Recenziile lui Gică 236 - Războinicii iernii de Olivier Norek (CRIME CLUB)

Titlu: Războinicii iernii  

Autor: Olivier Norek

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original:

Les Guerriers de l'hiver (2024)

Traducere de Mihaela Racolța

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 4,39 (din 2.953 note)

 

               La data de 30 decembrie 1939, la trei luni după începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, Armata Roșie pătrunde pe teritoriul Finlandei, pregătită să-și recâștige vechiul și marele ducat sovietic. Sau mai bine spus... nepregătită. Lui Stalin nici nu-i trecuse prin minte că un stat suveran, independent de 22 de ani, cu abia trei milioane de locuitori, dintre care 180.000 de soldați (în primele linii), avea să se opună cu atâta îndârjire ocupației, ba chiar să ucidă un număr redutabil de soldați ruși. Pe schiuri și camuflați în uniformele lor albe, folosind tactici de guerilă, țăranii din pădurile înghețate, proaspeți sau de carieră militari, au reușit, cu multe sacrificii umane, să-și țină dușmanul la distanță, să-l terorizeze și să pună mâna pe muniție, tancuri, tunuri și echipament medical. Rușii, mărșăluind cu cântece patriotice, în care era elogiat Părintele Popoarelor, au pătruns pe teritoriul  ostil în uniformele lor verzi, lipsiți de îmbrăcămintea groasă necesară și cu puține provizii  alimentare, pierzându-și viețile din cauza  gradelor cu mult sub zero și a pădurilor și văilor ce se preschimbaseră în niște capcane uriașe, obligându-i să meargă în cerc sau zigzag până la epuizare.

               Finlandezii nu avuseseră armament sau echipament medical de ultimă generație, însă nu voiseră să capituleze fără luptă. Proasta organizare a sovieticilor le dăduse curaj, eliminându-i unul câte unul în timp ce gloanțele taberei adverse le treceau pe la ureche sau li se împlântau în cranii. Fiecare prieten căzut trebuia onorat cu zece cadavre, fiecare trup desfigurat le dădea puterea să continue, să-i vâneze pe inamici și să-i împuște de la adăpost, în timp ce aceștia-și încălzeau hrana sau se adunau în jurul focurilor. La minus 40 de grade Celsius, armele deveneau inutile dacă nu erau ținute la căldură, astfel încât soldații finlandezi erau nevoiți să-și țină pușca din dotare sub haine, căldura emanată de trup și material împiedicând glonțul să înghețe pe țeavă. Adesea, uniformele verzi, vizibile de la kilometri distanță, erau ciuruite de proprii camarazi, prinse între sovietici și nordici, împinse să înainteze în pofida voii lor, împiedicați să facă pași înapoi.

               Războiul de Iarnă ((talvisota, în finlandeză) a ținut 105 zile și s-a soldat cu zeci de mii de pierderi umane de ambele părți, prea multe victime și prea puțini prizonieri care au sperat, așteptând tratatul de pace, să se întoarcă în satele și la familiile lor. Și, printre acești țărani, foști soldați, chemați la luptă și împărțiți pe companii, s-a numărat și Simo Häyhä, cel care avea să fie supranumit Moartea Albă. Înrolat în Compania a 6-a, sub conducerea lui Aarne Juutilainen (cunoscut și ca Teroarea Marocului), Simo a devenit cel mai bun lunetist din armata finlandeză, reușind să doboare 542 de ruși. Renunțând la lunetă, din cauză că lentila se aburea repede, iar soarele putea să se reflecte în sticlă, dându-I de gol poziția. Să omori o vulpe sau o căprioară, pentru blană sau carne, nu e totuna, însă, cu uciderea unei alte persoane, unui bărbat pe care probabil că-l așteaptă acasă soția și copiii. Ordinele sunt ordine, și, dacă vrei să supraviețuiești, trebuie să fii primul care apasă pe trăgaci, privind cum o altă pereche de ochi își pierde strălucirea, o altă gură este condamnată la veșnica tăcere.

               Simo devine o legendă, însă, drumul lui e presărat cu zeci (spre sute) de morți. Umanitatea sa se reflectă în Taivo, Onni, Pietari și Hugo, vechi și noi prieteni, cei pentru care ar fi în stare oricând să facă sacrificii uriașe, neputând să conceapă că morțile acestora l-ar putea preschimba într-o fiară, ajungând o mașinărie de ucis (aproape) lipsită de conștiință. Nimeni nu poate contesta ordinele lui Aarne Juutilainen, fostul soldat din Legiunea Străină, violent, însoțit în permanență de damful dezgustător de alcool, cel care, după cum însuși spune, îi ține minte doar pe cei demni de respect, pe cei care l-au enervat (ca Hugo) și pe femeile pe care le-a avut. Teroarea Marocului nu și-a câștigat numele prin căință, și așa cum un militar bun îl recunoaște pe un altul, Aarne vede în Simo o armă redutabilă, un caporal în care-și poate pune încrederea și pentru care are curajul să se arate în toată splendoarea pe câmpul de luptă, încrezător că Simo îi va măcelări pe ruși înainte ca aceștia să pună mâinile pe arme.

               Pe jumătate ficțiune, pe jumătate documentar istoric. „Războinicii iernii” e o pseudo-analiză a conflictului armat dintre Finlanda și Rusia, o repovestire în care luneta se focusează asupra adevăraților eroi care s-au împotrivit din răsputeri ocupației sovietice, Soarta războiului fusese cunoscută de dinainte să înceapă, însă locuitorii din nord nu avuseseră de gând să renunțe fără luptă la ceea ce câștigaseră cu două decenii în urmă, punând bețe și buturugi în roate și șenile imperiului vecin. Soldații din companiile a 4-a, a 5-a și a 6-a, printre care s-a regăsit și Simo Häyhä, au apărat frontul de la Kollaa, sperând că și camarazii lor se descurcă la fel de bine pe Linia Mannerheim. Cu bombele ce cădeau din cer asupra Helsinki-ului și numărul nesfârșit de ruși ce pătrundea kilometru după kilometru pe propriul teritoriu, Finlanda a fost obligată să semneze pactul de pace, recunoscând victoria Rusiei, mândră de fiii săi, de cei care s-au împotrivit până în ultima clipă forțelor ostile. La urechile lui Hitler, însă, au ajuns zvonurile cum că rușii au pornit la război cu portretele lui Stalin în loc de haine groase și provizii, astfel încât, convins că bolșevicii nu erau pregătiți de un alt război, a pornit Operațiunea Barbarossa. Cel de-Al Doilea Război Mondial s-a sfârșit în cele din urmă, însă niciun finlandez cu patria-n suflet nu avea cum să uite numele lui Simo Häyhä, vânătorul și dresorul de câini din Rautjärvi, caporalul care a demonstrat, alături de prietenii și străinii din propria companie, că o mână de oameni poate să țină piept unui imperiu.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Olivier Norek:

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Falled

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Cărți.Blog

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 95 - Sirenele de Emilia Hart

Titlu: Sirenele 

Autor: Emilia Hart

Editura: BOOKZONE

Titlu original: The Sirens (2025)

Traducere de Andrei Covaciu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,73 (din 41.483 note) 

 

               După ce am citit „Femeile Wayward” – o mini saga de familie, pe cât de complexă, pe atât de captivantă, ce urmărește destinul a trei femei din generații diferite, bănuite a fi vrăjitoare – n-aș fi crezut că al doilea roman al autoarei mă va intriga și fascina de zece ori mai mult. Pe de-o parte, o poveste de viață, dedicată feminității, femeilor și  tratamentului brutal pe care acestea îl îndură din partea masculilor abuzivi, pe de altă parte, o mică lecție de istorie despre colonizarea Australiei de către englezi, dar și o rescriere a mitului sirenelor, fiice ale mării, frumoase, dar monstruoase, ce nu ezită să facă dreptate sufletelor nevinovate, „Sirenele” reprezintă o narațiune suprarealistă, cu o atmosferă lugubră, încărcată cu o energie aproape malefică, a cărei sursă sălășluiește pe fundul mării, ascunsă printre alge și epave putrezite. Ușor previzibilă, inexplicabilă, jonglând cu răsturnările de situație, cartea asta te va prinde ca-ntr-un vârtej din care nu vei  reuși să te eliberezi până ce nu vei ajunge la ultima pagină. Dar, înainte să-ți dorești să scapi din mrejele ei, trebuie mai întâi să pășești în apele învolburate.

2019 – Eu sunt Lucy, sunt studentă la jurnalism și cred că aproape l-am ucis pe băiatul cu care mi-am pierdut virginitatea. E noapte... nu știu cum am ajuns în camera lui dee cămin, dar m-am trezit sugrumându-l cu toată puterea de care sunt capabilă. Norocul meu că m-am oprit înainte să rămână complet fără aer. Sunt furioasă pe el... Din cauza lui viitorul meu e ruinat... De fapt, din cauza mea! Eu i-am trimis poza aia nenorocită; am vrut să mă vadă așa cum sunt, cu toate cicatricile, și, de ce nu, să mă aprecieze. Dar el a trimis-o și altora, iar acum fotografia cu mine dezbrăcată a făcut înconjurul facultății. Mi-e rușine, toată lumea mi-a văzut pielea acoperită de cruste argintii. Iar acum că am încercat să-l ucid pe Ben în somn, consecințele vor fi mult mai grave. Nu am de gând să stau și să aștept să fiu exmatriculată. Voi pleca la sora mea. Nu am mai vorbit de ceva vreme, dar sunt sigură că ea va înțelege ce mi se întâmplă, având în vedere că și ea e somnambulă. Casa de pe stânci în care locuiește Jess e pustie. Nu mă așteptam să-mi facă o primire cu surle și trâmbițe, dar speram s-o găsesc acasă. Oare unde a plecat? Aleg să rămân, adică să mă ascund, până se întoarce, însă zilele petrecute aici devin tot mai sinistre. Visele nu-mi dau pace și am senzația  că mai e cineva aici, și nu mă refer la pisica lui Jess.

               1999 –  Eu sunt Jessica, am șaisprezece ani și sunt o adolescentă singuratică. Pictura constituie unica formă prin care mă pot face înțeleasă, prin care pot evada din cotidian. Toți mă privesc cu suspiciune și, uneori, cu dezgust, din cauza felului în care arăt. Am alergie la apă, o afecțiune rară, ce mi-a transformat pielea într-o crustă argintie, aspră și respingătoare. Nimeni nu reușește să privească dincolo de aparențe, nici măcar Max, cel mai bun prieten al meu... De fapt, ar trebui să spun că nimeni n-a reușit s-o facă, asta până ce l-am cunoscut pe domnul Hennesey, profesorul meu de desen, o minte tânără, ageră, care știe cum să privească în profunzime creațiile mele, ajungând, cu o singură privire, până în adâncul sufletului meu împovărat. Dar chiar așa să fie?

1800 – Eu sunt Mary, o umbră, o exilată. De zile în șir trăiesc în pântecul întunecat și strâmt al unei corăbii, alături de sora mea nevăzătoare, Eliza, și alte 80 de femei condamnate la exil, doar pentru că au făcut tot posibilul să supraviețuiască. Am fost alungate din Irlanda și expediate aidoma unor lăzi cu marfă tocmai în Australia pentru a popula ținutul. Suntem bătute, înfometate, tratate ca niște șobolani, dar mateloților nu le pasă. Apa rece și înspumată a mării pătrunde în cală de fiecare dată când valurile se sparg de corabie, udându-mi picioarele. Fac tot posibilul să mă feresc, să mă ascund, să nu-i las să mă vadă. Acolo unde apa mi-a atins pielea au apărut crăpături albăstrii, hidoase ar spune unii, frumoase așa cum spunea mmama. Dar celelalte, cu excepția Elizei, n-ar înțelege. Așa că prefer să le acopăr.

               Emilia Hart își structurează romanul pe trei planuri, trei povești individuale din epoci diferite, ce ajung să se completeze, formând un tablou amplu, zugrăvit în nuanțe când vibrante, când estompate, dar întotdeauna misterioase, de verde și albastru. De fapt, volumul are o aură picturală greu de ignorat. Fiecare capitol poate fi privit ca o miniatură, o piesă dintr-un mozaic în centrul căruia se află marea, ce își pierde însușirile geografice și devine protagonistă alături de cele trei fete, Lucy, Jess și Mary, ale căror destine sunt unite de afecțiunea bizară de care suferă. Marea este prin excelență o entitate feminină ce se guvernează după propriile reguli, fiind în același timp dătătoare de viață și un cămin pentru femeile care știu s-o respecte și s-o asculte, și un mormânt pentru bărbații care îi pângăresc fiicele; un loc sacru, plin de pace, și o forță furibundă, ce spulberă totul în cale; o mamă binevoitoare și o zeiță capricioasă. Același lucru se întâmplă și cu întreaga localitate Comber Bay, cadrul sălbatic în care se petrece acțiunea și sălașul tainic al legendelor, un spațiu personaj, fluid, ale cărui valențe se schimbă în funcție de cel sau cea care îl străbate.

               Aș fi tentată să afirm că volumul Emiliei Hart are câteva tente subtile de horror – tensiunea palpabilă, atmosfera sumbră, evenimentele inexplicabile, prezențele fantomatice etc –, însă autoarea nu duce lucrurile atât de departe încât săfie încadrat cu drepturi depline în această categorie. Oricum ar fi, „Sirenele” este un roman claustral, în care spațiile izolate și înguste potențează misterul personajelor foarte bine construite, și care îți va da, pe nesimțite, doza de adrenalină de care ai nevoie. Iar, pentru mine, rămâne una dintre cele mai captivante narațiuni citite în 2025.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 202 - Paznicul de noapte de Jayne Anne Phillips

Titlu: Paznicul de noapte 

Autor: Jayne Anne Phillips

Editura: BOOKZONE

Titlu original: Night Watch (2023)

Traducere de Justina Bandol

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 3,76 (din 12.046 note)

 

            Pe la 1864, undeva în proaspăta Virginie de Vest, într-un cătun uitat de lume din munți, o mamă își crește fiica de abia trei ani departe de agitația din sud și de la graniță, ajutată de femeia care a îngrijit-o încă de când era în fașă și de văduvele din împrejurimi. Ea (nu are importanță numele) provine dintr-o familie de moșieri și a fost nevoită să fugă de-acasă după ce s-a îndrăgostit de ajutorul de grăjdar, băiatul, devenit bărbat în toată firea, împreună cu care a copilărit. El, rodul iubirii dintre o sclavă și un necunoscut, vrea să-și facă un renume și un nume, ca să-și ceară iubita de soție în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, așa că pleacă la război. După zece ani, o mamă alienată, care refuză să vorbească, și o fiică de treisprezece ani, nevoită să-și asume, la rândul ei, rolul de mamă pentru sora și frații mai mici, se află în trăsura lui Domnu (așa le-a obligat să-l numească), în drum spre azilul Trans-Allegheny.

            Un el și o ea... Doi tineri din clase sociale opuse care s-au iubit și și-au dorit să-și întemeieze o familie, dar care nu au anticipat consecințele războiului. Puteau, probabil, să trăiască fericiți în micul lor cuib, departe de răzmeriță, mereu cu un ochi la necunoscuții care descălecau în sat. Nu au vrut să-și păstreze sentimentele în anonimat, așa că el a decis să se înroleze ca trăgător în trupele din Nord. Nu era nici de partea secesioniștilor, nici a aboliționiștilor. L-au numit unionist, pentru el însă conta doar momentul în care conflictul va lua sfârșit și se va putea întoarce nevătămat și demn acasă. Ei bine, lucrurile nu se petrec întotdeauna așa cum ne dorim... Cauza e, prin definiție, opusul efectului, iar scopul la care tânjești să ajungi se poate pierde pe drum, astfel încât, ca un actant al sorții și, totodată, al propriilor dorințe, poți fi scos în orice moment pe tușă.

            Cum am spus adineauri, numele personajelor nu au nicio importanță. Trăgătorul își caută o nouă identitate, atât pentru propria persoană, cât și pentru soție și copilă. Femeia, cunoscută ca Doamna (pe drum) și domnișoara Janet (la azil) pendulează în permanență între ipostazele de mamă (prin prezența fiicei) și cea de sugară, incapabilă să întocmească o frază coerentă sau să se îmbrace singură. Pe lângă figurile bântuite din prim plan, la Trans-Allegheny se găsește și un paznic de noapte care e prezent la post 24 din 24, invalid de război, cu un petic metalic peste ochi ce-i acoperă țesutul cicatrizat de dedesubt, și un băiețel orfan, căruia i se spune Gâză și care are o slăbiciune pentru obiectele strălucitoare și de valoare ale pacientelor și pacienților, care locuiesc în aripi diferite ale spitalului. Îl mai avem și pe doctorul Thomas Story, care practică tratamentul moral (care a funcționat o jumătate de secol, căzând în cele din urmă în dizgrație) și care obișnuiește să-și scoată adesea pacienții la plimbări cu trăsura sau să-i invite să petreacă cât mai mult timp unul în compania celuilalt, realizându-se astfel o terapie cu efect de ambele părți.

               Romanul lui Jayne Anne Phillips, câștigător de altfel al premiului Pulitzer în 2023, este o cronică despre război care se concentrează asupra victimelor de pe margine. Conflictul militar funcționează de la sine, ca o realitate istorico-rasială, însă lupa este pusă asupra celor care sunt implicați indirect în răzmeriță. Satul unde s-au retras cei trei protagoniști este adesea vizitat de inși cu gânduri necurate, care le violează pe femeile singure și le jefuiesc locuințele, punându-se stăpâni peste ce nu este al lor de drept. Bărbații plecați pe front, care nu mai reușesc să trimită scrisori acasă, sunt socotiți morți, satele și orașele devenind niște ținuturi ale văduvelor, lipsite de protecție, care adesea trebuie să se împotrivească hoților și violatorilor. Se poate spune că femeile singure duc propriul lor război, tot împotriva bărbaților, dar nu pentru o cauză, ci pentru supraviețuirea lor și a odraslelor lipsite de apărare.

 Și pentru că măștile cad, societatea scindăndu-se între călăi și victime, fiecare are posibilitatea să renunțe la propria identitate sau să și-o asume pe a celuilalt. Ca printr-un caleidoscop, nuanțele și rolurile se mută și se inversează, instaurându-se un haos care se va reorganiza doar în momentul în care perechile se vor regăsi. Mai mult decât un roman de dragoste sau despre război, „Paznicul de noapte” este o radiografie a societății de la acea vreme, punând sub microscop și categoriile sociale pe care istoria, scrisă sau nu de învingători, le-a neglijat. Aceasta este, metaforic și realistic vorbind, doar una dintre poveștile celor care nu au reușit să-și spună povestea.

COMANDĂ CARTEA