Recenziile lui Gică 90 - Casa cu fluturi de Katrine Engberg (Blog Tour #28/2022)

Titlu: Casa cu fluturi 

Serie: Kørner & Werner #3 

Autor: Katrine Engberg

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Glasvinge (2018)

Traducere de Iulia Dromereschi

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 328

Media pe Goodreads: 3,82 (din 6.988 note)

 

            Mult mai intensă și mai bine construită decât „Păzitoarea crocodilului” (primul volum al seriei Kørner și Werner), „Casa cu fluturi” (cea de-a treia parte după ordinea originală – daneză) reprezintă, de departe, următoarea treaptă evolutivă în cariera scriitoarei scandinave, Katrine Engberg. Dacă în povestea anterioară lucrurile au decurs destul de anevoios, mai bine de jumătate de carte fiind inserate detalii cu privire la cei doi protagoniști, alegere oarecum justificată de întâia lor apariție, și din când în când câte o descoperire frapantă, care, totuși, să ne reamintească că avem de-a face cu o intrigă polițistă, în narațiunea de față autoarea a reușit să mențină suspansul de la început până la ultima pagină, dând naștere, în bunul stil american, unui ucigaș fără scrupule, unui înger al întunericului care nu se va da îndărăt de la nimic pentru a-și împlini răzbunarea.

            O nouă zi, o nouă dimineață în care trebuie să împarți ziarele. Poate pentru colegii și prietenii tăi asta-i o muncă pentru fraieri, dar tu ești încântat s-o faci, pentru că mai ai nevoie doar de câteva coroane ca să poți merge în următoarea excursie cu clasa. De data asta te-ai trezit devreme și deja ai reușit să faci câțiva bătrânei fericiți, plus că ai distribuit în timp record știrile pe cele trei străzi din apropiere. Chiar în acest moment treci prin piața centrală din Copenhaga și arunci, ca de obicei, o privire la impozanta fântână din centru. Dar ceva nu e bine, ceva e diferit. Te apropii și rămâi împietrit, mai împietrit decât statuile din jurul tău, pentru că acolo, în mijlocul apei ce-și face jocul de zi cu zi, se află cineva, cineva mort. Ai mai văzut așa ceva la televizor și pe internet, dar detaliile de pe trupul femeii te lasă fără suflare, pentru că pe mâinile și picioarele victimei există tăieturi simetrice, incizii prin care, în mod normal, ar trebui să se scurgă sângele din corp.

            Zarurile au fost aruncate, crima a fost descoperită, iar poliția se află chiar în această clipă în drum spre locul în care a fost găsită femeia ucisă. Însă de data asta din mașina forțelor de ordine va coborî doar Jeppe Kørner, fiindcă draga lui parteneră, Anette Werner, se află în concediu de maternitate. Dar Jeppe este convins că, împreună cu colegii săi, va reuși să-l prindă pe criminal și să-l expedieze dincolo de gratii. Însă, pentru că autoarea nu poate să se despartă de protagonista ei, îi pasează și acesteia o stație de poliție, de unde Werner poate să aibă acces la discuțiile agenților, adică să fie informată cu privire la caz. Astfel, încă de la primul capitol avem deja două fire narative care urmează aceeași investigație. În timp ce Jeppe este cel care face parte dintr-un grup și care are acces la scena crimei și la toate descoperirile de pe parcurs, Anette lucrează individual, ajutându-se de frânturile de conversație receptate pentru a avea un punct de unde să-și pornească propria anchetă.

            Ei bine, drumurile celor doi se intersectează atunci când află că morții, pentru că da, între timp a mai apărut unul, sunt strâns legați de un azil în care, cu câțiva ani în urmă, au locuit patru tineri cu grave probleme mintale, locul purtând numele de „Casa cu fluturi”. Dar centrul psihiatric a fost închis fiindcă unul dintre pacienți, o adolescentă ce suferea de bulimie și depresie, și-a pus capăt zilelor. Aici lucrurile devin de-a dreptul poetice, odată cu metafora insectelor diafane, care pot fi încarcerate abia după moarte. Astfel, simbolul libertății devine unul al condamnării, zborul fiind preschimbat în delir maladiv, iar frumusețea, compromisă printr-un așa-zis tratament. Dar, mai mult decât atât, fluturele ajunge să fie capturat și pus sub microscop, analiza frumosului fiind transformată într-o disecție în toată regula.

Un roman polițist așa cum trebuie, o proză ce aduce deseori a thriller și care pune sub semnul întrebării etica indivizilor care lucrează în spitale. Cât de sigur poți fi de asistenta care-ți schimbă perfuzia? Câtă încredere ai că în siringa cu care se apropie de tine chiar se află substanța pe care trebuie să ți-o administreze? Chiar poți să crezi că acum, în clipa în care se află în fața ta, a renunțat la toate supărările și frustrările pe care le-a acumulat nu doar astăzi, ci de ani buni? Oare chiar trăiește tot timpul în prezent? Oare tu nu ești o povară care-i face ziua și mai dificilă? Cu siguranță există un răspuns, mai ales când ai senzația că femeia care se apropie de patul vecinului tău chiar are de gând să-l scape pe bătrân de infernala povară a vieții și, totodată, de problemele cardiace care-i dau bătăi de cap de atâta amar de vreme.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Katrine Engberg:

Literatura pe tocuri   

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Ciobanul de Azi

Falled

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Păzitoarea crocodilului de Katrine Engberg (Crime Scene Press)

Titlu: Păzitoarea crocodilului

Serie: Korner & Werner #1 

Autor: Katrine Engberg

Editura: Crime Scene Press

Traducere de Iulia Dromereschi

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 352

 

Serie vândută în 28 de țări, aflată în topul clasamentelor din Norvegia și Suedia

#1 în topul vânzărilor celui mai important lanț de librării din Norvegia

O tânără este ucisă cu brutalitate în apartamentul ei. Pe chip îi sunt săpate linii care formează un model straniu. Polițiștii Jeppe Kørner și Anette Werner primesc cazul și stabilesc rapid o legătură între victimă, Julie Stender, și proprietara apartamentului în care locuia, Esther de Laurenti. Lui Esther îi place cam mult să bea și dă petreceri nebune cu prietenii ei artiști. Se dovedește că Esther este și scriitoare în curs de afirmare – iar când Julie apare ca victimă a unei crime în manuscrisul încă neterminat al romanului, legătura dintre ficțiune și realitate devine mai neclară și mai periculoasă.

Dar rolul lui Esther în acest scenariu încurcat nu este tocmai limpede. Este ea ucigașul, sau este la rândul ei victimă într-un joc bolnav al răzbunării? Anette și Jepe trebuie să se cufunde în trecutul celor două femei ca să descopere identitatea crudului păpușar care trage sforile.

FRAGMENT

PROLOG

Praful se ridica dintre draperiile grele, în lumina dimineții. Șezând în fotoliu, Gregers Hermansen privea firele dansând prin sufragerie. Îi lua atât de mult să se trezească, în ultimele zile, încât nu prea mai vedea rostul. Se sprijini pe brațele netede, lustruite ale fotoliului, își dădu capul pe spate și închise ochii, în lumina nesigură, până ce auzi ultimele icnete ale cafetierei din bucătărie.

După o scurtă numărătoare inversă, se ridică, își găsi papucii de casă și își târșâi picioarele spre podeaua de linoleum din bucătărie. Mereu aceeași rută: de-a lungul dulapului de mahon, pe lângă fotoliul verde și mânerul nenorocit din perete, montat de asistent anul trecut.

„Dar mă descurc și fără”, insistase. „Mersi, oricum.”

De parcă m-ar fi ascultat.

În bucătărie, aruncă zațul din cafetieră în coșul de sub chiuvetă. Iar e plin. Gregers desfăcu sacul și, sprijinindu-se de masă, reuși să deschidă ușa din spate cu mâna liberă. Măcar își putea duce singur gunoiul. Se uită pieziș la colecția de sticle de pe casa scării. Aparținea vecinei sale de sus. Esther de Laurenti. Băutoare de cursă lungă, care dădea petreceri zgomotoase și prelungite până târziu în noapte, pentru prietenii ei artiști. Dar era proprietara clădirii, așa că nu se putea plânge.

Treptele gemură sub el. Se ținea bine de balustradă. Poate că ar fi fost mai înțelept să se mute într-un loc sigur, cu mai puține scări. Dar locuise toată viața în centrul Copenhagăi și prefera să se aventureze pe treptele șubrede în loc să putrezească în vreun azil de la periferie. La primul etaj, lăsă sacul deoparte și se sprijini de cadrul ușii vecinelor de jos. Cele două studente care împărțeau apartamentul erau o sursă permanentă de iritare pentru el, însă îi provocau și o dorință stânjenitoare. Tânjea după serile de vară petrecute lângă canal și după săruturile îndepărtate, iar zâmbetele lor lipsite de griji îi aminteau de vremurile când totul părea încă posibil.

După ce-și reveni, observă că ușa era întredeschisă. Lumina puternică se revărsa prin crăpătura îngustă. Erau tinere și flușturatice, însă cu siguranță nu atât de nechibzuite încât să doarmă cu ușa din spate deschisă! Era ora 6:30. Poate că tocmai se întorseseră după o noapte în oraș. Dar chiar și așa.

— Hei! strigă el. E cineva acasă?

Cu vârful papucului, împinse cu grijă ușa. Se deschise ușor. Gregers se dădu înapoi, din reflex. În fond, nu voia să fie acuzat că ar fi un bătrân pervers. Mai bine închidea ușa la loc și scotea odată gunoiul, înainte să i se amărască prea tare cafeaua.

Se ținu bine de cadrul ușii și se aplecă să apuce clanța, dar calculă greșit distanța. Pentru o clipă oribilă, nesfârșită – ca atunci când te aruncă un cal și atât durează până ce lovești pământul – își dădu seama că nu era suficient de puternic să-și țină propria greutate. Papucii îi alunecară pe parchetul de lemn neted și își pierdu echilibrul.

Se luptă cu toată puterea pe care nu o mai avea și căzu în apartamentul celor două femei, lovind cu un bufnet podeaua. Era zgomotul jalnic al unui corp sfrijit, de bătrân, într-un halat de flanel.

Gregers încercă să se calmeze, inspirând adânc. Își fracturase șoldul? Ce va zice lumea? Pentru prima dată în mulți ani, simți că îi venea să plângă. Închise ochii și așteptă să fie găsit.

Casa scării era tăcută. Crezu că va auzi strigăte sau pași, dar nu se întâmplă nimic. După câteva minute, deschise ochii și încercă să se orienteze. Un bec fără abajur atârna din tavan, orbindu-l, însă vedea vag un perete alb, un raft cu oale și condimente, iar sprijinit de perete un șir de pantofi și cizme. Era convins că zăcea chiar pe una dintre încălțările acelea. Cu grijă, întoarse capul dintr-o parte în alta. Totul i se părea intact. Strânse pumnii. Da, și asta părea în regulă. Nenorocitul de pantof. Gregers încercă să-l împingă de sub el, dar nu se clinti.

Se uită în jos și încercă să se concentreze asupra lui. Senzația neplăcută din stomac deveni o paralizie sufocantă, care i se răspândi prin corp. Din pantof ieșea un picior gol, pe jumătate ascuns de șoldurile care-i pulsau de durere. Piciorul se termina cu un trup contorsionat. Arăta ca un picior de manechin, dar Gregers simți pielea moale sub mâna lui și știu exact ce era. Ridică mâna și văzu sângele: pe piele, pe podea, pe pereți. Sânge peste tot.

Inima lui Gregers începu să bată ca a unui canar care-și căuta o cale de scăpare din colivie. Nu se putea mișca. Panica îi acaparase trupul neputincios. O să mor, se gândi. Voia să țipe după ajutor, dar puterea aceea îl părăsise, cu mulți ani în urmă.

Așa că începu să plângă.

PRECOMANDĂ CARTEA