Recenziile lui Gică 31 - O viață regăsită de Lisa Jewell

Titlu: O viață regăsită  

Autor: Lisa Jewell

Editura: LITERA

Titlu original: Then She Was Gone (2017)

Traducere de Andreea Năstase

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,04 (din 263.945 note)

 

            Pentru că urmăresc de mult timp cărțile Lisei Jewell pe Goodreads, m-am bucurat când am aflat că „Then she was gone” va fi tradusă în limba română. Mai există un roman al autoarei britanice, care a apărut la noi, acum câțiva ani, tot la Editura Litera, însă acela este, mai degrabă, un Romance. Fiindcă sunt fanul literaturii de suspans, am fost curios să văd pentru ce este atât de apreciată această autoare, iar în momentul în care mi-a căzut în mână „O viață regăsită”, nu am ezitat să deschid volumul și să pășesc într-o lume bizară, plină  de umbră și de speranță, în care personajele par să fie manevrate de voința unui păpușar lipsit de compasiune.

            Subiectul romanului este unul obișnuit pentru genul din care face parte. În urmă cu zece ani, Ellie Mack, o adolescentă de 15 ani, a dispărut. În tot acest timp, nimeni nu a avut nici o idee despre locul în care s-ar afla tânăra, dacă a fost vorba despre o răpire, sau dacă fata a fugit de acasă, având un motiv întemeiat. Însă, acum, cineva a descoperit ceva…, ceva ce i-a aparținut lui Ellie, ceva ce confirmă faptul că ea e moartă. În sfârșit, familia îndurerată poate să-și ia rămas bun, așa cum se cuvine, de la draga lor fiică și soră.

Însă povestea nu se termină aici. Ceea ce face Jewell este să preia un clișeu destul de frecvent în zilele noastre, cu scopul de a crea ceva original. Astfel, personajul principal este Laurel, mama dispărutei, o persoană care a trăit un deceniu în incertitudine, iar acum este pe punctul de a-și reface viața sau de a-și-o regăsi, așa cum se specifică în titlul românesc. De curând, Laurel l-a cunoscut pe Floyd Dunn, un mare cuceritor, de care s-a îndrăgostit până peste cap. La fel ca protagonista, și Floyd este divorțat, având două fiice din cele două relații anterioare. Până aici totul pare în ordine. Însă când Laurel face cunoștință cu Poppy, fata cea mică a lui Floyd, lucrurile o iau razna, pentru că ea seamănă izbitor de mult cu Ellie: același chip, aceiași ochi, până și același comportament răsfățat.

            Autoarea reușește să creeze suspans, folosindu-se de coincidențe ca pretext. Pe tot parcursul cărții, m-am întrebat care e treaba cu Poppy și ce s-a întâmplat, de fapt, cu Ellie. Unele lucruri sunt foarte evidente, până și descrierea îți oferă o direcție, însă ce contează este modul în care e construită povestea și parcursul de evoluție al personajelor. Unele dintre ele se confruntă cu adevărul, și, în sfârșit, au parte de un răspuns, iar pe altele, realitatea crudă le face să recurgă la gesturi oribile. Mi-a plăcut modul în care acestea își argumentează deciziile, chiar dacă unele par exagerate, iar trecerea de la vinovat la victimă este fulgerătoare. Toți sunt prinși în mijlocul unei furtuni a destinului, un hazard provocat de propriile lor decizii.

            La început, nu am înțeles de ce Andreea Năstase a ales să traducă titlul „Then she was gone” prin „O viață regăsită”. Chiar m-am amuzat foarte tare de această decizie, pentru că ele par contradictorii. Este vorba despre o diferență de sens pe care traducătoarea a simțit-o foarte bine. Romanul nu e un Thriller obișnuit care abundă de acțiune, ci o poveste în care suspansul se construiește prin recunoaștere și speranță. Cu toate că este un Mystery, se simt din plin Inserțiile de Romance, prezente, în special, la nivelul lui  Laurel, o mamă care a pierdut totul, și Floyd, un Don Juan misterios care pare să aibă un secret întunecat.

            „O viață regăsită” este acea carte pe care o citești într-o zi, dar pe care o s-o ții minte mult timp după ce ai dat ultima pagină. E o poveste Thriller Romance care combină un subiect foarte violent cu o narațiune despre redescoperirea de sine și despre cele mai frumoase întâmplări ale vieții. Mi-a plăcut mult acest volum, iar în curând sper să pun mâna pe „Secrete întunecate”, care a apărut, de puțin timp, la editura Litera. Și cum obișnuiesc să fac de-o vreme încoace, voi reveni cu o altă recenzie, prin care să-mi exprim părerea cu privire la acțiune, personaje, intrigă și orice lucru îmi va atrage atenția în mod special.

 

COMANDĂ CARTEA  

Recenziile Mădălinei 7 - Cinder de Marissa Meyer

Titlu: Cinder 

Serie: Cronicile lunare #1 

Autor: Marissa Meyer

Editura: EPICA

Titlu original: Cinder (2012)

Traducere de Shauki al-Gareeb

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,13 (din 732.648 note)

 

            A fost odată ca niciodată, o fată sărmană, pe jumătate Cyborg, care, pentru a-și câștiga existența, lucra într-un atelier mecanic, însă viața ei a luat-o razna în momentul în care a apărut el, și odată cu el, o mulțime de secrete ce au pus-o în pericol. Așa ar suna, într-o frază, descrierea romanului „Cinder”, primul volum din seria „Cronicile Lunare”, de Marissa Meyer. După cum poate ați ghicit deja, este vorba despre un YA SF, însă unul destul de neobișnuit. Cartea de față nu este nici mai mult, nici mai puțin decât o rescriere a celebrului basm, „Cenușăreasa”, o poveste despre bunătate și viclenie, pe care autoarea o transformă într-o narațiune complicată, cu multă acțiune, în care întunericul și minciuna sunt cele mai puternice arme. Deși nu sunt mare amatoare de SF-uri, „Cinder” m-a făcut să-mi reevaluez ideile preconcepute pe care le aveam despre acest gen și să citesc pe nerăsuflate întâmplările pline de suspans ale Cenușăresei noastre din viitor.

            Au trecut 126 de ani de la încheierea celui de-al Patrulea Război Mondial, iar Pământul  s-a schimbat din temelii. Peste tot în Noul Beijing pot fi observați androizi care au preluat multe dintre sarcinile oamenilor, de la slujitul familiei regale, până la prelevarea mostrelor de sânge, în spitale. Cu alte cuvinte, viața pare să fie mult mai ușoară, datorită tehnologiei avansate. Mai mult de atât, în cazul în care omul este victima unui accident mortal, acesta poate fi reinventat și transformat în Cyborg. Membrele, inima sau creierul pot fi înlocuite cu modele fidele din metal, dar asta nu mai contează atât timp cât moartea este depășită. Însă pentru unii această dezumanizare poate fi un blestem și un stigmat care conduce la excluderea din societate. Iar acum, acestea fiind spuse, tot ce ne rămâne de făcut este să urcăm într-un „planotor” imaginar (o mașină zburătoare) și să facem o incursiune în lumea fantastică în care eroina noastră, Cinder, trăiește, suferă și luptă pentru a se descoperi pe sine și pentru a-i salva pe cei pe care îi iubește.

            Cinder este o adolescentă pierdută printre oameni și roboți, neaparținând nici uneia dintre cele două grupări. În urma unui accident grav, protagonista noastră este transformată în cyborg și dată în grija unei familii adoptive. Ea crește alături de cele două surori vitrege, mama acestora făcându-i viața un calvar. Existența ei este o nebuloasă, deoarece nu știe nimic despre propriul trecut, iar viitorul devine din ce în ce mai incert, pe măsură ce se implică, fără voia ei, în problemele „politice” ale casei regale.

Acest roman este unul potrivit pentru vremurile pe care le trăim. Pământul se confruntă cu o boală ciudată care face foarte multe victime, iar doctorii sunt departe de a descoperi un antidot. Situația se înrăutățește în momentul în care Peony, sora și singura prietenă umană a lui Cinder, este atinsă de această molimă fatală. Dacă mama vitregă din „Cenușăreasa” era rea, cea de aici e cu adevărat malefică. Ea o vinde pe Cinder drept cobai, pentru a scăpa de ea și de problemele pe care le creează. Însă lucrurile nu merg conform planului, deoarece Cinder este imună, corpul său luptând natural cu virusul.

Încă de la început, am admirat curajul ei de a-și accepta condiția, dar mai ales de a-i înfrunta pe asupritori. Cinder este mai umană decât toate personajele la un loc, chiar dacă are un picior din metal, iar creierul ei este robotizat. Ea suferă, iubește, simte disperarea și ar vrea de multe ori să plângă, dar sistemul ei mecanic nu lasă lacrimile să curgă, din cauză că s-ar putea produce un scurtcircuit. 

În ceea ce privește celelalte personaje, nu mi se par suficient de exploatate, cel puțin nu în acest prim volum. Cel mai mult mi-a plăcut de Doctorul Erland care ar putea fi asemănat cu zâna ursitoare din basmul original. Este un om ciudat, puțin nebun, ceea ce îl face simpatic. Deși, la început, o consideră pe Cinder un simplu subiect bun pentru teste, el o va proteja și o va ajuta în misiunea pe care o are de îndeplinit. La polul opus, se află prințul Kai, un personaj care mi-a fost destul de antipatic. Deși are vise mari pentru cârmuirea țării, este încă un puști care pare că se joacă de-a regalitatea. Nu are nimic în sine din Prințul Fermecător, însă sper ca următoarele părți ale seriei să îmi schimbe părerea despre acest personaj.

Cei mai interesanți mi s-au părut Lunarii. Locuitorii Lunii, în frunte cu regina lor, ajung pe Pământ, pentru a încheia o alianță, printr-o căsătorie. Ceea ce îi face speciali este faptul că asemeni lunii, care produce fluxul și refluxul prin magnetism, și ei pot atrage, hipnotiza, chiar prin simpla lor apariție, în mijlocul unei mulțimi de pământeni. Dacă ar fi să mergem pe firul unui basm, Lunarii ar avea rolul antagonistului, folosindu-se de minciună, înșelăciune și prefăcătorie, pentru a obține ceea ce vor.

Urmăresc cu mare interes fenomenul rescrierii basmelor într-o cheie SF sau Fantasy. Sunt deja multe astfel de romane care preiau elemente fabuloase din poveștile copilăriei noastre și le actualizează pentru epoca modernă în care trăim și citim. Am fost puțin sceptică atunci când am aflat de această serie, dar am lăsat prejudecățile deoparte, și tot ce a mai rămas a fost fascinația. Marissa Meyer camuflează elementele de basm, precum, balul, mama vitregă, personajele negative cu puteri fantastice, în povestea unui viitor sumbru și a unei fete care trebuie să-și sacrifice libertatea personală, pentru a-i elibera pe ceilalți. Dacă v-am convins măcar puțin că merită să-i acordați o șansă acestui volum, aștept reacțiile voastre în comentarii.

Recenziile lui Gică 30 - Mai târziu de Stephen King

Titlu: Mai târziu 

Autor: Stephen King

Editura: NEMIRA

Titlu original: Later (2021)

Traducere de Ruxandra Toma

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 240

Media pe Goodreads: 4,11 (din 25.567 note)

 

O poveste de groază care nu este atât de înfricoșătoare, pe cât ar vrea să ne transmită naratorul. Chiar dacă există două sau trei momente de tensiune maximă, nu aș încadra acest volum în genul horror, ci aș spune, mai degrabă, că e un thriller cu o acțiune destul de redusă. Avem paranormal, avem crime, însă macabrul este atât de dispersat, încât romanul devine prea comod, față de ce te-ai aștepta să-ți ofere un maestru al terorii. Poate „decăderea”, că altfel nu pot să-i spun, se datorează, în mare parte, faptului că am citit înainte „Institutul, o carte excepțională, și de aceea am avut prea multe așteptări de la romanul de față. Poate că a fost asta sau poate că povestea e slabă, oricum ar fi, am cam tras de ea ca să o termin, unele secvențe fiind de-a dreptul monotone.

Și începem cu un clișeu, adică cu Jamie Conklin, un băiat care are capacitatea unică de a vedea și a comunica cu persoanele decedate. Nu cred că acest detaliu intră la spoilere, pentru că, până la urmă, de aici începe acțiunea. Așa cum spuneam, Jamie e diferit, iar abilitatea lui nu este nicidecum un lucru pozitiv. Nu e nimic frumos în a vedea persoane împușcate sau care au murit în urma unor accidente, deoarece acestea încă mai păstrează rănile pe care le-au suferit în momentul morții. În rest, viața lui e destul de obișnuită, fiind un copil  care locuiește împreună cu mama lui și cu iubita acesteia. Însă atunci când ești capabil să „relaționezi” cu cei plecați, există și anumite consecințe de care trebuie să ții cont, iar dacă forțezi nota, s-ar putea ca viața ta să se transforme într-un coșmar de zile mari.

Se pare că Stephen King caută să se adapteze la corectitudinea politică, tot mai promovată în zilele noastre, și astfel introduce un cuplu de lesbiene. Aici nu am nimic de obiectat. Chiar mi-a plăcut faptul că doar utilizează această idee și că nu intră în detalii care poate m-ar fi făcut să renunț la lectură. Relația dintre cele două femei este tratată ca o normalitate, iar asta reiese, în primul rând, din atitudinea lui Jamie. Cred că povestea ar fi fost la fel, și dacă Liz, partenera mamei, ar fi fost bărbat, însă trebuie să ne adaptăm la ceea ce se cere, dacă vrem să obținem niște premii sau măcar niște nominalizări.

M-au dezamăgit momentele prelungite în care nu se întâmplă aproape nimic. În unele pasaje, autorul intră atât de mult în detalii, încât ajunge să diminueze suspansul pe care abia l-a creat. Pe parcurs, ți se promite din ce în ce mai mult, însă momentele bune abia se încheagă, ajungând, pe urmă, la o monotonie totală. Mi-aș fi dorit să dea mai multe amănunte cu privire la ce se întâmplă cu oamenii care mor sau de ce aceștia au un comportament atât de neutru, înainte să plece spre necunoscut. La cât de utilizat a fost subiectul, mă așteptam ca King să vină cu ceva nou, ceva cu adevărat terifiant, nu doar să preia o idee pe care abia să o modeleze (cel puțin asta am simțit eu).

Cu toate că, în final, există o explicație pentru abilitățile paranormale ale lui Jamie, nu mi s-a părut atât de relevantă, și aș fi preferat ca autorul să lase fenomenul fără o presupusă rezolvare. Într-un fel, e bine că nu se insistă pe acest aspect, iar cititorul poate sau nu să țină cont de el.

            Nu vreau să laud această carte pentru că nu am de ce. Subiectul e prea puțin exploatat, personajele sunt inconsistente, până și relația dintre mamă și fiu mi s-a părut superficială, suspansul crește rar, iar apoi dispare aproape cu totul. Eu i-am dat 3 stele pe Goodreads, însă am văzut că alții au apreciat-o mai mult, iar dacă mi-a scăpat mie farmecul acestui volum, atunci e cu totul vina mea și mi-o asum. Dacă voi sunteți de altă părere, aștept comentariile voastre.

 

COMANDĂ CARTEA

Sufocare de George Arion

Titlu: Sufocare   

Autor: George Arion

Editura: Crime Scene Press

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 216

 

Ned și-a pierdut părinții și bunicii încă din copilărie. A moștenit o avere impresionantă și a călătorit pe tot globul. A dobândit cunoștințe și a avut parte de experiențe care multora le sunt inaccesibile. Visul lui – să devină cel mai bun scriitor de piese polițiste din lume.

Însă niște glasuri nu-i dau pace. Glasuri pe care le aude încă de când era mic, când a văzut cum trei copii ucid cocoși sugrumându-i cu ajutorul unor cabluri.

Între timp, în Barintown începe să acționeze un criminal care-și omoară victimele în același mod. Ned începe singur o investigație, încercând să dea de urma celor care i-au marcat copilăria.

Însă Tom Redford, anchetatorul care se ocupă de caz, are o cu totul altă teorie în privința identității ucigașului…

 „George Arion dovedește, încă o dată, că literatura polițistă este în mod esențial și înainte de orice altceva, literatură.”

Caius Dobrescu

„George Arion se înscrie în cea mai bună tradiție a romanului polițist.”

Claude Le Nocher

„Un autor emblematic al policer-ului românesc.”

Jean Harris

COMANDĂ CARTEA

Prințesa lupilor de Cathryn Constable

Titlu: Prințesa lupilor 

Autor: Cathryn Constable 

Editura: RAO

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 228

 

 Fiind singură pe lume, Sophie visează să devină o persoană specială, dar nu şi-ar fi imaginat niciodată aşa ceva. Într-o excursie cu şcoala spre Rusia, Sophie şi două prietene se trezesc într-un tren greşit. Sunt ajutate de frumoasa prinţesă Ana Volkonskaia, care le invită la palatul său de iarnă şi le fascinează cu poveşti despre diamante pierdute şi un trecut tragic.

Dar, odată cu venirea nopţii şi apariţia lupilor, Sophie descoperă ceva mai mult decât visuri în acest palat al secretelor.

Recenziile lui Gică 29 - Marginea umbrei de Brent Weeks

Titlu: Marginea umbrei 

Serie: Îngerul nopții #2

Autor: Brent Weeks

Editura: PALADIN

Titlu original: Shadow's Edge (2008)

Traducere de Dan Doboș

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 584

Media pe Goodreads: 4,24 (din 95.984 note)

Domeniu: Fantasy

 

Acum aproximativ patru ani, pe când nu eram mare cititor de Fantasy, am descoperit o carte care mi-a plăcut la nebunie, o poveste incredibil de bună ce m-a făcut să-mi doresc să lecturez și următoarele două volume. Da, este vorba despre „Asasinul din umbră”, iar cei care ați citit-o știți bine despre ce vorbesc. Magi, artefacte vrăjite, regi, vagabonzi, prostituate și asasini sau mătrășitori – cel din urmă fiind un termen mai bun pentru societatea dezolantă din roman – un potpuriu de fenomene și personaje ce conturează o lume pestriță în care violența se concretizează în cele mai oribile forme și în care mila pare un concept foarte îndepărtat și naiv. Cred că acestea sunt cele mai potrivite cuvinte prin care se poate descrie și cea de a doua carte din trilogia „Îngerul nopții”, o continuare la fel de întunecată și de sângeroasă ca prima parte a seriei.

După ce regatul Cenariei este distrus de armata Regelui-zeu, Kyllar ia decizia de a se muta, împreună cu Helene și cu presupusa lor fiică, într-un sătuc îndepărtat, unde să ducă o viață liniștită ca spițer. El a renunțat cu totul la vechea lui îndeletnicire și nu mai vrea să verse nici o picătură de sânge, nici măcar din vinele celor vinovați. Însă răul nu doarme, iar atunci când un vechi prieten îl caută ca să-i încredințeze o misiune, Kyllar este nevoit să pună din nou mâna pe arme și să renunțe la viața liniștită la care visa.

Pe lângă o continuare de excepție, „Marginea umbrei” este un roman care ne introduce și mai adânc în universul violent creat de Brent Weeks. Vorbim aici despre un grimdark în toată regula, iar asta reiese, în primul rând, la nivelul personajelor. Nu avem un mântuitor care să purifice lumea de răul absolut, ci un mozaic de personaje decăzute ce încearcă să pună capăt unui registru al terorii. Singura persoană care ar putea scoate Cenaria din mizerie și haos este regele, dar, după cum știm din volumul anterior, acesta nu se află tocmai într-o situație favorabilă. Cheia unei renașteri nu se găsește în vârful ierarhiei, ci în societatea decăzută a hoților și a prostituatelor. Kyllar, de altfel, nu este un personaj care s-a născut într-un mediu prielnic, el a pornit de jos, a avut o copilărie plină de primejdii și a devenit mătrășitor pentru a-și proteja prietenii și pentru a fi o forță nimicitoare într-un univers abuziv.

Un lucru pe care îl apreciez enorm la această serie este diversitatea personajelor. Nu vorbesc aici despre figurile secundare, ci despre eroii care luptă pentru a salva Cenaria. Pe lângă Kyllar, unul dintre cele mai interesante personaje este Logan, prințul moștenitor. Deși se află într-un context ostil, acesta reușește să supraviețuiască printre pușcăriași și să devină o figură importantă pentru unii dintre ei. Regele nu e rege doar în regat, el e și un ocrotitor al celor condamnați, atâta timp cât există înțelegere și respect din partea acestora, iar faptul că el a supraviețuit e un semn că regatul nu e mort, ci doar lipsit de cârmuire.

Dintre celelalte personaje, două care m-au fascinat, încă de la începutul poveștii, au fost Dorian Și Feir. Dacă ar fi să vorbim despre un basm, cei doi ar face parte din suita adjuvanților, două ajutoare care încă sunt pe alte drumuri, dar care, într-un final, se vor întâlni cu eroul și vor realiza deznodământul senin ce pare atât de îndepărtat. Nu pot să spun că pe unul l-am simpatizat mai mult decât pe celălalt, deoarece amândoi sunt la fel de fascinanți și de plăcuți. Chiar mi-aș fi dorit ca Weeks să insiste mai mult pe călătoriile și pe misiunile lor. Bineînțeles că există câteva personaje noi, demne de talentul autorului, însă nu vreau să insist deloc pe povestea acestora. Veți afla despre ele atunci când veți citi cartea.

Povestea devine și mai interesantă, atunci când sunt introduse elemente magice noi. Pe lângă lupta dintre cele două regate, apar câteva fenomene supranaturale, ce își au originea în secole îndepărtate, care au legătură cu un mag extrem de puternic. Astfel, apar legendele și suntem conectați la un trecut ce pare să aibă multe de spus. Deși este un roman Fantasy și avem nenumărate trimiteri la zei, acestora nu prea pare să le pese de oameni sau, mai simplu, poate că ei nici nu există.

            Recomand acest volum, și odată cu el, întreaga trilogie, oricărui cititor pasionat de Fantasy. Este o serie care merită, o poveste construită ireproșabil care te va arunca în mijlocul intrigilor și a luptelor, pregătindu-te pentru bătălia epică din final.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 28 - Lumea Inelară de Larry Niven

Titlu: Lumea Inelară 

Serie: Lumea Inelară

Autor: Larry Niven 

Editura: Paladin

Titlu original: Ringworld (1970)

Traducere din limba engleză de Maria Drăguț

Anul apariției: 2018

Număr pagini: 408

Media pe Goodreads: 3,96 (din 107,671 note)

Domeniu: Science-Fiction

 

PREMIILE HUGO, NEBULA, LOCUS

 

Un roman science-fiction care, la vremea lui, a obținut cele mai importante premii în domeniu, un space opera ce ne propulsează într-un viitor în care oamenii trăiesc în comuniune cu extratereștrii și în care moartea naturală a fost abolită. „Lumea Inelară” ne prezintă un univers aproape perfect, însă perfecțiunea nu mai contează atunci când soarta omenirii și a celorlalte ființe din Calea Lactee este amenințată de un fenomen ce ar putea distruge întreaga galaxie. Chiar dacă evenimentul urmează să aibă loc peste zeci de mii de ani, ființele inteligente încearcă să găsească o soluție pentru a-și conserva speciile și mediile în care trăiesc.

La aniversarea vârstei de 200 de ani, Louis Wu se bucură din plin de plăcerile vieții, și pentru a câștiga câteva ore în plus din această zi specială, călătorește dintr-un oraș în altul, folosind cabinele de teleportare prezente la tot pasul. Însă una dintre transmutări pare să fi dat o eroare, și Louis se trezește într-o cameră de hotel în care se află un Păpușar Pierson. Nu, faptul că Louis a ajuns aici nu este o greșeală, creatura extraterestră are nevoie de el pentru a salva lumea. Într-o zi, planetele pe care trăiesc cei doi și, posibil, întreaga galaxie vor dispărea, iar pentru a scăpa din fața unui sfârșit dezastruos, ființele inteligente trebuie să-și părăsească sistemele și să-și găsească noi locuri în care să-și transporte semenii. Cu toate că există foarte multe planete descoperite, e nevoie de un loc nou, un spațiu atât de mare încât rasele să poată trăi în pace. Însă Păpușarii au descoperit o structură care ar putea fi conformă cu nevoile lor, o planetă necunoscută, de formă circulară, cu un soare situat în centru, un sistem pe care l-au numit „Lumea Inelară”.

Chiar dacă în cvartetul de eroi ce se îndreaptă spre noul sistem se află două ființe extraterestre, un Păpușar și un Kzin (un fel de felină, de doi metri și jumătate înălțime), sentimentul de stranietate e înlăturat, datorită firii lor simpatice. Nu avem de-a face cu doi monștri, ci cu doi camarazi care sunt pregătiți să înfrunte, alături de cei doi oameni, pericolele care vor veni atât pe drum, cât și odată cu aterizarea în mediul necunoscut. Deși există momente de tensiune maximă, cel mai adesea între Kzin și Păpușar, ele sunt depășite, uneori prin șiretenie, alte ori prin inteligență, iar, în final, lucrurile revin la normal. Nu e vorba despre disputa dintre un ierbivor și un carnivor, ci despre digresiunea dintre o minte foarte inteligentă și un orgoliu violent, de altfel, acestea fiind modurile prin care și-au conservat speciile.

Trecând dintr-o navă în alta, iar apoi fiind aruncați într-un mediu necunoscut și ostil, cei patru protagoniști trebuie să supraviețuiască și să înțeleagă noua lume cu care intră în contact. Mai mult o planetă decât un artefact, „Lumea Inelară” este plină de surprize, iar ceea ce părea un construct artificial se dovedește a fi un sistem plin de viață. Cu toate că întreaga lume este explicată prin intermediul unor termeni din fizică, autorul lasă loc și chiar introduce elemente care nu se supun unei ordini raționale. Nu știu dacă e vorba despre noroc sau predestinare, însă universul pare să aibă grijă de aleșii lui.

„Lumea Inelară” este o structură pe cât de mare, pe atât de complexă, o creație a unor ființe cu mult superioare oamenilor, Kzinilor sau Păpușarilor. Ea nu s-a născut prin procese naturale, ci a fost realizată după un plan bine stabilit, un proiect prin care s-a urmărit crearea unui mediu de viață propice pentru majoritatea ființelor vii. Termenii științifici, prin intermediul cărora sunt explicate toate procesele fizice, sunt destul de accesibili, plus că autorul pune accent pe descrierea vizuală, pentru a te familiariza mai ușor cu noul sistem. De altfel, geografia locului este accesibilă, ceea ce îți permite să-ți faci o idee despre cum arată cea mai mare parte a Lumii Inelare. Nu am insistat aproape deloc pe personaje, deoarece marele protagonist este planeta în sine.

Începând ca o odisee spațială și continuând ca o aventură într-un mediu  plin de pericole, „Lumea Inelară”, de Larry Niven, este un roman plin de exotism, o carte care ne poartă dincolo de marginea spațiului cunoscut și ne propune o lume pe cât de stranie, pe atât de fascinantă. Nu doar planeta, ci întreaga carte este plină de culoare și de viață, ceea ce o face o lectură revigorantă și plăcută. Însă misterul nu se termină aici, iar dacă vreți să aflați mai multe detalii despre această construcție incredibilă, trebuie să citiți și celelalte volume ale seriei.

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 6 - Ursul și privighetoarea de Katherine Arden

Titlu: Ursul și privighetoarea 

Trilogia: Winternight #1

Autor: Katherine Arden

Editura: YoungArt

Titlu original: The Bear and the Nightingale (2017)

Traducere din limba engleză de Cătălina Stanislav

Anul apariției: 2018

Număr pagini: 300

Media pe Goodreads: 4,09 (din 137.083 note)

 

        O atmosferă întunecată, creaturi monstruoase care îți bagă frica în oase, spirite secătuite de puteri, magie, religie, o fată cu abilități speciale și un ger de crapă pietrele – sunt doar câteva dintre ingredientele perfecte pentru un roman excepțional. De mult nu mi s-a mai întâmplat să nu pot lăsa o carte din mână, dar asta devine imposibil atunci când dau peste un volum bazat pe mitologie și cultură rusă. „Ursul și privighetoarea”, de Katherine Arden, un Fantasy de-a dreptul Horror, îți va aduce în fața ochilor o lume captivantă și violentă, în care granița dintre bine și rău, dintre sacru și profan, dintre vis și realitate este foarte fină, aproape transparentă. Fiecare pagină te va cufunda tot mai adânc într-o pădure misterioasă, unde magia este la ea acasă, dar, mai ales, într-o poveste dramatică a cărei protagonistă este Vasilisa, o tânără curajoasă care dă totul pentru a-și salva familia.

            Ne aflăm în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, undeva în nordul Rusiei, unde iarna este pe atât de cruntă și periculoasă, pe cât de blândă și colorată este primăvara. Peste acest ținut neîmblânzit se întinde mâna ocrotitoare a țarului Ivan Krasnii (Ivan cel Frumos). Pare să fie vorba despre un roman istoric, nu-i așa? Cu toate că autoarea alege să-și plaseze povestea într-un spațiu real, folosindu-se de credințe străvechi și de personalități istorice, precum țarul Ivan sau Părintele Serghei de Radonej, o figură importantă a Bisericii Pravoslave, cartea de față este un fantasy veritabil, iar fenomenele magice își fac simțită prezența din plin.

Romanul nostru începe într-o seară geroasă de iarnă, când, după ce ai înfruntat troienele imense de zăpadă, nu-ți mai rămâne altceva de făcut decât să te așezi la gura sobei și să asculți unul dintre basmele dădacei despre forțe malefice și spirite curate. Vasilisa și frații ei au crescut învăluiți de farmecele folclorului rus și înconjurați de duhurile vechii mitologii slave. Lucrul interesant este că nici un alt locuitor din Lesnaia Zemlia (Pământul Împădurit) nu poate vedea sau comunica cu spiritele ce se îngrijesc tăcute de bunul mers al gospodăriei și al naturii, cu excepția Vasilisei. Tânăra noastră eroină ar renunța oricând la sarcinile pe care le are de îndeplinit, pentru o plimbare prin pădurea de care se simte atrasă în mod inexplicabil sau pentru a sta de vorbă cu prietenii ei: Domovoiul (spiritul casei), Vazila (spiritul grajdului) și Rusalka din lac. Ea va deveni ultima apărătoare a acestor biete spirite care nu vor decât să-și apere casa. Însă pentru a face asta, au nevoie de putere, de hrană și de credința oamenilor, iar eroina noastră va da totul pentru a le salva de la pieire.

Până aici, totul bine și frumos. Viața comunității conduse de Piotr Vladimirovici, tatăl Vasilisei, este una tihnită. Deși ne aflăm într-o societate creștinată de mai bine de 400 de ani, locuitorii din Lesnaia Zemlia nu uită să aducă ofrande ocrotitorilor casei care se îngrijesc tăcuți de bunul mers al gospodăriei și al naturii. Însă problemele încep să apară în momentul în care persoane din afara comunității încearcă să schimbe legile nescrise ale ținutului, prin îngroparea vechilor credințe și tradiții sub o religie ce nu aparține locului. Teama de pedeapsa divină îi convinge pe oameni să renunțe la păgânism, ceea ce are consecințe nefaste pentru toți. Barierele protectoare ridicate de secole de către duhuri sunt distruse aproape complet, iar acest spațiu, care respiră prin fiecare pietricică, este lăsat în voia forțelor întunecate.

Intriga începe atunci când Piotr se întoarce de la Moscova cu o nouă soție și mamă pentru copii. Anna Ivanovna, fiica țarului Ivan, pleacă din palatul tatălui său și ajunge într-un infern plin de demoni care nu încetează s-o bântuie. Acest personaj poate fi încadrat, cu ușurință, în arhetipul mamei vitrege, din cauza comportamentului ostil față de noua familie, dar, în special, față de Vasilisa. Ea va fi cea care va deschide larg porțile lui Medved (Ursul), un zeu malefic, însă nu o va face singură. Ea va găsi un aliat de nădejde în persoana preotului Constantin, un om cu viziuni înguste, bun la teorie dogmatică, dar slab în fața ispitei.

Am disprețuit aceste două personaje încă de la prima apariție. Dorința lor obsesivă de a schimba ceva m-a enervat la culme, nemaivorbind de ignoranța preotului care m-a făcut să-mi doresc ca Rusalka să-și ducă la îndeplinire planul. Și dacă tot suntem la capitolul personaje preferate sau antipatice, nu voi rata ocazia de a-l menționa pe Alioșa, fratele Vasilisei, care mi s-a părut un personaj extrem de bine construit. Am apreciat firea sa pragmatică, un om care tace și face, el este singurul susținător al eroinei noastre, iar rolul lui va fi unul pe măsură.

Eu aș împărți romanul în două. În prima parte este prezentată, cu lux de amănunte, societatea patriarhală rusă în care femeia trebuie să fie supusă bărbatului, să-și îndeplinească îndatoririle, fără să crâcnească, și să se căsătorească de tânără, pentru a asigura descendența familiei. Ei bine, Vasilisa nu se încadrează în acest tipar al fetei ascultătoare. Ea este o rebelă și nu se ferește s-o arate. Mulți au afirmat că romanul ar avea nuanțe feministe, însă eu sunt de o altă părere. Nu cred că refuzul Vasilisei de a se căsători este un gest pro feminist, ci, mai degrabă, o recunoaștere a faptului că ea nu aparține acelei lumi, prin urmare, nu se poate căsători cu un om obișnuit. Cât despre cea de-a doua parte a romanului... este una foarte concentrată, plină de suspans și fiori de groază care te vor face să citești pe nerăsuflate.

„Ursul și privighetoarea” poate fi considerat un basm uriaș. Avem creaturi fantastice, o pădure care leagă două tărâmuri, o confruntare între bine și rău (și nu trebuie să vă mai spun cine câștigă), dar, mai ales, avem o eroină împreună cu ajutoarele sale magice. În plus, Vasilisa este numele specific personajelor feminine din basmele rusești. Citind acest roman, mi-am amintit de „Argintul preschimbat”, de Naomi Novik. Ambele romane au foarte multe elemente în comun, în special mitologia slavă care stă la baza construcției lor. Deci, dacă v-a plăcut Naomi Novik, Katherine Arden vă va cuceri cu desăvârșire.

Dar cred că v-am dat deja prea multe spoilere, așa că e vremea să punem punct acestei recenzii imposibil de lungi. Am înșirat, aici, atâtea cuvinte, și nu am spus nimic despre Privighetoare... Însă nu vreau să vă stric surpriza. 😊 Abia aștept să îmi spuneți părerile voastre despre romanul Katherinei Arden. Eu știu sigur că și-a câștigat locul de onoare în biblioteca mea și aștept cu nerăbdare următoarele volume din trilogia „Winternight”. 

P. S.

Înainte de a începe lectura, asigurați-vă că ferestrele și ușile sunt bine încuiate, în caz contrar, s-ar putea să vă treziți că cineva citește peste umărul vostru!

COMANDĂ CARTEA

Toți sfinții rebeli de Maggie Stiefvater

 

Titlu: Toți sfinții rebeli 

Autor: Maggie Stiefvater 

Editura: NEMIRA

Traducere de Florența Simion

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 336

 

TOATĂ LUMEA ÎȘI DOREȘTE UN MIRACOL.

TOATĂ LUMEA SE TEME ÎNSĂ DE PREȚUL CARE TREBUIE PLĂTIT PENTRU A-L OBȚINE.

Cine vizitează Bicho Raro din Colorado va descoperi nu doar mai mulți sfinți rebeli, în ale căror suflete sălășluiește întunericul, ci și iubiri interzise, bufnițe magice și cerul plin de stele de deasupra deșertului.

Inima acestui loc o reprezintă familia Soria, ai cărei membri sunt capabili să facă minuni nemaivăzute. Iar inima acestei familii sunt trei veri care nu vor decât să schimbe viitorul: Beatriz, fata fără sentimente, Daniel, sfântul care face miracole pentru toți, mai puțin pentru el însuși, și Joaquin, alias Diablo Diablo, DJ-ul răzvrătit al unei stații de radio pirat.

Cu toții așteaptă o minune. Numai că miracolele de la Bicho Raro nu sunt niciodată previzibile.

„Deșertul, tabloul de familie, puterea iubirii și a muzicii vor rezona cu toți cititorii.“

School Library Journal

„Personaje fabuloase prezentate într-un stil incitant, care te farmecă fără rezerve... Un roman care pare universal și, totodată, foarte personal.“

The Fandom

„Nu prea înțelegem miracolele. Așa e cu lucrurile divine: sfinții și minunile aparțin unei alte lumi și se supun unor reguli diferite. E greu, de exemplu, să-ți dai seama de scopul omenesc al levitației miraculoase a Sfântului Iosif din Cupertino. […] Levita adesea și ceasuri întregi, iar ceilalți călugări așteptau să coboare și să-și termine gândul. […] În comparație cu acestea, miracolele făcute de cei din neamul Soria erau de-a dreptul acceptabile. Da, uneori pelerinii din Bicho Raro deveneau incredibil de urâți sau înfricoșător de luminoși, neobișnuit de practici sau ciudat de stângaci. Unora le creșteau pene. Alții se făceau mici cât un șoricel. […] Însă aceste ciudățenii nu erau niște pedepse aruncate la întâmplare, ci, mai curând, niște mesaje pe măsura fiecărui pelerin. Întunericul din trupul pelerinului era un adevărat puzzle, care, dacă era rezolvat, îi oferea acestuia uneltele psihice de care avea nevoie să meargă mai departe. Fiecare miracol făcut de cei din neamul Soria avea un singur scop: să vindece mintea.“

PRECOMANDĂ CARTEA