Titlu:
Cele patru vânturi
Autor:
Kristin Hannah
Editura:
LITERA
Titlu
original: The Four Winds (2021)
Traducere
de Simona Săsărman
Anul
apariției: 2021
Număr
pagini: 480
Media
pe Goodreads: 4,30 (din 488.421 note)
Până
unde poate merge o mamă ca să-și salveze copiii de foamete și de munca
istovitoare, dar zadarnică? Câte poate face o mamă ca să-și vadă copiii
fericiți? Însă, adesea, fericirea se lasă așteptată îndelung, iar suferința și
greutățile nu contenesc să pună la încercare rezistența trupească și
sufletească a celor care vor să lupte pentru o viață mai bună, pentru
îndeplinirea unui vis. Dar, ca să transformi visul în realitate, trebuie să-ți
părăsești căminul, să renunți chiar și la recoltele sărăcăcioase, care îți
ofereau totuși o oarecare sursă de hrană, la familie și la dragostea lor, doar
ca să alergi după o himeră, în speranța că vei reuși să trăiești altfel.
Rareori mi se întâmplă să mă atașez
de un autor în asemenea hal încât să devorez tot ce apare pe piață, însă se
pare că Kristin Hannah m-a prins definitiv în mrejele romanelor ei pline de
emoție, suspans și povești inedite, care, inevitabil, îți storc câteva lacrimi.
În ciuda faptului că nu le citesc chiar la momentul apariției, nu ratez niciun
roman, iar acum, după ce am bifat pe listă și „Cele patru vânturi”, pot afirma
că am un nou volum preferat. Pornind de la fapte reale, autoarea construiește o
poveste tragică, în centrul căreia se află societatea americană bântuită de
criză, din prima jumătate a secolului al XX-lea. În această perioadă în care
seceta distrugea recoltele de grâne, banii erau tot mai puțini, iar
întreținerea unei familii numeroase devenea aproape imposibilă, cei mai
curajoși își părăseau căminele pentru a pleca în Vest, unde li se promiteau
slujbe la căile ferate și o viață lipsită de griji. Kristin Hannah pune accent
pe antiteza dintre ceea ce reprezintă Vestul în plan teoretic, mulți văzând
acele meleaguri ca pe un tărâm al făgăduinței, și ceea ce este în realitate,
adică un infern care te secătuiește de vlagă și în care te întâmpină doar
moartea.
Elsa Wolcott face parte dintr-o
familie înstărită. Prin urmare, nu a fost obișnuită cu truda la câmp, de
dimineață până seara, în căldura toropitoare a soarelui. A fost crescută în
puf, dar izolată, fără prieteni, fără tineri care s-o curteze, fără petreceri,
și asta din cauza unei boli din copilărie despre care s-a prevestit că-i va fi
fatală. Elsa ajunge să se simtă în plus în propria familie, romanele de dragoste
fiindu-i singurele tovarășe care-i mai alină singurătatea. Însă, în urma unei
aventuri amoroase cu un fermier, ea rămâne însărcinată și este obligată să se
mărite cu el. Părinții o reneagă, o lasă fără moștenire, iar în noua ei familie
este privită cu suspiciune, lucrurile schimbându-se abia în momentul în care se
naște Loreda. Cu toate astea, Elsa este condamnată la nefericire. Soțul nu o
iubește, acesta fiind îndrăgostit de visul său, de planurile pe care și le face
ca să plece în Vest împreună cu toată familia. Dar tânăra nu vrea să fie o
nomadă, să-și părăsească socrii și pământul pe care a ajuns să-l iubească. Soțul
o va părăsi pentru o iluzie, iar ea va fi nevoită să pornească pe același drum
câțiva ani mai târziu, ca să-și scape copiii de foamete.
În ciuda faptului că societatea
americană se dorește a fi una modernă, mentalitatea colectivă este încă tradițională,
patriarhală, în care bărbatul face legea, iar femeia ascultă orbește de
cuvântul lui. În casa tatălui său, Elsa este tratată ca un accesoriu, o
prezență tolerată, care nu ia propriu-zis parte la viața de familie. ea nu are
dreptul să-și exprime părerea, să ceară ceva, fie și o rochie nouă, sau să
viseze la o altă soartă, una pe care să și-o ia în propriile mâini. Cel mai
mare vis al ei este să meargă la facultate și să devină profesoară, însă, din
cauza lumii în care trăiește, speranța de a scăpa dintr-o familie care o
iubește din obligație se rezumă la o căsătorie avantajoasă. Dar și asta e greu
de înfăptuit, pentru că Elsa are deja 21 de ani, iar în comunitate este privită
ca o piază rea, ca o fată bătrână care nu-și va duce niciodată la îndeplinire
îndatoririle pe care le are o femeie supusă, adică să nască fii și să se
îngrijească de bunul mers al gospodăriei. Fiindu-i refuzată fericirea, Elsa
ajunge să vadă în aventura, și apoi în căsătoria cu un simplu fermier, o cale
de eliberare, de a-și vindeca rănile din copilărie, însă povara sa va deveni și
mai grea.
Eroina noastră dă dovadă de o tărie
de caracter incomparabilă, făcând față la respingerile soțului, la vorbele
pline de venin ale fiicei sale adolescente care caută altceva în viață decât
antecesorii săi. Pentru socrii Elsei, tot ce contează este pământul pe care îl
dețin și pentru care au vărsat lacrimi amare. Terenul acela care aproape că nu
mai dă niciun rod este viața lor, o ancoră care le confirmă identitatea. Pentru
ei, este imposibil să părăsească pământul cu care au făcut un legământ pentru
eternitate, iar dragostea lor pentru țărâna care le dă hrană o sădește și Elsa
în inima ei. Însă, ca orice om, ea face o greșeală ce o va costa enorm. Ea se
străduiește din răsputeri să le insufle și copiilor aceeași iubire pentru
pământ, să-i facă să prindă rădăcini și să renunțe la iluziile unui ținut
îndepărtat. Însă sforțările ei provoacă numai dezbinare în familie, ca în cele
din urmă să-i facă pe plac fiicei sale și să renunțe la tot pentru o nouă viață
în Vest. Pentru o mamă singură cu doi copii, călătoria spre Vest nu e nimic
altceva decât un drum al calvarului, pavat cu nenorociri, dar și cu mici stropi
de bunătate, binefăcători ca o ploaie liniștită de vară.
Am trăit fiecare pagină la
intensitate maximă, ritmul alert al întâmplărilor și gravitatea evenimentelor menținându-mă
într-o stare de tensiune continuă. Împletind armonios dimensiunea istorică cu
cea ficțională, Kristin Hannah creează un roman care te va arunca pe negândite
în mijlocul unui vârtej de emoții, din brațele ispititoare ale iluziilor
deșarte, în caleașca strălucitoare a speranței, din hăurile întunecate ale disperării,
în mrejele încurcate ale nebuniei, ca mai apoi să poposești în câmpiile pline
de soare ale fericirii, însă numai pentru o clipă, deoarece îmbrățișarea de
gheață a morții este singurul remediu ce poate readuce pacea după o viață
zbuciumată și plină de suferință.
