Cărțile Mele Și Alți Demoni: Crime Scene Press

Se afișează postările cu eticheta Crime Scene Press. Afișați toate postările

joi, 10 septembrie 2026

Recenziile lui Gică 243 - Pietrele ucigașe de Ann Cleeves (CRIME CLUB)

Titlu: Pietrele ucigașe

Serie: Jimmy Perez & Willow Reeves (#1)

Autor: Ann Cleeves

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Killing Stones (2025)

Traducere de Ioana Bena

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,11 (din 15.953 note)

„Pietrele ucigașe”, primul volum din noua serie „Jimmy Perez & Willow Reeves”, ni-l readuce în prim-plan pe Jimmy Perez, care investighează o crimă petrecută pe insula Westray, una dintre comunitățile izolate ale arhipelagului Orkney. Archie Stout, localnic cunoscut și prieten din copilărie cu Perez, dispare în timpul unei furtuni de iarnă, iar ceea ce pare la început o întâmplare stranie se transformă într-o anchetă complexă. Situația devine cu atât mai complicată cu cât victima făcea parte dintr-un grup restrâns de oameni care se cunosc de generații, iar aproape fiecare persoană întâlnită de poliție pare să aibă ceva de ascuns. Pentru Jimmy, cazul este diferit de celelalte tocmai prin legătura personală cu omul ucis. Fiecare discuție îl pune în situația de a cerceta indivizi pe care îi cunoaște sau despre care a auzit încă din copilărie. În acest spațiu închis, informațiile circulă repede, zvonurile ajung înaintea poliției, iar relațiile dintre locuitori sunt imposibil de separat de ceea ce s-a întâmplat. Cleeves construiește astfel de la început o situație în care adevărul nu poate fi obținut simplu, printr-o singură pistă, ci trebuie desprins treptat din mărturii, amintiri și lucruri aparent neînsemnate.

Archie Stout este unul dintre oamenii care par să aparțină locului în aceeași măsură în care locul le aparține lor. Născut și crescut în Westray, cunoaște insula, oamenii și poveștile ei, iar legătura aceasta puternică se vede în felul în care privește lumea din jur. Este încăpățânat, impulsiv și nu se ferește de conflicte, însă dincolo de aceste trăsături se află un om preocupat de trecutul insulei și de cercetările arheologice care îi pot schimba imaginea. Archie este și unul dintre puținii oameni în care Jimmy Perez are o încredere deplină, prietenia dintre cei doi mergând mult dincolo de o simplă relație de amiciție. Moartea lui capătă astfel o greutate aparte, pentru că nu dispare doar un om, ci o parte din echilibrul unei comunități mici, în care fiecare își cunoaște vecinii și fiecare poveste are rădăcini adânci. Chiar înainte de tragedie, Archie simte că există lucruri pe care nu le poate spune și probleme pe care trebuie să le rezolve. În noaptea furtunii, singur printre stâncile ascuțite, gândul îi fuge către tatăl său și către Jimmy, pe care intenționează să-l contacteze a doua zi.

Westray nu reprezintă doar decorul în care sunt plasate evenimentele, putând fi perceput și ca un personaj cu zeci de chipuri. Insula este prezentată prin vremea schimbătoare, ape întinse, stânci, drumuri izolate și vestigii care păstrează urmele unor perioade foarte vechi. Furtuna din prolog redă atmosfera întregii cărți, iar frigul, întunericul și depărtarea față de continent contribuie la senzația de izolare. În centrul cazului ajung două pietre vechi, descoperite în Westray, pe care sunt gravate simboluri și rune asociate trecutului nordic al insulei. Existența lor aduce în prim-plan arheologia, istoria locală și felul în care trecutul poate continua să influențeze oamenii din prezent. În jurul acestor obiecte există interese diferite, de la conservarea patrimoniului până la dorința de a obține recunoaștere pentru cercetări realizate de oameni din comunitate. Sunt aduse în discuție și alte situri arheologice importante din Orkney. Astfel, elementele arheologice ajung să aibă aceeași importanță ca interogatoriile cu posibilii suspecți.

Construcția personajelor se bazează mai ales pe relațiile dintre acestea și pe lucrurile pe care aleg să le spună sau să le păstreze pentru ei. Jimmy Perez rămâne un investigator atent, care nu se grăbește să tragă concluzii și preferă să observe comportamentul celor din jur. Faptul că îl cunoștea pe Archie schimbă însă raportarea la caz și îl obligă să privească diferit unele informații. În același timp, comunitatea de pe Westray este prezentată ca un grup în care trecutul personal al fiecăruia este cunoscut, comentat și uneori folosit împotriva lui. Apar tensiuni între localnici și cei veniți din afara insulei, dar și între generații, între cei preocupați de tradiție și cei care văd în istorie o oportunitate de afirmare. Cercetările despre trecutul locului, dorința de recunoaștere și disputele legate de meritele unor descoperiri creează conflicte care depășesc simpla întrebare privind identitatea criminalului. Ann Cleeves nu își construiește oamenii în jurul unor trăsături simpliste, ci lasă informațiile să apară treptat, în conversații și în reacții care pot schimba perspectiva asupra lor. Tocmai această abordare face ca suspecții să nu poată fi împărțiți ușor în vinovați și nevinovați.

Ritmul este unul specific romanelor lui Ann Cleeves, bazat mai mult pe observație și dialog decât pe acțiune spectaculoasă. Ancheta înaintează prin întâlniri, verificarea unor declarații, stabilirea unor legături și revenirea asupra unor detalii care, la prima vedere, nu par importante. Perez și colegii săi trebuie să reconstruiască ceea ce s-a întâmplat pornind de la informații incomplete, iar fiecare persoană intervievată adaugă câte o piesă la imaginea de ansamblu. Nu există o succesiune continuă de scene rapide, ceea ce permite dezvoltarea relațiilor și a contextului local. În schimb, tensiunea apare din faptul că lucrurile aparent obișnuite pot ascunde explicații importante. Dialogurile au un rol esențial, iar felul în care oamenii vorbesc despre vecini, familie, trecut și întâmplări mai vechi oferă indicii despre conflictele existente în comunitate. În paralel, referințele la istoria Orkney adaugă profunzime anchetei și transformă cercetarea trecutului într-o componentă firească a cazului.

„Pietrele ucigașe” este, astfel, un mystery construit în jurul unei comunități mici, în care oamenii, locurile și trecutul sunt strâns legate între ele. Ann Cleeves folosește specificul insulelor Orkney pentru a crea un cadru diferit de cel întâlnit în multe alte anchete polițiste. Izolarea geografică, vremea aspră, siturile arheologice și legăturile dintre localnici contribuie la identitatea cărții fără să transforme elementele de decor într-o simplă atracție turistică. De asemenea, cazul lui Archie Stout permite explorarea unor teme precum memoria, apartenența, rivalitatea, recunoașterea și felul în care trecutul poate rămâne prezent într-o comunitate. Jimmy Perez este pus din nou în situația de a descoperi adevărul într-un mediu în care aproape nimeni nu este cu adevărat străin, dar nici complet transparent.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ann Cleeves:

vineri, 14 august 2026

Recenziile lui Gică 242 - Povestea asta îți poate salva viața de Tiffany Crum (CRIME CLUB)

Titlu: Povestea asta îți poate salva viața

Autor: Tiffany Crum

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: This Story Might Save Your Life (2026)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 3,88 (din 167.521 note)

Ce nu te omoară... te face un supraviețuitor. Acesta este motoul podcastului „Povestea asta îți poate salva viața”, în care Benny Abbott și Joy Moore își imaginează situații critice și-și dau cu presupusul despre modurile în care ai putea supraviețui. Cum să scapi din fălcile unei balene cu cocoașă (bineînțeles, fără sabia pe care și-o tot dorește Joy)? Cum să-ți păstrezi cumpătul atunci când urci în podul propriei case vechi și dai de ochii păpușii ce zace printre pânzele de păianjen, acoperită de un strat compact de praf? Ce măsuri ar trebui să iei în legătură cu electrocasnicele din bucătărie care ar putea să provoace printr-un scurtcircuit un incendiu serios? Ei bine, nu există răspunsuri clare, doar extrapolări, jocuri de rol și glume savuroase ce le-au adus celor doi milioanele de urmăritori de pe social-media, Benny fiind cel care tratează cu maturitate subiectele, vocea rațiunii, iar Joy, glasul ce se pune-n pielea posibilelor victime, trecând de la agonie la extaz cât ai zice... podcast.

Benny și Joy sunt cei mai buni prieteni (știu la ce vă gândiți, dar nu) de când se știu, iar dinamica perfectă dintre cei doi a atins coarda sensibilă a ascultătorilor. Au început să se înregistreze din plăcere și pasiune, iar acum urmează ca podcastul lor să fie difuzat de unul dintre cele mai importante trusturi media din lume. Nu mai e vorba despre niște discuții înregistrate într-un studio, ci despre o emisiune ce i-a urcat pe podium, le-a oferit colaborări cu branduri importante și, s-o spunem p-aia dreaptă, i-a îmbogățit. E drept că au avut și de suferit atunci când s-au descoperit substanțe nocive pentru organism în shake-urile proteice pe care le-au promovat în mediul online. Colac peste pupăză, la puțin timp de la scandal au apărut pe internet poze cu Joy, făcute pe ascuns de un stalker obsedat de podcast. Iar acum Joy a dispărut... Da... Joy și Xander sunt de negăsit, fereastra spartă de la etaj sugerându-le vecinilor și poliției că ceva cumplit li s-ar fi putut întâmpla podcasteriței și soțului acesteia.

Cel mai îngrijorat, însă, este Benny, care e sigur că Joy i-a lăsat un mesaj criptat în episoadele salvate pe laptopul pe care, intenționat, l-a sustras la ultima întâlnire, în seara în care vânturile Santa Ana i-au „răpit” colega și prietena. Puțină lume știe că Joy suferă de narcolepsie, afecțiune cu care se confruntă din adolescență, adormind aproape oricând și aproape oriunde. Noroc că Xander, care, de altfel, este și impresarul celor doi, îi poartă de grijă și o răpește din mrejele somnului atunci când ațipește în cele mai proaste locuri și momente. Și, totuși, ce s-a întâmplat cu Joy și Xander? Benny vrea cu orice preț un răspuns.., același pe care și-l dorește și Mallory, sora (lesbiană) lui Xander, Luna (avocată specializată în divorțuri), fosta soție a lui Benny, și propria soră, extrem de îngrijorată, Sarah. La carnavalul nostru de personaje se alătură Ted, bătrânul paparazzo, Carlotta (fosta judecătoare din vecini, care se confruntă pentru a doua oară în ultimii cinci ani cu cancerul, și iubitul său, Emil, fost cascador la Hollywood, care-și petrece zilele recondiționând mașini de epocă. Ce mai... avem chipuri parcă desprinse dintr-un coz mystery... Cineva știe ceva, cineva a văzut ceva, însă depinde cine are timp și dispoziție să asculte, pentru că între personaje există o gravă problemă de comunicare.

Multe așteptări, probabil prea multe, fiindcă ajunge să se învârtă în jurul cozii la nesfârșit. Batem pasul pe loc, primim aceleași detalii (pe jumătate) irelevante și sperăm ca ancheta să ne pună, în cele din urmă, pe pista corectă. Merge... dar nu se justifică numărul de note de pe Goodreads. Are propriul public, nu tocmai familiarizat cu mystery-ul, se adresează, fără niciun dubiu, celor născuți după ‘90. În esență, este o poveste despre dragostea care se conservă în timp, abuz, regrete, prietenie și vinovăție. Și, conform podcastului care oferă și titlul, despre supraviețuire. Uneori, situațiile critice sunt cele cu care ne confruntăm zi de zi, depinde doar de noi dacă vrem să înțepăm cu sabia lui Joy „omușorul” balenei cu cocoașă și să urcăm înapoi în barcă sau dacă alegem să renunțăm la speranță și să ne pierdem propriul sine în burta mamiferului marin care se va întoarce în cele mai tenebroase adâncuri.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Tiffany Crum:

luni, 11 mai 2026

Recenziile lui Gică 240 - Cimitirul mării de Aslak Nore (CRIME CLUB)

Titlu: Cimitirul mării

Serie: Saga familiei Falk(#1)

Autor: Aslak Nore

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Havets kirkegård (2021)

Traducere de Iulia Dromereschi

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 496

Media pe Goodreads: 3,63 (din 2.450 note)

Secrete de familie ascunse sub straturi de nisip și sare, destine trasate din vremea strămoșilor, convingeri politice condamnabile, dinastii aflate în pragul declinului, muritori care s-au crezut zei, tragedii nautice, misiuni în Orientul Mijlociu, relații toxice, povești de dragoste interzise, orgolii devastatoare și victime ale propriei puteri, furie, regrete și neputință... Aslak Nore ne imersează, în „Cimitirul mării”, într-un clan nordic cu o istorie controversată, punându-ne la masă cu membrii familiei Falk, fondatorii și moștenitorii fundației culturale SAGA, condusă de însuși marele Olav Falk, fiul lui Tor Falk, patriarhul și armatorul care și-a pierdut viața pe expresul de coastă Prinsesse Ragnhild, care s-a scufundat, din cauza unei mine (conform surselor oficiale), la 23 octombrie 1940, printre supraviețuitori numărându-se cea de-a doua soție a sa, Vera Lind, și fiul său de abia un an, Olav.

Vera Lind nu s-a uitat în urmă când s-a aruncat de pe stânci, ca și cum marea ar fi așteptat-o mai bine de șaizeci de ani să se întoarcă în îmbrățișarea ei rece. Însă moartea Verei lasă în urmă o avalanșă de întrebări la care nepoata sa, Sașa, caută cu disperare răspunsuri. Cum vor fi împărțite averea și proprietățile familiei Falk? Unde a dispărut testamentul bunicii sale? Și ce s-a întâmplat cu „Cimitirul mării”, romanul Verei, confiscat și (aparent) distrus în 1970? (…) Hans Falk, medic și frate vitreg al lui Olav, este hotărât să dezgroape odată pentru totdeauna secretele familiei. Pentru asta îl angajează pe John Berg — reporter și fost pușcaș marin — pe care îl salvează dintr-o închisoare din Kurdistan, cerându-i să-i scrie biografia. În scurt timp, John începe să răscolească prin documente îngălbenite de timp și prin scheletele ascunse în dulapurile familiei, sperând să găsească și testamentul dispărut. Și astfel, Sașa și John ajung să pășească pe același drum, adunând părțile salvate și ascunse din „Cimitirul mării”, punându-le laolaltă și lecturându-le pentru a descoperi ce s-a întâmplat cu adevărat și cine s-a mai aflat pe Prinsesse Ragnhild în acea zi din 1940.

Misiunea celor doi este perturbată chiar de Olav, tatăl Sașei, care vrea cu orice preț ca trecutul să zacă pe vecie pe fundul mării. Secretele scufundate nu ar face decât să perturbe echilibrul și așa fragil al clanului, scoțând la suprafață faptele dezonorante și poziția controversată a lui Tor Falk. Vera, însă, a ținut să-și mărturisească povestea, fiind pe urmă internată într-un azil și anulându-i-se drepturile de acționar la SAGA, fundația culturală la care Sașa este (deocamdată) arhivistă, și prin care au fost trimiși, neoficial, soldați în Orientul Mijlociu, pentru a-i elimina pe dușmanii înarmați și sinucigași ai Norvegiei. John Berg este un astfel de agent compromis, trimis pe teren și lăsat să putrezească într-o închisoare, care acum urmărește, la rândul lui, să se răzbune pe clanul Falk, ajutat de Hans, oponentul direct al lui Olav, fratele care și-a abandonat neamul și a plecat să-i ajute pe cei care luptă contra teroriștilor de pe meleagurile îndepărtate. De asemenea, prin cadru defilează sora și fratele Sașei, Andrea și Sverre, fetița care nu-i poate ascunde nimic tăticului și lunetistul traumatizat care se confruntă cu proprii demoni odată ce ajunge din nou pe front.

Ar fi greșit s-o încadrăm în sfera romanului polițist, e mai degrabă o cronică de familie trasată pe aproape o sută de ani. De altfel, avem și o poveste (scindată) în ramă, care potențează misterul, și care ne pune față-n față cu păcatele familiei Falk, atât ale lui Thor, cât și ale Verei. Dinastia stă în picioare atâta timp cât unul dintre membrii deține puterea, și deocamdată sforile se află în mâinile lui Olav, bărbatul superb și curajos de altădată, ajuns acum un bătrân care abia coboară scările. La urma urmei, narațiunea jonglează în permanență între aparență și esență, între prestigiu și fapte greu de iertat. Sașa e cea care perturbă liniștea, hotărâtă să descopere adevărul, dar nici ea, fiind o Falk, nu joacă tocmai cinstit. Nu e un roman ușor de parcurs, acțiunea curge greu în prima jumătate, e extrem de complex, plin de personaje secundare și de povești ce se împletesc pe parcurs. Unii ar spune că e o capodoperă, alții, o pierdere de vreme, nu pot să zic că m-a dat pe spate, și nici că mi-a displăcut total, deși, cu bune și cu rele, nu m-aș grăbi să trec prea repede la cea de-a doua parte din Saga Familiei Falk.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Aslak Nore:

duminică, 8 martie 2026

Recenziile lui Gică 138 - Casa neagră de Peter May (CRIME CLUB)

Titlu: Casa neagră

Serie: Trilogia Lewis (#1)

Autor: Peter May

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Blackhouse (2011)

Traducere de Loredana Frățilă-Cristescu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 4,09 (din 45.369 note)

Primul fum tras în plămâni, primul pahar dat peste cap, prima partidă de sex în șopronul pentru bărci, când nici tu, nici ea, nu știați cum ar trebui mai exact să procedați, primele experiențe, traumatizante sau înălțătoare, le porți în minte și în inimă până la moarte. Pentru locuitorii insulei Lewis, din Scoția, însă, testul prin care ți se atestă trecerea de la copil la bărbat este reprezentat de vânătoarea de guga (bobocii de gâscă de mare), care se găsesc pe An Sgeir (cuvântul galez pentru piatră), stânca de aproximativ o sută de metri din mijlocul oceanului, unde păsările vin să-și depună ouăle, făcându-și cuiburi pe suprafața dură și pătată de găinaț, părăsind piatra abia după ce puii vor începe să zboare. Vânătorii petrec două săptămâni pe An Sgeir, timp în care trebuie să stranguleze, decapiteze și aranjeze în tumuli uriași, una peste cealaltă, două mii de guga, captura, conservată cu sare, cu care se vor întoarce pe Lewis, asigurându-și familiile cu carne de pasăre pentru următoarele trei anotimpuri. Cu optsprezece ani în urmă, însă, pe An Sgeir a avut loc o tragedie, trupul unui bărbat, care intenționase să dea o mână de ajutor unui băiat aflat în primejdie, alunecând în apele tulburi de dedesubt, marea luându-și )la rândul ei) prada ce se prăbușise în brațele sale reci.

Când un bărbat din Crobost este găsit mort într-un șopron pentru bărci, lovit în cap cu un obiect contondent, sugrumat, spânzurat și cu o tăietură la nivelul abdomenului, prin care i s-au revărsat mațele, o crimă ce copiază la indigo un omor nesoluționat din Edinburgh, Inspectorul Fin (Fionnlag) Macleod se întoarce după aproape două decenii pe insula Lewis, pregătit să pună mâna pe sadicul ucigaș ce a reușit să tulbure din temelie comunitatea religioasă în care s-a născut. Victima nu e nimeni altul decât Angus (Angel) Macritchie, bătăușul care le provocase nenumărate probleme lui Fin și lui Artair Macinnes (cel mai bun prieten din copilărie). Fin simte revenirea ca pe propriile Munci ale lui Hercule, nefiind în stare să-I privească în ochi cu sinceritate pe cei pe care i-a părăsit, șocat la vestea că Marsaili, prima lui dragoste și fata cu cosițe blonde și ochelari care i-a furat virginitatea, este căsătorită cu Artair, bam ai mult, că cei doi au și un fiu de optsprezece ani, care poartă chiar numele (cu pronunție gaelică) de Fionnlag. Pașii săi de anchetator îl împing, însă, să dea ochii și cu Donald Murray, băiatul de odinioară al pastorului, care fumase iarbă nu tocmai pe ascuns, se culcase cu aproape toate fetele din oraș și fusese sceptic cu privire la existența unei forțe divine, ajuns la rândul său pastor, și a cărui fiică, Donna, susține că a fost violată de Angel, chiar înainte ca nenorocitul să fie ucis.

Narațiunea detectivistică nu este decât o imensă galerie în care sunt așezate cu grijă, aidoma unor picturi expresioniste, amintirile tulburătoare și edificatoare ale protagonistului, care își găsesc pe rând, dar nu în ordine cronologică, locul în timp și spațiu. Fin e un bărbat bântuit de propriul trecut, care a simțit nevoia să se întoarcă în Lewis, dar nu este pregătit pentru schimbările majore care s-au petrecut de la moartea propriei mătuși. Pășim alături de tânărul Fin pe An Sgeir, la prima sa vânătoare de guga, ne întristăm atunci când aflăm despre părinții săi care și-au pierdut viața într-un accident de mașină și trăim cu speranța că totul se poate remedia atâta timp cât Marsaili nu l-a uitat, iubindu-și fiul ca pe rodul sentimentelor ce-i uniseră cândva. Ancheta nu doar că stagnează, dar pare să se estompeze, emoțiile și șocul regăsirii eclipsând investigația, Fin devenind băiatul de odinioară, părăsind simbolic, fără voia lui, uniforma de polițist. E copilul de altădată, orfanul care a pierdut totul într-o seară dansantă, dar care abia acum realizează că, de fapt, plecarea la universitate i-a schimbat complet destinul, pedeapsa bobocului de gâscă de mare care și-a părăsit singur cuibul sigur și călduros.

Și, totuși, cu cadavre măcelărite sau fără, rămâne o întrebare... Ce este, de fapt, casa neagră. Ei bine, eu mă retrag, așa că-l voi lăsa pe Peter May, prin cuvintele propriului personaj, să vă răspundă:

„Locuiam în ceea ce se chema o casă albă, la vreo opt sute de metri depărtare de satul Crobost, parte din comunitatea Ness, aflată la extremitatea nordică a insulei Lewis, la rândul ei situată cel mai la nord din tot arhipelagul Hebridelor Exterioare al Scoției. Casele albe fuseseră ridicate în anii douăzeci, din piatră și var sau blocuri de beton și acoperite cu ardezie, tablă ondulată ori carton gudronat. Fuseseră construite pentru a înlocui vechile case negre. Spre deosebire de cele albe, casele negre aveau zidărie din piatră uscată și acoperișuri din paie și adăposteau deopotrivă oamenii și animalele. În centrul podelei de piatră din încăperea principală ardea zi și noapte un foc de turbă. Încăperea respectivă era denumită camera focului. Nu existau coșuri, iar fumul trebuia să iasă printr-o gaură din acoperiș. Bineînțeles, nu era o soluție prea eficientă, iar casele erau mereu pline de funingine. Nu-i de mirare că speranța de viață era redusă.”

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Peter May:

duminică, 1 februarie 2026

Recenziile lui Gică 236 - Războinicii iernii de Olivier Norek (CRIME CLUB)

Titlu: Războinicii iernii

Autor: Olivier Norek

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original:

Les Guerriers de l'hiver (2024)

Traducere de Mihaela Racolța

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 4,39 (din 2.953 note)

La data de 30 decembrie 1939, la trei luni după începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, Armata Roșie pătrunde pe teritoriul Finlandei, pregătită să-și recâștige vechiul și marele ducat sovietic. Sau mai bine spus... nepregătită. Lui Stalin nici nu-i trecuse prin minte că un stat suveran, independent de 22 de ani, cu abia trei milioane de locuitori, dintre care 180.000 de soldați (în primele linii), avea să se opună cu atâta îndârjire ocupației, ba chiar să ucidă un număr redutabil de soldați ruși. Pe schiuri și camuflați în uniformele lor albe, folosind tactici de guerilă, țăranii din pădurile înghețate, proaspeți sau de carieră militari, au reușit, cu multe sacrificii umane, să-și țină dușmanul la distanță, să-l terorizeze și să pună mâna pe muniție, tancuri, tunuri și echipament medical. Rușii, mărșăluind cu cântece patriotice, în care era elogiat Părintele Popoarelor, au pătruns pe teritoriul ostil în uniformele lor verzi, lipsiți de îmbrăcămintea groasă necesară și cu puține provizii alimentare, pierzându-și viețile din cauza gradelor cu mult sub zero și a pădurilor și văilor ce se preschimbaseră în niște capcane uriașe, obligându-i să meargă în cerc sau zigzag până la epuizare.

Finlandezii nu avuseseră armament sau echipament medical de ultimă generație, însă nu voiseră să capituleze fără luptă. Proasta organizare a sovieticilor le dăduse curaj, eliminându-i unul câte unul în timp ce gloanțele taberei adverse le treceau pe la ureche sau li se împlântau în cranii. Fiecare prieten căzut trebuia onorat cu zece cadavre, fiecare trup desfigurat le dădea puterea să continue, să-i vâneze pe inamici și să-i împuște de la adăpost, în timp ce aceștia-și încălzeau hrana sau se adunau în jurul focurilor. La minus 40 de grade Celsius, armele deveneau inutile dacă nu erau ținute la căldură, astfel încât soldații finlandezi erau nevoiți să-și țină pușca din dotare sub haine, căldura emanată de trup și material împiedicând glonțul să înghețe pe țeavă. Adesea, uniformele verzi, vizibile de la kilometri distanță, erau ciuruite de proprii camarazi, prinse între sovietici și nordici, împinse să înainteze în pofida voii lor, împiedicați să facă pași înapoi.

Războiul de Iarnă ((talvisota, în finlandeză) a ținut 105 zile și s-a soldat cu zeci de mii de pierderi umane de ambele părți, prea multe victime și prea puțini prizonieri care au sperat, așteptând tratatul de pace, să se întoarcă în satele și la familiile lor. Și, printre acești țărani, foști soldați, chemați la luptă și împărțiți pe companii, s-a numărat și Simo Häyhä, cel care avea să fie supranumit Moartea Albă. Înrolat în Compania a 6-a, sub conducerea lui Aarne Juutilainen (cunoscut și ca Teroarea Marocului), Simo a devenit cel mai bun lunetist din armata finlandeză, reușind să doboare 542 de ruși. Renunțând la lunetă, din cauză că lentila se aburea repede, iar soarele putea să se reflecte în sticlă, dându-I de gol poziția. Să omori o vulpe sau o căprioară, pentru blană sau carne, nu e totuna, însă, cu uciderea unei alte persoane, unui bărbat pe care probabil că-l așteaptă acasă soția și copiii. Ordinele sunt ordine, și, dacă vrei să supraviețuiești, trebuie să fii primul care apasă pe trăgaci, privind cum o altă pereche de ochi își pierde strălucirea, o altă gură este condamnată la veșnica tăcere.

Simo devine o legendă, însă, drumul lui e presărat cu zeci (spre sute) de morți. Umanitatea sa se reflectă în Taivo, Onni, Pietari și Hugo, vechi și noi prieteni, cei pentru care ar fi în stare oricând să facă sacrificii uriașe, neputând să conceapă că morțile acestora l-ar putea preschimba într-o fiară, ajungând o mașinărie de ucis (aproape) lipsită de conștiință. Nimeni nu poate contesta ordinele lui Aarne Juutilainen, fostul soldat din Legiunea Străină, violent, însoțit în permanență de damful dezgustător de alcool, cel care, după cum însuși spune, îi ține minte doar pe cei demni de respect, pe cei care l-au enervat (ca Hugo) și pe femeile pe care le-a avut. Teroarea Marocului nu și-a câștigat numele prin căință, și așa cum un militar bun îl recunoaște pe un altul, Aarne vede în Simo o armă redutabilă, un caporal în care-și poate pune încrederea și pentru care are curajul să se arate în toată splendoarea pe câmpul de luptă, încrezător că Simo îi va măcelări pe ruși înainte ca aceștia să pună mâinile pe arme.

Pe jumătate ficțiune, pe jumătate documentar istoric. „Războinicii iernii” e o pseudo-analiză a conflictului armat dintre Finlanda și Rusia, o repovestire în care luneta se focusează asupra adevăraților eroi care s-au împotrivit din răsputeri ocupației sovietice, Soarta războiului fusese cunoscută de dinainte să înceapă, însă locuitorii din nord nu avuseseră de gând să renunțe fără luptă la ceea ce câștigaseră cu două decenii în urmă, punând bețe și buturugi în roate și șenile imperiului vecin. Soldații din companiile a 4-a, a 5-a și a 6-a, printre care s-a regăsit și Simo Häyhä, au apărat frontul de la Kollaa, sperând că și camarazii lor se descurcă la fel de bine pe Linia Mannerheim. Cu bombele ce cădeau din cer asupra Helsinki-ului și numărul nesfârșit de ruși ce pătrundea kilometru după kilometru pe propriul teritoriu, Finlanda a fost obligată să semneze pactul de pace, recunoscând victoria Rusiei, mândră de fiii săi, de cei care s-au împotrivit până în ultima clipă forțelor ostile. La urechile lui Hitler, însă, au ajuns zvonurile cum că rușii au pornit la război cu portretele lui Stalin în loc de haine groase și provizii, astfel încât, convins că bolșevicii nu erau pregătiți de un alt război, a pornit Operațiunea Barbarossa. Cel de-Al Doilea Război Mondial s-a sfârșit în cele din urmă, însă niciun finlandez cu patria-n suflet nu avea cum să uite numele lui Simo Häyhä, vânătorul și dresorul de câini din Rautjärvi, caporalul care a demonstrat, alături de prietenii și străinii din propria companie, că o mână de oameni poate să țină piept unui imperiu.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Olivier Norek:

luni, 12 ianuarie 2026

Recenziile lui Gică 235 - Petrecerea mincinoșilor de Kelsey Cox (CRIME CLUB)

Titlu: Petrecerea mincinoșilor

Autor: Kelsey Cox

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Party of Liars (2024)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 440

Media pe Goodreads: 3,95 (din 18.103 note)

„La ora 8, toată lumea se adună din ungherele lor îndepărtate ca să cânte „Mulți ani trăiască”. Luminile se sting. Șaisprezece lumânări se reflectă în peretele negru alcătuit din ferestre.

Sărbătorita își pune o dorință și stinge lumânările, cufundându-i pe toți într-un întuneric temporar. Aceștia își văd luminile minuscule ale propriilor case mult sub locuința în care se află acum, văd orașul așa cum casa îi vede pe ei. Simt că în clipa asta fac parte din această casă. Dar nu lor le aparține.

Îi aparține Mamei.

Luminile se aprind la loc. Se taie tortul. Ferestrele întunecate sunt ca niște oglinzi în noapte, reflectându-i pe invitații la petrecere și făcându-i să se vadă în ele. Afară nu mai pot zări nimic.

Dar îl aud.

Țipătul. Suficient de lung pentru ca un corp să se prăbușească prin aer.

Apoi, bufnetul grețos.

Ecouri - zgomote pe care această casă le-a mai auzit.”

Cineva și-a pierdut viața căzând doisprezece metri în gol și strivindu-și oasele de pavajul dur de dedesubt. Muzica s-a lăsat în surdină, chipurile gazdelor și invitaților s-au ivit pe uși și la ferestre, privind împietrite scena de pe caldarâm. Mușuroiul a început să se agite, lacrimile nu au întârziat să curgă, iar poliția a ajuns cât ai clipi la scena tragediei. Accident, sinucidere sau crimă? Victima, deocamdată fără identitate pentru cititor, a căzut prin balconul de sticlă, s-a aruncat sau a fost împinsă? Distracția s-a sfârșit, însă acum trebuie să derulăm banda înapoi și să vedem ce s-a petrecut înainte și în timpul petrecerii din conacul familiei Matthews.

Dani Matthews (celebra cofetară cu milioane de urmăritori pe social-media) se ocupă de ultimele retușuri ale tortului aniversar, așteptând, împreună cu Ethan, sosirea invitaților. Charlotte, fiica de câteva luni a lui Danny și Ethan, se află în brațele bonei venite tocmai din Irlanda, Orlaith, care o leagănă pentru a-i domoli plânsetele, pregătind-o de culcare. (...) Fosta soție a lui Ethan, Kim, își privește fiica de șaisprezece ani, pe Sophie, cum își pregătește ținuta, acompaniată de prietena sa cea mai bună, Mikayla, pentru propria petrecere de Sweet Sixteen. Oaspeții încep să-și facă apariția. Elegant ca-ntotdeauna, Curtis, partenerul cu care Ethan deține clinica de psihiatrie, pătrunde pe ușa conacului, la braț cu soția sa, Gemma, fosta cea mai bună amică a lui Kim. Printre invitații adolescenți se întrezărește și Mason, căpitanul echipei de fotbal a liceului și fostul iubit al Sophiei. Gazdele și musafirii se adună în sala mare, conversațiile se stârnesc, iar spiritele încinse se răcoresc cu licori care mai de care. Părea că nimeni și nimic nu avea cum să strice petrecerea, asta până când vechea casă de pe culme și-a cerut, după mai bine de două secole, jertfa.

Și acum că s-au adunat cu toții între acești pereți, a sosit vremea ca măștile să cadă. Kim, mama perfectă, are probleme serioase cu alcoolul. La rândul ei, Dani suferă de depresie postpartum, făcând terapie săptămânală cu Curtis. Sophie știe că Mikayla e îndrăgostită și crede că sentimentele prietenei sale din copilărie se îndreaptă înspre Mason. Orlaith, bona, care vede conacul ca pe un edificiu blestemat, aflat la granița dintre lumea noastră și cea a spiritelor, este singura capabilă să întrezărească răul ce-i pândește pe muritori din cele mai întunecate cotloane. Luăm parte la un bal mascat, gândurile și viitoarele acțiuni ale personajelor fiind ascunse sub ținutele de gală și machiajele mai mult sau mai puțin stridente.

Și, din întregul castel gotic, singurul loc care ne interesează cu adevărat este... balconul. Protagoniștii își împărtășesc secretele în balcon, se ceartă și se împacă cu mâinile agățate de balustrada de sticlă. De altfel, crăpătura din balustradă, detaliul cu adevărat cehovian, reflectă faliile din sufletele gazdelor și ale oaspeților, ruptura din inimile celor care încearcă până în ultima clipă să țină sorțile celorlalți în propriile mâini grijulii sau să se răzbune. Prin urmare, casa, aflată între cer și pământ, capătă nuanțe de purgatoriu, locul din care unii vor pleca cu conștiința curată, în timp ce alții vor pătrunde pe porțile propriei damnări.

Culpa plutește asupra tuturor, puțini au sosit la petrecere cu intenții onorabile, totuși, mai mulți decât cei care vor pleca cu mâinile murdare. Kelsey Cox schițează un carnaval cu granițele geografice clar delimitate, însă cu limite emoționale fragile, nebunia prinzându-i în gheare pe cei (aparent) nevinovați. Tropii groazei își găsesc ca niște gândaci de bucătărie locurile în pereții ficțiunii, paranoia și neliniștea manipulându-i pe cei slabi de îngeri. Ușile se deschid și se închid singure, luminile se sting și se aprind ca într-un sanatoriu bântuit, iar siluetele și chipurile neclare nu precupețesc să apară la ferestre. Nu de cei plecați trebuie să ne fie frică, ci de cei vii, pentru că răul pur zace doar în mințile entităților materiale și cu rațiune. Cioburile se împrăștie pe caldarâm, trupul se zdrobește de asfalt, se apropie clipa în care vom întrezări chipul victimei, al cărui sânge va rescrie blestemul ce-și întinde tentaculele de veacuri prin nenumăratele încăperi și unghere ale grandiosului conac de pe deal.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Kelsey Cox: