ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Fragment. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Fragment. Afișați toate postările

sâmbătă, 21 iunie 2025

Fragment: Emma de Jean Reno


Emma

Jean Reno


Editura Trei 

Fiction Connection Crime

288 pagini

Traducere de Roxana Chiriță

Format: 130x200mm, paperback

ISBN: 978-606-40-2674-3



Debutul literar al unui monstru sacru al cinematografiei mondiale


SUSPANS, SPIONAJ, DRAGOSTE 


Maseuză într-un centru de talasoterapie din Bretania și încă afectată de moartea mamei sale, Emma este trimisă în Sultanatul Oman pentru a pregăti echipa unui centru de wellness. Dar misiunea aceasta o duce și în brațele unui bărbat misterios și în fața morții. Prinsă în centrul unei afaceri de stat cu implicații deosebit de grave și vânată de trimiși ai Palatului Muscat, Emma devine femeia periculoasă care trebuie ucisă. Astfel, maseuza ale cărei mâini fac minuni se transformă într-o femeie neînfricată, un adversar redutabil care nu poate fi anihilat. Și care ar putea ajuta serviciile secrete franceze să-și învingă oponenții.


„Acest roman este povestea unei femei care își transformă talentul și trecutul dureros în cea mai mare forță. O femeie care își ia destinul în propriile mâini și trăiește o adevărată metamorfoză.” - JEAN RENO


FRAGMENT


                                                                        16

 

E abia ora 15 când Emma se prăbușește pe bancheta din spate a Land Roverului. Înduioșată de fața ei istovită, Zainab sa oferit să închidă sala în locul ei. În ultima vreme, îl lasă deseori pe Anwar so conducă acasă. O avea oare Zainab o mașină proprie? Emma nu știe. Oricum, se bucură că nu mai e păzită zi și noapte de Miss Perfecțiune.

Tired, miss Morvan?[1]

Ochii negri lucesc jucăuși în oglinda retrovizoare. Anwar șia regăsit ironia obișnuită, de parcă na dezaprobat decât călătoria în mijlocul deșertului. Emma mormăieo încuviințare vagă, în timp ce el se avântă pe panta șerpuită. Are mereu un fel de a conduce la fel de suplu și precis. Sar zice că sunt doi Anwar: unul care se amuză so facă pe șoferul ideal și altul care se joacă dea conspiratorul, cu tendințe psihopate. Emma e prea dărâmată de oboseală ca să încerce să afle ce gândește el. Se întreabă doar vag unde șio fi petrecut el noaptea. Ghemuit pe bancheta din spate sau în altă parte, în clădirea secretă? La ultimul viraj în ac de păr, mașina 4×4 trece razant pe marginea prăpastiei. Atrasă de imaginea spectaculoasă a abisului, Emma se gândește că dorința ei e asemănătoare, ca o amețeală în fața hăului. O să cadă? No să cadă?

Azi au părăsit tabăra în zori. Anwar a lăsato la hotel cu puțin înainte de ora 7; a avut timp să facă un duș rapid înainte de a pleca iar. Timingul e prea riguros. Ar trebui să schimbe programul de joi, să introducă un curs excepțional pe Zoom, ținut de o vedetă în domeniul masajului. Asta iar permite să ajungă la elevii ei mai târziu, spre prânz…

Își ia telefonul mobil, observă surprinsă trei apeluri pierdute de pe un număr necunoscut. Tariq figurează pe agenda ei la litera W. Ia cerut să nul sune decât în caz de urgență. Ar putea oare fi considerată o urgență schimbarea programului?

Tastează repede, fără să se gândească.

Mam spălat, dar mirosul dumneavoastră e peste tot în mine, în fiecare celulă. Aș vrea să vă sorb cu totul. Îi puteți spune lui Zainab să vină să mă ia joi la ora 10 de la Wadi Bani? Mam gândit la un nou mod de a folosi timpul. Am să vil spun miercuri. Va fi singurul meu mesaj, fiindcă așa miați cerut, dar să știți că vă vorbesc tot timpul în gând. Discursul sar putea reduce la două cuvinte: vă doresc. Sexul, saliva, sudoarea dumneavoastră… Întrebare auxiliară: de ce am o asemenea dorință?

TariqTariqTariqTariq

E imposibil să trimită nebunia asta. Apasă pe săgeata „șterge“, literă după literă. Nu teama de sinceritate o face să ezite, ci certitudinea că se va îndrăgosti dacăși dă frâu liber. Scrie în schimb: Aș putea începe mai târziu lucrul joi dimineață. Ar trebui so anunțați pe Zainab să vină la ora 10 la hotelul meu. Mă ocup eu de restul. Mă gândesc la dumneavoastră. E.

Apasă pe „trimite“. Așteaptă, inimai bate cu putere. El nu va răspunde. Nu sunt un cuplu, nici măcar un cuplu clandestin. Sunt amanți de miercuri, atâta tot. Iar faptul că se doresc cu atâta ardoare nu schimbă nimic… Își simte pleoapele grele ca plumbul. Închide ochii o clipă și ațipește. Când se trezește, vede figura lui Anwar la câțiva centimetri de fața ei, prea aproape. El se îndepărtează rapid, ca și cum ar fi fost prins cu o greșeală.

Here we are.[2]

Ce, te crezi un prinț care le trezește pe prințese?

Se dă jos din mașină și se îndepărtează, încă năucă de somn. Bărbatul ăsta e cu siguranță ciudat. Nu e un afemeiat, nu doar atât, iar ea nu crede în varianta cu loialitatea „din tatăn fiu. No simte. De altfel, au început săi vibreze mâinile, de parcă iar confirma suspiciunea. Azi nu va merge la înot. O să dea telefoanele restante — tatălui ei, lui Pénélope, lui Claire, ca săi dea vești de la centru —, pe urmă va lua masa devreme, vizionând un film. Va înceta să se gândească.

*

Miss Morvan!

Recepționerul filipinez dă din mâini. Timp de o secundă, Emma are senzația că se repetă scena de duminică seara. Poate că Tariq ia făcut vânt Reginei zăpezilor, dânduși seama că nu se poate lipsi de ea.

Bărbatul se apleacă peste tejghea.

— Sunați la ambasada Franței, please, urgent.

— Poftim?

— A mbasada. Spune că dumneavoastră nu răspunde.

Lăsat număr.

— Drace! Sorry.

Recepționerul încuviințează sobru.

— Au lăsat vreun mesaj?

— Telefonați, da.

Își amintește de cele trei apeluri fără mesaj și se abține să înjure din nou. Așteaptă să ajungă în liftul din sticlă ca să apese pe tasta de reapelare. O sonerie. Două. Portarul o privește zâmbind în timp ce ascensorul urcă. Emma are impresia că e o păpușă în costum folcloric, blocată în cutia ei din plastic.

— Alo?

Vocea îi pare cunoscută, dar ea nare chef de politețuri.

— Sunt Emma Morvan.

— E mma, sunt încântat să vă aud. Eu sunt Éric Martel, neam întâlnit luni, la polo. Trebuie să veniți cât mai repede la ambasadă.

— De ce? E vreo problemă cu pașaportul meu?

— Niciuna.

— În cazul ăsta, ați nimerit intrun moment prost, sunt

ruptă de oboseală, dar o putem lăsa pe mâine.

— Mă tem că nu înțelegeți. Nu e vorba de o invitație.

E atât de uluită, încât nuși dă seama imediat că sa oprit liftul. Iese deacolo ca prin vis, înaintează pe covorul de pe culoar. O asaltează o imagine, mocheta cu motive geometrice portocalii și roșii de la hotelul Overlook, din filmul The Shining.

— Atunci, despre ce e vorba?

— Despre o convocare.

Ar trebui cu siguranță să riposteze, să ceară explicații. Așa reacționezi când nai nimic săți reproșezi, dar ea e prea năucită ca să se prefacă. Se întâmplă ceva? Éric Martel ocupă postul de atașat cultural. O acoperire… Oricear fi, știe destule ca săi dea ei ordine.

— OK. Dațimi o oră!

Închide telefonul. O ard mâinile, e ca și cum corpul ei a devenit un paratrăsnet uriaș. Nu gândi, acționează! îi șoptește mica voce caustică. Spre deosebire de ceea ceși închipuise, nu e lăsată să aștepte. Un funcționar o conduce pe o scară de urgență, apoi printrun labirint de culoare tot mai înguste. Nu întâlnesc pe nimeni, în afară de o femeie în taior. Emma se întreabă dacă nu cumva e o înscenare, menită so intimideze. În cazul ăsta șiau ratat lovitura, traseul prin acest pseudolabirint nu face decât so enerveze. Adrenalina ia alungat orice urmă de oboseală. Se opresc în sfârșit în fața unei uși oarecare. Funcționarul se dă deoparte ca săi permită să intre, apoi închide ușa în urma ei, lăsando singură. Emma e descumpănită câteva secunde. Încăperea ponosită evocă o birocrație de subsol. Etajere goale, cu excepția unui proiector, două scaune incomode, o masă pătrată pe care e aruncată o revistă de turism. Revista conferă o notă ciudată de banalitate intrun decor lipsit de viață. Lipsa unei ferestre e elementul cel mai neplăcut. La lumina crudă a neonului, ai putea jura că e o sală falsă de interogatoriu. Se hotărăște să iasă, chiar în clipa când se deschide ușa și intră Éric Martel. Un timing perfect, se gândește ea, suficient de neliniștitor pentru pregătirea psihologică. Îmbrăcat la patru ace, intrun costum negru, atașatul cultural înaintează cu mâna întinsă. Văzandui zâmbetul artificial, Emma se întreabă cum de sa lăsat păcălită. Diplomatul a dispărut, ia luat locul un funcționar cu sângerece.

— Emma. Mulțumesc că ați venit atât de repede.

Nai pentru ce, domnule ipocrit!

Întinde automat mâna. Când îi atinge pielea, iese o scânteie carei face pe amândoi să tresară. O invită cu un gest să ia loc, se așază de cealaltă parte a mesei și lasă să se aștearnă o tăcere grea. Precis e vorba de Tariq. Despre ce altceva? Acum, că a renunțat la masca seducătorului, Éric Martel transmite un fel de amenințare nedefinită.

— Miaș dori să lucrați pentru noi.

Emma se aștepta la orice, dar în niciun caz la așa ceva. Fie o amețește cu aiureli, fie e destul de șmecher încât săi dea prima lovitură fără anestezie. Din fericire, ea na clipit, e tot ce contează în clipa asta.

— Sunt maseuză. Suferiți de crampe musculare?

El schițează un zâmbet. Un fel de ai spune „în regulă, vrei să ne jucăm? ne jucăm“. Senzației de pericol i se adaugă o căldură bruscă.

— Domnișoară Morvan, vaș putea povesti o mulțime de lucruri drăguțe ca să pară toate bune și frumoase, dar vam evaluat, ar fi timp pierdut.

— Extraordinar, mați evaluat! Când? La meciul de polo? În timpul celor zece minute pe ceas în care am discutat banalități? Sau cu ocazia primei noastre întâlniri, la Sheraton, unde ați făcuto pe vorbărețul?

Un nou zâmbet fals în semn de apreciere a efortului ei. Emma avea un profesor ca el, un împuțit care te zdrobea cu sarcasmul lui.

— Spre deosebire de vecinii săi din golf, Omanul nu deține cantități mari de petrol și gaze, iar rezervele senvor epuiza în decurs de 15 ani. Chiar dacă sultanatul își promovează ambițiile legate de turismul de lux, nu e o intenție credibilă, mai ales dacă luăm în calcul veniturile obținute din extracția de petrol. În schimb, țara are un avantaj important. De ani buni, are rol de mediator între Occident, Teheran și vecinii săi din Orientul Mijlociu, mai ales în sectorul nuclear. Cu alte cuvinte, oamenii de la palat sunt foarte familiarizați cu energia atomică: îi cunosc tehnicile, puterea dezvoltării și, mai ales, importanța geopolitică. Puteți ghici urmarea…



[1] Sunteți obosită, domnișoară Morvan?

[2] Am ajuns.


joi, 17 octombrie 2024

Fragment: Pânda de noapte de Tracy Sierra


Titlu: Pânda de noapte

Autor: Tracy Sierra

Colecția: Fiction Connection Crime

Nr. pagini: 400

Format: 130x200mm, paperback cu clape

ISBN: 978-606-40-2414-5

Titlul original: Night watching

Traducător: Mihaela Negrila

 

Descriere 

Foarte puține cărți sunt atât de intense, inteligente și de-a dreptul înfricoșătoare. Citiți pe riscul vostru! - CHRIS WHITAKER

 

Ca un coșmar — n-o să-ți poți întoarce privirea de la ea. — SHARI LAPENA

 

Pași pe trepte. Doar o secundă să reacționezi. Ce se întâmplă în continuare va decide totul. Singură acasă cu copiii în timpul unei furtuni, o mamă aude un zgomot — în casele vechi se aud tot timpul zgomote. Dar acesta e tulburător de familiar: un pas neobișnuit de greu și de lent, care urcă pe scară. Vede silueta unui bărbat pe hol, învăluită în umbre. Îngrozită, își trezește în liniște copiii și-i împinge în cea mai veche parte a casei, într-o cămăruță secretă. Se ascund toți în timp ce bărbatul îi caută și încearcă să-i ispitească pe copii cu promisiuni și s-o convingă pe mamă să iasă la lumină. În bezna sufocantă, femeia încearcă să-și păstreze calmul și să facă un plan. Să caute o armă sau o cale de evadare? Însă apoi îl zărește. Chipul acela. Vocea aceea. Și își dă seama că situația e și mai gravă decât se temea, pentru că știe exact cine e bărbatul — și ce vrea.

 

Sierra reușește să integreze idei complexe despre percepție, traumă, vinovăție și autonomie feminină, fără să lase nicio clipă din mână nervii cititorului. - ELLE

 

Câți dintre noi n-au avut ocazia să audă o casă veche scârțâind noaptea și nu s-au întrebat dacă nu-i mai mult de-atât? Neliniștea devine teroare în debutul fascinant al lui Sierra, de o intensitate aproape insuportabilă. - L.A. TIMES

 

La limita dintre thriller psihologic și horror domestic, debutul fascinant al lui Sierra îi aruncă pe cititori cu capul înainte în coșmarul cu ochii deschiși al protagonistei fără nume. Flashbackuri bine sincronizate adaugă context și emoție. - BOOKLIST

 

Un thriller de-a șoarecele și pisica înspăimântător, în care scârțâitul scării este uvertura unei lupte pentru supraviețuire. – WASHINGTON POST

 

Excepțional! Oricât de captivant de plină de suspans ar fi intriga, Sierra arată și alte puncte forte remarcabile, de la decorul fascinant de bizar până la personajul principal memorabil, prototipul de „fată bună”, minionă, împinsă la limită de ani întregi în care a fost subestimată de bărbați puternici. Cireașa de pe tort este finalul superb, surprinzător și inevitabil. - PUBLISHERS WEEKLY

 

FRAGMENT

 

32

 

După tot acest timp, în sfârșit ai putut să țipi.

Era răgușită. Nu era sigură ce urma să se întâmple, dar avea senzația îngrețoșătoare că era pe un val care o va ridica și apoi o va izbi de pământ fără ca ea să aibă vreun cuvânt de spus în această direcţie. Începu să ațipească, epuizată așa cum doar o explozie de emoții o putea face să fie. Totuși, de fiecare dată când începea să adoarmă, îl auzea pe Ungher. Deschidea imediat ochii, căuta gheare zimțate, o limbă bifurcată înfășurându‑se în jurul cadrului vreunei uși.

Ești speriată pentru că s‑a întâmplat. Ești speriată pentru că a fost real.

Se uită lung acolo unde polițiștii lăsaseră urme de cenușă pe jos, îndeajuns de bătătorite încât să intre mai adânc în covor, să‑l păteze. Asta îi aduse aminte că cenușa soțului ei era într‑o cutie în dressing. O vâlvătaie de furie începu să‑i ardă gâtlejul, iar în mânia ei gândurile zornăiau incoerent.

Copiii duși, cenușa soțului, cenușă peste tot. Tot ce e important a ars, până la urmă. El crede că minți. Că ești nebună. Dă vina pe alcoolul pe care nu l‑ai băut. Nu înțelege cum a fost. Cum a fost? Cum a fost cu adevărat? Obstacol femeiesc“, așa te‑a numit Ungherul. Și tot asta ești și pentru sergent. Un inconvenient, tot insistând asupra faptului că ești sănătoasă la minte. Ce s‑a întâmplat aici nu dă bine pentru el. Ciudățenia, grozăvia, asta face să‑i fie și mai ușor să nu ia în serios.

Vâlvătăile mâniei i se întețiră când sergentul, Ungherul, ucigașul ușor de uitat din sala de judecată, cei care‑l apăraseră, care dăduseră greș în a o apăra pe mama ei, se amestecară.

Ucigașul ăla nu fusese în stare să‑și înfrâneze cele mai rele impulsuri. Ungherul se mândrea cu lipsa lui de respect față de reguli. Și, cu toate acestea, amândoi erau protejați de aceleași instituții și moravuri pe care, în mod atât de limpede, le disprețuiau, mai presus de care se simțeau. Aceleași coduri scrise și nescrise pe care sergentul și ceilalți ca el le susțineau.

Toate aceste lucruri pe care ei le fac pentru a te înmuia, pentru a te face ca o oaie“, zisese Ungherul. Dar eu le‑am călcat în picioare.“

Faptul că Ungherul era în lume, iar mama, bunica, soacra și soțul ei muriseră cu toții era o piatră în inima ei, o înțelegere furioasă a nedreptății și responsabilității.

Doar tu ai mai rămas. Asta e pentru tot ceea ce contează. La nimic din toate astea nu este imposibil de supraviețuit. Nimic din toate astea nu s‑a terminat. Psihiatrul avea dreptate. Afurisitul de Ungher avea dreptate. Tu ești singurul obstacol.

Se ridică în capul oaselor. Își șterse fața cu mâneca.

Ei se uită la tine și cred că te cunosc. Dar nu te văd. Nu pot. Se cred mai buni. Cred că știu ei mai bine. Dar nu există mai buni. Există doar oameni, care fac alegeri. Descurcându‑se cu cărțile care le‑au fost date. Iar tu o să alegi să te folosești de avantajele tale. Alege să angajezi un avocat al naibii de bun. O să alegi să lupți. Și nu o să lași pe nimeni să te facă să te îndoiești de propria‑ți minte. Fiindcă, dacă ai fi făcut asta, dacă ai fi făcut‑o când ai văzut puma aia, dacă ai fi făcut‑o când l‑ai văzut pe Ungher, acum ai fi moartă.

Își luă telefonul de unde‑l lăsase sergentul pe măsuța de cafea. Avea un singur mesaj vocal, lăsat de cineva din partea instituțiilor statului. Conform scrisorii noastre în care v‑am contactat cu privire la cei doi copii minori... evaluare... verificare... contactați‑ne la...“

Era prea târziu să‑i mai sune. Își puse ghete de zăpadă și o haină. În ciuda hotărârii ei de a face ceva, de a lupta, șovăi când dădu să deschidă ușa.

El ar putea să fie acolo.

Trase cu ochiul afară, în semiîntuneric, uitându‑se pe geamul de la intrare, dar reflexia pe sticlă a luminii din casă făcea greu de văzut ceva afară. Stinse toate luminile şi aşteptă. Nu era nicio mişcare afară. Nu erau urme de pași noi în zăpadă.

Sergentul are dreptate. Probabil că Ungherul nu se va întoarce aici. E prea riscant.

Merse încet pe aleea pentru mașini să ia corespondența din cutia de scrisori. Pe când se întorcea spre casă, ținând la piept mormanul acumulat de plicuri, reviste și broşuri de reclame, ochiul teafăr surprinse ceva ieșit din comun pe pajiște, în stânga ei. Inima începu să‑i bată mai repede până când înțelese ce era. O căprioară cu un pui stăteau complet nemișcați în zăpadă, cu urechile moi ciulite spre ea.

Puiul era mic pentru perioada aceea a anului. Un nou‑născut târziu, încercând să supraviețuiască primei sale ierni. Care era deja una grea.

După ce căprioarele o priviră o clipă, un curent invizibil din aer le făcu să o ia la fugă. Se mișcară simultan, de parcă exista un pripon între mamă și pui. Se uită la cozile lor albe ce le loveau spinările cafenii, la grația lor în timp ce săriră prin zăpadă, pe lângă cimitir, și dispărură pe potecă.

Vezi? Chiar și acum, lucrurile sunt frumoase.

— Mult noroc! le zise cu voce tare căprioarelor.

Se încruntă, cuprinsă de senzația că uitase ceva, ca și cum se dusese într‑o cameră și nu‑și mai putea aduce aminte de ce. Încercă să apuce de firul gâdilător ce zicea Ți‑amintești? Ți‑amintești?, dar el continuă să se îndepărteze dănțuind, până când se gândi: Încetează, încetează. Te torturezi singură crezând că ai uitat lucruri. Că uiți lucruri.

Se duse înăuntru și încuie ușile. Verifică încă o dată că toate ferestrele de la parter erau încuiate. Abia atunci sortă corespondența. Citi o dată scrisoarea pe care o căuta, apoi o mai citi iar.

Ați fost reclamată... îngrijirea și protejarea copiilor minori... să se evalueze dacă este nevoie de măsuri speciale de protecție...“

Își puse scrisoarea bine sub braț. O aduse împreună cu telefonul și geanta cu medicamentele prescrise de la spital și le așeză pe blatul de la baie. Verifică dacă toate ferestrele de la etaj erau încuiate.

Nu e nimeni în casă, își dădu ea asigurări. Nu e nimeni în casă în afară de tine.

Fără ochii critici ai polițiștilor îndreptați asupra ei, seiful fu simplu de deschis. Monedele de aur, verigheta soțului și arma stăteau aliniate.

Își trecu degetele peste fiecare obiect, de parcă ar fi putut să le absoarbă puterea.

Toate aceste lucruri pe care le păstrezi pentru siguranță, protecție, în caz de urgență? Toate sunt metal rece. Absolut nimic moale, nimic cald.

O monedă era așezată strâmb și ea îndreptă teancul. Tocul armei avea un clips din metal, ca să poată fi atașat de pantaloni sau de o curea. Sergentul așezase tocul cu clipsul cu fața în jos, înclinându‑l într‑un unghi care făcuse ca arma să alunece pe jumătate afară din toc. Scoase ambele obiecte din seif. Arma i se păru ridicolă în mâinile ei nervoase, făcute căuș. Se gândi la felul relaxat şi competent în care o ținuse sergentul, la modul exersat în care verificase, cu un păcănit sec, încărcătorul, la cât de mică păruse arma. Mânerul era incomod de mare pentru ea. Realiză că arma nu era deloc din metal, ci dintr‑un polimer turnat, cu mânerul dur, fără niciun fel de textură cauciucată care i‑ar fi permis să o apuce mai ușor. Își făcu de lucru cu eliberarea încărcătorului, enervată de cât de incapabilă era în comparație cu polițistul.

Tremurând, reuși să scoată glisiera și încărcătorul și se calmă când intră în rolul familiar de inspectare a mecanicii. Deși exteriorul era o rășină, părțile din interior erau din metal. În mâinile ei, demontarea constituia o explicație în sine a modului de funcționare. Își miji ochii la arcurile, șuruburile și cuiele expuse. Era o mașinărie simplă. Tragerea de cocoș ridica un cui percutor ce lovea glonțul și‑l făcea să detoneze încărcătura.

Reasamblă metodic arma, cu degete competente și calme. Analizarea ei o relaxase. Făcuse ca arma să i se pară mai puțin un lucru viu, mai puțin un animal imprevizibil ghemuit la pândă în așteptare, și mai mult o simplă mostră de inginerie elegantă, chiar dacă proiectată pentru un scop groaznic. Introduse arma în siguranță în tocul din nailon, o puse jos și apoi scoase din seif verigheta soțului. Inelul era prea larg ca să‑i stea bine, chiar şi pe degetul mare, dar îl așeză pe blat oricum. Încuie seiful, vulturii din aur de la tatăl ei scânteind înainte de a dispărea.

Toate grijile legate de bani, tot semnatul ăla pe ascuns al fotografiilor soțului — şi totuși, nu e interesant că banii sunt acum lucrul care îți aduc cea mai puțină mângâiere?

marți, 17 septembrie 2024

Fragment în avanpremieră - Muntele furtunii de Liza Marklund

Muntele furtunii

Al treilea Volum din seria Cercul Polar

Liza Marklund 

Titlu original: Stormberget

Limba originală: suedeză

Traducere: Florina Tufescu

ISBN: 978-606-40-2310-0

Format: 130x200mm, paperback cu clape 

304 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

 

Un final plin de forță pentru o trilogie impresionantă. Norrköpings Tidningar

 

În toiul sărbătorii de midsommar din Stenträsk, iese la suprafață în mlaștină un cadavru și toată lumea presupune că ar fi soția dispărută a lui Wiking Stromberg. Dar se dovedește că e vorba de un bărbat, iar cauza morții nu este înecul: trupul lui fusese țintuit de fundul mlaștinii cu un țăruș înfipt în inimă, ca și cum ar fi fost vampir.

Pentru Wiking, această descoperire înseamnă o călătorie amețitoare în trecutul absolut tulburător al familiei sale.

Muntele furtunii — o cronică despre violență și dor, secrete și crimă — este a treia și ultima parte a seriei despre Stenträsk și pădurile din Norrbotten.

 

Suspansul se construiește fără grabă, dar constant, și este legat atât de cadavrul găsit, cât și de toate secretele pe care le poate ascunde o familie. Personajele acestei trilogii ți se bagă pe sub piele; și ele, și locul îți rămân în minte mult timp după ce ai citit ultima pagină. Skånska Dagbladet

 

Enigmatic, surprinzător, aventuros, cu locuri fascinante și povești înfiorătoare din trecut. Arbetarbladet

 

Marklund adoră nordul Suediei, invocând un peisaj și frumos, și torturat, unde oameni plini de dor și visuri de iubire sunt doborâți și sunt împinși la acte brutale. Cu personaje complexe și o intrigă elegantă, Marklund asigură suspans la nivel înalt. Femina

 

 

 

FRAGMENT

 

               — Mats! De pe ce număr ciudat suni?

Wiking era în drum spre raionul de delicatese de la ICA să aleagă un antricot pentru cină. O cină de împăcare, la care avea să‑și ceară scuze. Auzea cu întreruperi.

— Sunt la serviciu, spuse Mats.

Wiking se opri la jumătatea pasului. La serviciu. Undeva în cadrul Statului‑major al Apărării. Mats nu îl mai sunase niciodată de acolo.

— Ce s‑a întâmplat? întrebă Wiking.

— E vorba de Alice.

Închise ochii. Venise mesajul.

— Așteaptă să ies, spuse, lăsând căruciorul de cumpărături și ieșind în soarele din stradă. Se opri în plină zi strălucitoare, cu cerul de un albastru sclipitor și foșnet de frunze de toamnă, cu adolescente chicotind și tați cu copii în cărucioare, lumea în deplina ei frumusețe.

Nu întrebă cum au aflat, pentru că Mats n‑ar fi răspuns.

— Și acum ce urmează? se mulțumi să întrebe.

— Trebuie să plece imediat înapoi în Stockholm și de acolo mai departe. N‑ar trebui să vă mai vedeți.

Wiking nu îi spuse că se hotărâse să o urmeze.

— Aș vrea să te rog să cântărești un lucru, spuse Mats.

Wiking se mută când un grup de bărbați trecură prea aproape, cu telefoanele mobile în față pe post de săbii.

— Ce anume? spuse el, întorcându‑se spre fațada de cărămidă a supermarketului ICA.â

— Ar fi bine dacă te‑ai întâlni cu o altă femeie.

— Ce spui?

— Dacă vrea cineva să dea de Vladlena Ivanova, primul loc unde ar căuta e la tine.

Da, asta pricepea și el.

— Nu avem nicio altă identitate pentru Alice, spuse Mats. Dacă ai întâlni pe altcineva, ar putea să și‑o mai păstreze o perioadă.

Wiking lăsă aerul să iasă din plămâni într‑un gâfâit neîncrezător.

— Deci dacă am o nouă...

— Poate nu o vor verifica la fel de atent pe Alice Eriksson.

Suna ca o speranță implauzibilă.

— E bine să vorbim despre asta la telefon?

— E în regulă, spuse Mats.

Perturbații pe linie.

— Nu intru din nou pe Tinder. Mai bine mor.

— Poate nu e nevoie. Ai întâlnit doar două alte femei înainte de a te vedea cu Alice?

Wiking își privi mâinile. Erau slabe și uscate, mâini de bătrân.

— Ce te face să crezi că ar vrea să fie cu mine?

— Ai putea să le întrebi?

Închise ochii, se adună.

— Poate mai există o cale, spuse el. Piața neagră. Și‑ar putea cumpăra o nouă identitate, și eu la fel.

— E adevărat, dar nu dispuneți de asemenea sume.

Wiking nu răspunse.

— Nu poți s‑o însoțești, spuse Mats. Copiii rămân aici, ostatici.

— Le‑ar face într‑adevăr rău?

— Salisbury, Iulia Skripal, spuse Mats.

Wiking închise ochii, era vorba de fiica unui spion dezertor, care fusese otrăvită în Anglia în urmă cu vreun an sau poate doi. Zăcuse 20 de zile în comă și abia scăpase cu viață.

— Vrei să‑ți asumi riscul? întrebă Mats.

— Veronica? Veronica Sundqvist? Bună, sunt Wiking. Stormberg.

O pauză de gândire. Surprindere.

— Ah, bună, tu erai!

O voce bucuroasă. Era moașa din Boden, prima lui întâlnire de pe Tinder.

— Sun în interes de serviciu. Te deranjez?

— Așteaptă să merg în spațiul de relaxare...

Îi auzi saboții lovindu‑se de linoleum, era evident la serviciu.

— Cu ce îți pot fi de folos?

Se auzi clinchetul porțelanului, profita de pauză să bea o cafea.

— E vorba de un detaliu pe care aș vrea să‑l verific, pentru o investigație. Doar niște date, pentru context.

— Sigur..., spuse ea puțin mirată.

— Am nevoie de opinia unui expert pentru a putea elimina anumite teorii...

— OK?

Își drese din nou glasul.

— Cât cântărește un nou‑născut? În general?

Scurtă pauză surprinsă.

— Ah, spuse ea, variază destul de mult. Există o serie de factori care influențează greutatea unui copil la naștere.

Așteptă în receptor, fără să știe ce însemnau toate astea, de ce sunase de fapt.

— Ce factori, de exemplu?

Wiking încercă să pară vesel.

— Starea de sănătate a mamei. Sarcini anterioare, durata sarcinii...

— Dar în medie? În jur de trei kilograme jumătate, așa e?

— Ceva mai mult în cazul băieților, ceva mai puțin în cazul fetelor. E ceva ce...

— Dacă un băiat cântărește patru kilograme, spuse Wiking, e născut prematur?

Vocea de la celălalt capăt tăcu câteva secunde.

— Ah, depinde. Ar putea fi, dacă mama e voluminoasă și supraponderală, spre exemplu. Sau dacă a născut mulți copii și prezintă risc de diabet, atunci studiile arată că ar putea avea copii mai mari decât media...

Wiking ținu ochii închiși strâns câteva secunde.

— OK. Dar dacă mama e micuță, are greutate normală, e la prima naștere și nu are diabet?

— Hm, atunci aș spune că patru kilograme e destul de mult pentru durata respectivă.

— Durata?

— Un copil crește cu 200 de grame în fiecare săptămână de graviditate, așa că aș spune că o femeie micuță, la prima sarcină, care naște un copil așa mare a depășit termenul.

— Ceea ce înseamnă...?

— Că a dus sarcina 42 de săptămâni, cel puțin. Dar e cu adevărat o chestiune individuală, e imposibil să...

— Se întâmplă adesea? Ca mamele micuțe, aflate la prima sarcină, să nască prematur?

— Mai curând invers. Femeile la prima sarcină tind să nască după termen.

Wiking lăsă aerul să iasă din plămâni cu un oftat prelung.

— Îți mulțumesc, Veronica. Mi‑ai fost de mare ajutor.

— Pentru puțin...

Se făcu tăcere, aproape o simțea respirând.

— Dacă vrei să bei o cafea când treci prin Boden..., spuse ea.

Wiking închise ochii și își trecu mâna peste frunte.

— Atunci tu vei fi prima pe care o voi suna, spuse el și închise.

A doua convorbire a fost mai dificilă.

— De ce mă suni acum? Ce vrei de la mine?

Cecilia Abrahamsson, arhitecta din Piteå, cea de‑a doua întâlnire de pe Tinder. Era o făptură delicată cu un râs cristalin și degete subțiri. O rănise când încetase să‑i răspundă la mesaje.

Wiking înghiți în sec.

— Iartă‑mă că nu ți‑am dat niciun semn. A murit mama. A fost totul foarte rapid. COVID.

O auzi respirând precipitat, realizând că nu fusese ghosted[1].

— Of, Dumnezeule, îmi pare atât de rău să aud. Ah, îmi pare cu adevărat rău.

— De fapt, de asta te sun, continuă el. Am moștenit casa ei. N‑a fost renovată niciodată de când s‑a construit și e la fel de „bătrână“ ca mine. Îți imaginezi...

Ea râse, un scurt clinchet de clopoței.

— E o casă de tip Älvsbyhus, care trebuie modernizată în totalitate. Dormitoarele sunt mici și întunecoase, baia și bucătăria, minuscule. Am nevoie de ajutorul unui arhitect, așa că m‑am gândit la tine.

Rămase tăcută câteva secunde.

— Sigur. Deși există arhitecți mai aproape...

Lăsă propoziția să reverbereze o clipă pe linia telefonului.

— Mi‑ar da și ocazia să te revăd, spuse el.

 

 

Liza Marklund este jurnalistă și scriitoare suedeză. A publicat zece romane în seria Annika Bengtzon, care i-a adus faima internațională. Este, de asemenea, coproprietara Piratforlaget, a treia mare editură din Suedia, și scrie pentru ziarul Expressen. A fost reporter de investigații timp de zece ani și a realizat numeroase documentare TV, subiectele abordate fiind în special drepturile copiilor și ale femeilor. Din 2004 este ambasador UNICEF. Romanul Mlaștina Rece a fost nominalizat la premiile Storytel (Cel mai bun roman de suspans), Suedia, 2023; Mofibo (Cea mai bună operă de ficțiune tradusă a anului), Danemarca, 2022; Adlibris (Best Crime Fiction), Suedia, 2022. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: Explozii în Stockholm (recompensat cu Polonipriset și Debutantpriset), Fundația Paradis, Studio 69 (Swedish Union’s Award), Testamentul lui Nobel, Pe viață, Lupul Roșu, Un loc sub soare, Ferma de perle negre, Cercul polar și Mlaștina rece.

 



[1] Neologism din engl., ghost = fantomă. Situație în care un partener sau prieten încetează brusc să comunice sau să răspundă mesajelor primite.

luni, 2 septembrie 2024

Fragment în avanpremieră: Execuția de Danya Kukafka


Execuția
Danya Kukafka 

Titlu original: Notes on an execution
Limba originală: engleză
Traducere: Luminița Gavrilă
ISBN: 978‑606‑40‑2374‑2
Format: 130x200mm, paperback cu clape
368 pagini
Colecția Fiction Connection Crime
Editura Trei





Provocator, inteligent, captivant, mișcător! PAULA HAWKINS
Premiul Edgar pentru cel mai bun roman Bestseller NEW YORK TIMES  

Un roman care deconstruiește povestea unui ucigaș în serie aflat în așteptarea execuției, văzută în principal prin ochii femeilor din viața lui. Povestea se dezvăluie prin prisma unui întreg caleidoscop de femei — o mamă, o soră, o polițistă. Mama, Lavender, care l-a născut la 17 ani; Hazel, sora soției lui Ansel, silită să vadă cum relația surorii sale îi distruge pe toți; Saffy, detectivul devotat prinderii infractorilor, dar care abia reușește să-și vadă limpede propria viață. Execuția îmbină suspansul cu o empatie uluitoare și prezintă un portret tulburător al feminității în paralel cu scenariul familiar al ucigașului în serie american, punând sub semnul întrebării sistemul judiciar și obsesia culturală pentru povești polițiste, precum și falsa promisiune a căutării unui înțeles în psihicul bărbaților violenți.

Un portret tulburător al femeilor complicate prinse în orbita unui ucigaș în serie. Plină de compasiune, te pune pe gânduri. BRIT BENNETT, autoarea bestsellerului Jumătatea dispărută

O carte populată sfidător cu femei reale (…) frumos concepută, plină de detalii, Execuția e nuanțată, ambițioasă și convingătoare. NEW YORK TIMES BOOK REVIEW
Debordând în același timp de mânie îndreptățită și empatie radicală, Execuția este menită să devină un clasic contemporan. ESQUIRE
Îl aduce pe cititor în pielea unui ucigaș în serie (…) ca să elimine apoi o parte din mistica mitologiei ucigașilor în serie. ROLLING STONE
Kukafka făurește un ucigaș fără remușcări, dar insuflă empatie pură evenimentelor care-l duc pe cititor până în ultimele clipe ale acestuia, stârnind întrebări stăruitoare despre răul din oameni. BOOKLIST


FRAGMENT

 

               LAVENDER

1973

 

Dacă a existat un înainte, el a început cu Lavender.

Ea avea 17 ani. Știa ce înseamnă să aduci pe lume o nouă viață. Cât este de greu. Știa că dragostea te poate înfășura strâns, ca întrun scutec, dar și că te poate zdrobi. Dar până să i se întâmple, ea nici nu înțelegea ce înseamnă să părăsești o ființă care a crescut în pântecul tău.

*

— Spunemi o poveste, icni Lavender între două contracții.

Era trântită pe o pătură în hambar, cu spatele rezemat de o căpiță de fân. Johnny stătea aplecat lângă ea, cu o lanternă în mână, răsuflarea lui formând volute de aburi albi în aerul înghețat, de sfârșit de iarnă.

— Copilul, spuse Lavender. Vorbeștemi despre copil.

Îi era din ce în ce mai clar că bebelușul putea so omoare. La fiecare contracție se vedea cât de cumplit de nepregătiți erau: în ciuda aerelor de bravadă afișate de Johnny și a pasajelor pe care le cita din cărțile de medicină pe care i le lăsase bunicul său, niciunul dintre ei nu știa mare lucru despre naștere. În cărți nu se vorbea despre asta. Despre sângele care curgea apocaliptic. Despre durerea incandescentă care o ardea și o inunda de transpirație.

— Când s‑o face mare, o să fie președinte, spuse Johnny. O să fie rege.

Lavender gemu. Simțea capul copilului, mare cât un grepfrut, pe jumătate ieșit, rupând‑o.

— Nici măcar nu știi dacă e băiat, spuse ea gâfâind. Și‑apoi, nici nu mai există regi.

Împinse o dată și încă o dată până când pereții hambarului deveniră purpurii. I se părea că avea corpul plin de cioburi de sticlă tăioase, că organele interne i se răsuceau. Când a venit următoarea contracție, Lavender i s‑a abandonat, în timp ce din gâtul ei a ieșit un urlet gutural.

— O să fie un copil bun, reluă Johnny. Curajos, deștept și puternic. Îi văd capul, Lav, trebuie să împingi în continuare.

O gaură neagră. Toată ființa ei convergea în această rană deschisă din ea. Apoi a venit țipătul, un plâns subțirel și jeluit. Johnny era acoperit până la coate într‑o substanță lipicioasă și Lavender îl văzu luând foarfecele de grădină pe care îl sterilizase cu alcool, apoi tăind cordonul ombilical. Câteva clipe mai târziu, Lavender îl ținea în brațe. Copilul ei. Lucind de placentă, cu capul acoperit de o spumă, bebelușul era o învălmășeală de membre agitate furios. La lumina lanternei, ochii lui păreau aproape negri. Nu arăta ca un bebeluș, își zicea Lavender. Ci ca un mic extraterestru violaceu.

Cu răsuflarea tăiată, Johnny se lăsă să cadă lângă ea în fân.

— Uite, spuse el cu o voce înăbușită. Uite ce‑am creat noi, zâna mea.

Emoția a inundat‑o chiar atunci: o dragoste atât de puternică încât i se părea mai degrabă ca un acces de panică. Senzația a fost urmată imediat de un val amețitor de vinovăție. Pentru că Lavender a înțeles, încă din clipa când a văzut copilul, că ea nu voia o astfel de dragoste. Era prea intensă. Nesățioasă. Dar crescuse în ea în toate aceste luni, iar acum avea degețele, mâini și picioare. Respira cu lăcomie oxigen.

Johnny a șters copilul cu un prosop și l‑a așezat ferm la sânul lui Lavender. În timp ce se uita la omulețul cu pielea zbârcită și scuamoasă, Lavender se bucura că în hambar era semiîntuneric și că avea fața acoperită de transpirație. Johnny nu suporta să o vadă plângând. Lavender a pus palma pe capul copilului, regretând deja primele ei gânduri trădătoare. Le‑a înăbușit sub promisiuni murmurate cu buzele lipite de pielea lunecoasă a copilului. Te voi iubi așa cum oceanul iubește nisipul.

I‑au dat numele Ansel, după bunicul lui Johnny.

*

Johnny îi promisese, printre altele:

Liniște. Cer nesfârșit. O casă întreagă la dispoziția lor, o grădină de care ea să se ocupe. Fără școală, fără profesori dezamăgiți. Fără niciun fel de reguli. O viață la adăpost de priviri străine. Erau singuri la fermă, absolut singuri, cel mai apropiat vecin locuind la 15 kilometri distanță. Uneori, când Johnny pleca la vânătoare, Lavender se așeza pe veranda din spate și țipa cât putea de tare, țipa până răgușea, doar pentru a vedea dacă vine cineva. Nu a venit nimeni niciodată.

Cu doar un an în urmă, Lavender fusese o adolescentă de 16 ani ca oricare alta. Era în 1972, iar ea își petrecea zilele dormitând în timpul orelor de matematică, apoi de istorie, apoi de engleză, sau chicotind cu prietena ei Julie în timp ce fumau țigări șterpelite, lângă ușa sălii de sport. L‑a cunoscut pe Johnny Packer la o tavernă, unde se duseseră pe furiș într‑o vineri. El era mai mare decât ele, frumos. Parcă e John Wayne în tinerețe, spusese Julie, râzând pe înfundate, prima oară când Johnny își făcuse apariția după școală, la volanul camionetei sale. Lui Lavender îi plăcea la nebunie părul lui rebel, colecția de cămăși din flanel, cizmele grele de lucru. Johnny avea mereu mâinile murdare de la munca la fermă, dar Lavender adora mirosul lui care aducea a vaselină și a soare.

Ultima oară când Lavender o văzuse pe mama ei, aceasta stătea la o masă de joc pliantă, cu o țigară în colțul gurii. Încercase să‑și pieptene părul într‑un coc voluminos în creștetul capului, dar îi ieșise turtit și strâmb, arăta ca un balon dezumflat.

N‑ai decât, spusese maică‑sa. Lasă‑te de școală și mută‑te la ferma aia prăpădită.

Un zâmbet satisfăcut, răutăcios.

Așteaptă și‑o să vezi, iubito. Bărbații sunt niște lupi și unii lupi au răbdare.

În drum spre ușă, Lavender îi șterpelise medalionul vechi lăsat pe comodă. Nu era decât un cerc de metal ruginit, cu o plăcuță goală în interior, dar care, de când își amintea ea, trona în mijlocul cutiei stricate de bijuterii — singura dovadă că mama ei era capabilă să prețuiască ceva.

Într‑adevăr, viața la fermă nu s‑a dovedit a fi cum se așteptase Lavender. Se mutase acolo la șase luni după ce îl cunoscuse pe Johnny. Până atunci, el locuise singur cu bunicu‑său. Maică‑sa se prăpădise, taică‑său își luase lumea‑n cap, iar el nu vorbea niciodată despre niciunul dintre ei. Bătrânul Ansel era veteran de război, cu o voce îmbătrânită, plângăcioasă, şi îl pusese pe Johnny încă de când era copil să facă diverse treburi prin gospodărie pentru a‑și merita farfuria cu mâncare. Bătrânul Ansel tușea mereu și a murit la câteva săptămâni după venirea lui Lavender. L‑au îngropat în curte, sub molid. Ei nu‑i plăcea să treacă pe‑acolo, unde pământul încă era ridicat ca o cocoașă. Învățase să mulgă capra, să sucească gâtul puilor, după care să‑i jumulească de pene și să‑i golească de mațe. Se ocupa de grădină, care era de zece ori mai mare decât peticul de pământ pe care îl cultivase în spatele rulotei mamei ei și care amenința mereu să o copleșească. Renunțase la dușurile zilnice, era prea complicat cu robinetul aflat în exterior, și părul ei se transformase într‑o claie în permanență încâlcită.

Johnny se ducea la vânătoare. Purifica apa. Făcea reparații prin casă. În unele seri, după o zi lungă pe‑afară, o striga să intre în casă și ea îl găsea stând lângă ușă, cu prohabul desfăcut, cu organul în erecție și un rânjet pe față. În acele seri, el o lipea de perete. Cu obrazul lipit de scândurile de stejar pline de așchii, cu mârâielile pline de poftă ale lui Johnny răsunându‑i pe gât, ea savura esența momentului. Dorința cu care el împingea în ea. Mâinile pline de bătături care îi exaltau simțurile. Zâna mea, zâna mea. Lavender nici nu știa dacă o delecta duritatea lui Johnny sau faptul că ea putea s‑o îmblânzească.

*

Cum nu aveau scutece, Lavender l‑a înfășurat pe Ansel într‑o pânză curată, ale cărei colțuri le‑a înnodat la picioare. L‑a înfășat într‑o pătură luată din hambar, apoi s‑a ridicat și s‑a dus vlăguită după Johnny.

S‑a târât desculță până în casă. Se simțea amețită. Avusese dureri atât de mari încât nici nu‑și mai amintea cum ajunsese în hambar, doar că o cărase Johnny, și acum nu mai avea pantofii în picioare. Frigul de sfârșit de iarnă era mușcător și Lavender îl strângea la piept pe micul Ansel care gângurea. Probabil că se apropie miezul nopții, se gândea ea.

Ferma fusese construită în vârful dealului. Chiar și pe întuneric părea strâmbă, înclinată periculos spre stânga. Casa era un șantier permanent. Bunicul lui Johnny le‑o lăsase cu țevile găurite, cu acoperișul spart, cu ferestre lipsă. În general, lui Lavender nu‑i păsa. Aceste neajunsuri erau compensate de momentele pe care le petrecea singură pe verandă, privind întinderea vastă a câmpurilor. Iarba undu­itoare căpăta reflexe argintii dimineața și portocalii seara. Dincolo de pășune, se zăreau crestele zimțate ale munților Adirondack. Ferma era chiar la ieșirea din Essex, în statul New York, la o oră de mers cu mașina de la granița cu Canada. În zilele senine, îi plăcea să privească spre orizontul însorit și să‑și imagineze o linie invizibilă în depărtare, de unde începea o cu totul altă țară. Acest gând exotic o încânta. Lavender nu ieșise niciodată din statul New York.

— Vrei să faci focul? întrebă ea când ajunseră înăuntru.

În casă era extrem de frig. În soba pe lemne nu rămăsese decât cenușa rece din seara precedentă, măturată de curenții de aer.

— E târziu, spuse Johnny. Nu ești obosită?

De teamă să nu pornească o ceartă, ea nu a insistat. După ce a urcat cu greu scara, și‑a șters cu un burete sângele de pe picioare și s‑a schimbat. Acum nu‑i mai venea niciuna dintre hainele ei vechi: pantalonii raiați evazați pe care îi cumpărase cu Julie dintr‑un magazin second‑hand erau la fundul unei cutii, unde pusese și cele mai frumoase cămăși care îi deveniseră prea strâmte pentru burta ei mare. Când în sfârșit s‑a strecurat în pat, îmbrăcată într‑un tricou mai vechi de‑al lui Johnny, el dormea deja, iar Ansel, înfășat, se agita pe perna ei. Pielea de pe gât o strângea din cauza transpirației uscate și ea moțăia așezată în fund, cu copilul în brațe, neliniștită și pe jumătate visând.

Dimineață, cârpa folosită ca scutec era udă și Lavender simțea diareea caldă curgându‑i pe burta dezumflată. Trezit de miros, Johnny a tresărit violent, iar Ansel a început să plângă, scoțând un țipăt ascuțit.

Johnny s‑a ridicat și a căutat un tricou mai vechi pe care i l‑a aruncat lui Lavender. Tricoul a căzut pe pat, departe de ea.

— Dac‑ai vrea să‑l ții tu puțin... spuse Lavender.

Privirea pe care i‑a aruncat‑o Johnny în clipa aceea... Frustrarea nu‑și avea locul pe fața lui: era ceva urât, care cu siguranță venea de la ea, din felul cum se uita la el. Îmi pare rău, a vrut Lavender să spună, deși nu știa pentru ce. În timp ce asculta pașii lui Johnny care făceau să scârțâie treptele scării, Lavender și‑a lipit buzele de fruntea pruncului care țipa. În fond, așa fusese dintotdeauna, nu? Toate femeile care veniseră înaintea ei, din grote, corturi, căruțe cu coviltir. Se mira că nu se gândise niciodată la acest adevăr universal, vechi de când lumea: maternitatea era, în esența ei, o treabă solitară.


Danya Kukafka a crescut în Colorado și și-a făcut studiile la New York, unde dragostea pentru citit și scris a dus-o prin aproape toate zonele industriei editoriale. A făcut stagii la diferite agenții literare, a continuat la Riverhead Books, unde a lucrat, printre alții, cu Meg Wolitzer, Paula Hawkins, Lauren Groff, Brit Bennett, Emma Straub și Gabriel Tallent. Romanul ei de debut, Girl in Snow, publicat în 2017, a devenit bestseller în Statele Unite. Drepturile de ecranizare pentru Execuția au fost cumpărate de John Wells Production. O puteți urmări pe https://www.danyakukafka.com

Nu se pune problema cine e vinovat: ucigașul este în închisoare încă de la începutul cărții. Povestea pe care-și propune s-o spună Execuția e despre cum a ajuns acolo. Însă Kukafka are grijă să le dea și victimelor ceva de care n-au avut parte în viață: o voce! ENTERTAINMENT WEEKLY