Fragment în avanpremieră - Muntele furtunii de Liza Marklund

Muntele furtunii

Al treilea Volum din seria Cercul Polar

Liza Marklund 

Titlu original: Stormberget

Limba originală: suedeză

Traducere: Florina Tufescu

ISBN: 978-606-40-2310-0

Format: 130x200mm, paperback cu clape 

304 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

 

Un final plin de forță pentru o trilogie impresionantă. Norrköpings Tidningar

 

În toiul sărbătorii de midsommar din Stenträsk, iese la suprafață în mlaștină un cadavru și toată lumea presupune că ar fi soția dispărută a lui Wiking Stromberg. Dar se dovedește că e vorba de un bărbat, iar cauza morții nu este înecul: trupul lui fusese țintuit de fundul mlaștinii cu un țăruș înfipt în inimă, ca și cum ar fi fost vampir.

Pentru Wiking, această descoperire înseamnă o călătorie amețitoare în trecutul absolut tulburător al familiei sale.

Muntele furtunii — o cronică despre violență și dor, secrete și crimă — este a treia și ultima parte a seriei despre Stenträsk și pădurile din Norrbotten.

 

Suspansul se construiește fără grabă, dar constant, și este legat atât de cadavrul găsit, cât și de toate secretele pe care le poate ascunde o familie. Personajele acestei trilogii ți se bagă pe sub piele; și ele, și locul îți rămân în minte mult timp după ce ai citit ultima pagină. Skånska Dagbladet

 

Enigmatic, surprinzător, aventuros, cu locuri fascinante și povești înfiorătoare din trecut. Arbetarbladet

 

Marklund adoră nordul Suediei, invocând un peisaj și frumos, și torturat, unde oameni plini de dor și visuri de iubire sunt doborâți și sunt împinși la acte brutale. Cu personaje complexe și o intrigă elegantă, Marklund asigură suspans la nivel înalt. Femina

 

 

 

FRAGMENT

 

               — Mats! De pe ce număr ciudat suni?

Wiking era în drum spre raionul de delicatese de la ICA să aleagă un antricot pentru cină. O cină de împăcare, la care avea să‑și ceară scuze. Auzea cu întreruperi.

— Sunt la serviciu, spuse Mats.

Wiking se opri la jumătatea pasului. La serviciu. Undeva în cadrul Statului‑major al Apărării. Mats nu îl mai sunase niciodată de acolo.

— Ce s‑a întâmplat? întrebă Wiking.

— E vorba de Alice.

Închise ochii. Venise mesajul.

— Așteaptă să ies, spuse, lăsând căruciorul de cumpărături și ieșind în soarele din stradă. Se opri în plină zi strălucitoare, cu cerul de un albastru sclipitor și foșnet de frunze de toamnă, cu adolescente chicotind și tați cu copii în cărucioare, lumea în deplina ei frumusețe.

Nu întrebă cum au aflat, pentru că Mats n‑ar fi răspuns.

— Și acum ce urmează? se mulțumi să întrebe.

— Trebuie să plece imediat înapoi în Stockholm și de acolo mai departe. N‑ar trebui să vă mai vedeți.

Wiking nu îi spuse că se hotărâse să o urmeze.

— Aș vrea să te rog să cântărești un lucru, spuse Mats.

Wiking se mută când un grup de bărbați trecură prea aproape, cu telefoanele mobile în față pe post de săbii.

— Ce anume? spuse el, întorcându‑se spre fațada de cărămidă a supermarketului ICA.â

— Ar fi bine dacă te‑ai întâlni cu o altă femeie.

— Ce spui?

— Dacă vrea cineva să dea de Vladlena Ivanova, primul loc unde ar căuta e la tine.

Da, asta pricepea și el.

— Nu avem nicio altă identitate pentru Alice, spuse Mats. Dacă ai întâlni pe altcineva, ar putea să și‑o mai păstreze o perioadă.

Wiking lăsă aerul să iasă din plămâni într‑un gâfâit neîncrezător.

— Deci dacă am o nouă...

— Poate nu o vor verifica la fel de atent pe Alice Eriksson.

Suna ca o speranță implauzibilă.

— E bine să vorbim despre asta la telefon?

— E în regulă, spuse Mats.

Perturbații pe linie.

— Nu intru din nou pe Tinder. Mai bine mor.

— Poate nu e nevoie. Ai întâlnit doar două alte femei înainte de a te vedea cu Alice?

Wiking își privi mâinile. Erau slabe și uscate, mâini de bătrân.

— Ce te face să crezi că ar vrea să fie cu mine?

— Ai putea să le întrebi?

Închise ochii, se adună.

— Poate mai există o cale, spuse el. Piața neagră. Și‑ar putea cumpăra o nouă identitate, și eu la fel.

— E adevărat, dar nu dispuneți de asemenea sume.

Wiking nu răspunse.

— Nu poți s‑o însoțești, spuse Mats. Copiii rămân aici, ostatici.

— Le‑ar face într‑adevăr rău?

— Salisbury, Iulia Skripal, spuse Mats.

Wiking închise ochii, era vorba de fiica unui spion dezertor, care fusese otrăvită în Anglia în urmă cu vreun an sau poate doi. Zăcuse 20 de zile în comă și abia scăpase cu viață.

— Vrei să‑ți asumi riscul? întrebă Mats.

— Veronica? Veronica Sundqvist? Bună, sunt Wiking. Stormberg.

O pauză de gândire. Surprindere.

— Ah, bună, tu erai!

O voce bucuroasă. Era moașa din Boden, prima lui întâlnire de pe Tinder.

— Sun în interes de serviciu. Te deranjez?

— Așteaptă să merg în spațiul de relaxare...

Îi auzi saboții lovindu‑se de linoleum, era evident la serviciu.

— Cu ce îți pot fi de folos?

Se auzi clinchetul porțelanului, profita de pauză să bea o cafea.

— E vorba de un detaliu pe care aș vrea să‑l verific, pentru o investigație. Doar niște date, pentru context.

— Sigur..., spuse ea puțin mirată.

— Am nevoie de opinia unui expert pentru a putea elimina anumite teorii...

— OK?

Își drese din nou glasul.

— Cât cântărește un nou‑născut? În general?

Scurtă pauză surprinsă.

— Ah, spuse ea, variază destul de mult. Există o serie de factori care influențează greutatea unui copil la naștere.

Așteptă în receptor, fără să știe ce însemnau toate astea, de ce sunase de fapt.

— Ce factori, de exemplu?

Wiking încercă să pară vesel.

— Starea de sănătate a mamei. Sarcini anterioare, durata sarcinii...

— Dar în medie? În jur de trei kilograme jumătate, așa e?

— Ceva mai mult în cazul băieților, ceva mai puțin în cazul fetelor. E ceva ce...

— Dacă un băiat cântărește patru kilograme, spuse Wiking, e născut prematur?

Vocea de la celălalt capăt tăcu câteva secunde.

— Ah, depinde. Ar putea fi, dacă mama e voluminoasă și supraponderală, spre exemplu. Sau dacă a născut mulți copii și prezintă risc de diabet, atunci studiile arată că ar putea avea copii mai mari decât media...

Wiking ținu ochii închiși strâns câteva secunde.

— OK. Dar dacă mama e micuță, are greutate normală, e la prima naștere și nu are diabet?

— Hm, atunci aș spune că patru kilograme e destul de mult pentru durata respectivă.

— Durata?

— Un copil crește cu 200 de grame în fiecare săptămână de graviditate, așa că aș spune că o femeie micuță, la prima sarcină, care naște un copil așa mare a depășit termenul.

— Ceea ce înseamnă...?

— Că a dus sarcina 42 de săptămâni, cel puțin. Dar e cu adevărat o chestiune individuală, e imposibil să...

— Se întâmplă adesea? Ca mamele micuțe, aflate la prima sarcină, să nască prematur?

— Mai curând invers. Femeile la prima sarcină tind să nască după termen.

Wiking lăsă aerul să iasă din plămâni cu un oftat prelung.

— Îți mulțumesc, Veronica. Mi‑ai fost de mare ajutor.

— Pentru puțin...

Se făcu tăcere, aproape o simțea respirând.

— Dacă vrei să bei o cafea când treci prin Boden..., spuse ea.

Wiking închise ochii și își trecu mâna peste frunte.

— Atunci tu vei fi prima pe care o voi suna, spuse el și închise.

A doua convorbire a fost mai dificilă.

— De ce mă suni acum? Ce vrei de la mine?

Cecilia Abrahamsson, arhitecta din Piteå, cea de‑a doua întâlnire de pe Tinder. Era o făptură delicată cu un râs cristalin și degete subțiri. O rănise când încetase să‑i răspundă la mesaje.

Wiking înghiți în sec.

— Iartă‑mă că nu ți‑am dat niciun semn. A murit mama. A fost totul foarte rapid. COVID.

O auzi respirând precipitat, realizând că nu fusese ghosted[1].

— Of, Dumnezeule, îmi pare atât de rău să aud. Ah, îmi pare cu adevărat rău.

— De fapt, de asta te sun, continuă el. Am moștenit casa ei. N‑a fost renovată niciodată de când s‑a construit și e la fel de „bătrână“ ca mine. Îți imaginezi...

Ea râse, un scurt clinchet de clopoței.

— E o casă de tip Älvsbyhus, care trebuie modernizată în totalitate. Dormitoarele sunt mici și întunecoase, baia și bucătăria, minuscule. Am nevoie de ajutorul unui arhitect, așa că m‑am gândit la tine.

Rămase tăcută câteva secunde.

— Sigur. Deși există arhitecți mai aproape...

Lăsă propoziția să reverbereze o clipă pe linia telefonului.

— Mi‑ar da și ocazia să te revăd, spuse el.

 

 

Liza Marklund este jurnalistă și scriitoare suedeză. A publicat zece romane în seria Annika Bengtzon, care i-a adus faima internațională. Este, de asemenea, coproprietara Piratforlaget, a treia mare editură din Suedia, și scrie pentru ziarul Expressen. A fost reporter de investigații timp de zece ani și a realizat numeroase documentare TV, subiectele abordate fiind în special drepturile copiilor și ale femeilor. Din 2004 este ambasador UNICEF. Romanul Mlaștina Rece a fost nominalizat la premiile Storytel (Cel mai bun roman de suspans), Suedia, 2023; Mofibo (Cea mai bună operă de ficțiune tradusă a anului), Danemarca, 2022; Adlibris (Best Crime Fiction), Suedia, 2022. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: Explozii în Stockholm (recompensat cu Polonipriset și Debutantpriset), Fundația Paradis, Studio 69 (Swedish Union’s Award), Testamentul lui Nobel, Pe viață, Lupul Roșu, Un loc sub soare, Ferma de perle negre, Cercul polar și Mlaștina rece.

 

---

[1] Neologism din engl., ghost = fantomă. Situație în care un partener sau prieten încetează brusc să comunice sau să răspundă mesajelor primite.

Fragment în avanpremieră: Execuția de Danya Kukafka

Execuția

Danya Kukafka 

Titlu original: Notes on an execution

Limba originală: engleză

Traducere: Luminița Gavrilă

ISBN: 978‑606‑40‑2374‑2

Format: 130x200mm, paperback cu clape

368 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

Provocator, inteligent, captivant, mișcător! PAULA HAWKINS

Premiul Edgar pentru cel mai bun roman Bestseller NEW YORK TIMES  

Un roman care deconstruiește povestea unui ucigaș în serie aflat în așteptarea execuției, văzută în principal prin ochii femeilor din viața lui. Povestea se dezvăluie prin prisma unui întreg caleidoscop de femei — o mamă, o soră, o polițistă. Mama, Lavender, care l-a născut la 17 ani; Hazel, sora soției lui Ansel, silită să vadă cum relația surorii sale îi distruge pe toți; Saffy, detectivul devotat prinderii infractorilor, dar care abia reușește să-și vadă limpede propria viață. Execuția îmbină suspansul cu o empatie uluitoare și prezintă un portret tulburător al feminității în paralel cu scenariul familiar al ucigașului în serie american, punând sub semnul întrebării sistemul judiciar și obsesia culturală pentru povești polițiste, precum și falsa promisiune a căutării unui înțeles în psihicul bărbaților violenți.

Un portret tulburător al femeilor complicate prinse în orbita unui ucigaș în serie. Plină de compasiune, te pune pe gânduri. BRIT BENNETT, autoarea bestsellerului Jumătatea dispărută

O carte populată sfidător cu femei reale (…) frumos concepută, plină de detalii, Execuția e nuanțată, ambițioasă și convingătoare. NEW YORK TIMES BOOK REVIEW

Debordând în același timp de mânie îndreptățită și empatie radicală, Execuția este menită să devină un clasic contemporan. ESQUIRE

Îl aduce pe cititor în pielea unui ucigaș în serie (…) ca să elimine apoi o parte din mistica mitologiei ucigașilor în serie. ROLLING STONE

Kukafka făurește un ucigaș fără remușcări, dar insuflă empatie pură evenimentelor care-l duc pe cititor până în ultimele clipe ale acestuia, stârnind întrebări stăruitoare despre răul din oameni. BOOKLIST

FRAGMENT

 

               LAVENDER

1973

 

Dacă a existat un înainte, el a început cu Lavender.

Ea avea 17 ani. Știa ce înseamnă să aduci pe lume o nouă viață. Cât este de greu. Știa că dragostea te poate înfășura strâns, ca într‑un scutec, dar și că te poate zdrobi. Dar până să i se întâmple, ea nici nu înțelegea ce înseamnă să părăsești o ființă care a crescut în pântecul tău.

*

— Spune‑mi o poveste, icni Lavender între două contracții.

Era trântită pe o pătură în hambar, cu spatele rezemat de o căpiță de fân. Johnny stătea aplecat lângă ea, cu o lanternă în mână, răsuflarea lui formând volute de aburi albi în aerul înghețat, de sfârșit de iarnă.

— Copilul, spuse Lavender. Vorbește‑mi despre copil.

Îi era din ce în ce mai clar că bebelușul putea s‑o omoare. La fiecare contracție se vedea cât de cumplit de nepregătiți erau: în ciuda aerelor de bravadă afișate de Johnny și a pasajelor pe care le cita din cărțile de medicină pe care i le lăsase bunicul său, niciunul dintre ei nu știa mare lucru despre naștere. În cărți nu se vorbea despre asta. Despre sângele care curgea apocaliptic. Despre durerea incandescentă care o ardea și o inunda de transpirație.

— Când s‑o face mare, o să fie președinte, spuse Johnny. O să fie rege.

Lavender gemu. Simțea capul copilului, mare cât un grepfrut, pe jumătate ieșit, rupând‑o.

— Nici măcar nu știi dacă e băiat, spuse ea gâfâind. Și‑apoi, nici nu mai există regi.

Împinse o dată și încă o dată până când pereții hambarului deveniră purpurii. I se părea că avea corpul plin de cioburi de sticlă tăioase, că organele interne i se răsuceau. Când a venit următoarea contracție, Lavender i s‑a abandonat, în timp ce din gâtul ei a ieșit un urlet gutural.

— O să fie un copil bun, reluă Johnny. Curajos, deștept și puternic. Îi văd capul, Lav, trebuie să împingi în continuare.

O gaură neagră. Toată ființa ei convergea în această rană deschisă din ea. Apoi a venit țipătul, un plâns subțirel și jeluit. Johnny era acoperit până la coate într‑o substanță lipicioasă și Lavender îl văzu luând foarfecele de grădină pe care îl sterilizase cu alcool, apoi tăind cordonul ombilical. Câteva clipe mai târziu, Lavender îl ținea în brațe. Copilul ei. Lucind de placentă, cu capul acoperit de o spumă, bebelușul era o învălmășeală de membre agitate furios. La lumina lanternei, ochii lui păreau aproape negri. Nu arăta ca un bebeluș, își zicea Lavender. Ci ca un mic extraterestru violaceu.

Cu răsuflarea tăiată, Johnny se lăsă să cadă lângă ea în fân.

— Uite, spuse el cu o voce înăbușită. Uite ce‑am creat noi, zâna mea.

Emoția a inundat‑o chiar atunci: o dragoste atât de puternică încât i se părea mai degrabă ca un acces de panică. Senzația a fost urmată imediat de un val amețitor de vinovăție. Pentru că Lavender a înțeles, încă din clipa când a văzut copilul, că ea nu voia o astfel de dragoste. Era prea intensă. Nesățioasă. Dar crescuse în ea în toate aceste luni, iar acum avea degețele, mâini și picioare. Respira cu lăcomie oxigen.

Johnny a șters copilul cu un prosop și l‑a așezat ferm la sânul lui Lavender. În timp ce se uita la omulețul cu pielea zbârcită și scuamoasă, Lavender se bucura că în hambar era semiîntuneric și că avea fața acoperită de transpirație. Johnny nu suporta să o vadă plângând. Lavender a pus palma pe capul copilului, regretând deja primele ei gânduri trădătoare. Le‑a înăbușit sub promisiuni murmurate cu buzele lipite de pielea lunecoasă a copilului. Te voi iubi așa cum oceanul iubește nisipul.

I‑au dat numele Ansel, după bunicul lui Johnny.

*

Johnny îi promisese, printre altele:

Liniște. Cer nesfârșit. O casă întreagă la dispoziția lor, o grădină de care ea să se ocupe. Fără școală, fără profesori dezamăgiți. Fără niciun fel de reguli. O viață la adăpost de priviri străine. Erau singuri la fermă, absolut singuri, cel mai apropiat vecin locuind la 15 kilometri distanță. Uneori, când Johnny pleca la vânătoare, Lavender se așeza pe veranda din spate și țipa cât putea de tare, țipa până răgușea, doar pentru a vedea dacă vine cineva. Nu a venit nimeni niciodată.

Cu doar un an în urmă, Lavender fusese o adolescentă de 16 ani ca oricare alta. Era în 1972, iar ea își petrecea zilele dormitând în timpul orelor de matematică, apoi de istorie, apoi de engleză, sau chicotind cu prietena ei Julie în timp ce fumau țigări șterpelite, lângă ușa sălii de sport. L‑a cunoscut pe Johnny Packer la o tavernă, unde se duseseră pe furiș într‑o vineri. El era mai mare decât ele, frumos. Parcă e John Wayne în tinerețe, spusese Julie, râzând pe înfundate, prima oară când Johnny își făcuse apariția după școală, la volanul camionetei sale. Lui Lavender îi plăcea la nebunie părul lui rebel, colecția de cămăși din flanel, cizmele grele de lucru. Johnny avea mereu mâinile murdare de la munca la fermă, dar Lavender adora mirosul lui care aducea a vaselină și a soare.

Ultima oară când Lavender o văzuse pe mama ei, aceasta stătea la o masă de joc pliantă, cu o țigară în colțul gurii. Încercase să‑și pieptene părul într‑un coc voluminos în creștetul capului, dar îi ieșise turtit și strâmb, arăta ca un balon dezumflat.

N‑ai decât, spusese maică‑sa. Lasă‑te de școală și mută‑te la ferma aia prăpădită.

Un zâmbet satisfăcut, răutăcios.

Așteaptă și‑o să vezi, iubito. Bărbații sunt niște lupi și unii lupi au răbdare.

În drum spre ușă, Lavender îi șterpelise medalionul vechi lăsat pe comodă. Nu era decât un cerc de metal ruginit, cu o plăcuță goală în interior, dar care, de când își amintea ea, trona în mijlocul cutiei stricate de bijuterii — singura dovadă că mama ei era capabilă să prețuiască ceva.

Într‑adevăr, viața la fermă nu s‑a dovedit a fi cum se așteptase Lavender. Se mutase acolo la șase luni după ce îl cunoscuse pe Johnny. Până atunci, el locuise singur cu bunicu‑său. Maică‑sa se prăpădise, taică‑său își luase lumea‑n cap, iar el nu vorbea niciodată despre niciunul dintre ei. Bătrânul Ansel era veteran de război, cu o voce îmbătrânită, plângăcioasă, şi îl pusese pe Johnny încă de când era copil să facă diverse treburi prin gospodărie pentru a‑și merita farfuria cu mâncare. Bătrânul Ansel tușea mereu și a murit la câteva săptămâni după venirea lui Lavender. L‑au îngropat în curte, sub molid. Ei nu‑i plăcea să treacă pe‑acolo, unde pământul încă era ridicat ca o cocoașă. Învățase să mulgă capra, să sucească gâtul puilor, după care să‑i jumulească de pene și să‑i golească de mațe. Se ocupa de grădină, care era de zece ori mai mare decât peticul de pământ pe care îl cultivase în spatele rulotei mamei ei și care amenința mereu să o copleșească. Renunțase la dușurile zilnice, era prea complicat cu robinetul aflat în exterior, și părul ei se transformase într‑o claie în permanență încâlcită.

Johnny se ducea la vânătoare. Purifica apa. Făcea reparații prin casă. În unele seri, după o zi lungă pe‑afară, o striga să intre în casă și ea îl găsea stând lângă ușă, cu prohabul desfăcut, cu organul în erecție și un rânjet pe față. În acele seri, el o lipea de perete. Cu obrazul lipit de scândurile de stejar pline de așchii, cu mârâielile pline de poftă ale lui Johnny răsunându‑i pe gât, ea savura esența momentului. Dorința cu care el împingea în ea. Mâinile pline de bătături care îi exaltau simțurile. Zâna mea, zâna mea. Lavender nici nu știa dacă o delecta duritatea lui Johnny sau faptul că ea putea s‑o îmblânzească.

*

Cum nu aveau scutece, Lavender l‑a înfășurat pe Ansel într‑o pânză curată, ale cărei colțuri le‑a înnodat la picioare. L‑a înfășat într‑o pătură luată din hambar, apoi s‑a ridicat și s‑a dus vlăguită după Johnny.

S‑a târât desculță până în casă. Se simțea amețită. Avusese dureri atât de mari încât nici nu‑și mai amintea cum ajunsese în hambar, doar că o cărase Johnny, și acum nu mai avea pantofii în picioare. Frigul de sfârșit de iarnă era mușcător și Lavender îl strângea la piept pe micul Ansel care gângurea. Probabil că se apropie miezul nopții, se gândea ea.

Ferma fusese construită în vârful dealului. Chiar și pe întuneric părea strâmbă, înclinată periculos spre stânga. Casa era un șantier permanent. Bunicul lui Johnny le‑o lăsase cu țevile găurite, cu acoperișul spart, cu ferestre lipsă. În general, lui Lavender nu‑i păsa. Aceste neajunsuri erau compensate de momentele pe care le petrecea singură pe verandă, privind întinderea vastă a câmpurilor. Iarba undu­itoare căpăta reflexe argintii dimineața și portocalii seara. Dincolo de pășune, se zăreau crestele zimțate ale munților Adirondack. Ferma era chiar la ieșirea din Essex, în statul New York, la o oră de mers cu mașina de la granița cu Canada. În zilele senine, îi plăcea să privească spre orizontul însorit și să‑și imagineze o linie invizibilă în depărtare, de unde începea o cu totul altă țară. Acest gând exotic o încânta. Lavender nu ieșise niciodată din statul New York.

— Vrei să faci focul? întrebă ea când ajunseră înăuntru.

În casă era extrem de frig. În soba pe lemne nu rămăsese decât cenușa rece din seara precedentă, măturată de curenții de aer.

— E târziu, spuse Johnny. Nu ești obosită?

De teamă să nu pornească o ceartă, ea nu a insistat. După ce a urcat cu greu scara, și‑a șters cu un burete sângele de pe picioare și s‑a schimbat. Acum nu‑i mai venea niciuna dintre hainele ei vechi: pantalonii raiați evazați pe care îi cumpărase cu Julie dintr‑un magazin second‑hand erau la fundul unei cutii, unde pusese și cele mai frumoase cămăși care îi deveniseră prea strâmte pentru burta ei mare. Când în sfârșit s‑a strecurat în pat, îmbrăcată într‑un tricou mai vechi de‑al lui Johnny, el dormea deja, iar Ansel, înfășat, se agita pe perna ei. Pielea de pe gât o strângea din cauza transpirației uscate și ea moțăia așezată în fund, cu copilul în brațe, neliniștită și pe jumătate visând.

Dimineață, cârpa folosită ca scutec era udă și Lavender simțea diareea caldă curgându‑i pe burta dezumflată. Trezit de miros, Johnny a tresărit violent, iar Ansel a început să plângă, scoțând un țipăt ascuțit.

Johnny s‑a ridicat și a căutat un tricou mai vechi pe care i l‑a aruncat lui Lavender. Tricoul a căzut pe pat, departe de ea.

— Dac‑ai vrea să‑l ții tu puțin... spuse Lavender.

Privirea pe care i‑a aruncat‑o Johnny în clipa aceea... Frustrarea nu‑și avea locul pe fața lui: era ceva urât, care cu siguranță venea de la ea, din felul cum se uita la el. Îmi pare rău, a vrut Lavender să spună, deși nu știa pentru ce. În timp ce asculta pașii lui Johnny care făceau să scârțâie treptele scării, Lavender și‑a lipit buzele de fruntea pruncului care țipa. În fond, așa fusese dintotdeauna, nu? Toate femeile care veniseră înaintea ei, din grote, corturi, căruțe cu coviltir. Se mira că nu se gândise niciodată la acest adevăr universal, vechi de când lumea: maternitatea era, în esența ei, o treabă solitară.

Danya Kukafka a crescut în Colorado și și-a făcut studiile la New York, unde dragostea pentru citit și scris a dus-o prin aproape toate zonele industriei editoriale. A făcut stagii la diferite agenții literare, a continuat la Riverhead Books, unde a lucrat, printre alții, cu Meg Wolitzer, Paula Hawkins, Lauren Groff, Brit Bennett, Emma Straub și Gabriel Tallent. Romanul ei de debut, Girl in Snow, publicat în 2017, a devenit bestseller în Statele Unite. Drepturile de ecranizare pentru Execuția au fost cumpărate de John Wells Production. O puteți urmări pe https://www.danyakukafka.com

Nu se pune problema cine e vinovat: ucigașul este în închisoare încă de la începutul cărții. Povestea pe care-și propune s-o spună Execuția e despre cum a ajuns acolo. Însă Kukafka are grijă să le dea și victimelor ceva de care n-au avut parte în viață: o voce! ENTERTAINMENT WEEKLY

Fragment: Secretul de Lee & Andrew Child

Secretul

Lee & Andrew Child

Titlu original: The Secret

Traducere: Constantin Dumitru-Palcus

ISBN: 978‑606‑40‑2305‑6

Format: 130x200mm, paperback cu clape

336 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

Comandă cartea  

Descriere:

UN ȘIR DE MORȚI MISTERIOASE.O MISIUNE SECRETĂ DE DEMULT.

UN TÂNĂR POLIȚIST MILITAR CARE N-ARE NIMIC DE PIERDUT.

Chicago, 1992. Un pacient se trezește în salon cu două străine care îi arată o listă de nume și-i pun o întrebare simplă, dar imposibilă. După câteva minute, bărbatul cade de la etajul al 12-lea. Reacher, retrogradat recent, face parte din comisia Departamentului Apărării care anchetează cazul. Dacă are succes, foarte bine; dacă nu, e țapul ispășitor perfect. Deși un bun anchetator militar, Reacher nu ține cont de politică. În timp ce încearcă să identifice un ucigaș cu sânge rece și să descopere un secret îngropat cu 23 de ani în urmă, trebuie să lucreze și cu ceilalți membri ai comisiei de anchetă. De data asta va face dreptate mergând pe căile legale sau… în felul lui?

Secretul este remarcabil! Furios și iute, e un exemplu clasic în care Jack Reacher face ce știe el mai bine — sparge capete și încalcă reguli ca să ajungă la rădăcinile unei conspirații. - Daily Express

Un torent de scene de luptă (…) câteva străfulgerări de umor. Bine ai revenit, Jack! - The Times

FRAGMENT

DOI 

 

Jack Reacher nu mai fusese niciodată la Rock Island Arsenal din Illinois, dar era al doilea anchetator al Poliției Militare trimis acolo în decurs de două săptămâni. Prima vizită avusese loc în urma unui raport privind dispariția mai multor puști M16, care s‑a dovedit fals. Reacher era ultimul care se alăturase noii sale unități, după ce fusese retrogradat de la gradul de maior la cel de căpitan, așa că i s‑a repartizat o acuzație mai puțin interesantă. Manipularea inventarului.

Sergentul care depusese plângerea l‑a întâmpinat pe Reacher la intrarea principală. Între ei era o diferență de vreo zece ani. Aveau cam aceeași înălțime, 1,96, dar în timp ce Reacher era solid și lat în umeri, bărbatul mai în vârstă era slab și firav, cu pielea palidă și trăsături delicate. Abia dacă depășea 80 de kilograme; deci cu 28 de kilograme mai ușor. Uniforma îi atârna puțin de pe umeri, ceea ce l‑a făcut pe Reacher să se îngrijoreze de sănătatea omului.

După schimbul obișnuit de politețuri, sergentul l‑a condus spre poligonul de tragere E, în apropierea perimetrului vestic al bazei. A încuiat ușa grea de oțel în spatele lor și a mers până la o banchetă de încărcare ieșită din peretele din spate. Acolo se aflau șase arme M16 aliniate ordonat, cu țevile îndreptate în direcția opusă și cu paturile spre dreapta. Armele nu erau noi; clar petrecuseră multă vreme pe teren. Dar erau bine întreținute. Curățate recent. Nu neglijate sau deteriorate. Nu existau elemente evidente de alertă. Niciun indiciu vizibil că ar fi fost ceva în neregulă cu ele.

Reacher a luat a doua pușcă din stânga. A verificat dacă avea camera goală, a inspectat‑o în căutarea unor defecte, apoi a împins un încărcător în poziție. A pășit până la gura poligonului și a selectat modul de tragere foc cu foc. A tras aer în piept. L‑a reținut. A așteptat să treacă următoarea bătaie de inimă și a apăsat pe trăgaci. La 100 de metri, steaua roșie de pe casca țintei a făcut implozie. Reacher a lăsat arma jos și s‑a uitat la sergent, al cărui chip nu trăda nimic. Nicio surpriză. Nicio dezamăgire. Reacher a mai tras de cinci ori. Rapid. Din pereți au răsunat pocnete ascuțite, iar cartușele goale au zăngănit pe podeaua de beton, în timp ce gloanțele au perforat ținta formând un „T“. O demonstrație de tir impecabil. Arma nu dădea semne c‑ar avea vreo problemă. Și tot nicio reacție din partea sergentului.

Reacher a arătat spre încărcător.

— Câte?

— Sunt 16, a răspuns sergentul.

— În Vietnam?

— Trei misiuni. Fără rateuri de tragere. Dacă nu e stricat…

Reacher a împins selectorul de foc în poziția cea mai joasă. Foc automat. Modelul era vechi, de dinainte de trecerea la rafale de trei focuri. A ochit centrul de greutate al țintei și a mărit presiunea pe trăgaci. Trunchiul de plastic verde ar fi trebuit să fie făcut bucăți. Cele zece gloanțe rămase ar fi trebuit să‑l sfâșie în mai puțin de o secundă. Dar nu s‑a întâmplat nimic. Pentru că trăgaciul nu se mișca. Reacher a trecut din nou la modul foc cu foc și a îndreptat arma spre fața țintei. Conturul rudimentar care reprezenta nasul s‑a despicat în două la impact. Reacher a trecut pe foc automat. Din nou, nu s‑a întâmplat nimic. Ceea ce nu lăsa nicio îndoială. Trăgaciul nu se mișca în acea poziție.

— Toate sunt așa? a întrebat el.

Sergentul a dat din cap.

— Toate. Toată lada.

Reacher s‑a dus la banchetă și a pus arma jos. A scos încărcătorul, a golit camera cartușului, a împins știfturile de demontare, a separat carcasa inferioară și i‑a examinat contururile interioare. Apoi a întins‑o spre sergent.

— Buzunarul trăgaciului are dimensiunea greșită. Nu permite focul automat. Și sunt doar două orificii. Ar trebui să fie trei.

— Corect, a confirmat sergentul.

— Nu sunt conforme cu specificațiile armatei. Cineva a schimbat originalul cu o versiune civilă, iar arma a devenit semiautomată.

— Nu văd altă explicație.

— De unde au apărut?

Sergentul a ridicat din umeri.

— O eroare administrativă. Trebuiau expediate pentru distrugere, dar s‑au încurcat două lăzi și astea au ajuns aici din greșeală.

Reacher s‑a uitat la armele de pe banchetă.

— Astea ar fi considerate ca fiind scoase din uz?

Sergentul a ridicat din nou din umeri.

— N‑aș zice. Dacă mă întrebați pe mine, sunt într‑o stare acceptabilă pentru niște arme care, în general, ar fi ținute în rezervă. N‑a sărit nimic în ochi când a fost deschisă lada. Doar când a fost semnalată o defecțiune. Atunci am demontat‑o pe prima și am văzut imediat problema, ca și dumneavoastră.

— Cine decide ce arme sunt distruse?

— O echipă specializată. Este o procedură aparte. Temporară. Se aplică deja de un an. Ca urmare a operațiunii Furtună în Deșert. Războiul a fost o ocazie bună pentru unități să se doteze cu echipament nou. Iar echipamentele care sunt considerate excedentare din cauza asta se întorc din Golf și sunt trimise aici pentru evaluare. Armele de foc sunt responsabilitatea noastră. Noi le testăm și le încadrăm în diverse categorii. Verde: deplin funcționale, urmează să fie păstrate. Galben: puțin durabile, urmează să fie vândute sau alocate unor programe civile de siguranță a armelor. Evident, nu se aplică în cazul armelor automate. Și roșu: inutilizabile, care trebuie distruse.

— Ți‑au trimis o ladă roșie când ar fi trebuit să primești una verde?

— Corect.

Reacher a tăcut o clipă. Povestea era plauzibilă. Nu exista niciun echipament din dotarea armatei care să nu fi fost trimis în locul nepotrivit, la un moment dat sau altul. Ceea ce de obicei era ceva total nevinovat. Așa cum spusese sergentul: o eroare administrativă. Dar Reacher se întreba dacă nu cumva ar putea exista o legătură cu altceva, de exemplu cu recentul raport despre armele M16 furate. Cineva ar putea încadra arme bune în categoria „inutilizabile“, după care să umple lăzile cu ce prostii are la îndemână, să le trimită la concasor sau la cuptor, și apoi să vândă armele pe piața neagră. Oficial, armele nu ar mai exista, așa că nu le‑ar căuta nimeni. Era o metodă fezabilă. O portiță pe care trebuia să o închidă cineva. Dar nu asta se întâmplase aici. Reacher citise raportul. Inspecția fusese neanunțată. O operațiune de șoc și groază, declanșată în zori. Și fusese minuțioasă. Fuseseră deschise toate lăzile cu arme din bază. Toate aveau înăuntru numărul corect de arme. Nu lipsea nici măcar un briceag.

Fragment: Vila de Rachel Hawkins

Titlu: Vila 

Autor: Rachel Hawkins

Editura: TREI

Titlu original: The Villa  

Traducere de Ioana Văcărescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 320 

Colecție: Fiction Connection 

ISBN: 978-606-40-2276-9 

Comandă cartea 

Un thriller spectral și complex.  - WASHINGTON POST

 Emily și Chess, două scriitoare de succes, sunt prietene din copilărie și vor să-și reia relația la maturitate, plecând într-o vacanță în Italia. 

Vila Aestas din Orvieto e acum o luxoasă casă de vacanță, dar în 1974 se numea Vila Rosato și a fost scena unei tragedii cumplite. Nimeni nu a dezlegat enigma, deși în urma incidentului au apărut unul dintre cele mai mari romane horror din istorie și un album muzical multipremiat care fac trimitere la ea.

Când află despre istoria complicată a vilei, Emily începe să creadă că n-a fost doar o poveste cu sex, droguri și rock & roll, iar indiciile s-ar putea găsi în cele două opere acum clasice. Pe măsură ce ies la lumină secrete din trecut, apar și trădări din prezent — iar vila mai face o victimă.

Inspirată de Fleetwood Mac, crimele lui Charles Manson și vara petrecută de Percy și Mary Shelley cu Lordul Byron la castelul de la Lacul Geneva — locul de naștere al lui Frankenstein —, Vila te întâmpină cu moștenirea ei letală.

FRAGMENT

O SĂPTĂMÂNĂ MAI TÂRZIU

 

Chess e prima care aude mașina.

Stăm la un capăt și la altul al mesei din sufragerie, transcriind amândouă pe calculatoare hârtiile din 1974 ale lui Mari, iar eu am căștile în urechi, așadar Chess trebuie să dea din mâini ca să‑mi atragă atenția.

— A sosit, îmi zice.

Zâmbesc și salvez documentul, apoi mă ridic de la masă.

De la fereastra sufrageriei se vede aleea din fața vilei, iar Chess și cu mine stăm în fața ei, ne uităm la mașinuța albastră de închiriat, îl privim pe bărbatul care coboară din ea.

E tot chipeș, e tot dureros de familiar în felul acela aparte al lui și, un moment, îmi amintesc cum era să fiu îndrăgostită de el. Precum Chess, Matt are o lumină interioară extraordinară, iar când strălucește în direcția ta, e minunat.

Câtă vreme primește ce vrea.

Se întoarce, ne vede la geam și ridică mâna, un gest stingher de salut.

— Ce ziceai că i‑ai spus ca să‑l convingi să vină? o întreb, iar Chess mă ia de mână.

— C-am ajuns la concluzia că e mai bine să‑ți dăm vestea împreună. Că o să fii extrem de supărată, la pământ și că nu vreau să fiu singură când se întâmplă asta. Cum poartă și el responsabilitatea pentru nefericirea ta în egală măsură, trebuie să fie aici, să se confrunte cu consecințele faptelor noastre.

Voios, așa zisese Chess. Părea voios când vorbea despre nefericirea mea. Fiindcă asta meritam, nu?

Uneori, nu ne dăm seama că am câștigat decât în momentul în care ne vedem succesul reflectat în ochii celui care a pierdut.

(Din Tot ce nu m‑a învățat mama, capitolul al doilea.)

Chess trage aer în piept și mă privește cu multă compasiune.

— A zis că se urcă în primul avion.

Mă doare să aud asta.

Dar e bine.

Așa, o să fie mai ușor.

 

TRAGEDIE ÎN ITALIA

Autoarea și specialista în wellness Chess Chandler a trăit momente tragice săptămâna aceasta, când se afla în vacanță în regiunea Orvieto, Italia. Vedeta self‑helpului, invitată frecvent la Oprah, închiriase o vilă de lângă orășelul italian și avea doi musafiri, însă unul dintre aceștia, Matthew Sheridan din Asheville, Carolina de Nord, s‑a înecat în timp ce înota în heleșteul de pe domeniul vilei. Nici Chandler și nici soția lui Sheridan, Emily, nu erau în casă la momentul tragediei. Se pare că Sheridan, în vârstă de 35 de ani, era un bun înotător, dar, potrivit primelor informații obținute, este posibil să fi fost beat sau să‑i fi fost afectate altcumva capacitățile fizice.

Desigur, vila respectivă a fost scena unei crime atroce în anul 1974, când un muzician în plină ascensiune, Pierce Sheldon, a fost omorât în bătaie de Johnnie Dorchester, un dealer de droguri și scriitor aspirant care stătea și el în vilă.

Chandler și Sheridan s‑ar fi întors deja în Statele Unite, iar avocata lui Chandler a făcut următoarea declarație de presă:

„Domnișoara Chandler este profund afectată de acest accident tragic și dorește să‑i fie res­pectată intimitatea în aceste momente dificile. Ea și doamna Sheridan nu vor mai face alte declarații“.

„Casa e blestemată“, a afirmat un localnic din Orvieto care a preferat să rămână anonim. „E un loc malefic, chiar nu înțeleg de ce mai închiriază oamenii vila aia.“

Alții ridică din sprâncene la auzul unor asemenea idei superstițioase. „E o casă ca oricare alta“, a declarat un alt localnic. „Singurul lucru pe care îl are în comun treaba asta cu ce s‑a întâmplat acum mulți ani este că, în ambele situații, oamenii s‑au purtat ca niște idioți în vacanță. Se întâmplă aici. Se întâmplă peste tot.“

Revista People, 29 iulie 2023

 

MARI, 1980 – NEW YORK

 

Îl găsește schimbat, dar, până la urmă, nu s‑au schimbat cu toții?

Mari e în fața restaurantului pe care l‑a propus el, bate din picioare pe loc ca să se mai încălzească și îl privește pe Noel, care se apropie cu mâinile îndesate în buzunarele paltonului, cu mersul ușor șchiopătat pe care ea și‑l aduce aminte atât de bine.

Dar își dă seama cât s‑a schimbat chiar înainte să ajungă lângă ea.

Sunt schimbări mici, subtile. Noel avea personalitatea cu totul formată când s‑au cunoscut, probabil o avusese cu totul formată din clipa în care se născuse, și cu toate acestea… nu mai e același om care era în Italia, cu șase ani în urmă.

Figura lui frumoasă are un aer bolnăvicios, e tras la față, ca după o viață întreagă de excese care au început să se facă simțite, e și mai slab. Când îl îmbrățișează, îi simte corpul mai puțin robust decât îl ținea minte.

— Foarte drăguț din partea ta că ți‑ai făcut un pic de timp și pentru mine, îi spune Noel, deschizându‑i ușa.

Când intră în restaurant, oamenii întorc capetele, iar asta doar datorită lui Noel. Scriitorii, chiar și cei de succes, ca Mari, nu sunt niciodată recunoscuți de public așa cum sunt recunoscute starurile rock.

 

Noel n‑a mai scos un album nou din 1973, dar încă atrage atenția tuturor atunci când intră într‑o încăpere, iar acum sunt conduși într‑un separeu generos de la fereastră. A început să ningă, străzile sunt ude și alunecoase sub sclipirea portocalie a felinarelor, însă în restaurant aproape că e prea cald, în aer plutește un iz puternic de usturoi și carne friptă.

— Oare când ne‑am văzut ultima oară? întreabă Mari.

Noel se lasă pe spătar. Are în continuare haina pe el, cu toate că e foarte cald, iar ea se gândește cât de palid este, cât de tras la față. Dar rânjetul ironic e tot cel de pe vremuri.

— Cred că la sesiunea ta de autografe din Londra, acum trei ani.

Mari pufnește și apucă meniul.

— Mai‑mai c‑ai declanșat o busculadă când ai apărut.

— Fix de asta am și apărut, îi răspunde, iar ea izbucnește în râs.

Abia acum conștientizează că i‑a fost dor de Noel. Mai mult decât și‑a imaginat. Uneori are senzația că este ultimul om rămas din trecutul ei, ca și cum ea a devenit o cu totul altă persoană după vara aceea în Italia, cu prietenii noi, cu o viață nouă.

Eliberează‑te, taie orice legătură, i‑a spus în ziua aceea însorită, lângă heleșteu. Asta a și făcut.

Doar că nu și‑a dat seama cât de singură avea să fie.

Vine chelnerul și pune o frapieră pe masă, cu o sticlă de vin, iar Noel face un gest către ea.

— Mi‑am permis să dau telefon dinainte, ca să mă asigur că au asta.

Când chelnerul ridică sticla, Mari vede cuvântul acela atât de familiar, scrisul cu înflorituri pe etichetă.

Orvieto.

Nu spune nimic, nu mușcă momeala atât de evidentă, în timp ce chelnerul le toarnă vinul, iar când ridică paharul la buze, nici măcar nu‑i tremură mâna.

E mândră de asta.

— Un toast.

Noel ridică paharul, zâmbind în continuare, un surâs ciudat.

— N‑am de gând să țin un toast pentru mine însămi, Noel, îi răspunde Mari, cu degetele încolăcite în jurul piciorului paharului. Asta e specialitatea ta.

El zâmbește și mai larg. Rânjește de‑a dreptul.

— Pentru prietenii pierduți, atunci, rostește el. Pentru Pierce și Johnnie, bieții nătărăi!

Mari nu ridică nici acum paharul.

Are senzația că pulsul îi încetinește, inima îi bate mai greoi în piept. S‑a întrebat întotdeauna dacă Noel știe. Dacă bănuia adevărul în legătură cu ceea ce se petrecuse în noaptea aceea. În cei șase ani care au trecut de atunci, l‑a văzut doar de câteva ori, au vorbit de câteva ori la telefon, și‑au scris vreo zece scrisori, poate, dar el n‑a făcut niciodată vreo aluzie.

Până acum.

— De ce faci asta? îl întreabă încet.

Își dă seama că e destul de beat, că sticla de vin dintre ei nu e prima pe care o bea în seara asta.

Noel își golește paharul, apoi îl lasă jos, trântindu‑l suficient de tare încât s‑o facă pe Mari să tresară. Pe urmă ia sticla din frapieră, iar pe fața de masă roșu‑închis se scurg picături de apă.

— Nu știu, ca să fiu sincer, îi răspunde în timp ce își umple iar paharul. Sunt cam melancolic în seara asta.

Cu un pleoscăit, sticla e așezată la loc în frapieră, iar Noel o privește cu atenție pe Mari.

— Știi, uneori am sentimentul c‑am murit și eu în vara aia. Nimic n‑a mai fost la fel de atunci.

— Mda, chiar ești melancolic, îi răspunde Mari, sperând să poată schimba subiectul.

Dar acum înțelege că ăsta e motivul pentru care a vrut Noel să se întâlnească astă‑seară.

— Sigur, tu și Lara, voi două ați ajuns la niște înălțimi nemaivăzute, sunt sigur că nu aveți aceleași nostalgii.

Mari nu se mai obosește să sublinieze că lungul declin al lui Noel începuse înainte de vara aceea, iar ceea ce s‑a întâmplat cu Pierce și cu Johnnie nu avea nimic de‑a face cu turnura pe care a luat‑o viața lui.

— Mai vorbești cu ea? o întreabă Noel. Cu Lara. Eu am încercat o dată, să știi. Am mers în culise la concertul ei din Paris. A pus agenții de pază să mă dea afară.

Amintindu‑și lucrul acesta, izbucnește în râs și izbește masa cu palma.

— N‑au prea vrut s‑o facă, dar i‑am lăsat, fiindcă, știi ceva, dacă a avut sânge‑n ea să mă dea afară, înseamnă c‑am meritat‑o, nu?

Numele lui Johnnie și al lui Pierce nu mai au puterea de a o afecta pe Mari, însă cel al Larei…

— Știi, uneori îmi doresc să fi păstrat copilul ăla, continuă Noel. Cred că mi‑ar fi plăcut să fiu tată. Și Dumnezeu știe că soră‑ta era ca dracu’ de dificilă, dar era frumoasă. Și talentată, s‑a văzut pe urmă. Cel puțin, puștiul ar fi avut gene bune.

Fragment: Cuțitul (Harry Hole, #12) de Jo Nesbø

Cuțitul

Volumul 12 din seria Harry Hole

Jo Nesbø 

Titlu original: Kniv

Limba originală: engleză

Traducere: Bogdan Nicolae Marchidanu

ISBN: 978-606-40-2180-9

Format: 130x200mm, paperback cu clape

656 pagini

 Comandă: https://www.edituratrei.ro/carte/nesb-jo-cutitul/5133/

 

Îți taie răsuflarea! Jo Nesbø a scris thrillerul perfect. Suspense Magazine

Harry Hole se întoarce ca să-l vâneze pe ucigașul care i-a bântuit întreaga carieră. 

Harry Hole nu e într-o situație bună. Rakel, singura femeie pe care a iubit-o vreodată, a rupt definitiv relația cu el. Detectivul a primit o nouă șansă în poliția din Oslo, la un birou pentru anchete vechi nerezolvate, când el ar vrea să se ocupe de cazuri despre care bănuiește că au legătură cu Svein Finne, un violator și ucigaș în serie, la condamnarea căruia a contribuit demult. Acum Finne e liber, după două decenii de închisoare, și — crede Harry — pregătit să continue de unde rămăsese.

Situația se înrăutățește și mai mult când detectivul se trezește, după o noapte grea, cu sângele altcuiva pe mâini. Acesta e doar începutul unui adevărat coșmar, mai cumplit decât tot ce și-a putut imagina vreodată.

 

Dilemele morale sunt de-a dreptul dostoievskiene, surprizele sunt răvășitoare, umorul e acid, iar suspansul este nemilos. Una dintre puținele cărți masive pe care nu ți-o dorești scurtată nici măcar cu o pagină. The Wall Street Journal

 

Paginile se întorc singure, violența e teribilă, iar personajele sunt bine conturate și misterioase. Fiecare dezvăluire — a făcut-o el? sau ea? — este orchestrată meticulos, pe măsură ce Nesbø își manipulează cititorii. Ultimul volum e remarcabil și-l lasă pe Harry — și pe cititori — întrebându-se ce urmează. Associated Press

 

Mai dens și mai complex decât majoritatea romanelor precedente, Cuțitul seamănă, prin greutate și amploare, cu Pasărea cu piept roșu. Se încheie cu o serie fascinantă de răsturnări de situație care oferă satisfacție din perspectiva ficțiunii, dar sunt delicate din punct de vedere etic pentru lupta reală împotriva criminalității. Los Angeles Times

  

Crime noir la superlativ — provocator, întunecat și etalând unul dintre cele mai bune personaje de detectiv din ficțiunea modernă: Harry Hole. The Providence Journal

FRAGMENT

 

                 8.

(...) Tânărul ajunse în dreptul lor. Era un bărbat un pic peste 30 de ani, zvelt, cu trăsături asiatice. Costumul părea croit pe măsură, cămaşa albă era apretată şi proaspăt călcată, cravata era atent înnodată. Părul des şi negru era tăiat scurt, de o manieră care ar fi putut să fie discretă, dacă n‑ar fi fost atât de calculat de clasică. Detectivul Kripos Sung‑min Larsen mirosea a loţiune pe care Harry o bănuia ca fiind scumpă. La Kripos era cunoscut sub porecla de Indicele Nikkei, în ciuda faptului că prenumele lui — Sung‑min, un prenume pe care Harry îl întâlnise de câteva ori în Hong Kong — era de origine mai degrabă coreeană decât japoneză. Absolvise Academia de Poliţie în primul an când Harry ţinuse cursuri acolo. Harry și‑l mai amintea încă de la cursurile de anchete criminalistice, în principal datorită acelor cămăşi albe şi atitudinii discrete, dar și zâmbetelor viclene când el — încă un profesor lipsit de experienţă — simţea că e pe teren nesigur.

De asemenea, datorită rezultatelor de la examene, cele mai mari note obţinute vreodată la Academia de Poliţie.

— Îmi pare rău, Hole! Condoleanţele mele! zise Sung‑min Larsen.

Era aproape la fel de înalt ca Harry.

— Mersi, Larsen. Ai discutat cu vecinii? zise Harry și dădu din cap înspre carneţelul pe care detectivul Kripos îl ţinea în mână.

— Corect.

— Ceva de interes?

Harry privi în jur. Spaţiile erau mari între casele din Holmenkollen. Multe garduri vii înalte şi şiruri de brazi.

Câteva clipe, Sung‑min Larsen păru să cumpănească dacă putea împărtăşi informaţiile cu Poliţia din Oslo. Mai ales că problema era că Harry era soţul victimei.

— Vecina voastră, Wenche Angondora Syvertsen, spune că n‑a auzit şi nici n‑a văzut nimic neobişnuit sâmbătă seara. Am întrebat‑o dacă dormea cu fereastra deschisă şi a zis că da. A adăugat că poate dormi aşa deoarece sunetele familiare n‑o trezesc. Precum maşina soţului ei, maşinile vecinilor, maşina de gunoi. Şi mi‑a subliniat că locuinţa lui Rakel Fauke are pereți groși din bușteni.

Larsen rosti toate acestea fără să se uite peste însemnări, iar Harry avu senzaţia că îi oferea detalii minore ca un soi de test, să vadă dacă‑i provocau vreo reacţie.

— Mhm, făcu Harry, un soi de mormăit care semnala că auzise tot.

— Deci e casa ei? Nu e casa ta? întrebă Larsen.

— Proprietăţi separate, replică Harry. Eu am insistat. N‑am vrut să creadă cineva că mă însor cu ea pentru bani.

— Era bogată?

— Nu, a fost o glumă.

Harry dădu din cap înspre casă.

— Va trebui să transmiţi toate informaţiile obţinute şefului tău, Larsen.

— E şi Winter aici?

— Cu siguranţă, era cam frig acolo.

Sung‑min Larsen zâmbi politicos.

— Oficial, Winter conduce ancheta tactică, dar se pare că va fi cazul meu. Nu sunt la fel de experimentat ca tine, Hole, dar promit să fac tot ce îmi stă în puteri ca să‑l prind pe cel care ţi‑a ucis soţia.

— Mersi, zise Harry.

Avea senzația că tânărul detectiv vorbise din inimă. În afară de chestia cu experiența. Se uită cum Larsen trece pe lângă maşinile de poliţie către casă.

— Camera ascunsă, rosti Harry.

— Ha? făcu Bjørn.

— Am montat o cameră video pe bradul din mijloc de acolo. Harry dădu din cap înspre pâlcul de arbuşti şi brazi, un mic colţ de pădure norvegiană virgină aflat în faţa gardului proprietăţii învecinate. Presupun că va trebui să‑i spun lui Winter despre ea.

— Nu! rosti emfatic Bjørn.

Harry se uită la el. Nu se întâmpla des să‑l audă atât de hotărât. Bjørn Holm ridică din umeri.

— Dacă a înregistrat ceva care poate ajuta la rezolvarea cazului, nu cred că Winter ar trebui să‑şi asume meritele.

— Da?

— Pe de altă parte, nici tu n‑ar trebui să atingi nimic de pe aici.

— Pentru că sunt suspect, zise Harry.

Bjørn nu răspunse.

— E‑n regulă. Fostul soţ este întotdeauna primul suspect.

— Până eşti eliminat de pe listă, preciză Bjørn. O să iau eu ceea ce a înregistrat camera aia. Copacul din mijloc ai zis?

— Nu e uşor de văzut. E ascunsă într‑un ciorap de aceeaşi culoare cu trunchiul. La doi metri şi jumătate înălţime.

Bjørn se uită amical la Harry. După care ofiţerul criminalist începu să se apropie de copaci cu pași lenți, ușori. Sună telefonul lui Harry. Primele patru cifre ale numărului apelantului îi spuseră că era un apel de pe o linie fixă din birourile publicaţiei VG. Vulturii mirosiseră prada. Iar dacă îl sunau pe el, însemna că ştiau deja numele victimei şi făcuseră conexiunea. Respinse apelul şi îşi băgă telefonul înapoi în buzunar.

Bjørn ajunsese la copaci. Îşi ridică privirea şi îi făcu semn lui Harry să vină spre el.

— Nu te apropia mai mult, zise Bjørn, punându‑și o pereche nouă de mănuşi albe din latex. Cineva a ajuns aici înaintea noastră.

— Ce mama naibii...? şopti Harry.

Ciorapul fusese dat jos şi conţinutul lui zăcea împrăştiat pe sol. Se vedeau resturile rămase din camera video. Cineva o făcuse bucăţi. Bjørn culese resturile.

— Cardul de memorie a dispărut, zise el.

Harry respira tare pe nas.

— A fost tare abil ca să vadă camera cu ciorapul de camuflaj pe ea, zise Bjørn. Trebuie să vii aici, printre copaci, ca s‑o vezi.

Harry încuviință.

— În afară de cazul în care..., rosti el, simţind că creierul lui are nevoie de mai mult oxigen decât îi putea oferi. În afară de cazul în care făptaşul ştia de existenţa camerei.

— Evident. Deci cui ai spus?

— Nimănui. Absolut nimănui. Am montat‑o pe întuneric, în toiul nopţii, aşa că nimeni nu m‑a văzut. Mă rog, nicio fiinţă umană.

Vocea lui Harry era răguşită, iar în prima clipă nu înțelese motivul, simțea doar durerea care îi creştea în piept şi încerca să iasă afară. În acea clipă, îşi dădu seama ce încerca să iasă din el. Ţipătul corbilor. Urletul unui nebun. Un hohot de râs.

 

 

     9.

Ceasul arăta ora 14:30 şi cei mai mulţi clienţi îşi ridicară dezinteresaţi privirile către uşă când aceasta se deschise.

Restaurantul Schrøder.

Restaurant era poate un pic prea pompos, deşi cafeneaua cu decor cafeniu chiar servea o listă de specialităţi norvegiene, cum erau cotletul de porc şi diverse preparate cu untură topită, însă felurile principale erau berea şi vinul. Localul existase pe strada Waldemar Thranes de la jumătatea anilor 1950 şi devenise favoritul lui Harry din anii 1990. Nu mai trecuse pe acolo o perioadă, după ce se mutase cu Rakel în Holmenkollen. Însă acum se întorsese.

Se prăbuşi pe bancheta de la perete, la una dintre mesele de la fereastră.

Bancheta era nouă. În afară de asta, interiorul era la fel de 20 de ani, aceleaşi mese şi scaune, acelaşi tavan cu vitralii, aceleaşi tablouri cu Oslo semnate de Sigurd Fosnes, ba chiar şi aceleaşi feţe de masă roşii cu câte un napron alb în diagonală peste ele. Cea mai mare schimbare pe care şi‑o amintea Harry survenise când intrase în vigoare interdicţia legată de fumat, în 2004, și localul fusese rezugrăvit ca să dispară mirosul de fum impregnat în ziduri. În aceleaşi nuanţe ca înainte. Iar mirosul de fum nu dispăruse niciodată cu totul.

Harry îşi verifică telefonul, dar Oleg nu‑i răspunsese la mesajele în care îi cerea să‑l sune; probabil era tot în avion.

— E groaznic, Harry, tocmai am citit online, zise Nina, luând două pahare de bere de jumătate de litru din faţa lui.

Îşi şterse mâna liberă de şorţ şi se uită la el.

— Tu cum te simţi?

— Nu prea bine, mersi de întrebare, zise Harry.

Aşadar vulturii publicaseră deja numele ei. Era de presupus că reuşiseră să pună laba pe o poză de‑a lui Rakel de undeva. Şi de‑a lui Harry, evident. Aveau o mulţime în arhivele lor, unele dintre ele atât de oribile, încât Rakel îl întrebase dacă nu putea măcar încerca să stea la poză ceva mai bine data viitoare. Ea nu arăta rău în nicio fotografie, chiar dacă încerca. Nu. Nu arătase niciodată. La naiba.

— Cafea?

— Va trebui să‑ţi cer bere azi, Nina.

— Înţeleg ce se petrece, dar nu te‑am servit cu bere de... câţi ani se fac oare, Harry?

— Mulţi. Şi sunt recunoscător pentru grija ta. Dar nu trebuie să mă trezesc din somn, înţelegi?

— Să te trezeşti?

— Dacă mă duc azi undeva unde se servesc spirtoase, probabil că o să beau până mor.

— Ai venit aici pentru că avem licenţă doar pentru bere?

— Şi pentru că de aici găsesc drumul spre casă cu ochii închişi.

 

Chelneriţa durdulie şi încăpăţânată rămase privindu‑l gânditoare, îngrijorată. După care oftă din rărunchi.

— Bine, Harry. Dar eu decid când ţi‑a ajuns.

— Nu îmi este niciodată îndeajuns, Nina.

— Ştiu. Dar cred că ai venit aici fiindcă voiai să fii servit de cineva de încredere.

— Poate.

Nina plecă şi se întoarse cu un pahar de jumătate de litru, pe care îl puse în faţa lui.

— Încet, zise ea. Încet.

Cândva, în cursul celui de‑al treilea pahar, uşa se deschise din nou.

Harry observă că mesenii care îşi ridicaseră capetele nu le coborâseră la loc, iar privirile lor urmăreau o pereche de picioare lungi, îmbrăcate în piele, până ce acestea ajunseră la masa lui Harry.

— Nu răspunzi la telefon, rosti femeia, făcându‑i semn Ninei că nu vrea nimic.

— L‑am închis. Au început să sune cei de la VG şi ceilalţi.

— Habar n‑ai tu. N‑am văzut atâta îmbulzeală la o conferinţă de presă de la cazul vampiristului. Asta și pentru că şeful poliţiei a decis să te suspende până la noi ordine.

— Cum? Am înţeles că n‑am voie să lucrez la caz, dar să fiu suspendat din toate funcţiile? Serios? Fiindcă presa e grămadă la ancheta unei crime?

— Pentru că nu vei fi lăsat în pace indiferent la ce lucrezi, iar acum n‑avem nevoie de o asemenea atenţie.

— Şi?

— Şi ce?

— Zi‑i mai departe.

Harry îşi duse paharul la buze.

— Nu mai e nimic.

— Ba da, e. Chestia politică. Hai să auzim.

Katrine oftă cu năduf.

— De când secţiile Bærum şi Asker au fost mutate la Poliţia din Oslo, suntem responsabili de o cincime din populaţia Norvegiei. Cu doi ani în urmă studiile arătau că 86% din populaţie avea un nivel ridicat sau foarte ridicat de încredere în noi. Procentul ăla a scăzut acum la 65%, din cauza unor cazuri individuale nefericite. Iar asta înseamnă că iubitul nostru şef Hagen a fost convocat la şedinţă de către mai puţin iubitul nostru ministru al Justiţiei, Mikael Bellman. Ca să ţi‑o spun pe şleau: în acest moment, Hagen şi Poliţia din Oslo consideră că n‑ar ajuta deloc ca presa să publice un interviu cu un ofiţer sălbatic care a venit beat la lucru.

— Nu uita şi paranoic. Paranoic, sălbatic şi beat.

Harry îşi dădu capul pe spate şi îşi goli paharul.

— Te rog, Harry, termină cu paranoia. Am vorbit cu Winter de la Kripos şi nu există dovezi care să sugereze că făptaşul e Finne.

— Şi atunci ce sugerează dovezile?

— Nimic.

— O femeie zăcea moartă acolo, aşa că există dovezi.

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor, economist și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 55 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase distincții, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry

Hole, Omul de zăpadă, a fost realizat filmul omonim, iar Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, Regatul, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, primele unsprezece volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul, Omul de zăpadă, Leopardul, Fantoma, Poliția și Setea — precum și volumele de povestiri Specialistul în gelozie și Insula Șobolanilor.