Emma
Jean Reno
Editura Trei
Fiction Connection Crime
288 pagini
Traducere de Roxana Chirita
Format: 130x200mm, paperback
ISBN: 978-606-40-2674-3
Debutul literar al unui monstru sacru al cinematografiei mondiale
SUSPANS, SPIONAJ, DRAGOSTE
Maseuză într-un centru de talasoterapie din Bretania și încă afectată de moartea mamei sale, Emma este trimisă în Sultanatul Oman pentru a pregăti echipa unui centru de wellness. Dar misiunea aceasta o duce și în brațele unui bărbat misterios și în fața morții. Prinsă în centrul unei afaceri de stat cu implicații deosebit de grave și vânată de trimiși ai Palatului Muscat, Emma devine femeia periculoasă care trebuie ucisă. Astfel, maseuza ale cărei mâini fac minuni se transformă într-o femeie neînfricată, un adversar redutabil care nu poate fi anihilat. Și care ar putea ajuta serviciile secrete franceze să-și învingă oponenții.
„Acest roman este povestea unei femei care își transformă talentul și trecutul dureros în cea mai mare forță. O femeie care își ia destinul în propriile mâini și trăiește o adevărată metamorfoză.” - JEAN RENO
FRAGMENT
16
E abia ora 15 când Emma se prăbușește pe
bancheta din spate a Land Roverului. Înduioșată de fața ei istovită, Zainab s‑a oferit să închidă sala în locul ei. În ultima vreme, îl lasă deseori pe Anwar s‑o conducă acasă. O avea oare Zainab o mașină proprie? Emma nu știe. Oricum, se bucură
că nu mai e păzită zi și noapte de Miss Perfecțiune.
— Tired, miss Morvan?[1]
Ochii negri lucesc jucăuși în oglinda
retrovizoare. Anwar și‑a regăsit ironia obișnuită, de parcă n‑a dezaprobat decât
călătoria în mijlocul deșertului. Emma mormăieo încuviințare vagă, în timp ce
el se avântă pe panta șerpuită. Are mereu un fel de a conduce la fel de suplu și
precis. S‑ar zice că sunt doi Anwar: unul care
se amuză s‑o facă pe șoferul ideal și altul care se joacă de‑a conspiratorul, cu tendințe psihopate. Emma e prea dărâmată de oboseală
ca să încerce să afle ce gândește el. Se întreabă doar vag unde și‑o fi petrecut el noaptea. Ghemuit pe bancheta din spate sau în altă
parte, în clădirea secretă? La ultimul viraj în ac de păr, mașina 4×4 trece
razant pe marginea prăpastiei. Atrasă de imaginea spectaculoasă a abisului,
Emma se gândește că dorința ei e asemănătoare, ca o amețeală în fața hăului. O
să cadă? N‑o să cadă?
Azi au părăsit tabăra în zori. Anwar a lăsat‑o la hotel cu puțin înainte de ora 7; a avut timp să facă un duș rapid
înainte de a pleca iar. Timing‑ul e prea riguros. Ar trebui să schimbe programul de joi, să introducă
un curs excepțional pe Zoom, ținut de o vedetă în domeniul masajului. Asta i‑ar permite să ajungă la elevii ei mai târziu, spre prânz…
Își ia telefonul mobil, observă surprinsă trei
apeluri pierdute de pe un număr necunoscut. Tariq figurează pe agenda ei la
litera W. I‑a cerut să nu‑l sune decât în caz de urgență.
Ar putea oare fi considerată o urgență schimbarea programului?
Tastează repede, fără să se gândească.
M‑am spălat, dar mirosul
dumneavoastră e peste tot în mine, în fiecare celulă. Aș vrea să vă sorb cu totul.
Îi puteți spune lui Zainab să vină să mă ia joi la ora 10 de la Wadi Bani? M‑am gândit la un nou mod de a folosi timpul. Am să vi‑l spun miercuri. Va fi singurul meu mesaj, fiindcă așa mi‑ați cerut, dar să știți că vă vorbesc tot timpul
în gând. Discursul s‑ar putea reduce la două cuvinte: vă doresc. Sexul, saliva, sudoarea dumneavoastră… Întrebare
auxiliară: de ce am o asemenea dorință?
TariqTariqTariqTariq
E imposibil să trimită nebunia asta. Apasă pe
săgeata „șterge“, literă după literă. Nu teama de sinceritate o face să ezite,
ci certitudinea că se va îndrăgosti dacă‑și dă frâu liber. Scrie în schimb: Aș putea începe mai târziu lucrul joi
dimineață. Ar trebui s‑o anunțați pe Zainab să vină la ora 10 la hotelul meu. Mă ocup eu de restul. Mă gândesc la dumneavoastră.
E.
Apasă pe „trimite“. Așteaptă, inima‑i bate cu putere. El nu va răspunde. Nu sunt un cuplu, nici măcar un cuplu
clandestin. Sunt amanți de miercuri, atâta tot. Iar faptul că se doresc cu
atâta ardoare nu schimbă nimic… Își simte pleoapele grele ca plumbul. Închide
ochii o clipă și ațipește. Când se trezește, vede figura lui Anwar la câțiva
centimetri de fața ei, prea aproape. El se îndepărtează rapid, ca și cum ar fi
fost prins cu o greșeală.
— Here we are.[2]
Ce, te crezi un prinț care le trezește pe
prințese?
Se dă jos din mașină și se îndepărtează, încă
năucă de somn. Bărbatul ăsta e cu siguranță ciudat. Nu e un afemeiat, nu doar
atât, iar ea nu crede în varianta cu loialitatea „din tată‑n fiu“. N‑o simte. De
altfel, au început să‑i vibreze mâinile, de parcă i‑ar confirma suspiciunea. Azi nu va merge la înot. O să dea telefoanele
restante — tatălui ei, lui Pénélope, lui Claire, ca să‑i dea vești de la centru —, pe urmă va lua masa devreme, vizionând un
film. Va înceta să se gândească.
*
— Miss Morvan!
Recepționerul filipinez dă din mâini. Timp de
o secundă, Emma are senzația că se repetă scena de duminică seara. Poate că
Tariq i‑a făcut vânt Reginei zăpezilor, dându‑și seama că nu se poate lipsi de ea.
Bărbatul se apleacă peste tejghea.
— Sunați la ambasada Franței, please,
urgent.
— Poftim?
— A mbasada. Spune că dumneavoastră nu
răspunde.
Lăsat număr.
— Drace! Sorry.
Recepționerul încuviințează sobru.
— Au lăsat vreun mesaj?
— Telefonați, da.
Își amintește de cele trei apeluri fără mesaj
și se abține să înjure din nou. Așteaptă să ajungă în liftul din sticlă ca să
apese pe tasta de reapelare. O sonerie. Două. Portarul o privește zâmbind în
timp ce ascensorul urcă. Emma are impresia că e o păpușă în costum folcloric, blocată
în cutia ei din plastic.
— Alo?
Vocea îi pare cunoscută, dar ea n‑are chef de politețuri.
— Sunt Emma Morvan.
— E mma, sunt încântat să vă aud. Eu sunt Éric
Martel, ne‑am întâlnit luni, la polo. Trebuie să veniți cât mai repede la ambasadă.
— De ce? E vreo problemă cu pașaportul meu?
— Niciuna.
— În cazul ăsta, ați nimerit intr‑un moment prost, sunt
ruptă de oboseală, dar o putem lăsa pe mâine.
— Mă tem că nu înțelegeți. Nu e vorba de o
invitație.
E atât de uluită, încât nu‑și dă seama imediat că s‑a oprit liftul. Iese
de‑acolo ca prin vis, înaintează pe covorul de pe culoar. O asaltează o imagine, mocheta cu motive
geometrice portocalii și roșii de la hotelul Overlook, din filmul The
Shining.
— Atunci, despre ce e vorba?
— Despre o convocare.
Ar trebui cu siguranță să riposteze, să ceară
explicații. Așa reacționezi când n‑ai nimic să‑ți reproșezi, dar ea e prea năucită ca să se prefacă. Se întâmplă ceva? Éric
Martel ocupă postul de atașat cultural. O acoperire… Orice‑ar fi, știe destule ca să‑i dea ei ordine.
— OK. Dați‑mi o oră!
Închide telefonul. O ard mâinile, e ca și cum
corpul ei a devenit un paratrăsnet uriaș. Nu gândi, acționează! îi
șoptește mica voce caustică. Spre deosebire de ceea ce‑și închipuise, nu e lăsată să aștepte. Un
funcționar o conduce pe o scară de urgență, apoi printr‑un labirint de culoare tot mai înguste. Nu întâlnesc pe nimeni, în afară de o femeie în taior. Emma se
întreabă dacă nu cumva e o înscenare, menită s‑o intimideze. În cazul ăsta și‑au ratat lovitura,
traseul prin acest pseudolabirint nu face decât s‑o enerveze. Adrenalina i‑a alungat orice urmă de oboseală. Se opresc în sfârșit în
fața unei uși oarecare. Funcționarul se dă deoparte ca să‑i permită să intre, apoi închide ușa în urma ei,
lăsand‑o singură. Emma e descumpănită câteva secunde. Încăperea ponosită evocă o birocrație de subsol.
Etajere goale, cu excepția unui proiector, două scaune incomode, o masă pătrată
pe care e aruncată o revistă de turism. Revista conferă o notă ciudată de banalitate
intr‑un decor lipsit de viață. Lipsa unei ferestre e
elementul cel mai neplăcut. La lumina crudă a neonului, ai putea jura că e o
sală falsă de interogatoriu. Se hotărăște să iasă, chiar în clipa când se
deschide ușa și intră Éric Martel. Un timing perfect, se gândește ea, suficient
de neliniștitor pentru pregătirea psihologică. Îmbrăcat la patru ace, intr‑un costum negru, atașatul cultural înaintează cu mâna întinsă. Văzandu‑i zâmbetul artificial, Emma se întreabă cum de s‑a lăsat păcălită. Diplomatul a dispărut, i‑a luat locul un funcționar cu sânge‑rece.
— Emma. Mulțumesc că ați venit atât de repede.
N‑ai pentru ce, domnule ipocrit!
Întinde automat mâna. Când îi atinge pielea,
iese o scânteie care‑i face pe amândoi să tresară. O invită cu un gest să ia loc, se așază de cealaltă parte a mesei și lasă să se
aștearnă o tăcere grea. Precis e vorba de Tariq. Despre ce altceva? Acum, că a
renunțat la masca seducătorului, Éric Martel transmite un fel de amenințare
nedefinită.
— Mi‑aș dori să lucrați pentru noi.
Emma se aștepta la orice, dar în niciun caz la
așa ceva. Fie o amețește cu aiureli, fie e destul de șmecher încât să‑i dea prima lovitură fără anestezie. Din fericire, ea
n‑a clipit, e tot ce contează în clipa asta.
— Sunt maseuză. Suferiți de crampe musculare?
El schițează un zâmbet. Un fel de a‑i spune „în regulă, vrei să ne jucăm? ne jucăm“. Senzației de pericol i se adaugă o
căldură bruscă.
— Domnișoară Morvan, v‑aș putea povesti o
mulțime de lucruri
drăguțe ca să pară toate bune și frumoase, dar v‑am evaluat, ar fi timp pierdut.
— Extraordinar, m‑ați evaluat! Când? La meciul de polo? În
timpul celor zece minute pe ceas în care am discutat banalități? Sau cu ocazia
primei noastre întâlniri, la Sheraton, unde ați făcut‑o pe vorbărețul?
Un nou zâmbet fals în semn de apreciere a
efortului ei. Emma avea un profesor ca el, un împuțit care te zdrobea cu
sarcasmul lui.
— Spre deosebire de vecinii săi din golf,
Omanul nu deține cantități mari de petrol și gaze, iar rezervele senvor epuiza
în decurs de 15 ani. Chiar dacă sultanatul își promovează ambițiile legate de
turismul de lux, nu e o intenție credibilă, mai ales dacă luăm în calcul
veniturile obținute din extracția de petrol. În schimb, țara are un avantaj
important. De ani buni, are rol de mediator între Occident, Teheran și vecinii
săi din Orientul Mijlociu, mai ales în sectorul nuclear. Cu alte cuvinte,
oamenii de la palat sunt foarte familiarizați cu energia atomică: îi cunosc
tehnicile, puterea dezvoltării și, mai ales, importanța geopolitică. Puteți
ghici urmarea…
