Fragment în avanpremieră - Muntele furtunii de Liza Marklund

Muntele furtunii

Al treilea Volum din seria Cercul Polar

Liza Marklund 

Titlu original: Stormberget

Limba originală: suedeză

Traducere: Florina Tufescu

ISBN: 978-606-40-2310-0

Format: 130x200mm, paperback cu clape 

304 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

 

Un final plin de forță pentru o trilogie impresionantă. Norrköpings Tidningar

 

În toiul sărbătorii de midsommar din Stenträsk, iese la suprafață în mlaștină un cadavru și toată lumea presupune că ar fi soția dispărută a lui Wiking Stromberg. Dar se dovedește că e vorba de un bărbat, iar cauza morții nu este înecul: trupul lui fusese țintuit de fundul mlaștinii cu un țăruș înfipt în inimă, ca și cum ar fi fost vampir.

Pentru Wiking, această descoperire înseamnă o călătorie amețitoare în trecutul absolut tulburător al familiei sale.

Muntele furtunii — o cronică despre violență și dor, secrete și crimă — este a treia și ultima parte a seriei despre Stenträsk și pădurile din Norrbotten.

 

Suspansul se construiește fără grabă, dar constant, și este legat atât de cadavrul găsit, cât și de toate secretele pe care le poate ascunde o familie. Personajele acestei trilogii ți se bagă pe sub piele; și ele, și locul îți rămân în minte mult timp după ce ai citit ultima pagină. Skånska Dagbladet

 

Enigmatic, surprinzător, aventuros, cu locuri fascinante și povești înfiorătoare din trecut. Arbetarbladet

 

Marklund adoră nordul Suediei, invocând un peisaj și frumos, și torturat, unde oameni plini de dor și visuri de iubire sunt doborâți și sunt împinși la acte brutale. Cu personaje complexe și o intrigă elegantă, Marklund asigură suspans la nivel înalt. Femina

 

 

 

FRAGMENT

 

               — Mats! De pe ce număr ciudat suni?

Wiking era în drum spre raionul de delicatese de la ICA să aleagă un antricot pentru cină. O cină de împăcare, la care avea să‑și ceară scuze. Auzea cu întreruperi.

— Sunt la serviciu, spuse Mats.

Wiking se opri la jumătatea pasului. La serviciu. Undeva în cadrul Statului‑major al Apărării. Mats nu îl mai sunase niciodată de acolo.

— Ce s‑a întâmplat? întrebă Wiking.

— E vorba de Alice.

Închise ochii. Venise mesajul.

— Așteaptă să ies, spuse, lăsând căruciorul de cumpărături și ieșind în soarele din stradă. Se opri în plină zi strălucitoare, cu cerul de un albastru sclipitor și foșnet de frunze de toamnă, cu adolescente chicotind și tați cu copii în cărucioare, lumea în deplina ei frumusețe.

Nu întrebă cum au aflat, pentru că Mats n‑ar fi răspuns.

— Și acum ce urmează? se mulțumi să întrebe.

— Trebuie să plece imediat înapoi în Stockholm și de acolo mai departe. N‑ar trebui să vă mai vedeți.

Wiking nu îi spuse că se hotărâse să o urmeze.

— Aș vrea să te rog să cântărești un lucru, spuse Mats.

Wiking se mută când un grup de bărbați trecură prea aproape, cu telefoanele mobile în față pe post de săbii.

— Ce anume? spuse el, întorcându‑se spre fațada de cărămidă a supermarketului ICA.â

— Ar fi bine dacă te‑ai întâlni cu o altă femeie.

— Ce spui?

— Dacă vrea cineva să dea de Vladlena Ivanova, primul loc unde ar căuta e la tine.

Da, asta pricepea și el.

— Nu avem nicio altă identitate pentru Alice, spuse Mats. Dacă ai întâlni pe altcineva, ar putea să și‑o mai păstreze o perioadă.

Wiking lăsă aerul să iasă din plămâni într‑un gâfâit neîncrezător.

— Deci dacă am o nouă...

— Poate nu o vor verifica la fel de atent pe Alice Eriksson.

Suna ca o speranță implauzibilă.

— E bine să vorbim despre asta la telefon?

— E în regulă, spuse Mats.

Perturbații pe linie.

— Nu intru din nou pe Tinder. Mai bine mor.

— Poate nu e nevoie. Ai întâlnit doar două alte femei înainte de a te vedea cu Alice?

Wiking își privi mâinile. Erau slabe și uscate, mâini de bătrân.

— Ce te face să crezi că ar vrea să fie cu mine?

— Ai putea să le întrebi?

Închise ochii, se adună.

— Poate mai există o cale, spuse el. Piața neagră. Și‑ar putea cumpăra o nouă identitate, și eu la fel.

— E adevărat, dar nu dispuneți de asemenea sume.

Wiking nu răspunse.

— Nu poți s‑o însoțești, spuse Mats. Copiii rămân aici, ostatici.

— Le‑ar face într‑adevăr rău?

— Salisbury, Iulia Skripal, spuse Mats.

Wiking închise ochii, era vorba de fiica unui spion dezertor, care fusese otrăvită în Anglia în urmă cu vreun an sau poate doi. Zăcuse 20 de zile în comă și abia scăpase cu viață.

— Vrei să‑ți asumi riscul? întrebă Mats.

— Veronica? Veronica Sundqvist? Bună, sunt Wiking. Stormberg.

O pauză de gândire. Surprindere.

— Ah, bună, tu erai!

O voce bucuroasă. Era moașa din Boden, prima lui întâlnire de pe Tinder.

— Sun în interes de serviciu. Te deranjez?

— Așteaptă să merg în spațiul de relaxare...

Îi auzi saboții lovindu‑se de linoleum, era evident la serviciu.

— Cu ce îți pot fi de folos?

Se auzi clinchetul porțelanului, profita de pauză să bea o cafea.

— E vorba de un detaliu pe care aș vrea să‑l verific, pentru o investigație. Doar niște date, pentru context.

— Sigur..., spuse ea puțin mirată.

— Am nevoie de opinia unui expert pentru a putea elimina anumite teorii...

— OK?

Își drese din nou glasul.

— Cât cântărește un nou‑născut? În general?

Scurtă pauză surprinsă.

— Ah, spuse ea, variază destul de mult. Există o serie de factori care influențează greutatea unui copil la naștere.

Așteptă în receptor, fără să știe ce însemnau toate astea, de ce sunase de fapt.

— Ce factori, de exemplu?

Wiking încercă să pară vesel.

— Starea de sănătate a mamei. Sarcini anterioare, durata sarcinii...

— Dar în medie? În jur de trei kilograme jumătate, așa e?

— Ceva mai mult în cazul băieților, ceva mai puțin în cazul fetelor. E ceva ce...

— Dacă un băiat cântărește patru kilograme, spuse Wiking, e născut prematur?

Vocea de la celălalt capăt tăcu câteva secunde.

— Ah, depinde. Ar putea fi, dacă mama e voluminoasă și supraponderală, spre exemplu. Sau dacă a născut mulți copii și prezintă risc de diabet, atunci studiile arată că ar putea avea copii mai mari decât media...

Wiking ținu ochii închiși strâns câteva secunde.

— OK. Dar dacă mama e micuță, are greutate normală, e la prima naștere și nu are diabet?

— Hm, atunci aș spune că patru kilograme e destul de mult pentru durata respectivă.

— Durata?

— Un copil crește cu 200 de grame în fiecare săptămână de graviditate, așa că aș spune că o femeie micuță, la prima sarcină, care naște un copil așa mare a depășit termenul.

— Ceea ce înseamnă...?

— Că a dus sarcina 42 de săptămâni, cel puțin. Dar e cu adevărat o chestiune individuală, e imposibil să...

— Se întâmplă adesea? Ca mamele micuțe, aflate la prima sarcină, să nască prematur?

— Mai curând invers. Femeile la prima sarcină tind să nască după termen.

Wiking lăsă aerul să iasă din plămâni cu un oftat prelung.

— Îți mulțumesc, Veronica. Mi‑ai fost de mare ajutor.

— Pentru puțin...

Se făcu tăcere, aproape o simțea respirând.

— Dacă vrei să bei o cafea când treci prin Boden..., spuse ea.

Wiking închise ochii și își trecu mâna peste frunte.

— Atunci tu vei fi prima pe care o voi suna, spuse el și închise.

A doua convorbire a fost mai dificilă.

— De ce mă suni acum? Ce vrei de la mine?

Cecilia Abrahamsson, arhitecta din Piteå, cea de‑a doua întâlnire de pe Tinder. Era o făptură delicată cu un râs cristalin și degete subțiri. O rănise când încetase să‑i răspundă la mesaje.

Wiking înghiți în sec.

— Iartă‑mă că nu ți‑am dat niciun semn. A murit mama. A fost totul foarte rapid. COVID.

O auzi respirând precipitat, realizând că nu fusese ghosted[1].

— Of, Dumnezeule, îmi pare atât de rău să aud. Ah, îmi pare cu adevărat rău.

— De fapt, de asta te sun, continuă el. Am moștenit casa ei. N‑a fost renovată niciodată de când s‑a construit și e la fel de „bătrână“ ca mine. Îți imaginezi...

Ea râse, un scurt clinchet de clopoței.

— E o casă de tip Älvsbyhus, care trebuie modernizată în totalitate. Dormitoarele sunt mici și întunecoase, baia și bucătăria, minuscule. Am nevoie de ajutorul unui arhitect, așa că m‑am gândit la tine.

Rămase tăcută câteva secunde.

— Sigur. Deși există arhitecți mai aproape...

Lăsă propoziția să reverbereze o clipă pe linia telefonului.

— Mi‑ar da și ocazia să te revăd, spuse el.

 

 

Liza Marklund este jurnalistă și scriitoare suedeză. A publicat zece romane în seria Annika Bengtzon, care i-a adus faima internațională. Este, de asemenea, coproprietara Piratforlaget, a treia mare editură din Suedia, și scrie pentru ziarul Expressen. A fost reporter de investigații timp de zece ani și a realizat numeroase documentare TV, subiectele abordate fiind în special drepturile copiilor și ale femeilor. Din 2004 este ambasador UNICEF. Romanul Mlaștina Rece a fost nominalizat la premiile Storytel (Cel mai bun roman de suspans), Suedia, 2023; Mofibo (Cea mai bună operă de ficțiune tradusă a anului), Danemarca, 2022; Adlibris (Best Crime Fiction), Suedia, 2022. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: Explozii în Stockholm (recompensat cu Polonipriset și Debutantpriset), Fundația Paradis, Studio 69 (Swedish Union’s Award), Testamentul lui Nobel, Pe viață, Lupul Roșu, Un loc sub soare, Ferma de perle negre, Cercul polar și Mlaștina rece.

 

---

[1] Neologism din engl., ghost = fantomă. Situație în care un partener sau prieten încetează brusc să comunice sau să răspundă mesajelor primite.

Recenziile Mădălinei 70 - Adevărul nu contează de Amy Tintera

Titlu: Adevărul nu contează 

Autor: Amy Tintera

Editura: BOOKZONE

Titlu original: Listen for the Lie (2024)

Traducere de Constantin Dumitru Palcus

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 397

Media pe Goodreads: 4,12 (din 155.128 note)

 

            Nu eu am fost... Nu eu am ucis-o! Am pierdut șirul dăților în care am rostit aceste cuvinte. Doar pentru că nu-mi amintesc ce s-a întâmplat în acea noapte blestemată, asta nu înseamnă că sunt o ucigașă. Dar nimeni nu mă crede... Toți au impresia că sunt vinovată, că ascund ceva, un secret cumplit. Toți mă privesc de parcă aș fi o tornadă într-o sticlă, gata să spulbere pereții subțiri ce o țin închisă și să dezintegreze orice i-ar apărea în cale. Ba mai rău, se uită la mine cu suspiciune, de parcă aș fi vreo dezaxată care o să le înfigă o furculiță în gât doar pentru că au avut îndrăzneala să o fixeze cu ochii lor plini de acuzații mute. Poate că așa și e... Poate că sunt o dezaxată, poate că sunt o criminală, dar nu pentru că mi-am ucis prietena, ci pentru că mă gândesc nonstop cum ar fi să-i omor pe toți cei care îmi pun în cârcă o crimă pe care nu am comis-o. Nici eu nu știu ce să mai cred, însă oricâte schelete aș dezgropa ca să aflu ce s-a petrecut atunci, în mintea comunității tot eu voi fi inculpata, fiindcă adevărul nu contează.

            Savvy a fost găsită zăcând în iarbă, cu rochia sfâșiată și plină de sânge, o imagine traumatizantă pentru familie și pentru toți aceia care au iubit-o pe fata frumoasă, populară, glumeață și înflăcărată. Tânăra de douăzeci și patru de ani a fost ucisă cu brutalitate, și toată lumea din Plumpton știe cine este vinovata. În acea noapte fatidică, Savvy nu era singură. Martorii spun că au văzut-o certându-se cu prietena ei, Lucy, ambele dispărând de la nunta la care participau. A doua zi, Savvy era moartă, iar Lucy a fost găsită rătăcind pe șosea, acoperită din cap până-n picioare cu sângele prietenei sale. Din momentul în care poliția a pus asupra ei eticheta de suspectă de crimă, atitudinea comunității din orașul ei natal s-a schimbat radical. Dacă până atunci ambele fete erau privite cu admirație și invidie, acum, una este privită cu milă și compasiune, iar cealaltă, cu ură și furie. Dar, pentru că dovezile nu au fost suficiente, Lucy nu a fost pusă sub acuzare. Dorind să scape de ochii plini de resentimente ai oamenilor, protagonista noastră se mută în Los Angeles, lăsând în urmă casa, soțul, familia, absolut tot ce-i amintește de moartea lui Savvy.

Cinci ani, de atât a fost nevoie ca trecutul s-o prindă din urmă pe Lucy și să-i distrugă viața pentru a patra oară. Cu o zi înainte să se întoarcă în Plumpton, pentru aniversarea bunicii sale, ea pierde încă o dată tot. Este concediată, iar iubitul ei, Nathan, află că și-a ucis prietena, și toate astea din cauza unui podcast, Ascultă minciuna, cu Ben Owens. Este vorba despre un podcast ce se ocupă cu elucidarea cazurilor de crimă nerezolvate, iar Lucy, prin complotul bunicii sale, ajunge să stea de vorbă cu Ben, în speranța că acesta va putea afla adevărul, fiindcă orice ar spune ceilalți, nu ea a ucis-o pe Savvy. Cei doi pornesc investigația, recompunând evenimentele din noaptea respectivă, înlăturând obstacolele și săpând adânc pentru a descoperi cine minte, însă lucrurile se complică puțin atunci când între Lucy și Ben se înfiripă ceva mai mult decât un simplu parteneriat detectivistic.

Amy Tintera scrie un thriller psihologic după o rețetă clasică – crima declanșează, de fapt, acțiunea cărții, pretextul ce compune intriga caracterizată de anchetă, procesul căutării criminalului fiind cel mai important. Mai mult decât atât, „Adevărul nu contează” e un roman despre cum poți construi un criminal. Lucy ajunge să-și dorească să-i ucidă pe toți, imaginându-și cele mai inventive metode de a o face, din cauză că nimeni nu are încredere în ea. Toată lumea, inclusiv familia, îi repetă la nesfârșit că ea este singura care ar fi avut motive s-o ucidă pe Savvy, având în vedere altercația de la nuntă. Însă cei din jur caută  doar un țap ispășitor, fără să asculte și versiunea ei, fără să-i acorde timp să se vindece și să-și amintească ce s-a întâmplat atunci. Practic, Lucy devine sacul de box al comunității, iar întoarcerea ei după cinci ani stârnește nemulțumiri și frică. Însă ea este puternică, nu se lasă doborâtă de nimic, nădăjduind în continuare că va fi exonerată de orice acuzație.

Cu alte cuvinte, „Adevărul nu contează” e o lectură ușoară și lejeră, destul de alertă, dar superficială pe alocuri – mai ales în ceea ce privește construcția personajelor, care sunt toate niște copii trase la indigo, doar protagoniștii, adică Lucy și Ben, având o oarecare profunzime ce-i scoate în evidență – plină de mincinoși și secrete, și cu un final neașteptat, dar puțin cam tras de păr. Eu am citit-o într-o după-amiază și v-o recomand dacă sunteți în căutarea unui roman relaxant, perfect pentru o zi mohorâtă de toamnă.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 192 - Secretul de Lee & Andrew Child (CRIME CLUB)

Titlu: Secretul 

Serie: Jack Reacher (#28)  

Autor: Lee & Andrew Child

Editura: TREI

Titlu original: The Secret (2023)

Traducere de Constantin Dumitru Palcus

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 4,09 (din 45.830 note)

 

Șapte nume, un proiect ultrasecret desfășurat în India în 1969, două surori care caută să se răzbune și un fost maior, retrogradat la gradul de căpitan, trimis să descopere cine (și de ce) se află în spatele șirului de morți bizare. Primul a murit de cancer, al doilea s-a electrocutat în timp ce făcea baie, al treilea a căzut de la fereastra salonului de spital, accident după accident, cei șapte oameni de știință pensionați sunt tăiați de pe listă. Deși sunt puși în mișcare agenți speciali, trimiși să supravegheze locuințele următoarelor victime chiar de către Secretarul Apărării al SUA, ucigașele reușesc să se infiltreze prin diverse șiretlicuri, confirmând cu fiecare crimă faptul că nu sunt niște amatoare. Dreptatea și-o fac cu mâna lor, însă degeaba devastezi stupul dacă nu reușești să ajungi la regină, fiindcă există și un al optulea nume, acela pe care niciunul dintre muribunzi nu are curajul să-l rostească.

Jack Reacher, anchetator în cadrul Poliției Militare, este trimis la Rock Island Arsenal, din Illinois, ca să verifice o ladă cu arme M16 contrafăcute. Se pare că cineva a înlocuit puștile funcționale (de categorie verde) cu cele ce trebuiau scoase din uz (de categorie roșie). Deja miroase a trafic de arme, operațiune de care s-ar fi putut ocupa doar un superior al bazei. Odată misiunea încheiată, Reacher este solicitat în comisia Departamentului Apărării care anchetează cazul foștilor savanți uciși. Dar, pentru a ajunge la un rezultat, echipa trebuie mai întâi să descopere ce s-a întâmplat în India, în 1969, și cine a făcut parte din proiectul în care și-au pierdut viața șapte oameni nevinovați. Alături de alți doi proscriși, Kent Neilsen, de la Agenția Centrală de Informații, și Amber Smith, de la FBI, Reacher începe o investigație de amploare, care, firește, se va lăsa cu bălți de sânge și creieri pe pereți.

Lee Child, împreună cu fratele său, Andrew Child, scriitor cunoscut sub pseudonimul Andrew Grant, îl reintroduc în scenă pe faimosul Jack Reacher, eroul fără egal al Americii. Omul nostru nu mai rătăcește prin State ca un nomad, având la el doar o periuță de dinți și înnoptând prin tot felul de moteluri dubioase, urmărind fugari sau intrând fără voia lui (sau nu) în belele. Acum, Jack s-a întors în Poliția Militară, dornic de noi experiențe, punându-i la zid sau luându-i în cătare pe cei care i se împotrivesc. Nemilos, adesea, pus pe harță, răzvrătit, încrezător în forțele proprii, dar neoferindu-le prea mult credit superiorilor săi, Reacher se ridică din nou la nivelul așteptărilor, încă într-o formă de invidiat și capabil să ofere un final exploziv și celui de-al 28-lea volum al seriei. Și, conform Goodreads, povestea nu se termină nicidecum aici...

Ok, să revenim... Secretul... Și care o fi secretul? Al optulea individ care a luat parte la proiect? Sau o fi altceva la mijloc? Până la urmă SUA și Rusia s-au aflat mereu în conflict, întrecându-se în fabricarea de armament militar și biologic. Cheia prezentului se găsește întotdeauna în trecut. Și de ce s-ar răzbuna cineva tocmai acum? Asta urmează să aflăm, în timp ce urmărim perspectiva celor două ucigașe. Dacă oamenii de știință sunt cu adevărat vinovați, oare merită ce li se întâmplă în prezent? Răzbunare sau dreptate... Prin urmare, „Secretul” e construit ca un roman-capcană, fiindcă nu știi de ce parte să te situezi. Oricum ai privi lucrurile, nu poți să sari peste reglarea de conturi. Reacher e călăuza care-ți aruncă un fir roșu, și dacă te ții de el, probabil că vei ieși cu etica intactă din problemă. Însă n-ai cum să te ascunzi, fiindcă propria judecată te va găsi și în cele mai întunecoase cotloane.

Suspans din plin, crimă după crimă, una mai originală ca alta, comise de două justițiare-asasine. Scene care-ți cresc pulsul, croșee, lame și pistoale scoase din toc, confruntări directe sau pe furiș – un amalgam de violență ce se preschimbă într-un rodeo în care omul îl înșală și răpune pe om. Și deasupra tuturor, peste muntele de trupuri sfârtecate, stă Jack Reacher, care știe că violența poate fi oprită doar prin violență. Orice moarte cere la rândul ei un sacrificiu, și astfel măcelul se întinde la nesfârșit, ca un blestem, ca un râu de sânge ce se varsă în lumea supliciilor veșnice. Sau poate că, până la urmă, e vorba doar despre divertisment...

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul scris de Lee & Andrew Child:

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Falled

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Fata Cu Cartea

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 69 - Vila de Rachel Hawkins (CRIME CLUB)

Titlu: Vila 

Autor: Rachel Hawkins 

Editura: TREI

Titlu original: The Villa (2023)

Traducere de Ioana Văcărescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,64 (din 119.878 note)

 

            Noaptea e cea mai bună tovarășă a artiștilor; un sfetnic bun care, dacă ești dispus să-l asculți, îți poate oferi răspunsurile la cele mai presante întrebări și soluții la cele mai complicate probleme. Tot ce trebuie să faci e să te lași vrăjit de umbrele misterioase ce dansează prin fiecare cotlon al camerei, să-ți lași simțurile s-o ia razna și să-ți deschizi mintea pentru Acea Idee care îți va schimba viața din temelie. Întunericul stimulează imaginația, picurându-ți în ureche acordurile lipsă din ceea ce va deveni un mare hit sau cuvintele potrivite din capitolul final al cărții în care ți-ai pus sufletul, sudoarea, speranțele și lacrimile. Și uite așa se naște o legendă. Însă noaptea are și ea secretele ei... Ăsta e momentul în care monștrii plăsmuiți de nesiguranțe se deșteaptă și prind putere, deziluzia și decepția sunt mai necruțătoare ca oricând, iar vulnerabilitatea te poate transforma într-un criminal, care, orbit de furie, destramă irevocabil iluzia pe care o considera realitate.

            Se spune că celebrul roman „Frankenstein” a prins viață într-o astfel de noapte, în 1816, după ce Lordul Byron, însoțit fiind în călătoria sa prin Germania și Elveția de câțiva prieteni, printre care se numărau și Mary Shelley și soțul acesteia, Percy, dă startul unui concurs pentru a vedea cine reușește să scrie cea mai bună poveste de groază, și după cum bine știm, Mary Shelley ajunge să creeze o operă emblematică, ce stă la baza genului Science-Fiction. Dar poate vă întrebați ce legătură are Frankenstein cu un thriller psihologic din 2023 (tradus în 2024)... Ei bine, Rachel Hawkins construiește un roman cu și despre artiști, în care reproduce atmosfera gotică ce definește capodopera lui Shelley; împletind cu măiestrie două fire narative din epoci diferite și punând strat peste strat de mister, secrete și tragedii, până când ajunge să făurească un palimpsest greu de descifrat pentru un novice. Mai mult decât atât, Hawkins aduce în prim plan dramele pe care le trăiește un scriitor a cărui muză și-a luat concediu, frustrările, zbuciumul interior, lupta cu timpul ce zboară ca nebunul, apropierea termenului pentru predarea manuscrisului fiind cea mai mare spaimă, dar mai ales cum prinde contur o poveste, cum sunt făurite personajele, care sunt sursele de inspirație și cât de personal și intim devine procesul scrierii unei cărți. Practic, „Vila” e un roman care se scrie și se rescrie la nesfârșit, putând fi privit ca un puzzle cu două fețe care se completează reciproc.

            Emily McCrae se confruntă cu cea mai grea boală pentru un scriitor – lipsa inspirației. Trecând printr-un divorț urât ce o va face să piardă o bună parte din banii obținuți în urma vânzărilor cărților polițiste pe care le-a scris și le va scrie, fiecare monedă intrând în buzunarul ticălosului ei soț, Emily nu e capabilă să termine noul roman la care lucrează, drept pentru care Chess Chandler, prietena ei din copilărie, scriitoare de succes de cărți de dezvoltare personală, o invită să petreacă un sejur în Italia, la Vila Aestas. Confruntându-se cu un blocaj ce le poate costa cariera, ambele femei profită de vacanță ca să se relaxeze și să-și pună ideile în ordine. Însă istoria și legendele locului o vor atrage pe Emily mai ceva ca un magnet, iar protagonista noastră începe să scrie un roman True Crime, folosindu-se de indiciile pe care le descoperă în vilă despre tragedia ce a avut loc cu aproape cincizeci de ani în urmă între zidurile acelei case. Încercând să-și reînoade prietenia cu Chess, Emily acceptă să scrie romanul împreună cu ea, cu toate că îi e destul de greu. Însă calvarul ei abia acum începe.

În 1974, Vila Rosato din Orvieto, Italia, a fost martora destrăbălării a cinci tineri veniți în vacanță pe proprietate. Mari, Pierce – soțul ei, Lara - sora ei vitregă, Noel Gordon - cântăreț celebru și proprietarul vilei, și Johnnie - amicul lui Noel – au decis să petreacă un sejur de pomină, udat din belșug cu alcool, condimentat cu droguri și aprins de partide incendiare de sex, cu alte cuvinte, au vrut să-și trăiască viața la maximum, departe de ochii iscoditori ai curioșilor. Însă petrecerea lor se transformă într-un șir lung de dezamăgiri, decepții și suferințe, culminând cu o tragedie scăldată în sângele unui cadavru. Într-o noapte, Pierce este ucis, iar singurii care știu adevărul celor întâmplate sunt, firește, cei prezenți. Însă lucrurile sunt mult mai complicate... Toți cinci au ceva de ascuns, fiecare având ceva de împărțit cu ceilalți. De exemplu, Mari știa că Lara și-o trage cu Pierce; Johnnie era invidios că Noel l-a rugat pe Pierce să compună un album împreună; Între Noel și Lara se îmfiripă o idilă amoroasă ce-i deranjează pe ceilalți etc. Altfel spus, toți sunt mânați de niște porniri egoiste, fiecare căutând să-și ducă la bun sfârșit propriul scop, indiferent de sentimentele cui le calcă în picioare. Și întocmai cum ziceam în introducere, noaptea naște legende, pentru că, după tot dezastrul din vilă, arta a triumfat. Mari a scris o carte, în paginile căreia s-ar putea să zacă mai mult decât o poveste de dragoste inspirată de legendele din Orvieto, iar Lara a compus un album muzical emoționant, în versurile căruia suferința și dorința de a spune adevărul se împletesc armonios.

Atmosfera gotică a spațiului în care se petrece acțiunea nu dispare în capitolele din prezent, ci doar se diminuează. Prin simplul fapt că Emily încearcă să afle mai multe despre Mari și prietenii ei, aerul misterios de atunci revine, chiar dacă numele vilei a fost schimbat. În orice caz, schimbarea numelui nu șterge istoria acesteia și nici nu umbrește faptul că vila este cel mai important personaj al cărții. Casa reprezintă legătura dintre două epoci, dintre două femei care trebuie să țină piept vieții, Emily, dar mai ales Mari având în construcția lor date importante din biografia lui Mary Shelley, în ciuda faptului că în cazul celei din urmă asemănările sunt mult mai clare – numele, copilul pierdut la o vârstă fragedă, moartea mamei, chiar și numele soțului.

„Vila” nu este unul dintre acele thrillere ce te vor da pe spate cu o intrigă amețitor de alertă sau cu evenimente ieșite din comun. E o poveste de viață, despre egoism și invidie, despre alegeri bune și greșite, despre iubire și trădare, dar în special despre scrierea unei cărți, despre munca asiduă din spatele unui roman, oricât de scurt ar fi, despre nopțile petrecute la birou, înșirând litere sau note muzicale pe hârtie, sperând că într-o bună zi mâzgălelile vor deveni o operă de artă.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Rachel Hawkins:

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Anca și cărțile.ro

Falled

Citește-mi-l

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 68 - Pe urmele ucigașilor. Fiice dispărute de Arno Strobel (CRIME CLUB)

Titlu: Pe urmele ucigașilor. Fiice dispărute 

Serie: Pe urmele ucigașilor (#1)

Autor: Arno Strobel

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Die Spur der Mädchen (2021)

Traducere de Adriana Marinescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 4,18 (din 1.607 note)

 

            Întunecat, înfiorător, captivant, intens, cu un subiect dur și brutal ce-ți face părul măciucă și-ți îngheață sângele în vene, cu personaje ce și-au pierdut de mult chipul uman, preschimbându-se în monștri dezgustători, călăi lipsiți de inimă și victime neajutorate, al căror destin e făcut franjuri cu infinită cruzime – Arno Strobel revine la Editura Lebăda Neagră cu un nou thriller plin de suspans, ce capătă mai degrabă forma unei povești de groază. Dacă ne-am familiarizat cu stilul lui din celelalte două romane apărute în limba română, „Offline” și „Aplicația”, în care existența sau lipsa tehnologiei avansate era cel mai mare inamic al individului, de această dată omul este propriul său inamic. Nu mai putem da vina pe un computer care o ia razna sau pe vremea capricioasă care blochează orice mijloc de comunicare, ci doar pe mintea diabolică a unor subiecți lipsiți de scrupule, care se ascund la vedere, reușind să fie prinși doar în al doisprezecelea ceas.

            Max Bischoff s-a numărat printre cei mai competenți polițiști din Germania, fiind un fin observator, capabil să citească o persoană și să-i construiască un profil psihologic dintr-o singură privire. Însă un eveniment tragic petrecut în familie l-a împins să renunțe la funcție și să se reprofileze. Acum e profesor la Academia de Poliție din Köln, unde îi pregătește pe tinerii fără experiență să devină agenți competenți și operativi. Dar viața are alte planuri pentru el. Pe nepusă masă este sunat de Robert Benz, a cărui fiică, Leni, a dispărut cu șase ani în urmă, pe când avea doar zece anișori. Neînțelegând cum e cu putință ca lucrurile fiicei sale dispărute să reapară din senin în casa sa și îngrozit până în măduva oaselor că cineva îi joacă o farsă bolnavă, domnul Benz apelează la ajutorul lui Max, pe care îl angajează ca detectiv particular. În ciuda faptului că, inițial, a refuzat să se implice, fostul polițist ajunge îngropat până în gât într-o anchetă care se dovedește a fi mult mai complicată. Ițele se încurcă și mai tare atunci când alte două fetițe dispar. Ca să facă rost de toate datele cazului, Max este nevoit să apeleze la ajutorul fostului său coleg, Bohmer, și să lucreze cot la cot cu Bernd Menkhoff, șeful Comisariatului Criminalistic 11, un bărbat trecut de prima tinerețe, îngâmfat și cu nasul pe sus, dar care știe cum să-și facă meseria. Odată cu parteneriatul celor doi, niciun criminal nu mai e în siguranță, oricât de bine și-ar mușamaliza faptele. Fiicele dispărute cer dreptate, iar cei doi sunt gata să pună totul la bătaie ca să descopere întregul adevăr.

Max e hotărât să afle ce s-a întâmplat cu Leni, chiar dacă asta înseamnă să ia tot cazul de la început și să discute din nou cu toată lumea care o cunoștea pe fată. Însă atunci când traumele și fricile sunt mai puternice decât dorința de a ajuta, obstacolele nu încetează să apară. Dar Max Bischoff e un om perseverent, care ține cu dinții și luptă până la ultima suflare pentru anchetele în care e implicat. Urmându-și instinctul, protagonistul nostru află informații înfiorătoare despre fiicele dispărute, iar speranța că Leni e în viață crește, în pofida fantomelor care bântuie locuința familiei Benz.

Strobel își plasează personajele în situații limită fără pic de milă. E un păpușar iscusit care știe cum să construiască caractere profunde, firește, exagerate, dar, într-o oarecare măsură, credibile. Întregul roman pare clădit aidoma unui film în care scenele se succed cu rapiditate, fără să insiste asupra descrierilor inutile, însă oferind întotdeauna detaliile necesare ca să cunoaștem personajele, astfel încât să putem face supoziții cu privire la cine sunt ucigașii și cine sunt băieții buni. În pofida faptului că apar și câteva chipuri feminine, acest thriller este al bărbaților și al viciilor lor, drept pentru care ni se desfășoară înainte un univers al agresiunii, violent, o noapte continuă pe care lumina nu o mai poate străpunge.

Arno Strobel scrie un thriller șocant și răscolitor, abordând o temă sensibilă, dură și atemporală. A fost o lectură incitantă, foarte alertă, concisă, ce înglobează multe evenimente în puține pagini, fără să ai sentimentul că lucrurile sunt precipitate sau că timpul o ia razna, devenind irelevant pentru acțiune. Finalul nu e cu nimic deosebit, dar s-ar putea să vă lase cu un gust amar și cu întrebări fără răspuns, din cauza avalanșei dezvăluirilor ce taie în carne vie. Dar nu vă faceți griji, volumul de față e doar primul dintr-o serie ce promite și mai multe secrete, și mai mulți criminali dezaxați, și mai multe anchete rezolvate de omul nostru priceput, Max Bischoff.

 

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Arno Strobel:

Anca și cărțile.ro

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

                                                       Fata Cu Carte

Ciobanul de Azi

Biblioteca lui Liviu

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Execuția de Danya Kukafka

Execuția

Danya Kukafka 

Titlu original: Notes on an execution

Limba originală: engleză

Traducere: Luminița Gavrilă

ISBN: 978‑606‑40‑2374‑2

Format: 130x200mm, paperback cu clape

368 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

Provocator, inteligent, captivant, mișcător! PAULA HAWKINS

Premiul Edgar pentru cel mai bun roman Bestseller NEW YORK TIMES  

Un roman care deconstruiește povestea unui ucigaș în serie aflat în așteptarea execuției, văzută în principal prin ochii femeilor din viața lui. Povestea se dezvăluie prin prisma unui întreg caleidoscop de femei — o mamă, o soră, o polițistă. Mama, Lavender, care l-a născut la 17 ani; Hazel, sora soției lui Ansel, silită să vadă cum relația surorii sale îi distruge pe toți; Saffy, detectivul devotat prinderii infractorilor, dar care abia reușește să-și vadă limpede propria viață. Execuția îmbină suspansul cu o empatie uluitoare și prezintă un portret tulburător al feminității în paralel cu scenariul familiar al ucigașului în serie american, punând sub semnul întrebării sistemul judiciar și obsesia culturală pentru povești polițiste, precum și falsa promisiune a căutării unui înțeles în psihicul bărbaților violenți.

Un portret tulburător al femeilor complicate prinse în orbita unui ucigaș în serie. Plină de compasiune, te pune pe gânduri. BRIT BENNETT, autoarea bestsellerului Jumătatea dispărută

O carte populată sfidător cu femei reale (…) frumos concepută, plină de detalii, Execuția e nuanțată, ambițioasă și convingătoare. NEW YORK TIMES BOOK REVIEW

Debordând în același timp de mânie îndreptățită și empatie radicală, Execuția este menită să devină un clasic contemporan. ESQUIRE

Îl aduce pe cititor în pielea unui ucigaș în serie (…) ca să elimine apoi o parte din mistica mitologiei ucigașilor în serie. ROLLING STONE

Kukafka făurește un ucigaș fără remușcări, dar insuflă empatie pură evenimentelor care-l duc pe cititor până în ultimele clipe ale acestuia, stârnind întrebări stăruitoare despre răul din oameni. BOOKLIST

FRAGMENT

 

               LAVENDER

1973

 

Dacă a existat un înainte, el a început cu Lavender.

Ea avea 17 ani. Știa ce înseamnă să aduci pe lume o nouă viață. Cât este de greu. Știa că dragostea te poate înfășura strâns, ca într‑un scutec, dar și că te poate zdrobi. Dar până să i se întâmple, ea nici nu înțelegea ce înseamnă să părăsești o ființă care a crescut în pântecul tău.

*

— Spune‑mi o poveste, icni Lavender între două contracții.

Era trântită pe o pătură în hambar, cu spatele rezemat de o căpiță de fân. Johnny stătea aplecat lângă ea, cu o lanternă în mână, răsuflarea lui formând volute de aburi albi în aerul înghețat, de sfârșit de iarnă.

— Copilul, spuse Lavender. Vorbește‑mi despre copil.

Îi era din ce în ce mai clar că bebelușul putea s‑o omoare. La fiecare contracție se vedea cât de cumplit de nepregătiți erau: în ciuda aerelor de bravadă afișate de Johnny și a pasajelor pe care le cita din cărțile de medicină pe care i le lăsase bunicul său, niciunul dintre ei nu știa mare lucru despre naștere. În cărți nu se vorbea despre asta. Despre sângele care curgea apocaliptic. Despre durerea incandescentă care o ardea și o inunda de transpirație.

— Când s‑o face mare, o să fie președinte, spuse Johnny. O să fie rege.

Lavender gemu. Simțea capul copilului, mare cât un grepfrut, pe jumătate ieșit, rupând‑o.

— Nici măcar nu știi dacă e băiat, spuse ea gâfâind. Și‑apoi, nici nu mai există regi.

Împinse o dată și încă o dată până când pereții hambarului deveniră purpurii. I se părea că avea corpul plin de cioburi de sticlă tăioase, că organele interne i se răsuceau. Când a venit următoarea contracție, Lavender i s‑a abandonat, în timp ce din gâtul ei a ieșit un urlet gutural.

— O să fie un copil bun, reluă Johnny. Curajos, deștept și puternic. Îi văd capul, Lav, trebuie să împingi în continuare.

O gaură neagră. Toată ființa ei convergea în această rană deschisă din ea. Apoi a venit țipătul, un plâns subțirel și jeluit. Johnny era acoperit până la coate într‑o substanță lipicioasă și Lavender îl văzu luând foarfecele de grădină pe care îl sterilizase cu alcool, apoi tăind cordonul ombilical. Câteva clipe mai târziu, Lavender îl ținea în brațe. Copilul ei. Lucind de placentă, cu capul acoperit de o spumă, bebelușul era o învălmășeală de membre agitate furios. La lumina lanternei, ochii lui păreau aproape negri. Nu arăta ca un bebeluș, își zicea Lavender. Ci ca un mic extraterestru violaceu.

Cu răsuflarea tăiată, Johnny se lăsă să cadă lângă ea în fân.

— Uite, spuse el cu o voce înăbușită. Uite ce‑am creat noi, zâna mea.

Emoția a inundat‑o chiar atunci: o dragoste atât de puternică încât i se părea mai degrabă ca un acces de panică. Senzația a fost urmată imediat de un val amețitor de vinovăție. Pentru că Lavender a înțeles, încă din clipa când a văzut copilul, că ea nu voia o astfel de dragoste. Era prea intensă. Nesățioasă. Dar crescuse în ea în toate aceste luni, iar acum avea degețele, mâini și picioare. Respira cu lăcomie oxigen.

Johnny a șters copilul cu un prosop și l‑a așezat ferm la sânul lui Lavender. În timp ce se uita la omulețul cu pielea zbârcită și scuamoasă, Lavender se bucura că în hambar era semiîntuneric și că avea fața acoperită de transpirație. Johnny nu suporta să o vadă plângând. Lavender a pus palma pe capul copilului, regretând deja primele ei gânduri trădătoare. Le‑a înăbușit sub promisiuni murmurate cu buzele lipite de pielea lunecoasă a copilului. Te voi iubi așa cum oceanul iubește nisipul.

I‑au dat numele Ansel, după bunicul lui Johnny.

*

Johnny îi promisese, printre altele:

Liniște. Cer nesfârșit. O casă întreagă la dispoziția lor, o grădină de care ea să se ocupe. Fără școală, fără profesori dezamăgiți. Fără niciun fel de reguli. O viață la adăpost de priviri străine. Erau singuri la fermă, absolut singuri, cel mai apropiat vecin locuind la 15 kilometri distanță. Uneori, când Johnny pleca la vânătoare, Lavender se așeza pe veranda din spate și țipa cât putea de tare, țipa până răgușea, doar pentru a vedea dacă vine cineva. Nu a venit nimeni niciodată.

Cu doar un an în urmă, Lavender fusese o adolescentă de 16 ani ca oricare alta. Era în 1972, iar ea își petrecea zilele dormitând în timpul orelor de matematică, apoi de istorie, apoi de engleză, sau chicotind cu prietena ei Julie în timp ce fumau țigări șterpelite, lângă ușa sălii de sport. L‑a cunoscut pe Johnny Packer la o tavernă, unde se duseseră pe furiș într‑o vineri. El era mai mare decât ele, frumos. Parcă e John Wayne în tinerețe, spusese Julie, râzând pe înfundate, prima oară când Johnny își făcuse apariția după școală, la volanul camionetei sale. Lui Lavender îi plăcea la nebunie părul lui rebel, colecția de cămăși din flanel, cizmele grele de lucru. Johnny avea mereu mâinile murdare de la munca la fermă, dar Lavender adora mirosul lui care aducea a vaselină și a soare.

Ultima oară când Lavender o văzuse pe mama ei, aceasta stătea la o masă de joc pliantă, cu o țigară în colțul gurii. Încercase să‑și pieptene părul într‑un coc voluminos în creștetul capului, dar îi ieșise turtit și strâmb, arăta ca un balon dezumflat.

N‑ai decât, spusese maică‑sa. Lasă‑te de școală și mută‑te la ferma aia prăpădită.

Un zâmbet satisfăcut, răutăcios.

Așteaptă și‑o să vezi, iubito. Bărbații sunt niște lupi și unii lupi au răbdare.

În drum spre ușă, Lavender îi șterpelise medalionul vechi lăsat pe comodă. Nu era decât un cerc de metal ruginit, cu o plăcuță goală în interior, dar care, de când își amintea ea, trona în mijlocul cutiei stricate de bijuterii — singura dovadă că mama ei era capabilă să prețuiască ceva.

Într‑adevăr, viața la fermă nu s‑a dovedit a fi cum se așteptase Lavender. Se mutase acolo la șase luni după ce îl cunoscuse pe Johnny. Până atunci, el locuise singur cu bunicu‑său. Maică‑sa se prăpădise, taică‑său își luase lumea‑n cap, iar el nu vorbea niciodată despre niciunul dintre ei. Bătrânul Ansel era veteran de război, cu o voce îmbătrânită, plângăcioasă, şi îl pusese pe Johnny încă de când era copil să facă diverse treburi prin gospodărie pentru a‑și merita farfuria cu mâncare. Bătrânul Ansel tușea mereu și a murit la câteva săptămâni după venirea lui Lavender. L‑au îngropat în curte, sub molid. Ei nu‑i plăcea să treacă pe‑acolo, unde pământul încă era ridicat ca o cocoașă. Învățase să mulgă capra, să sucească gâtul puilor, după care să‑i jumulească de pene și să‑i golească de mațe. Se ocupa de grădină, care era de zece ori mai mare decât peticul de pământ pe care îl cultivase în spatele rulotei mamei ei și care amenința mereu să o copleșească. Renunțase la dușurile zilnice, era prea complicat cu robinetul aflat în exterior, și părul ei se transformase într‑o claie în permanență încâlcită.

Johnny se ducea la vânătoare. Purifica apa. Făcea reparații prin casă. În unele seri, după o zi lungă pe‑afară, o striga să intre în casă și ea îl găsea stând lângă ușă, cu prohabul desfăcut, cu organul în erecție și un rânjet pe față. În acele seri, el o lipea de perete. Cu obrazul lipit de scândurile de stejar pline de așchii, cu mârâielile pline de poftă ale lui Johnny răsunându‑i pe gât, ea savura esența momentului. Dorința cu care el împingea în ea. Mâinile pline de bătături care îi exaltau simțurile. Zâna mea, zâna mea. Lavender nici nu știa dacă o delecta duritatea lui Johnny sau faptul că ea putea s‑o îmblânzească.

*

Cum nu aveau scutece, Lavender l‑a înfășurat pe Ansel într‑o pânză curată, ale cărei colțuri le‑a înnodat la picioare. L‑a înfășat într‑o pătură luată din hambar, apoi s‑a ridicat și s‑a dus vlăguită după Johnny.

S‑a târât desculță până în casă. Se simțea amețită. Avusese dureri atât de mari încât nici nu‑și mai amintea cum ajunsese în hambar, doar că o cărase Johnny, și acum nu mai avea pantofii în picioare. Frigul de sfârșit de iarnă era mușcător și Lavender îl strângea la piept pe micul Ansel care gângurea. Probabil că se apropie miezul nopții, se gândea ea.

Ferma fusese construită în vârful dealului. Chiar și pe întuneric părea strâmbă, înclinată periculos spre stânga. Casa era un șantier permanent. Bunicul lui Johnny le‑o lăsase cu țevile găurite, cu acoperișul spart, cu ferestre lipsă. În general, lui Lavender nu‑i păsa. Aceste neajunsuri erau compensate de momentele pe care le petrecea singură pe verandă, privind întinderea vastă a câmpurilor. Iarba undu­itoare căpăta reflexe argintii dimineața și portocalii seara. Dincolo de pășune, se zăreau crestele zimțate ale munților Adirondack. Ferma era chiar la ieșirea din Essex, în statul New York, la o oră de mers cu mașina de la granița cu Canada. În zilele senine, îi plăcea să privească spre orizontul însorit și să‑și imagineze o linie invizibilă în depărtare, de unde începea o cu totul altă țară. Acest gând exotic o încânta. Lavender nu ieșise niciodată din statul New York.

— Vrei să faci focul? întrebă ea când ajunseră înăuntru.

În casă era extrem de frig. În soba pe lemne nu rămăsese decât cenușa rece din seara precedentă, măturată de curenții de aer.

— E târziu, spuse Johnny. Nu ești obosită?

De teamă să nu pornească o ceartă, ea nu a insistat. După ce a urcat cu greu scara, și‑a șters cu un burete sângele de pe picioare și s‑a schimbat. Acum nu‑i mai venea niciuna dintre hainele ei vechi: pantalonii raiați evazați pe care îi cumpărase cu Julie dintr‑un magazin second‑hand erau la fundul unei cutii, unde pusese și cele mai frumoase cămăși care îi deveniseră prea strâmte pentru burta ei mare. Când în sfârșit s‑a strecurat în pat, îmbrăcată într‑un tricou mai vechi de‑al lui Johnny, el dormea deja, iar Ansel, înfășat, se agita pe perna ei. Pielea de pe gât o strângea din cauza transpirației uscate și ea moțăia așezată în fund, cu copilul în brațe, neliniștită și pe jumătate visând.

Dimineață, cârpa folosită ca scutec era udă și Lavender simțea diareea caldă curgându‑i pe burta dezumflată. Trezit de miros, Johnny a tresărit violent, iar Ansel a început să plângă, scoțând un țipăt ascuțit.

Johnny s‑a ridicat și a căutat un tricou mai vechi pe care i l‑a aruncat lui Lavender. Tricoul a căzut pe pat, departe de ea.

— Dac‑ai vrea să‑l ții tu puțin... spuse Lavender.

Privirea pe care i‑a aruncat‑o Johnny în clipa aceea... Frustrarea nu‑și avea locul pe fața lui: era ceva urât, care cu siguranță venea de la ea, din felul cum se uita la el. Îmi pare rău, a vrut Lavender să spună, deși nu știa pentru ce. În timp ce asculta pașii lui Johnny care făceau să scârțâie treptele scării, Lavender și‑a lipit buzele de fruntea pruncului care țipa. În fond, așa fusese dintotdeauna, nu? Toate femeile care veniseră înaintea ei, din grote, corturi, căruțe cu coviltir. Se mira că nu se gândise niciodată la acest adevăr universal, vechi de când lumea: maternitatea era, în esența ei, o treabă solitară.

Danya Kukafka a crescut în Colorado și și-a făcut studiile la New York, unde dragostea pentru citit și scris a dus-o prin aproape toate zonele industriei editoriale. A făcut stagii la diferite agenții literare, a continuat la Riverhead Books, unde a lucrat, printre alții, cu Meg Wolitzer, Paula Hawkins, Lauren Groff, Brit Bennett, Emma Straub și Gabriel Tallent. Romanul ei de debut, Girl in Snow, publicat în 2017, a devenit bestseller în Statele Unite. Drepturile de ecranizare pentru Execuția au fost cumpărate de John Wells Production. O puteți urmări pe https://www.danyakukafka.com

Nu se pune problema cine e vinovat: ucigașul este în închisoare încă de la începutul cărții. Povestea pe care-și propune s-o spună Execuția e despre cum a ajuns acolo. Însă Kukafka are grijă să le dea și victimelor ceva de care n-au avut parte în viață: o voce! ENTERTAINMENT WEEKLY