Recenziile Mădălinei 73 - Vânătorul fără inimă de Kristen Ciccarelli

Titlu: Vânătorul fără inimă 

Serie: Molia Stacojie (#1)

Autor: Kristen Ciccarelli

Editura: BOOKZONE

Titlu original: Heartless Hunter (2024)

Traducere de Andrei Covaciu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,21 (din 117.007 note)

 

În atenția fanilor seriei Șarpe și porumbel, de Shelby Mahurin!

 

            Poate fi o adevărată corvoadă să participi cu zâmbetul pe buze la toate balurile din ținut; să organizezi petreceri grandioase, pe potriva numelui și averii tale; să menții în permanență o aură de superficialitate, în așa fel încât niciunul dintre pretendenții care îți trec pragul să nu-și dea seama cine ești cu adevărat; să te prefaci că ești o femeie naivă, interesată doar de rochii somptuoase, bijuterii scumpe, mâncăruri alese și plimbări sub clar de lună, când, de fapt, lupți în secret pentru libertatea surorilor tale de sânge, riscându-ți viața și împotrivindu-te regimului violent, ai cărui adepți curmă vieți în stânga și-n dreapta. E dificil să fii tu însăți când asta te-ar putea trimite pe eșafod. Oricât de mult te-ai strădui, ești ceea ce ești... o paria, o abominație blestemată. Pentru ei ești doar un monstru cu sânge negru, nicidecum o ființă umană, prin urmare, trebuie să fii vânată, transformată într-o distracție morbidă pentru vânătorii fără inimă, al căror țel este să te distrugă. Nu ai dreptul să ceri milă sau îndurare. Nu ai dreptul să exiști. Și din acest motiv, oricât de mult ți-ai dori să pășești în lumină, trebuie să rămâi la adăpostul umbrelor, pentru că tu ești unica lor speranță.

Nu cu mult timp în urmă, pe vremea când Reginele Vrăjitoare conduceau cu mână de fier ținutul, suratele lor cu sânge negru erau libere să-și etaleze cicatricile șerpuitoare ce le împodobeau trupurile cu modele complicate și elegante, un semn al puterii și onoarei vrăjitorești. Pe atunci făceau parte din nobilime, locuiau în case splendide și puteau umbla nestingherite prin oraș chiar și la lumina zilei, fără teama că oamenii obișnuiți se vor răscula împotriva lor. Însă abuzul de putere, crimele și teroarea sădită în inimile tuturor le-au adus sfârșitul. Republicanii, în frunte cu Nicolas Creed, Marele Comandant al Revoluției, le-au ucis pe regine și au pornit o vendetă împotriva vrăjitoarelor. Vânătorii au scotocit în lung și-n lat, nelăsând nicio locuință necercetată, în căutarea femeilor cu sângele spurcat, trimițând la moarte zeci, dacă nu sute, de vrăjitoare. Însă cineva le zădărnicește misiunea, salvându-le pe condamnate și uneltind împotriva regimului.

Molia Stacojie sau, pe numele ei adevărat, Rune Winters, nu contenește să le pună bețe în roate vânătorilor. Imposibil de capturat, ea devine o legendă vie și o obsesie înnebunitoare pentru gardienii însărcinați cu prinderea vrăjitoarelor. Dacă noaptea hoinărește prin pădure sau se târăște prin canale împuțite, pline de șobolani și gândaci, pentru a-și scoate suratele în siguranță din oraș, ziua se preface că e o susținătoare înflăcărată a intereselor republicii, o femeie prostuță, pasionată de bârfe și rochii de bal. Însă încrederea pe care a primit-o a costat-o extrem de scump. Rune a fost nevoită să-și trădeze bunica, o vrăjitoare puternică, pe care a predat-o Gardienilor Sângelui, doar ca să-și consolideze poziția în societate și să facă rost de o acoperire credibilă pentru a-și putea desfășura în continuare activitățile ilegale, scăpând de supravegherea extrem de atentă a Vânătorilor. Imaginea bunicii sale pe eșafod, cu capul în jos și cu gâtul tăiat, o bântuie, singura ei alinare fiind sufletele nevinovate pe care izbutește să le scape de cuțitul călăului. Dar eroina noastră are un secret cumplit... Sângele ei e la fel de negru ca al bunicii sale, dar trupul ei nu are nicio cicatrice. Chiar dacă e tânără, Rune s-a maturizat rapid și s-a dovedit mult mai înțeleaptă și vicleană, refuzând să-și cresteze pielea pentru a face rost de sângele de care are nevoie pentru vrăji. Totuși, Molia Stacojie a făcut o greșeală colosală ce ar putea-o deconspira – folosirea corăbiilor familiei sale pentru a le trimite pe vrăjitoare pe Continent nu a fost o mișcare isteață, iar acum vânătorii îi dau târcoale mai ceva ca vulturii unui cadavru. Iar aici intră în scenă Gideon Sharpe, unul dintre cei mai pricepuți și înverșunați gardieni, un bărbat atrăgător, cu talente ascunse și cu mâinile mânjite de sângele mult prea multor vrăjitoare. Misiunea sa este să afle dacă Rune e sau nu fenomenala Molie Stacojie, iar pentru asta e nevoit s-o curteze ca să ajungă cât mai repede în patul ei și să-i descopere cicatricile ce ar condamna-o la moarte.

Kristen Ciccarelli scrie o poveste încâlcită, tumultoasă și înșelătoare, un Romantasy scăldat în sânge, secrete și minciuni, cu personaje carismatice, întunecate și violente, plin de răsturnări de situație și un final deschis ce seamănă mai mult cu un nou început, în ciuda faptului că scenariul este unul clișeic. Cele două perspective, pe de-o parte, Rune, pe de alta, Gideon, două personalități aflate la poli opuși, se completează perfect, zugrăvind un tablou viu, cinematografic. Pe tot parcursul lecturii am avut un Déjà Vu, fiindcă intriga acestui roman seamănă destul de bine cu „Șarpe și Porumbel” – o vrăjitoare care și-a ținut puterile ascunse ca să nu fie ucisă ajunge să se îndrăgostească de cel care o vânează –, însă miza religioasă lipsește cu desăvârșire. Aici, vrăjitoarele nu sunt vânate din cauză că sunt considerate fiice ale diavolului și uzurpatoare ale Bisericii, așa ca Louise le Blanc, ci sunt mai degrabă pedepsite pentru atrocitățile comise împotriva omenirii, premisele fiind unele politice. În schimb, relația dintre Gideon și Rune pare să fie sortită eșecului, cel puțin în acest volum, pentru că ceva îmi spune că dragostea va învinge diferențele de statut, iar culoarea sângelui va deveni istorie.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 66 - Oceanul dintre noi de Laura Spence-Ash

Titlu: Oceanul dintre noi 

Autor: Laura Spence-Ash

Editura: BOOKZONE

Titlu original: Beyond That, the Sea (2023)

Traducere de Cornelia Marinescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 4,24 (din 39.872 note)

 

„Hai, hai,/ Vino mai aproape!/ Hai, hai,/ Oceanul ne desparte./ Tu pe un țărm,/ Eu pe altul./ La mijloc ne leagă/ Cerul albastru.” (Vino mai aproape, Bere Gratis)

 

            O să spuneți că am luat-o razna, dar versurile astea mi s-au derulat obsesiv prin minte în timp ce citeam „Oceanul dintre noi”, de Laura Spence-Ash. Și acum poate că o să vă puneți întrebarea, de altfel pertinentă: Ce legătură are o poveste despre cel de-Al Doilea Război Mondial și impactul nefast pe care l-a avut asupra societății engleze cu o melodie românească de dragoste, de la începutul anilor 2000? La prima vedere, niciuna, însă, dacă despicăm firul în patru, ambele vorbesc despre despărțire, despre pierdere și sacrificiu, despre amintiri nemuritoare care adesea aduc mai multă suferință decât alinare, despre visuri spulberate și despre o distanță ce poate fi străbătută doar cu gândul. În orice circumstanțe, despărțirea de persoana iubită sau de familie e dureroasă, dar incertitudinea dată de izbucnirea unui conflict major pune și mai multă sare pe rănile deja sângerânde. Războiul a destrămat familii... I-a trimis pe bărbați pe front, pe meleaguri necunoscute, în timp ce femeile au rămas acasă să se apere cum știu mai bine, să se roage și să spere că soții, tații și frații lor se vor întoarce teferi, singura lor mângâiere fiind că, oriunde s-ar afla și oricâte mări s-ar interpune între ei, cerul senin sau învolburat de nori de furtună se întinde deasupra tuturor, aducându-i de fiecare dată cu un pas mai aproape.

            Versurile de mai sus descriu perfect povestea lui Beatrix, o fetiță a cărei soartă ia o întorsătură complet neașteptată odată cu începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. La doar unsprezece ani, fata este trimisă de către părinți peste ocean, din Anglia în America, pentru a fi ferită de cruzimea bombardamentelor ce iau țara cu asalt. Beatrix ajunge în casa plină de dragoste a familiei Gregory, unde are parte de o dezvoltare armonioasă și de o educație aleasă, alături de William și Gerald, cei doi fii ai lui Nancy și David. Ea devine parte din familie, fiind tratată ca fiica pe care Nancy și-a dorit-o dintotdeauna. Protagonista noastră petrece șapte ani în America, bucurându-se de pace și de o adolescență plină de provocări și clipe frumoase. Însă orice vis se sfârșește la un moment dat. După terminarea războiului, mama lui Beatrix face tot posibilul s-o aducă pe fată înapoi în Anglia, folosindu-se de relațiile bărbatului cu care și-a refăcut viața după ce soțul ei a murit în urma unui infarct. Beatrix revine în casa părintească, dar nimic nu mai e la fel. Orașul, oamenii, atitudinea societății, totul s-a schimbat, reconstrucția fiind necesară pe toate planurile. Dar cel mai important, ea s-a schimbat, întorcându-se în patrie cu o viziune complet diferită față de cea pe care o avea când a plecat.

            După șapte ani petrecuți în America, o societate engleză, dar diferită de cea britanică, ale cărei reguli și norme a fost nevoită să le învețe ca să se poată integra, protagonista noastră nu-și mai găsește locul într-o Anglie care caută să se ridice de sub mormanele de moloz. Clădirile și monumentele au fost spulberate de obuze, iar încrederea oamenilor în semenii lor e o ruină fumegândă. La peisajul dezolant se adaugă dorul de America, de cei doi tovarăși cu care împărtășește atâtea amintiri și de viața lipsită de griji pe care o ducea acolo, ceea ce complică foarte mult relația cu mama ei, care regretă faptul că nu și-a păstrat fiica lângă ea. Faptul că Beatrix devine o mixtură între cele două sisteme de referință pe care le-a interiorizat o face să se comporte ca o marionetă în mâinile sorții, lăsându-se purtată de vântul năprasnic care a dezrădăcinat-o aproape complet, nemaiaparținând niciunei țări și, în același timp, făcând parte din ambele culturi.

            Cu toate că povestea lui Beatrix m-a ținut cu inima îndoită, stilul folosit de autoare mi-a dat bătăi de cap. Aș fi tentată să spun că romanul e scris ca o epistolă, însă e mult mai reductiv de atât. Am avut impresia că citesc o telegramă de vreo trei sute și ceva de pagini, compusă din fraze scurte, concise, rostite de voci fade, identice, al căror unic scop este să redea o poveste verosimilă, dar ternă. În ciuda faptului că intriga se întinde pe o perioadă de vreo douăzeci și ceva de ani sau poate chiar mai mult – repeziciunea cu care sunt expuse evenimentele te face să pierzi noțiunea timpului – mi s-a părut că personajele nu evoluează aproape deloc, din cauză că le lipsește profunzimea dată de împărtășirea anumitor detalii esențiale, care să ne facă să ne apropiem de ele. Întâmplările sunt narate obiectiv, însă gradul de detașare este mare, redat printr-un stil rece și calculat, care reflectă situația grea a societății pe parcursul războiului, context în care și moartea unei persoane dragi poate deveni un eveniment banal..

            Una peste alta, Laura Spence-Ash a scris o poveste de viață, vorbind în cuvinte simple despre maturizare, suferință, căutarea adevăratei identități și a dragostei și renaștere sufletească. Beatrix reușește în cele din urmă să-și ia viața în propriile mâini și să  se răzvrătească împotriva dorințelor celorlalți ca să-și asculte inima, care o împinge în brațele iubirii, pentru că, indiferent dacă e pace sau război; indiferent dacă există un râu sau un ocean, cerul îi unește întotdeauna pe cei care sunt destinați să fie împreună.

COMANDĂ CARTEA