carierelor de piatră este că înăbușă sunetul extraordinar de bine. E suficient să te îndepărtezi de conductă și nimic nu mai răzbate afară, oricât ai țipa. Iar ele țipau tare. El le dădea întotdeauna această posibilitate.

Paravanul de polietilenă era chiar în fața lui. S‑a gândit la ce‑l aștepta și fiori reci i‑au străbătut șira spinării. Niciodată nu făcuse așa ceva cu un copil, iar asta îl speria puțin. Dar nici de două ori într‑o singură zi nu făcuse, iar gândul acesta îi învăluia capul într‑un cocon amețitor de plăcere. Fiara a dat laoparte folia însângerată și a încremenit, holbându‑se la balta de sânge întunecat de pe podea.

Fata moartă dispăruse.

O clipă, a încercat să înțeleagă cum fusese posibil. Prin minte i‑a fulgerat gândul salvator că, neobservată, ea nu putea merge decât într‑o singură direcție — în adâncul catacombelor. Iar asta era totuna cu a se îngropa singură. Pur și simplu îl scutise de o bătaie de cap, asta era tot.

Și‑a spus de câteva ori în gând asta e tot, convingându‑se. I‑a trecut prin gând că n‑ar fi rău să caute măcar prin jur — dacă fata avusese suficientă minte să se ascundă pe aproape și nu să se afunde în labirint… Deodată capul i‑a explodat într‑un foc de artificii de durere. Dinții i s‑au izbit involuntar, iar podeaua plină de sânge s‑a repezit spre el și abia a izbutit să‑și arunce mâinile înainte.

Hrystyna a lovit cu toată puterea. Din clipa în care auzise țipătul copilului, în mintea ei nu mai rămăsese loc nici pentru frică, nici pentru gânduri despre rana îngrozitoare de la gât. Dacă ar fi avut în mâini ceva mai serios — măcar o lopată — l‑ar fi ucis pe loc. Ca pe o muscă grasă și nerușinată. Dar arma ei fusese un rulou gros de polietilenă, asemănător cu un buștean scurt. Îi aluneca în mâinile murdare de sânge și era, în același timp, prea greu și prea moale. Și totuși, ceva reușise: lovitura în ceafă îl făcuse pe Fiară să‑i dea drumul fetiței. El a căzut cu fața în jos, iar Hrystyna, scoțând din gâtlejul rănit un strigăt răgușit, s‑a aruncat asupra lui, izbindu‑l cu ruloul iar și iar.

— Fugi! a strigat ea către Nadia, îngrozită. Fugi!

Nadia stătea nemișcată, cu privirea în gol, încercând să se întoarcă în realitatea care o aruncase la suprafață. Îi era frică. Foarte frică. Ca să fugi, trebuie să existe un încotro, iar în lumea care își pierduse volumul nu mai exista nici încotro, nici de unde.

— Fugi! a repetat Hrystyna și l‑a lovit pentru a treia oară pe Fiară în ceafă cu ruloul.

De data aceasta, el a parat lovitura. O clipă mai târziu s‑a rostogolit pe o parte și a aruncat‑o pe fată de pe el.

— Fugi! a strigat din nou Hrystyna, iar Fiara a izbit‑o cu cotul în față.

Fetița își plimba încă privirea fără țintă, când pe pereții drapați cu folie, când pe tavan, când pe podeaua plină de sânge, ca și cum nu ar fi avut de ce să o agațe.

— Nu te teme… a șuierat grețos de dulce Fiara, ridicându‑se. Vino la mine… Nu te teme…

Atunci ea a ridicat palmele la față și a bătut din ele, cum făcea de obicei. Poc! Poc‑poc! Sunetul s‑a risipit repede, înghițit de stâncă, dar ochii fetiței au încetat să mai rătăcească. Poc! Poc‑poc! Acum îl privea direct pe Fiară. Bocancii lui mânjiți de sânge. Și de îndată ce el a făcut un pas spre ea, Nadia a țâșnit ca o săgeată.

— Stai! a răcnit el, aruncându‑se după ea, dar Hrystyna izbutise să‑și întindă piciorul și să‑l lovească zdravăn peste gleznă.

Fiara s‑a împiedicat, a încercat să‑și păstreze echilibrul, însă a alunecat pe folia însângerată și s‑a prăbușit, izbindu‑se cu spatele de podea atât de tare, încât tot aerul i‑a ieșit din plămâni. Și‑ar fi dorit nespus să aibă măcar o secundă ca să‑și revină, dar înțelegea că acum nu era momentul. Cuprins de o tuse dureroasă, s‑a rostogolit pe burtă și a privit‑o pe Hrystyna cu ochii plini de o furie înghețată. Ea se holba la el ca o junincă înainte de tăiere. Așa era — foarte curând soarta ei avea să fie cea a unei vaci. Va termina cu ea după aceea — mai importantă era fetița acum.

Nadia a fugit în jos. Dacă sunetul acela cunoscut nu s‑ar fi oprit, ar fi știut sigur unde este ieșirea. Vzzzumm-vzzzumm-vzzzumm… Dar ventilatorul tăcuse de mult. Un coridor necunoscut ducea în sus, altul, în jos. Nadia a ezitat doar o secundă. Lumea încerca să devină plată, dar ea nu‑i permitea. Poc! Poc‑poc! Și, alegând între lumina de sus și întunericul de jos, ea a ales întunericul carierelor de piatră. Întunericul nu alunga. Întunericul ascundea.

Înainte de a‑și desprinde lanterna de la brâu, Fiara a mai apucat să vadă cum, în lumina ultimului bec din pasaj, geaca ei roz a licărit scurt. Nu‑i nimic, o va ajunge. E doar o fetiță cu mintea întârziată, iar acolo este un labirint adevărat, fără nici cea mai mică rază de lumină. Câțiva pași și proasta speriată se va opri, pentru că nu se vede nimic acolo. Și atunci o va prinde. Va putea termina totul chiar acolo… Oricum, nimeni nu umblă prin cariere. Dacă va fi nevoie, nu‑i va păsa de curățenie, o va face chiar acolo…

În spatele Fiarei, Hrystyna încerca să se ridice. Ar fi fost mai ușor să moară. Într‑un anumit fel, chiar își dorea să moară. Și ar fi murit. Dar gândul că el îi va face copilului același lucru pe care i‑l făcuse ei o făcuse să se ridice chiar și din mormânt. Gâtul o durea ca și cum ar fi înghițit cuie încinse. Capul îi vuia, însă muștele nu‑i mai pâlpâiau prin fața ochilor, iar gândurile nu mai erau un mormăit beat. Acum erau limpezi. Mai exact, se uniseră într‑un singur gând. Bubuia în tâmple, provocându‑i o durere mult mai mare decât rana, și era alcătuit din doar două cuvinte: Salvează copilul!

Recenziile lui Gică 245 - Nimeni nu moare la Longyearbyen de Morgan Audic (CRIME CLUB)

Titlu: Nimeni nu moare la Longyearbyen

Autor: Morgan Audic

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Personne ne meurt à Longyearbyen (2023)

Traducere de Horia Nicola Ursu

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,75 (din 281 note)

Departe, în nordul extrem, acolo unde noaptea polară îmbracă totul în întuneric, iar gheața pare să înghețe până și timpul, se află Longyearbyen — un loc în care natura impune reguli crude, iar oamenii trăiesc la granița dintre supraviețuire și izolare. În acest peisaj spectaculos și neliniștitor, unde se spune că nimeni nu moare cu adevărat, scriitorul francez Morgan Audic construiește un thriller nordic fascinant. „Nimeni nu moare la Longyearbyen” nu este doar o simplă poveste despre o crimă din zona arctică, ci o imersiune adâncă în secrete bine păstrate, tensiuni geopolitice și amprenta distructivă pe care omul o lasă asupra naturii.

Agneta Sorensen, studentă la departamentul de Biologie Marină, este găsită moartă, trupul fiindu-I sfâșiat de colții și ghearele unui urs polar. La prima vedere, explicația pare la mintea cocoșului, un atac al animalului, într-un ținut în care întâlnirea cu urșii polari nu este o simplă legendă. Numai că Lottie Sandvik, polițista care ajunge să se ocupe de caz, observă lucruri care nu se potrivesc. Lângă victimă, este descoperit eșuat un mamifer marin de mari dimensiuni, în cadavrul căruia sunt găsite gloanțe. Lottie nu este genul de persoană care poate să treacă mai departe atunci când ceva nu se leagă. Fosta polițistă criminalistă din Oslo poartă cu ea propriile frici și propriile neliniști, iar izolarea din Svalbard nu pare tocmai locul potrivit pentru cineva care încearcă să-și pună ordine în viață. Cu toate acestea, tocmai încăpățânarea de a privi mai atent acolo unde ceilalți văd deja o explicație o face să-și ducă Ancheta mai departe, convinsă că moartea tinerei a fost provocată de cel mai periculos animal care a trăit vreodată pe pământ, însuși omul.

Pe măsură ce investigația avansează, Longyearbyen începe să-și arate și celelalte fețe. În spatele peisajului spectaculos se ascund istorii vechi, interese economice, cercetări controversate și tensiuni care depășesc cu mult granițele unei simple anchete criminalistice. Frigul, întunericul, distanțele și sentimentul de izolare fac ca fiecare deplasare să aibă o importanță aparte și fiecare loc să poarte cu el o poveste. Iar Pyramiden, vechiul oraș minier sovietic aproape abandonat, aduce exact acel gen de atmosferă stranie în care ai impresia că trecutul nu a plecat niciodată cu adevărat.

În paralel cu ancheta lui Lottie, jurnalistul Madsen (fost corespondent de război) încearcă să afle adevărul despre moartea prietenei și fostei sale iubite, Åsa Hagen, care condusese o agenție de turism maritim, organizând safariuri printre balene și cașaloți. Cele două fire narative pornesc separat, dar treptat încep să se lege și înnoade. Relația tot mai complicată dintre oameni și natură, cercetările asupra balenelor, vânătoarea, poluarea și urmele lăsate de oameni în cele mai îndepărtate colțuri ale planetei nu sunt simple elemente decorative. Episodul balenei în al cărei stomac sunt descoperite zeci de pungi de plastic este unul dintre acele momente care rămân în minte tocmai pentru că realitatea din spatele lui este atât de greu de ignorat.

„Nimeni nu moare la Longyearbyen” nu este un thriller care simte nevoia să alerge permanent. Are răbdare să-și construiască lumea, să lase frigul să pătrundă printre pagini și să creeze senzația aceea că, într-un loc atât de izolat, oamenii pot ascunde lucruri mult mai ușor decât într-un oraș aglomerat. Pe măsură ce investigația înaintează, senzația de nesiguranță crește, iar ceea ce părea inițial o crimă izolată începe să deschidă uși către povești mai vechi și secrete pe care unii ar prefera să le lase îngropate. Fără să ofere totul pe tavă, Morgan Audic construiește treptat tensiunea și îi lasă cititorului suficient spațiu pentru propriile supoziții.

„Nimeni nu moare la Longyearbyen” este, în cele din urmă, un thriller nordic cu o atmosferă aparte, în care misterul se împletește cu un loc fascinant și neliniștitor. Este o poveste despre moarte, secrete și oameni care încearcă să afle adevărul într-un ținut în care natura pare să aibă propriile reguli. Iar Longyearbyen rămâne, după ultima pagină, mai mult decât numele unui oraș îndepărtat: rămâne imaginea unui loc în care frigul poate ascunde urme, trecutul poate ieși din nou la suprafață, iar liniștea nu înseamnă neapărat pace.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Morgan Audic:

marți, 2 iunie 2026

Recenziile lui Gică 241 - Puzzle mortal de Henrik Fexeus (CRIME CLUB)

Titlu: Puzzle mortal

Serie: Memento (#2)

Autor: Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Pusselmakaren (2026)

Traducere de Alin-Daniel Dragomir

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,75 (din 253 note)

Unul a murit, unul a plecat și unul a trăit în ultimii cincisprezece ani fără să știe de existența celorlalți... David Lund e pe urmele fratelui său dispărut, dar Societatea nu are de gând să-l lase să ajungă prea departe. La rândul lui, Napoleon îl caută pe celălalt David pentru a-l reduce la tăcere, evitând ca faptele odioase ale asociaților săi să ajungă în presă și sălile de judecată. Răzbunarea e dulce, însă Napoleon nu e singurul care vrea să se răzbune. Sandro e mort, dar Esben, piromanul, a scăpat ca prin minune după ce a fost împușcat, și acum se găsește la închisoare, așteptându-și sentința, asistat juridic chiar de nimeni altul decât mentorul lui Florence Tapper. Sandro a trecut la cele veșnice, însă Esben încă are o misiune pe pământ, încredințată, bineînțeles, de Uniformă... să-i găsească și ucidă pe David Lund și Florence Tapper.

Sakura și Liv sunt bine, ocupate cu creșterea lui Roy, însă femeia nu-l poate ierta încă pe David pentru pericolul în care s-a aflat partenera sa. Părintele Anton e imobilizat în scaunul cu rotile, dar se bucură de prezența frumoasei sale iubite, Paulina, fiica lui Urban, cunoscut drept Regele Șuruburilor, industriașul care a făcut cândva parte din societate. David și Florence sunt hotărâți să scoată adevărul de la Urban, numai că afaceristul se sinucide, aruncându-se de pe balcon în piroanele metalice de dedesubt. Încă un membru al Societății a luat secretele cu el în mormânt... Lui Ellen îi este prea frică să vorbească, îl tratează pe David cu aceeași răceală, chiar dacă uneori pare să-i poarte de grijă, avertizându-l să nu-și bage nasul acolo unde nu-i fierbe oala, deși resentimentele protagonistului au dat de mult în clocot. Cadavrul lui Sandro este descoperit, iar poliția încearcă să-și dea seama de pe ce ponton fusese aruncat în apă, glonțul din cap confirmând, fără drept de apel, că mercenarul a fost ucis de la mică apropiere, fragmente de material și așchii de lemn fiindu-i descoperite în craniu.

Perspectiva se mută de data asta asupra Hanii Tapper, cumnata lui Florence, care primește un puzzle misterios, însoțit de o scrisoare anonimă. Cineva vrea ca Hanna să recunoască că e responsabilă pentru moartea familiei sale, care și-a pierdut viața pe propria ambarcațiune, în urma unui incendiu. Hanna duce povara pe proprii umeri, nedorindu-și să-i împărtășească grijile aprige și lui Bernard, despre care e sigură că, dacă ar fi nevoie, ar urma-o atât în paradis, cât și în infern. Hanna și-a pierdut în flăcări părinții și sora cu un an mai mare, fiind salvată de Soren, paznicul voluntar de la garda de coastă care se aflase la datorie, și care a adoptat-o, oferindu-i o familie și un adăpost. Acum, însă, cineva o terorizează pe Hanna, care oricum era hărțuită de proprii demoni, iar femeia începe să-și sondeze sinele, întrebându-se cine a scăpat, de fapt, de pe vas înainte ca motorul să explodeze și focul deflagrației să se ridice până la cer.

Cât despre David Lund, programatorul nostru nu o duce prea bine. După ce pe un forum online apare o fotografie cu el, prezent la o manifestare a unei grupări neonaziste, David primește amenințări cu moartea, este scuipat de o străină, cineva îi aruncă vopsea pe ușa de la intrare, este dat afară de la job, până și Florence ajunge să se întrebe dacă proaspătul ei iubit ar putea, într-adevăr, să facă parte dintr-o organizație extremistă. Bineînțeles că fotografia a fost editată cu AI, însă pe userii ce mișună pe internet nu-i interesează nicidecum veridicitatea. Lumea vrea să scape de încă un ticălos, astfel încât valul de ură se îndreaptă asupra protagonistului, care nu se mai simte în siguranță nici măcar în locuința sa. De parcă iadul nu și-ar fi deschis destul de larg porțile, David ajunge în proximitatea lui Esben, care este hotărât să-și finalizeze misiunea, scăpând din pușcărie și de tentaculele invizibile ale lui Napoleon.

„Puzzle mortal” duce povestea lui David și Florence mai departe, pregătindu-ne pentru câteva dezvăluiri ce ne-ar putea da toate presupunerile peste cap. Personajele cu care suntem familiarizați se retrag pe banca de rezerve sau sunt scoase tragic de pe teren, iar chipurile noi se plimbă nestingherite prin cadru, renunțând în cele din urmă la măști. Este mai complex decât primul volum, „Sacrificiul”, dar încă ne aflăm în acel spațiu al incertitudinii. Bănuim care este adevărul, însă suntem foarte conștienți că ne putem înșela. Henrik Fexeus reușește să se joace magistral cu mintea cititorilor, înmânându-le cheia care, cel mai probabil, nu va deschide nicio ușă. Oricum ar sta, până la urmă, lucrurile, ne-am adunat aici ca să dăm de cap misterului și nu vom renunța până când nu vom da și ultima pagină, așteptând cu interes ultimul volum al seriei, programat, conform Nordin Agency, să apară chiar în 2026.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Henrik Fexeus:

marți, 5 mai 2026

Recenziile Mădălinei 104 - Spărgătorul de gheață de Kristina Ohlsson (CRIME CLUB)

Titlu: Spărgătorul de gheață

Serie: August Strindberg (#2)

Autor: Kristina Ohlsson

Editura: TREI

Titlu original: Isbrytare (2021)

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 584

Media pe Goodreads: 3,82 (din 2.804 note)

Dacă ați crezut că misterele din Hovenäset au luat sfârșit, ei bine, v-ați înșelat amarnic... Kristina Ohlsson revine cu cel de-al doilea volum al seriei „August Strindberg”, un thriller captivant, de zece ori mai întortocheat decât primul volum, plin de capcane, minciuni și răsturnări de situație neașteptate, și care, în mod paradoxal, are un ritm mult mai lent, mai analitic, pătrunzând mai adânc în inima și-n trecutul micii comunități. Urmărind mai multe perspective, „Spărgătorul de gheață” aduce în prim plan o parte dintre personajele secundare sau episodice din „Alertă de furtună”, ale căror povești tulburătoare se întrepătrund, se completează sau se bat cap în cap, fiecare străduindu-se să-și păstreze secretele bine ascunse. Într-o comunitate cu puțin peste 200 de locuitori, toți au legături unii cu ceilalți; toți știu ceva sau au văzut ceva, însă adevărata provocare e să-i convingi să vorbească.

A trecut un an de când chipeșul August Strindberg a lăsat în urmă viața tumultoasă din Stockholm și s-a mutat în idilicul, dar nu prea liniștitul, Hovenäset, devenind un membru inportant al comunității. Toți știu câteceva despre el: unii sunt mari admiratori ai magazinului de antichități pe care l-a deschis imediat ce s-a stabilit în zonă, alții îl cunosc drept detectivul amator care a descoperit un cadavru ascuns în podeaua casei; unii îi caută frenetic prietenia, alții l-au zărit doar întreacăt, însă frumusețea lui le-a rămas imprimată pe retină pentru totdeauna. Dar toți, absolut toți, sunt atrași de el ca de un magnet, femeile singure și chiar și câțiva bărbați considerându-l o partidă bună. Prin urmare, să nu vi se pară ciudat că și necazurile se țin scai de el. După ce furia și groaza stârnite de uciderea lui Agnes Eriksson s-au stins, August și locuitorii din Hovenäset au nădăjduit că lucrurile vor intra pe făgașul normal, însă satul este zguduit de o altă tragedie.

În noaptea de 25 spre 26 ianuarie, două magazii au fost mistuite de flăcări, una dintre ele aparținându-i lui August, iar cealaltă, lui Axel Ehmbon, un bătrân singuratic și morocănos. Cu toate astea, Axel nu și-a făcut apariția împreună cu ceilalți gură-cască. Oricât s-au străduit Maria și Ray-Ray, polițiștii din Hovenaset, să dea de el după incendiu, au găsit doar ușa încuiată. Îngrijorați de tăcerea bătrânului, polițiștii reușesc să pătrundă în casa acestuia, unde găsesc un cadavru prăbușit la baza scărilor. Axel e mort, și după toate semnele, decesul a avut loc în noaptea incendiului. Ceea ce inițial pare a fi un accident tragic, pe parcurs, se transformă într-o crimă. Axel nu a căzut pe scări, a fost împins! Însă nimeni nu știe cine și de ce ar fi făcut asta. Maria face tot posibilul să afle cine e vinovat, însă investigațiile par să ducă într-un punct mort, fiindu-i tot mai greu să distingă adevărul de minciună.

Nici de data asta August nu stă cu mâinile în sân, furnizând indicii importante pentru anchetă. Dintre toți, el este singurul care îi poate face pe oameni să vorbească, oferindu-le încrederea pe care ei n-o mai au în poliție. Însă, în acest volum, August este un protagonist fabricat, idolatrizat de toți, a cărui prezență este în continuare foarte importantă, dar care nu mai are întreaga lumină a reflectorului. Personajele secundare precum coșarul Ola, care s-a săturat de singurătate și-i face ochi dulci lui August, nepoata sa, Hilery, nevoită să aibă grijă de frățiorul ei mai mic, în vreme ce mama lor zace-n alcoolism și mizerie, sau Gunnar Wide, șeriful neoficial din Hovenaset, care n-are somn noaptea și-i face vizite unei văduve, sunt aduși în prim plan, schimbând tonul și perspectivele romanului.

Kristina Ohlsson are un talent aparte de a împleti traumele și dramele personale, cu tragediile la nivel macro, aducându-și personajele la limită. Maria, de exemplu... În timp ce se străduiește să pună indiciile cap la cap ca să afle cine l-a ucis pe Axel, încercările de a ține secretă relația cu August și problemele tot mai presante cu Paul, soțul abuziv care a fost condamnat la închisoare din cauza drogurilor găsite în haina sa, nu-i dau pace. Teama că Paul ar putea scăpa basma curată în urma procesului ce se apropie o afectează din ce în ce mai mult. Dar femeia nu-și pierde nicio secundă concentrarea. De ea depinde ca Hovenäset să fie un loc sigur, și, fără să fie vreo eroină cu puteri fantastice, reușește să mențină situația sub control. Trebuie să înțelegem faptul că avem de-a face cu niște personaje distruse emoțional. Unele au reușit să se adune, iar altele continuă să cadă în gol. Fiecare personaj are o traumă din trecut sau un secret pe care nu vrea să-l divulge, însă, într-o comunitate atât de mică, e suficient ca o verigă din lanț să cedeze ca celelalte să o urmeze imediat. Adevărul trebuie să iasă la iveală, indiferent de inimile zdrobite pe care le va lăsa în urmă.

Atmosfera rece, descrierile amănunțite, întrepătrunderea dintre viața personală și viața comunității, investigația lentă, dar eficientă, perseverența polițiștilor, minciunile, numărul mare de personaje și acțiunea fragmentată m-au dus cu gândul la seria „Inspectorul-șef Armand Gamache” de Louise Penny, diferența majoră ținând de locul întâmplărilor. „Spărgătorul de gheață” este un roman amplu, pe care trebuie să-l citești pe-ndelete, cu răbdare, acordându-i timp să te imerseze în poveste. Firește, așa cum probabil vă așteptați, lucrurile nu se încheie aici... Mai sunt încă multe mistere de elucidat (în următoarele trei volume) în Hovenäset.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Kristinei Ohlsson:

luni, 20 aprilie 2026

Recenziile Mădălinei 102 - Lie to Me de J.T. Ellison (CRIME CLUB)

Titlu: Lie to Me

Autor: J.T. Ellison

Editura: PRESTIGE

Titlu original: Lie to Me (2017)

Traducere de Florentina Bălan (Tomescu)

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 456

Media pe Goodreads: 3,79 (din 37.130 note)

La începutul lunii aprilie, o nouă editură și-a găsit locul în portofoliul nostru de colaborări, și, prin urmare, avem câteva titluri noi și multe impresii pe care vrem să le împărtășim. Ne-am hotărât să începem cu „Lie to Me”, de J. T. Ellison, un thriller psihologic captivant, cu suișuri și coborâșuri, multe semne de întrebare și piste false. J. T. Ellison scrie, de fapt, o poveste de viață, de familie, punând accent pe psihologia personajelor, modul în care acestea gândesc și reacționează în situații de criză. Cine cedează? Cine minte? Cine e vinovat? Dar, cel mai important, cine este cu adevărat cel de lângă tine?

Ethan și Sutton Montclair ar putea trece drept cuplul perfect, un model demn de luat în seamă pentru toți cei care își doresc o căsnicie trainică și frumoasă. În ciuda faptului că amândoi sunt scriitori de succes, cu o casă superbă și suficienți bani cât să nu ducă lipsă de nimic, viața lor nu a fost lipsită de greutăți. Moartea prematură a unicului lor fiu, depresia lui Sutton, râurile de lacrimi vărsate, zecile de sticle golite, sutele de pastile înghițite și crizele de inspirație ale lui Ethan le-au pus relația sub semnul întrebării. Însă au reușit să treacă prin toate cu fruntea sus, rămânând împreună la bine și la rău. Și dacă vă întrebați care este secretul unei astfel de relații, ei bine, răspunsul este cât se poate de simplu, încredere, susținere reciprocă și iubire, la care se adaugă o tonă de minciuni și abilitatea remarcabilă de a păstra secrete față de partener, acestea din urmă fiind, de fapt, cele mai importante. Dar orice minciună are un termen de valabilitate, moment în care adevărul iese la iveală cu o forță năucitoare.

În cazul soților Montclair, iluzia perfecțiunii pe care au țesut-o cu mare atenție pentru cei din jur se destramă odată cu dispariția subită a lui Sutton. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ea, nici măcar Ethan. Toate lucrurile ei, inclusiv telefonul mobil și laptopul, au rămas acasă. Singurul indiciu este biletul pe care femeia l-a lăsat pe blatul din bucătărie, în care îi spune soțului să n-o caute. Dorind să se convingă că nu e o farsă stupidă, Ethan ia legătura cu prietenele soției sale, însă fără rezultat. Nici măcar soacra lui nu-i e de folos, deoarece e mai interesată de banii pe care Ethan trebuie să i dea, decât de absența propriei fiice. Din ce în ce mai îngrijorat, bărbatul sună la poliție, convins că soția sa a fost răpită. Cazul îi este alocat ofițerului H. Graham, o tânără perspicace, hotărâtă să meargă până în pânzele albe pentru a afla ce s-a întâmplat cu doamna Montclair, primul suspect pe listă fiind chiar soțul ei. Însă apariția unui cadavru pe marginea drumului – o femeie aproape imposibil de identificat – le dă complet peste cap ancheta, speranțele ca Sutton să mai fie în viață ajungând aproape nule.

O combinație interesantă între stilul narativ al Lisei Jebel și răsturnările de situație imposibil de prevăzut ale Freidei McFadden, „Lie to Me” este unul dintre acele thrillere psihologice pline de suspans, care, la prima vedere, pare că are o intrigă banală și clișeică – un cuplu obișnuit din Statele Unite care ține morțiș să îngroape trecutul, aruncând minciună după minciună pentru a proteja prezentul și viitorul –, însă lucrurile nu sunt chiar atât de simple. E greu de spus cine este protagonistul în adevăratul sens al cuvântului. Capitolele prezintă atât perspectiva lui Ethan, disperat să-și găsească soția, cât și pe cea a detectivei Graham, hotărâtă s-o găsească pe Sutton, vie sau moartă, și să-l arunce pe vinovat după gratii. Cu toate acestea, personajele lui J.T. Ellison nu sunt încă mature, în ciuda situațiilor cu care se confruntă. Toate sunt caractere instinctuale, stăpânite de teamă și îndoieli, singura care reușește să spargă tiparul în final fiind detectiva Graham.

Deși tensiunea se acumulează cu fiecare capitol, aruncându-l pe cititor într-un ocean de incertitudine, J. T. Ellison construiește o poveste aglomerată, când superficială, când exagerată, cu la fel de multe întorsături de situație precum furnicile dintr-un mușuroi. Și nu că asta ar fi ceva negativ, însă mi-a lăsat impresia că vrea să bifeze toți tropii specifici unui thriller psihologic, cuprinzând multe într-un număr relativ scurt de pagini. Ideea centrală a romanului este excelentă, dar derularea extrem de rapidă a evenimentelor îți dă senzația că urmărești un film dat pe repede-înainte. Una peste alta, a fost o lectură pe cât de intensă, pe atât de bine venită, și, în ciuda câtorva minusuri, chiar mi-a plăcut romanul. Nu este o poveste perfectă, execuția putea fi îmbunătățită, însă, cu bune și rele, merită s-o treceți pe TBR.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui J.T. Ellison: