Recenziile Mădălinei 103 - Diavolul se îmbracă de la Prada de Lauren Weisberger

Titlu: Diavolul se îmbracă de la Prada

Serie: Diavolul se îmbracă de la Prada (#1)

Autor: Lauren Weisberger

Editura: LEDA BAZAAR

Titlu original: The Devil Wears Prada (2003)

Traducere de Dora Fejes

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,82 (din 941.312 note)

 

Deși s-a făcut multă vâlvă în jurul ei când a fost reeditată, în Leda Bazaar, anul trecut, am tot ezitat s-o citesc, făcând exact ceea ce mi-am propus să nu fac niciodată – să judec cartea după copertă și după titlu. Nu știu de ce, dar l-am considerat un roman banal, un romance de duzină, care nu mi-ar putea stârni interesul. GREȘIT! De o mie de ori greșit! După primele cinci capitole, mi-am dat seama că țin  în  mână un adevărat deliciu monden, o poveste fascinantă despre cum să-ți construiești o carieră, despre cele mai înalte aspirații, sacrificii și visuri împlinite, inimi frânte, nopți nedormite, lacrimi vărsate în tăcere, izbucniri de furie, zâmbete strălucitoare și false, haine și pantofi de firmă, celebrități americane, călătorii în jurul lumii și zeci de mii de apeluri telefonice. Lauren Weisberger adună într-un roman fabulos tot ceea ce înseamnă lux, opulență și pretenții aproape imposibil de satisfăcut, construind un univers al modei, al succesului și al vedetelor, în care oamenii obișnuiți trebuie să facă eforturi cosmice pentru a se putea integra. Dar care este prețul pe care ești dispus să-l plătești pentru a face parte dintr-o astfel de lume? Ești pregătită să uiți de familie și de prieteni? Ești pregătită să te pui întotdeauna pe ultimul loc și să accepți că ești doar un instrument dispensabil pentru succesul altcuiva? Cu alte cuvinte, ești pregătită să-ți vinzi sufletul diavolului?

            La doar 23 de ani, Andrea Sachs este o tânără modestă, talentată în ale scrisului și dornică să-și făurească un renume în domeniul editorial, marele ei vis fiind să lucreze ca redactor pentru revista New Yorker. Însă nu e deloc ușor să ocupi o astfel de poziție în cadrul celei mai citite reviste din America, prin urmare, tânăra a fost nevoită să caute alte oportunități pentru a-și face mult necesarele relații care s-o propulseze în carieră. Participând la un interviu aproape picat din cer, Andrea ajunge să lucreze ca asistentă secundară pentru cea mai înțepată și bine îmbrăcată femeie din New York, Miranda Priestly, cunoscută și ca diavolul care conduce revista de modă Runway – un job pentru care „milioane de fete și-ar da viața”. Din momentul în care pășește în clădirea publicației, viața Andreei se schimbă radical. Obligată să renunțe la blugi și la tenișii comozi în favoarea fustelor de mătase și a pantofilor cu tocuri imposibil de înalte, protagonista noastră își dedică fiecare clipă a existenței, indiferent dacă e zi sau noapte, în timpul orelor de serviciu sau în weekend, îndeplinirii sarcinilor date de șefa ei. Cumpărarea cafelei de la Starbucks, rezervarea meselor pentru cinele de afaceri sau pentru un simplu brunch, trimiterea hainelor la spălătorie sau recuperarea cățelului de la veterinar sunt doar câteva dintre îndatoririle pe care Andrea trebuie să le ducă la bun sfârșit fără să crâcnească, având grijă ca întotdeauna, dar absolut întotdeauna, să răspundă la telefon atunci când o sună Miranda.

Nu e deloc jobul pe care și l-a imaginat, însă trebuie să îndure doar un an, 365 de zile în care să acumuleze cât mai multă experiență și contacte ca să ajungă acolo unde își dorește. Dar răbdarea tinerei este serios pusă la încercare. Pe lângă faptul că Miranda este o ființă dificilă, care se hrănește cu teama și greșelile celor din jur, devenind tot mai afurisită pe zi ce trece, nici colegii ei de muncă nu se lasă mai prejos, în special Emily, asistenta principală a Mirandei, care nu încetează s-o privească cu dezgust și ură, amintindu-i constant că locul ei nu e la Runway. Andrea își dă silința să reziste, punându-și viața personală complet pe pauză spre nemulțumirea și iritarea iubitului ei, Alex, a familiei și a lui Lily, prietena ei cea mai bună care se luptă cu proprii demoni. Totuși, există și o parte bună în tot calvarul ăsta. Andrea trebuie să participe alături de Miranda la evenimente  spectaculoase, ceea ce înseamnă că petrece nopți minunate în compania celebrităților din New York. Dar când cei dragi ajung să se îndepărteze de Andrea, totul pălește, iar tânăra are impresia că e captivă într-un cerc vicios din care nici diavolul n-o poate elibera, fiindcă deja lucrează pentru el.

Lauren Weisberger scrie un adevărat manual despre cum să te îmbraci, cum să-ți asortezi hainele, pantofii și accesoriile în funcție de ocazie. Autoarea își construiește romanul pe baza contrastelor, prezentând două lumi incompatibile, ale căror reguli și valori sunt total diferite, dar care, în cele din urmă, ajung să se ciocnească, anulându-se reciproc. Pe de-o parte, avem lumea obișnuită, universul clasei de mijloc, în care moralitatea și binele societății sunt mai presus de capriciile unei singure persoane. Asta e lumea lui Alex – profesor devotat elevilor săi; a părinților Andreei, a lui Lily – studentă la literatură rusă, luptându-se cu dependența de alcool și relațiile eșuate, și, bineînțeles, a Andreei. Pe de altă parte, avem lumea exclusivistă a celebrităților, cele mai înalte cercuri ale societății americane, un univers paralel, în care Andrea pătrunde fără să aibă habar ce o așteaptă. De fapt, protagonista noastră este captivă între cele două lumi, neaparținând niciuneia în totalitate, dar străduindu-se din răsputeri să le îmbine, lucru de altfel imposibil. Din acest punct de vedere, Andrea poate fi considerată o martiră, chinuindu-se să-i facă pe plac torționarului său.

Pe cât de dramatică, pe atât de amuzantă, plină de personaje memorabile, carismatice și foarte bine construite, emanând eleganță prin fiecare pagină, abundând de scene savuroase, condimentată cu atât romance cât să-o facă și mai atractivă, „Diavolul se îmbracă de la Prada” este una dintre acele cărți pe care le citești fără să respiri. E o poveste de viață captivantă și mă bucur enorm că am decis să mă apuc de ea. Abia aștept să devorez și volumul doi, pe care, de câteva zile, îl puteți găsi în variantă audiobook pe Voxa. Spor la citit!  

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 102 - Lie to Me de J.T. Ellison (CRIME CLUB)

Titlu: Lie to Me

Autor: J.T. Ellison 

Editura: PRESTIGE

Titlu original: Lie to Me (2017)

Traducere de Florentina Bălan (Tomescu)

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 456

Media pe Goodreads: 3,79 (din 37.130 note)

 

La începutul lunii aprilie, o nouă editură și-a găsit locul în portofoliul nostru de colaborări, și, prin urmare, avem câteva titluri noi și multe impresii pe care vrem să le împărtășim. Ne-am hotărât să începem cu „Lie to Me”, de J. T. Ellison, un thriller psihologic captivant, cu suișuri și coborâșuri, multe semne de întrebare și piste false. J. T. Ellison scrie, de fapt, o poveste de viață, de familie, punând accent pe psihologia personajelor, modul în care acestea gândesc și reacționează în situații de criză. Cine cedează? Cine minte? Cine e vinovat? Dar, cel mai important, cine este cu adevărat cel de lângă tine?

Ethan și Sutton Montclair ar putea trece drept cuplul perfect, un model demn de luat în seamă pentru toți cei care își doresc o căsnicie trainică și frumoasă. În ciuda faptului că amândoi sunt scriitori de succes, cu o casă superbă și suficienți bani cât să nu ducă lipsă de nimic, viața lor nu a fost lipsită de greutăți. Moartea prematură a unicului lor fiu, depresia lui Sutton, râurile de lacrimi vărsate, zecile de sticle golite, sutele de pastile înghițite și crizele de inspirație ale lui Ethan le-au pus relația sub semnul întrebării. Însă au reușit să treacă prin toate cu fruntea sus, rămânând împreună la bine și la rău. Și dacă vă întrebați care este secretul unei astfel de relații, ei bine, răspunsul este cât se poate de simplu, încredere, susținere reciprocă și iubire, la care se adaugă o tonă de minciuni și abilitatea remarcabilă de a păstra secrete față de partener, acestea din urmă fiind, de fapt, cele mai importante. Dar orice minciună are un termen de valabilitate, moment în care adevărul iese la iveală cu o forță năucitoare.

În cazul soților Montclair, iluzia perfecțiunii pe care au țesut-o cu mare atenție pentru cei din jur se destramă odată cu dispariția subită a lui Sutton. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ea, nici măcar Ethan. Toate lucrurile ei, inclusiv telefonul mobil și laptopul, au rămas acasă. Singurul indiciu este biletul pe care femeia l-a lăsat pe blatul din bucătărie, în care îi spune soțului să n-o caute. Dorind să se convingă că nu e o farsă stupidă, Ethan ia legătura cu prietenele soției sale, însă fără rezultat. Nici măcar soacra lui nu-i e de folos, deoarece e mai interesată de banii pe care Ethan trebuie să i dea, decât de absența propriei fiice. Din ce în ce mai îngrijorat, bărbatul sună la poliție, convins că soția sa a fost răpită. Cazul îi este alocat ofițerului H. Graham, o tânără perspicace, hotărâtă să meargă până în pânzele albe pentru a afla ce s-a întâmplat cu doamna Montclair, primul suspect pe listă fiind chiar soțul ei. Însă apariția unui cadavru pe marginea drumului – o femeie aproape imposibil de identificat – le dă complet peste cap ancheta, speranțele ca Sutton să mai fie în viață ajungând aproape nule.

O combinație interesantă între stilul narativ al Lisei Jebel și răsturnările de situație imposibil de prevăzut ale Freidei McFadden, „Lie to Me” este unul dintre acele thrillere psihologice pline de suspans, care, la prima vedere, pare că are o intrigă banală și clișeică – un cuplu obișnuit din Statele Unite care ține morțiș să îngroape trecutul, aruncând minciună după minciună pentru a proteja prezentul și viitorul –, însă lucrurile nu sunt chiar atât de simple. E greu de spus cine este protagonistul în adevăratul sens al cuvântului. Capitolele prezintă atât perspectiva lui Ethan, disperat să-și găsească soția, cât și pe cea a detectivei Graham, hotărâtă s-o găsească pe Sutton, vie sau moartă, și să-l arunce pe vinovat după gratii. Cu toate acestea, personajele lui J.T. Ellison nu sunt încă mature, în ciuda situațiilor cu care se confruntă. Toate sunt caractere instinctuale, stăpânite de teamă și îndoieli, singura care reușește să spargă tiparul în final fiind detectiva Graham.

Deși tensiunea se acumulează cu fiecare capitol, aruncându-l pe cititor într-un ocean de incertitudine, J. T. Ellison construiește o poveste aglomerată, când superficială, când exagerată, cu la fel de multe întorsături de situație precum furnicile dintr-un mușuroi. Și nu că asta ar fi ceva negativ, însă mi-a lăsat impresia că vrea să bifeze toți tropii specifici unui thriller psihologic, cuprinzând multe într-un număr relativ scurt de pagini. Ideea centrală a romanului este excelentă, dar derularea extrem de rapidă a evenimentelor îți dă senzația că urmărești un film dat pe repede-înainte. Una peste alta, a fost o lectură pe cât de intensă, pe atât de bine venită, și, în ciuda câtorva minusuri, chiar mi-a plăcut romanul. Nu este o poveste perfectă, execuția putea fi îmbunătățită, însă, cu bune și rele, merită s-o treceți pe TBR.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui J.T. Ellison:

Falled

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Cărți.Blog

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Fragment: În flăcări (Helen Grace, #13) de M.J. Arlidge

În flăcări

M.J. Arlidge

Serie: Helen Grace (#13)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection Crime

Număr pagini: 480 

Anul apariției: 2026 

NICIUN LOC UNDE SĂ SE ASCUNDĂ. NIMENI LA CARE SĂ SE ÎNTOARCĂ. NIMIC DE PIERDUT. 

Helen Grace este sigură că a luat decizia corectă când a părăsit poliția. Până în clipa în care se uită pe geam și vede o tânără bătută cu bestialitate de doi bărbați. Aleargă în noapte și îi doboară, simte că nu are nevoie de insignă pentru a face bine. Însă în timp ce o duce pe fată către un adăpost, este atacată și se dezmeticește abia când victima este târâtă într-o dubă albă. Helen este hotărâtă să o găsească pe tânăra imigrantă și să o salveze, dar nici foștii colegi din poliție nu o pot ajuta. Investigând pe cont propriu, Helen descoperă mai multe femei captive care au nevoie de ajutorul ei. Dar luptând singură împotriva criminalității organizate intră într-un joc periculos. Unul a cărui miză este viața ei și a celor dragi...

Helen Grace nu și-a pierdut determinarea de a lupta pentru adevăr și a căuta dreptate pentru victime. Nu s-a oprit nici când a părăsit poliția, dar acum este mai vulnerabilă, ceea ce sporește tensiunea narativă. - THE ENCHANTED EMPORIUM BOOKSHELF

FRAGMENT

Capitolul 77

 

A urcat împleticit scara ca prin ceață, lăsându‑se condusă. Salvatoarea ei încercase să‑i explice cine era și de ce intervenise, dar Viyan nu fusese în stare să rețină mare lucru. Evenimentele din ultimele ore fuseseră nebunești, năucitoare, incredibile. Oare visa sau era realitatea? Chiar fusese dusă în noapte cu motocicleta? Chiar era în sfârșit liberă?

Chiar și acum, Viyan a alungat gândul. Fusese prizonieră prea multă vreme ca să creadă că libertatea putea fi obținută atât de ușor. Totuși femeia puternică, atletică, de lângă ea, care acum pe jumătate o ajuta, pe jumătate o ducea pe sus pe trepte părea amabilă și atentă, susținând‑o cu blândețe în timp ce‑i șoptea încurajări.

— Haide, aproape că am ajuns. Haide, o să reușești!

Viyan voia s‑o creadă, să‑i demonstreze că spiritul ei nu fusese distrus de ciclul nesfârșit de exploatare și abuz, dar tot corpul îi zvâcnea dureros. O dureau coastele, res­pira gâfâit și superficial, picioarele amenințau constant să‑i cedeze; se împleticea în vreme ce continuau să urce tot mai sus și mai sus. Drumul până aici fusese ca o ceață, stătuse cu fața lipită de pielea tare a jachetei motociclistei, în timp ce goneau și apoi rămăsese cu privirea în pământ cât salvatoarea ei vorbea încet cu directoarea refugiului pentru femei, concentrându‑se doar să pună un picior în fața celuilalt cât urcau scările până la ultimul etaj al clădirii. Pe paliere se adunau grupuri mici de femei tăcute când trecea șchiopătând pe lângă ele, dar Viyan nu le purta ranchiună pentru curiozitatea lor. Nu‑i păsa cum arată, nu‑i păsa unde era, câtă vreme era departe de ei.

Când au ajuns la ultimul etaj, Viyan s‑a lăsat condusă spre o ușă grea. Arăta mai degrabă ca intrarea într‑o celulă de închisoare decât într‑un dormitor, iar Viyan a ezitat, brusc prudentă. Simțindu‑i neliniștea, femeia — Hannah? Helen? — a slăbit strânsoarea și s‑a tras într‑o parte, ca să‑i lase puțin spațiu personal.

— E în regulă, ești în deplină siguranță. Este un refugiu pentru femei pe care l‑am folosit de multe ori până acum. E foarte discret, foarte sigur. Nu poate să ajungă nimeni la tine.

I‑a zâmbit cu căldură, după care a adăugat.

— Dar dacă vrei să pleci, ești liberă să te duci oriunde. Dacă vrei sun chiar acum la poliție, sun fără probleme. Știu că ai trecut prin multe…

Bunătatea din vocea ei, căldura tonului aproape că au făcut‑o să cedeze. Emoția îi ardea în piept, însă și‑a păstrat controlul și a clătinat din cap.

— E în regulă… a șoptit ea.

— Bun, atunci hai să intrăm.

Îngerul ei păzitor s‑a aplecat și și‑a făcut de lucru cu încuietoarea, după care a deschis larg ușa. În câteva clipe erau înăuntru, cu ușa încuiată în urma lor, și stăteau într‑un dormitor mic, bine dotat. Încă o dată, Viyan s‑a străduit să înțeleagă ce se petrecea — cu doar câteva ore în urmă era plină de sânge, bătută și trădată, iar acum stătea în dormitorul ăsta decorat cu gust, uitându‑se la baia proprie. Cum naiba ajunsese aici?

— Haide, așază‑te, probabil că ești extenuată.

S‑au îndreptat clătinându‑se către pat și s‑a prăbușit pe saltea. Părea că se topește în ea, surprinsă că poate exista ceva atât de moale, după ce trupul ei călit se obișnuise cu scândurile tari de lemn. Era aproape prea mult și tristețea, regretul, suferința au izbucnit din ea. Abia acum simțea realitatea. Scăpase de chin. Nu mai era nevoie să sufere. Nu mai era nevoie să fie speriată. Brusc, nu se mai putea abține, iar ușurarea, tristețea, extenua­rea au copleșit‑o, în timp ce lacrimile‑i curgeau șuvoi. Tremura din toate încheieturile și scotea sunete ciudate, nefirești, pierduse cu totul controlul. Îi venea să plângă până îi ieșea sufletul, să lăcrimeze cât pentru un mileniu, să reverse în sfârșit toată durerea și disperarea pe care le înăbușise în ultimii doi ani. Tulburată, înnebunită, chiar dezlănțuită, aproape că se aștepta ca gazda să dea înapoi, să cheme un doctor, să fugă de dervișul care jelea, însă când a ridicat ochii înlăcrimați, a găsit‑o pe femeie alături, cu o expresie plină de generozitate și bunătate.

— Știu că ai văzut lucruri cumplite, știu că ai trecut prin chinurile iadului, dar o să fie totul bine.

Viyan aproape că a încuviințat, însă a continuat să tremure, resimțea intens lunile de traume.

— E gata, s‑a terminat. Ei nu mai pot ajunge la tine.

Helen a făcut semn spre fereastra prin care se zăreau sclipind luminile orașului. Instinctiv, Viyan a aruncat o privire speriată, ca și cum s‑ar fi temut că ar putea să apară un chip la geam, o nălucă trimisă s‑o târască înapoi în coșmarul acela cumplit. Simțindu‑i neliniștea, salvatoarea s‑a lăsat pe vine lângă ea, căutându‑i cu blândețe mâinile, privind‑o cu ochii strălucitori:

— Ești în deplină siguranță aici.

Și, spre uluirea ei, Viyan a crezut‑o.

 

                        Ziua a șasea

                        Capitolul 78

— Ești sigură că ești pregătită?

Helen era așezată pe patul lui Viyan, privind‑o cu îngrijorare sinceră pe tânăra mamă. Abia dacă dormise peste noapte, sfâșiată de durere și chinuită de coșmaruri; Helen trebuise să se ridice de multe ori de la locul ei de pe podeaua tare ca s‑o aline. După ce petrecuse mai mult de doi ani în captivitate, libertatea i se părea evident greu de gestionat — nu era în stare să se odihnească, să se instaleze confortabil, să se relaxeze.

Se treziseră amândouă în zori și cât beau cafeaua și mâncau cornuri, motivul principal de neliniște al lui Viyan a devenit clar. Helen se străduise cu o seară înainte să afle ceva de la ea, dar acum, într‑o engleză stângace, stricată, Viyan i‑a dezvăluit amploarea reală a traumei sale. Călătoria dificilă spre Marea Britanie, captivitatea la o fermă izolată, munca istovitoare și, cel mai șocant, violența inumană. Helen a fost devastată când a aflat despre uciderea cumplită a Selimei, însă ciudat, nici asta, nici violența de care avusese parte nu o tulbura cel mai mult pe Viyan, ci gândul la cei lăsați în urmă. Helen a aflat că își lăsase familia în Turcia — mama ei, care avea grijă de copii, de Salman, Defne și Aasmah.

Când îi părăsise ca să vină în Marea Britanie, stăteau într‑o tabără de refugiați periculoasă și insalubră, contând pe ajutoare ca să supraviețuiască și confruntându‑se cu ostilitatea locală și prejudecățile deschise ale reprezentanților guvernului. Era o situație disperată, iar Viyan era îngrozită doar când se gândea. Nu luase legătura cu ei de când plecase din Turcia, cu doi ani în urmă și habar n‑avea dacă mai erau vii, dacă mai erau împreună, dacă erau în siguranță. Nu avusese voie să folosească telefonul la fermă și nici vreo altă cale de comunicare, iar primul lucru pe care l‑a cerut dimineață a fost să împrumute telefonul lui Helen, promițând să‑i plătească atunci când — dacă — o să poată.

Helen a exclus din start ideea plății și a ajutat‑o pe Viyan să se descurce cu telefonul nefamiliar. Viyan știa pe dinafară numărul de telefon al mamei ei și era disperată să facă un apel pe Face Time, disperată să afle ce făceau copiii ei, dacă erau în viață și erau bine. Era un alt fel de durere, mai rău decât oasele rupte și vânătăile; adevărata suferință era provocată de nesiguranță, frustrare, dar mai presus de orice, de speranță.

În timp ce forma numărul, Helen a rostit în gând o rugăciune ca totul să fie bine, temându‑se de reacția lui Viyan dacă se întâmplase vreo nenorocire. Și‑a dat seama brusc cât de mult își dorea ca Viyan și familia ei să fie fericite, cum își dorea să ajungă împreună din nou. Ca povestea lor să aibă un final fericit.

Telefonul scotea tot felul de sunete în mâna ei, căutând cu disperare o conexiune. Apoi a rămas brusc tăcut, ca și cum apelul ar fi fost întrerupt, după care s‑a trezit pe neașteptate la viață, pe ecran apărând chipul bănuitor al unei femei în vârstă.

— Mamă? a icnit Viyan, ducându‑și șocată mâna la gură, cu ochii plini de lacrimi. Mamă?

Abia dacă putea vorbi; Helen a văzut‑o pe bătrână reacționând și expresia schimbându‑i‑se din îngrijorare în șoc și apoi în bucurie cu lacrimi.

— Viyan, a gemut ea, ridicând privirile spre cer. Viyan, Viyan…

Helen privea nemișcată cum mama și fiica se uitau una la alta, copleșite de emoție, iar ușurarea și dragostea lor erau cât se poate de vizibile. Conversația se tot poticnea și lui Helen îi era în mare măsură inaccesibilă, pentru că nu știa turcă, iar celor două femei le era oricum greu să se facă înțelese, din cauza conexiunii proaste și a lacrimilor. Și totuși, deși cuvintele nu prea aveau noimă pentru ea, Helen le putea citi trăirile, privind încântată cum Viyan insista că e în regulă, că e în siguranță, că e tot în Marea Britanie. Mama ei bătrână, care nu era într‑o formă prea bună, era evident îngrozită de vânătăile de pe fața fiicei, făcând semne nervoase spre ecran, dar Viyan îi alunga îngrijorarea, zâmbind și chiar râzând, spre marea ușurare a lui Helen.

Apoi a auzit niște cuvinte mai familiare. Salman, Defne, Aasmah — Viyan cerea vești despre copii. Încă o dată, Helen și‑a ținut răsuflarea, dar după câteva clipe a auzit strigăte încântate, când mama femeii i‑a strigat pe copii. Încă o dată, Viyan a rămas tăcută, cu mâna la gură, când cei trei copii s‑au îngrămădit în fața ecranului.

— Defne, Aasmah, Salman…

Cuvintele i se revărsau din gură, iar pe obraji i se prelingeau lacrimi. Era clar că visase la clipa asta, poate chiar crezuse că n‑o să mai vină niciodată, și totuși iat‑o, uitându‑se la copiii ei frumoși. Defne era înaltă și oacheșă, ca mama ei, și purta un tricou galben frumos, în timp ce Aasmah era mai scundă, mai rezervată, dar cu un zâmbet minunat. Salman, care era doar un bebeluș când Viyan plecase din țara ei natală, acum era un băiețel sigur pe el, purtând un tricou Nike uzat, cu chipul lui Kylian Mbappé, de care părea extrem de mândru.

COMANDĂ CARTEA