Recenziile lui Gică 204 - Pânda de noapte de Tracy Sierra (CRIME CLUB)

Titlu: Pânda de noapte  

Autor: Tracy Sierra 

Editura: TREI

Titlu original: Nightwatching (2024)

Traducere de Mihaela Negrilă

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,84 (din 29.604 note)

 

            E noapte... Liniștea e întreruptă de un zgomot bizar. Pași pe trepte... Fetița e în camera ei, băiețelul e cel mai aproape de tine. Arunci o privire spre scări și îl vezi. E înalt, blond și amenințător. Străinul ăsta nu are ce să caute în casa ta, în apropierea copiilor tăi. Vrea să vă facă rău, să le facă rău copiilor. Ești sigură de intențiile sale, nu e nevoie să-l provoci la dialog. Până la urmă, a intrat prin efracție și se furișează ca un prădător. Trebuie să fugiți... Dar unde? Tu îți cunoști cel mai bine casa. Te îndrepți cu pași înceți spre băiețel, pe urmă, o trezești pe fetiță. Le spui să nu scoată un sunet și mergeți încet spre firida secretă. Casele vechi au multe defecte... Dar ce bine că a voastră are o încăpere despre care știți doar voi. Vă puteți ascunde acolo până când monstrul va renunța să vă caute și va pleca. Însă noaptea asta de coșmar e abia la început...

            Mama nu-l va lăsa pe străin să se apropie de fetiță și băiețel. Copiii vor sta în liniște atâta timp cât va fi nevoie. Însă orele trec și monstrul îi caută în continuare... Zgomot după zgomot, podele care scârțăie și jucării care sunt dezmembrate și călcate în picioare, necunoscutul își face loc nu doar prin vechiul conac, ci și prin viața celor trei locatari. Ca o insectă care are nevoie să-și devoreze semenii, ca un parazit care infectează un organism viu, bărbatul se plimbă dintr-o încăpere în alta și pângărește locul și obiectele pe care le atinge. Dulapuri deschise, uși trântite cu furie, frustrarea prădătorului ajunge pe cale auditivă la pradă, ținând-o în permanență în starea de alertă. Nu-i va găsi... Dar cât timp vor rezista ei aici? Obosiți, înfrigurați, cu o păturică care să le acopere trupușoarele și cu o sticlă de apă din care să-și astâmpere setea. Pe parcurs ce minutele trec din ce în ce mai greu și zgomotele de la etaj se intensifică, mama își dă seama că trebuie să facă ceva, să ajungă cumva să sune la poliție.

            Momentele statice, în care cei trei păstrează liniștea și-l urmăresc pe necunoscut, sunt alternate cu secvențele din trecut în care este prezent soțul femeii și tatăl acestuia. Socrul, un bărbat dominator cu care nu s-a înțeles niciodată, este prezentat ca un pericol la adresa nepoților săi, un individ care și-a exploatat soția până la moarte, capabil doar să facă rău. Spre deosebire de acesta, soțul femeii apare ca un înger păzitor, tânărul superb de care s-a îndrăgostit și care, deși tatăl său i-a interzis-o, a continuat să-și urmeze visul și să facă fotografii artistice. Peisajele l-au fascinat întotdeauna, ba chiar și-a luat și un avion ca să le poată surprinde din aer, dar nu are idee ce imagine de coșmar i s-a întipărit soției sale pe retină cu câteva ore în urmă. El nu e lângă ei să-i protejeze, nu știe în ce situație primejdioasă se află familia sa și nu mai are cum să intervină. Și așa, de la o amintire la alta, ajungem și la străinul din casă, care încet începe să capete un loc în timp și spațiu, un chip și trăsături.

            „Pânda de noapte” e, prin construcție, un roman horror senzorial. Sunetele care ajung la urechile mamei se preschimbă în imagini, și astfel aflăm și noi pe unde colindă și ce face prădătorul. Ea își cunoaște atât de bine casa, știe ce zgomot scoate fiecare obiect mutat, încât poate să-și reprezinte în minte un plan al conacului, o hartă pe care-și însemnează traseele deja străbătute. Și dacă avem acces doar la perspectiva ei, atunci oare nu e drept să ne întrebăm dacă totul nu e, la urma urmelor, doar un coșmar sau o halucinație? Monstrul e real sau doar o închipuire a fricilor sale cele mai profunde? A văzut pe cineva pe scările principale? Sau nu cumva e doar hipervigilentă și interpretează zgomotele inofensive din casă ca pe niște urme ale unei prezențe străine? Realitate sau nu, mama nu poate să riște să-i împingă pe copii în brațele strigoiului, iar atunci când puii se află în pericol, leoaica va știi întotdeauna cum să procedeze.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Tracy Sierra:

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Falled

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Citește-mi-l 

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră (în limba română): Keep It in the Family, de John Marrs

Cartea va fi disponibilă în curând, la Editura Bookzone, în traducerea Mădălinei Udrescu. 

Descrierea originală:   

In this chilling novel from bestselling author John Marrs, a young couple’s house hides terrible secrets—and not all of them are confined to the past.

 

Mia and Finn are busy turning a derelict house into their dream home when Mia unexpectedly falls pregnant. But just when they think the house is ready, Mia discovers a chilling message scored into a skirting board: I WILL SAVE THEM FROM THE ATTIC. Following the clue up into the eaves, the couple make a gruesome discovery: their dream home was once a house of horrors.

 

In the wake of their traumatic discovery, the baby arrives and Mia can’t shake her fixation with the monstrous crimes that happened right above them. Haunted by the terrible things she saw and desperate to find answers, her obsession pulls her ever further from her husband.

 

Secrecy shrouds the mystery of the attic, but when shards of a dark truth start to emerge, Mia realises the danger is terrifyingly present. She is prepared to do anything to protect her family—but is it already too late?

Fragment

 

PROLOG

CU TREIZECI ȘI NOUĂ DE ANI ÎN URMĂ

      Îmi iau inima în dinți și urc tiptil scările. Cunosc atât de bine drumul, încât reușesc să înaintez evitând porțiunile din podeaua de lemn care scârțâie.

Rămân la distanță de un braț de ușa din față, mă las pe vine și încremenesc când genunchii îmi trosnesc aidoma vreascurilor uscate. Dacă mă aude cineva, iar clanța se răsucește, s-a zis cu mine. O asemenea încălcare a regulilor ar însemna ca eu să fiu persoana din cameră data viitoare.

Cu toate că știu care sunt riscurile, îmi doresc să fiu aici, în toiul acțiunii.

Când mă conving că sunt în siguranță, mă întind pe burtă în fața ușii. Îmi țin obrazul încins lipit de scândura rece a dușumelei, până când, în cele din urmă, îl aud. Glasul îi e mai înăbușit și mai stins decât de dimineață. Atunci lovea cu pumnii și cu picioarele în podea, strigătele și rugămințile să fie eliberat ricoșând în pereți și-n tavan. Însă n-a durat prea mult, fiindcă, de-ndată ce ei au urcat în goană treptele, l-au făcut imediat să tacă.

Mijesc ochii pe sub fanta îngustă de sub ușă și simt că mă ustură. Afară e încă lumină, dar încăperea e cufundată în întuneric, ceea ce înseamnă că draperiile sunt trase. O precauție inutilă, din moment ce nu există nicio altă clădire mai înaltă decât asta. Prin apropiere nu se află decât o grădină interioară, împrejmuită cu ziduri, și o livadă de meri. O fermă în paragină ne desparte de cel mai apropiat vecin, la aproximativ un sfert de kilometru în susul drumului.

Într-un final zăresc două picioare dezgolite. Tălpile îi sunt încordate, dar nu ating podeaua, așa că presupun că stă pe vârfuri. Probabil e ținut în poziție verticală de funia legată de cârligul din tavan. Bănuiesc că i-au scos călușul, pentru că reușesc să disting cuvinte precum „acasă” și „dați-mi drumul”. Disperarea lui le va face plăcere.

Nu e primul care le-a căzut în capcană și nu va fi nici ultimul. Majoritatea cerșesc îndurare, însă își răcesc gura de pomană. Ei nu vor da înapoi; nu renunță niciodată. Nimeni dintre cei care locuiesc sub acest acoperiș nu crede în compasiune. Aici, empatia e un sentiment necunoscut.

Gândurile îmi fug de la el la ei. Relația lor e toxică, dar sunt făcuți unul pentru celălalt. Doar împreună pot fi cu adevărat ei înșiși. Afară, în lumea reală, unde nu dețin controlul asupra mediului în care trăiesc, sunt forțați să se adapteze și să se descurce. Sunt calmi și discreți și presupun că majoritatea oamenilor îi uită imediat ce se inter­sectează cu ei. Reușesc să scape basma curată cu ceea ce fac, ascunzându-se la vedere și comportându-se normal. Nimeni nu vede în ei ceea ce văd eu, fiindcă ceilalți nu au niciun motiv să se uite cu atenție. Doar eu observ pustiul adânc din privirea lor.

Tusea seacă ce răzbate din cameră, urmată imediat de horcăieli disperate după aer, îmi atrage iarăși atenția. O rază de lumină pătrunde în încăpere, iar imaginea fragmentată mi se limpezește în fața ochilor: el stă în echilibru pe vârful degetelor de la picioare. Dar nici măcar în fața certitudinii nu se dă bătut.

— Vă rog! îi imploră. Nu faceți asta!

E mult mai perseverent decât aș fi crezut.

Ca toți ceilalți înaintea lui, se agață de speranța că va avea loc un miracol. Nu își dă seama că pentru ei nu e o ființă umană. E doar un obiect banal, nefolositor. Și nu prea contează cum ai grijă de un astfel de obiect, pentru că, dacă se strică, e ușor de înlocuit. Asta e și soarta lui. S-ar putea să le ia câteva săptămâni sau câteva luni, dar, în cele din urmă, vor găsi un altul la fel. Mereu găsesc unul.

Foșnetul pungii de plastic îmi dă de știre că aproape au terminat să se joace cu el. Apoi, cu o smuci- tură bruscă, tălpile îi părăsesc podeaua, dispărând în sus, de parcă îngerii l-ar fi ridicat spre paradis. Firește, nu asta s-a întâmplat. Niciun înger nu se încumetă să vină aici. Urmează un bufnet violent, însoțit de mai multe foșnete și scâncete înfundate, înainte ca liniștea să învăluie camera.

Doar un văl străveziu de fum de țigară se mai strecoară pe sub ușă.

Ăsta-i semnalul că trebuie să-mi iau tălpășița. Mă ridic cu precauție și-n tăcere, la fel cum am venit, apoi merg pe coridor până la dormitorul meu și închid ușa. Stau în pat, cu o carte deschisă în mână, apoi, în scurt timp, îi aud apropiindu-se.

Ea vorbește prima, pe un ton cântat.

— Acum poți să ieși, ciripește.

Întotdeauna e binedispusă după ce termină treaba.

Nu răspund, așa că zăbovește. Ușa se deschide încetișor, amândoi rămânând în prag. El are părul ciufulit și o urmă de ruj vișiniu pe gât. Ea afișează aceeași expresie satisfăcută ca după primul fum dintr-o țigară.

— M-ai auzit? mă întreabă ea.

— Da, îi răspund și schițez un zâmbet prefăcut. Scuze!

Mă privește o clipă, înainte să plece mai departe, lăsând ușa crăpată, și revin la cartea pe care nu o citesc.

După ce mă asigur că au coborât la parter, curiozitatea mea morbidă mă îndeamnă să mă întorc la cameră și mă împinge să mă uit iar pe sub ușă și să-i caut cadavrul, fiindcă niciodată nu am văzut ce fac cu ei după ce nu le mai sunt de folos. Totuși mi-am imaginat. Destul de des. Cu toate astea, mă hotărăsc să nu merg. Nu, mă gândesc, mi-am forțat destul norocul astăzi, iar răsplata nu merită să-mi asum riscul sau să devin ținta răzbunării lor.

Nu va trece mult până ce această ultimă dispariție va fi făcută publică. Știrea ar putea rămâne în ziare sau la televizor câteva zile sau chiar o săptămână. Apoi un eveniment mai recent și mai important îi va lua locul. Toată lumea va uita de dispariția unui copil, cu excepția familiei lui. Și a mea. Îmi amintesc de fiecare dintre ei.

Pentru că sunt momeala care îi ademenește aici.

 

Fragment: Pânda de noapte de Tracy Sierra

Titlu: Pânda de noapte

Autor: Tracy Sierra

Colecția: Fiction Connection Crime

Nr. pagini: 400

Format: 130x200mm, paperback cu clape

ISBN: 978-606-40-2414-5

Titlul original: Night watching

Traducător: Mihaela Negrila

 

Descriere 

Foarte puține cărți sunt atât de intense, inteligente și de-a dreptul înfricoșătoare. Citiți pe riscul vostru! - CHRIS WHITAKER

 

Ca un coșmar — n-o să-ți poți întoarce privirea de la ea. — SHARI LAPENA

 

Pași pe trepte. Doar o secundă să reacționezi. Ce se întâmplă în continuare va decide totul. Singură acasă cu copiii în timpul unei furtuni, o mamă aude un zgomot — în casele vechi se aud tot timpul zgomote. Dar acesta e tulburător de familiar: un pas neobișnuit de greu și de lent, care urcă pe scară. Vede silueta unui bărbat pe hol, învăluită în umbre. Îngrozită, își trezește în liniște copiii și-i împinge în cea mai veche parte a casei, într-o cămăruță secretă. Se ascund toți în timp ce bărbatul îi caută și încearcă să-i ispitească pe copii cu promisiuni și s-o convingă pe mamă să iasă la lumină. În bezna sufocantă, femeia încearcă să-și păstreze calmul și să facă un plan. Să caute o armă sau o cale de evadare? Însă apoi îl zărește. Chipul acela. Vocea aceea. Și își dă seama că situația e și mai gravă decât se temea, pentru că știe exact cine e bărbatul — și ce vrea.

 

Sierra reușește să integreze idei complexe despre percepție, traumă, vinovăție și autonomie feminină, fără să lase nicio clipă din mână nervii cititorului. - ELLE

 

Câți dintre noi n-au avut ocazia să audă o casă veche scârțâind noaptea și nu s-au întrebat dacă nu-i mai mult de-atât? Neliniștea devine teroare în debutul fascinant al lui Sierra, de o intensitate aproape insuportabilă. - L.A. TIMES

 

La limita dintre thriller psihologic și horror domestic, debutul fascinant al lui Sierra îi aruncă pe cititori cu capul înainte în coșmarul cu ochii deschiși al protagonistei fără nume. Flashbackuri bine sincronizate adaugă context și emoție. - BOOKLIST

 

Un thriller de-a șoarecele și pisica înspăimântător, în care scârțâitul scării este uvertura unei lupte pentru supraviețuire. – WASHINGTON POST

 

Excepțional! Oricât de captivant de plină de suspans ar fi intriga, Sierra arată și alte puncte forte remarcabile, de la decorul fascinant de bizar până la personajul principal memorabil, prototipul de „fată bună”, minionă, împinsă la limită de ani întregi în care a fost subestimată de bărbați puternici. Cireașa de pe tort este finalul superb, surprinzător și inevitabil. - PUBLISHERS WEEKLY

 

FRAGMENT

 

32

 

După tot acest timp, în sfârșit ai putut să țipi.

Era răgușită. Nu era sigură ce urma să se întâmple, dar avea senzația îngrețoșătoare că era pe un val care o va ridica și apoi o va izbi de pământ fără ca ea să aibă vreun cuvânt de spus în această direcţie. Începu să ațipească, epuizată așa cum doar o explozie de emoții o putea face să fie. Totuși, de fiecare dată când începea să adoarmă, îl auzea pe Ungher. Deschidea imediat ochii, căuta gheare zimțate, o limbă bifurcată înfășurându‑se în jurul cadrului vreunei uși.

Ești speriată pentru că s‑a întâmplat. Ești speriată pentru că a fost real.

Se uită lung acolo unde polițiștii lăsaseră urme de cenușă pe jos, îndeajuns de bătătorite încât să intre mai adânc în covor, să‑l păteze. Asta îi aduse aminte că cenușa soțului ei era într‑o cutie în dressing. O vâlvătaie de furie începu să‑i ardă gâtlejul, iar în mânia ei gândurile zornăiau incoerent.

Copiii duși, cenușa soțului, cenușă peste tot. Tot ce e important a ars, până la urmă. El crede că minți. Că ești nebună. Dă vina pe alcoolul pe care nu l‑ai băut. Nu înțelege cum a fost. Cum a fost? Cum a fost cu adevărat? „Obstacol femeiesc“, așa te‑a numit Ungherul. Și tot asta ești și pentru sergent. Un inconvenient, tot insistând asupra faptului că ești sănătoasă la minte. Ce s‑a întâmplat aici nu dă bine pentru el. Ciudățenia, grozăvia, asta face să‑i fie și mai ușor să nu ia în serios.

Vâlvătăile mâniei i se întețiră când sergentul, Ungherul, ucigașul ușor de uitat din sala de judecată, cei care‑l apăraseră, care dăduseră greș în a o apăra pe mama ei, se amestecară.

Ucigașul ăla nu fusese în stare să‑și înfrâneze cele mai rele impulsuri. Ungherul se mândrea cu lipsa lui de respect față de reguli. Și, cu toate acestea, amândoi erau protejați de aceleași instituții și moravuri pe care, în mod atât de limpede, le disprețuiau, mai presus de care se simțeau. Aceleași coduri scrise și nescrise pe care sergentul și ceilalți ca el le susțineau.

„Toate aceste lucruri pe care ei le fac pentru a te înmuia, pentru a te face ca o oaie“, zisese Ungherul. „Dar eu le‑am călcat în picioare.“

Faptul că Ungherul era în lume, iar mama, bunica, soacra și soțul ei muriseră cu toții era o piatră în inima ei, o înțelegere furioasă a nedreptății și responsabilității.

Doar tu ai mai rămas. Asta e pentru tot ceea ce contează. La nimic din toate astea nu este imposibil de supraviețuit. Nimic din toate astea nu s‑a terminat. Psihiatrul avea dreptate. Afurisitul de Ungher avea dreptate. Tu ești singurul obstacol.

Se ridică în capul oaselor. Își șterse fața cu mâneca.

Ei se uită la tine și cred că te cunosc. Dar nu te văd. Nu pot. Se cred mai buni. Cred că știu ei mai bine. Dar nu există mai buni. Există doar oameni, care fac alegeri. Descurcându‑se cu cărțile care le‑au fost date. Iar tu o să alegi să te folosești de avantajele tale. Alege să angajezi un avocat al naibii de bun. O să alegi să lupți. Și nu o să lași pe nimeni să te facă să te îndoiești de propria‑ți minte. Fiindcă, dacă ai fi făcut asta, dacă ai fi făcut‑o când ai văzut puma aia, dacă ai fi făcut‑o când l‑ai văzut pe Ungher, acum ai fi moartă.

Își luă telefonul de unde‑l lăsase sergentul pe măsuța de cafea. Avea un singur mesaj vocal, lăsat de cineva din partea instituțiilor statului. „Conform scrisorii noastre în care v‑am contactat cu privire la cei doi copii minori... evaluare... verificare... contactați‑ne la...“

Era prea târziu să‑i mai sune. Își puse ghete de zăpadă și o haină. În ciuda hotărârii ei de a face ceva, de a lupta, șovăi când dădu să deschidă ușa.

El ar putea să fie acolo.

Trase cu ochiul afară, în semiîntuneric, uitându‑se pe geamul de la intrare, dar reflexia pe sticlă a luminii din casă făcea greu de văzut ceva afară. Stinse toate luminile şi aşteptă. Nu era nicio mişcare afară. Nu erau urme de pași noi în zăpadă.

Sergentul are dreptate. Probabil că Ungherul nu se va întoarce aici. E prea riscant.

Merse încet pe aleea pentru mașini să ia corespondența din cutia de scrisori. Pe când se întorcea spre casă, ținând la piept mormanul acumulat de plicuri, reviste și broşuri de reclame, ochiul teafăr surprinse ceva ieșit din comun pe pajiște, în stânga ei. Inima începu să‑i bată mai repede până când înțelese ce era. O căprioară cu un pui stăteau complet nemișcați în zăpadă, cu urechile moi ciulite spre ea.

Puiul era mic pentru perioada aceea a anului. Un nou‑născut târziu, încercând să supraviețuiască primei sale ierni. Care era deja una grea.

După ce căprioarele o priviră o clipă, un curent invizibil din aer le făcu să o ia la fugă. Se mișcară simultan, de parcă exista un pripon între mamă și pui. Se uită la cozile lor albe ce le loveau spinările cafenii, la grația lor în timp ce săriră prin zăpadă, pe lângă cimitir, și dispărură pe potecă.

Vezi? Chiar și acum, lucrurile sunt frumoase.

— Mult noroc! le zise cu voce tare căprioarelor.

Se încruntă, cuprinsă de senzația că uitase ceva, ca și cum se dusese într‑o cameră și nu‑și mai putea aduce aminte de ce. Încercă să apuce de firul gâdilător ce zicea Ți‑amintești? Ți‑amintești?, dar el continuă să se îndepărteze dănțuind, până când se gândi: Încetează, încetează. Te torturezi singură crezând că ai uitat lucruri. Că uiți lucruri.

Se duse înăuntru și încuie ușile. Verifică încă o dată că toate ferestrele de la parter erau încuiate. Abia atunci sortă corespondența. Citi o dată scrisoarea pe care o căuta, apoi o mai citi iar.

„Ați fost reclamată... îngrijirea și protejarea copiilor minori... să se evalueze dacă este nevoie de măsuri speciale de protecție...“

Își puse scrisoarea bine sub braț. O aduse împreună cu telefonul și geanta cu medicamentele prescrise de la spital și le așeză pe blatul de la baie. Verifică dacă toate ferestrele de la etaj erau încuiate.

Nu e nimeni în casă, își dădu ea asigurări. Nu e nimeni în casă în afară de tine.

Fără ochii critici ai polițiștilor îndreptați asupra ei, seiful fu simplu de deschis. Monedele de aur, verigheta soțului și arma stăteau aliniate.

Își trecu degetele peste fiecare obiect, de parcă ar fi putut să le absoarbă puterea.

Toate aceste lucruri pe care le păstrezi pentru siguranță, protecție, în caz de urgență? Toate sunt metal rece. Absolut nimic moale, nimic cald.

O monedă era așezată strâmb și ea îndreptă teancul. Tocul armei avea un clips din metal, ca să poată fi atașat de pantaloni sau de o curea. Sergentul așezase tocul cu clipsul cu fața în jos, înclinându‑l într‑un unghi care făcuse ca arma să alunece pe jumătate afară din toc. Scoase ambele obiecte din seif. Arma i se păru ridicolă în mâinile ei nervoase, făcute căuș. Se gândi la felul relaxat şi competent în care o ținuse sergentul, la modul exersat în care verificase, cu un păcănit sec, încărcătorul, la cât de mică păruse arma. Mânerul era incomod de mare pentru ea. Realiză că arma nu era deloc din metal, ci dintr‑un polimer turnat, cu mânerul dur, fără niciun fel de textură cauciucată care i‑ar fi permis să o apuce mai ușor. Își făcu de lucru cu eliberarea încărcătorului, enervată de cât de incapabilă era în comparație cu polițistul.

Tremurând, reuși să scoată glisiera și încărcătorul și se calmă când intră în rolul familiar de inspectare a mecanicii. Deși exteriorul era o rășină, părțile din interior erau din metal. În mâinile ei, demontarea constituia o explicație în sine a modului de funcționare. Își miji ochii la arcurile, șuruburile și cuiele expuse. Era o mașinărie simplă. Tragerea de cocoș ridica un cui percutor ce lovea glonțul și‑l făcea să detoneze încărcătura.

Reasamblă metodic arma, cu degete competente și calme. Analizarea ei o relaxase. Făcuse ca arma să i se pară mai puțin un lucru viu, mai puțin un animal imprevizibil ghemuit la pândă în așteptare, și mai mult o simplă mostră de inginerie elegantă, chiar dacă proiectată pentru un scop groaznic. Introduse arma în siguranță în tocul din nailon, o puse jos și apoi scoase din seif verigheta soțului. Inelul era prea larg ca să‑i stea bine, chiar şi pe degetul mare, dar îl așeză pe blat oricum. Încuie seiful, vulturii din aur de la tatăl ei scânteind înainte de a dispărea.

Toate grijile legate de bani, tot semnatul ăla pe ascuns al fotografiilor soțului — şi totuși, nu e interesant că banii sunt acum lucrul care îți aduc cea mai puțină mângâiere?

Recenziile lui Gică 174 - Ascensiunea de Nicholas Binge

Titlu: Ascensiunea 

Autor: Nicholas Binge

Editura: RAO

Titlu original: Ascension (2023) 

Traducere de Roxana-Cristina Gheorghe

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,59 (din 8.083 note)

 

            „Ascensiunea” nu e un roman Science-Fiction în sensul clasic al sintagmei. Știu, există câteva categorii literare în care ar putea fi încadrat, însă eu l-am perceput mai mult ca pe un exercițiu de imaginație, științific, dar oarecum fără o miză științifică (asta înțelegi doar după ce citești cartea), o încercare de a devia de la realitate, de a da peste cap fizica, chimia și geologia, cu scopul de a ajunge la eterna întrebare: de ce și pentru ce/cine? De ce urcă Sisif în continuare bolovanul pe munte dacă știe că acesta o va lua la vale? De ce încercăm să măsurăm și să analizăm o lume în continuă schimbare? Și dacă totul e regizat deja de altcineva? Dacă, în universul ăsta lipsit de limite spațio-temporale, noi suntem, de fapt, niște furnici într-un imens borcan de sticlă? Și ce s-ar întâmpla dacă dintr-odată ne-am trezi într-un mușuroi necunoscut, în care mișună alte specii (nemaiîntâlnite) înzestrate cu rațiune?

În mijlocul Oceanului Pacific a apărut un munte enorm, acoperit de zăpadă. Experții estimează că ar avea o altitudine între 11.500 de metri și 12.800, cu vreo 3.000 de metri mai mult decât Everestul. Orogeneza sa, în urmă cu două luni, nu a putut fi explicată științific, de asemenea, nu este însoțit de un lanț montan care să-l susțină. Și pentru a lămuri misterul, o organizație privată, cu milioane de dolari în cont, îi contactează pe cei mai competenți oameni de știință, din toate colțurile lumii, alcătuind o echipă de elită (altă echipă de elită) care urmează să pornească spre vârf. Avem un chimist, un biolog, un geolog, un fizician, un medic, un antropolog (nimeni nu înțelege de ce e nevoie de el aici), un Paznic (așa s-a prezentat), un colonel, trei soldați care să le asigure paza, un alpinist faimos, pe cât de egocentrist, pe atât de curajos, și, bineînțeles, pe protagonist, Harold Tunmore, un geniu bun la toate, pasionat de călătorii și aventuri, specializat, printre multe altele, în medicină.

La puțin timp după ce încep urcușul spre tabăra unde urmează să poposească câteva zile, ca să se aclimatizeze și să facă rost de provizii, evenimente stranii încep să se petreacă. Timpul pare să curgă altfel, siluete fantomatice își fac apariția pe cealaltă parte a versantului și creaturi monstruoase, parcă desprinse din romanele lui Lovecraft, îi vizitează în timp ce dorm, ucigându-l pe unul dintre soldați. Cu întunericul și frigul care se simt tot mai acut cu fiecare kilometru parcurs, oamenii noștri își anticipează sfârșitul, realizând că doar dacă vor ajunge în vârf își vor găsi salvarea. La rândul lui, muntele e o ciudățenie, un soi de identitate parazitată ce-și doarme somnul de veci, o zeitate nepăsătoare la soarta celor c trăiesc, la propriu, în spinarea sa. Încet-încet, în mintea lui Harold Tunmore începe să se facă lumină, înțelegând, cu fiecare revelație și așa cum spune clișeul, că nu suntem singurele ființe cu rațiune din univers. Dar de unde vin acești monștri? Sunt extratereștri sau o specie inteligentă care a evoluat în paralel cu omenirea?

Pe lângă povestea principală, ne sunt relatate, prin intermediul jurnalului lui Harold Tunmore, scris înainte și în timpul expediției, adresat nepoatei sale, și câteva dintre amintirile marcante ale acestuia, din vremurile când a reușit să-și găsească un scop și un loc, o familie. Din clipa în care o reîntâlnește pe Naoko Tanaka, fosta lui soție și medicul din cele două expediții, care a scăpat cu trupul întreg, dar nu și cu mintea, din prima călătorie, protagonistul își reanalizează greșelile, faptele care au condus la fuga lui de responsabilități și repercusiuni. Dincolo de înfățișarea lui de savant, se află un suflet sensibil, de copil, legat de o minte de geniu, care nu poate înțelege dramele personale și eșecurile. Dar nici ceilalți oameni de știință nu sunt mai întregi la cap. În timp ce unii încearcă să găsească logica din ecuația universală din care fac parte, alții se lasă pradă halucinațiilor, fiind mai ușor de vânat de fiarele din ceață și umbră.

Dincolo de dimensiunea SF, romanul lui Nicholas Binge își trage seva, așa cum v-ați dat deja seama, din literatura Horror. „Ascensiunea” e un omagiu adus lui H.P. Lovecraft, o rescriere curajoasă a capodoperei „În munții nebuniei”. De altfel, muntele devine aici o metaforă, o provocare, o cale spre zei. Poate fi Muntele lui Sisif (sau Olimp), din mitologia greacă, dar și cel pe care a urcat Moise pentru a primi Tablele Legii, din Creștinism. Poate fi orice munte, din orice mitologie, de pe oricare continent sau planetă. Nu forma lui contează aici, ci funcția. De asta, scăparea se află doar în vârf, acolo unde vor fi răsplătiți cu supremul adevăr. Dar câți dintre ei vor supraviețui? Și dacă așa stau cu adevărat lucrurile, atunci ce sunt monștrii? Aventurieri asemenea lor sau gardieni?

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 165 - Noi, carnivorii de Agustina Bazterrica

Titlu: Noi, carnivorii  

Autor: Agustina Bazterrica

Editura: PANDORA M (ANANSI. WORLD FICTION)

Titlu original: Cadáver Exquisito (2017)

Traducere de Marin Mălaicu‑Hondrari

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 240

Media pe Goodreads: 3,81 (din 188.264 note)

 

„Noi, carnivorii” (sau mai bine spus, Noi, canibalii) este un roman distopic cu puternice nuanțe horror, care, prin tematica abordată, poate fi încadrat cu ușurință și în sfera literaturii apocaliptice. Pe scurt, într-un viitor nu foarte îndepărtat, un virus letal a infectat viețuitoarele lipsite de rațiune, de la câini, porci și vite, până la păsări, astfel încât toate animalele au fost sacrificate. Și fiindcă nu a existat niciun produs care să înlocuiască proteinele necesare organismului (cele vegetale fiind nesatisfăcătoare), guvernul a aprobat legea conform căreia omul are tot dreptul să consume carne de om. Mă rog, carne specială, pentru că așa îi spune acum. Astfel, au apărut abatoarele și măcelăriile, locurile unde sunt „procesate” și vândute noile produse de proveniență umană.

            Marcos lucrează la abatorul El Cipres, fiind, de-asemenea, mâna dreaptă a patronului. Munca lui constă în „procesarea” mecanică a oamenilor, adică a capetelor care sunt aduse, claie peste grămadă, în camioane, de la „crescătorii”. În fiecare zi e la fel, un nou specimen e transportat în camera de anihilare, unde va fi anesteziat printr-o lovitură de ciocan în frunte, exact în locul unde e ștampilat, urmând să ajungă în încăperea unde doi angajați îi vor face vivisecția și îi vor selecta membrele și organele. Rinichi, la rinichi, ochi, la ochi, limbă, la limbi, inimă...  În cel mai bun caz, pielea îi va fi jupuită, ca să poată fi transformată într-un trofeu sau bun comercial. Iar carcasa va fi aruncată la hoitari, adică la vagabonzii flămânzi ce și-au întins tabăra lângă gardul electrificat al abatorului. De altfel, și calitatea cărnii variază, de la tânără la bătrână, de la resturile cu care s-a hrănit subiectul, la alimentația atent planificată și observată, cu cea mai bună hrană, astfel încât mușchiul să fie fraged și apetisant.

            Urmărind povestea lui Marcos, realizăm că nu e deloc un om fericit. Fiul i-a murit, după care soția l-a părăsit, iar tatăl lui se află într-un azil, luptându-se cu demența. Dar viața lui se schimbă atunci când primește cadou o femelă, un exemplar de lux, cu gene curate, hrănit doar cu mâncare pe bază de migdale. Deși în primele zile protagonistul o ține captivă în șură, legată, firește, ca să nu evadeze, după un timp o introduce în locuința sa, chiar în propria existență. Însă e interzis prin lege să tratezi un produs ca pe o ființă umană, și asta l-ar putea costa, împreună cu femeia, o vizită la abatorul municipal.

            Așa cum am spus, cartea de față e o distopie. Mai întâi, avem cenzură, o anumită limitare a termenilor folosiți și a afectivității, care este, pe urmă, anulată complet. Oamenii (mai precis cei care nu ar trebui să se numească oameni) nu mai simt nimic, au pietre în loc de inimi, fac totul pe repede-înainte, de parcă ar putea să oprească, în vreun fel, sfârșitul inevitabil. Apoi, teritoriile sunt împărțite, și umanitatea (neumană) e scindată în trei mari grupuri. Pe de-o parte, îi avem pe cei de condiție bună, care-și permit carne specială, ba chiar un subiect viu pe care să-l țină într-o cușcă în bucătărie, ca să taie bucăți din el pentru a-și servi musafirii. Pe de alta, sunt hoitarii, indivizii măcinați de foamete, posibili (dar nu e cazul) insurgenți, care se hrănesc cu rămășițele cadavrelor, ilustrați ca niște șacali-zombie. Și în centrul tuturor, fiindcă mâncarea asigură supraviețuirea, se regăsesc subiecții crescuți în condiții speciale, cărora li s-au scos corzile vocale, fiindcă muțenia îi reifică, însemnați cu ștampile și sigle, victime încă de la naștere, a căror soartă e pecetluită de drujbele și lamele ce-i Spintecă și „procesează”.

Și, da, e un text prin excelență expresionist. Pe lângă faptul că este violent, vulcanic, plin de angoasă și decadență, e conturat printr-o cromatică stridentă, cu nuanțe de gri, negru și roșu. Culorile apăsătoare nu fac decât să sublinieze pierzania, dezaprobarea divină, fiindcă cea de-A Cincea Poruncă a fost încălcată (a unui zeu care pare să fi fost măcelărit de propria creație) și parazitul din trupul celor damnați. În acest cerc al Infernului, nu există eroi, suflet sau sentimente, doar hrană și consumatori. Însă, spre deosebire de practicile șamanilor, unde carnea celui ucis îi conferea putere și vitalitate învingătorului, aici lucrurile merg într-o direcție futuristă, lipsită de orice fel de simbolistică. Prin urmare, istoria se întoarce în punctul zero, abandonând sensurile abstracte, iar șarpele ajunge, iarăși, să-și devoreze propria coadă, pentru că pământul trebuie purificat de germenii săi grotești și sadici.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 154 - Fata din vecini de Jack Ketchum

Titlu: Fata din vecini 

Autor: Jack Ketchum 

Editura: BEHEMOT

Titlu original: The Girl Next Door (1989)

Traducere de Bogdan Nicolae Ghiurco

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 262

Media pe Goodreads: 3,94 (din 38.890 note)

 

Uneori, cel mai îngrozitor monstru este însuși omul. Deși literatura și cinematografia s-au concentrat, îndeosebi, asupra vampirilor, vârcolacilor și stafiilor, adică asupra unor imagini spectrale și diforme care să evoce groaza, adevărata teroare ia naștere, în cele mai bizare chipuri, din tenebrele minții umane. Ne place să citim despre creaturile nopții care bântuie prin păduri și se strecoară sub pat, urmărim cu interes filmele horror ca să vedem de ce a fost în stare regizorul și dacă va reuși sau nu să ne bage frica în oase și ne adunăm în jurul focului pentru a ne împărtăși povești și experiențe inexplicabile, tresărind la trosnetele crengilor mișcate de vânt. Însă, oricât de înfiorătoare ar fi istorisirea, trebuie să ținem cont că ea există datorită imaginației noastre, noi suntem cei care o construim și îi dăm o formă rudimentară sau finală.

David nu va uita niciodată ziua în care a cunoscut-o pe Meg. Chiar și după atâția ani, realizat și de două ori divorțat, își aduce aminte de puștiul care-și petrecea timpul pe malul râului, scotocind sub pietrele mâloase după raci, pe care îi aduna în niște conserve ruginite, umplute cu apă, iar apoi le dădea drumul. Prinsese doi pui și o căuta pe mamă, când își făcuse apariția ea. Era cu doi ani mai mare, frumoasă, cu părul roșcat, și venise la el sprintenă ca un băiat, altfel spus, era deosebită, locuise o vreme în New York și mâncase homari. Fiindcă părinții îi muriseră de curând într-un accident, Meg și sora ei, Susan, ajunseseră în grija mătușii lor, Ruth, care locuia, împreună cu cei trei fii ai săi, Donny, Willie Jr. și Ralphie (Woofer) în casa de alături.

Și pentru că David își vizita în fiecare zi vecinii, Donny fiind prietenul lui cel mai bun, ajunsese deseori s-o vadă pe Meg, de la care, fie vorba între  noi, nu prea putea să-și ia gândul. Dar de la un punct Ruth se comportase ciudat, începuse s-o certe pe Meg din cauze reale sau imaginare, ba chiar ajunsese s-o lovească. Și problema e că lucrurile escaladaseră destul de repede, transformându-se într-un joc diabolic, fără reguli, într-o plăcere vinovată, în care își angrenase propriii fii și pe câțiva dintre copiii vecinilor. Ce păruse la început bullying nejustificat se preschimbase într-o corvoadă, Meg devenind un instrument pe care își revărsau cu toții furia, o păpușă care nu fusese conștientă că sforile se aflaseră tot timpul în mâinile celorlalți.

Dar atunci când adulții scapă de sub control, ce putere mai au copiii? Cei trei băieți ai lui Ruth evident că nu contestaseră acuzațiile mamei, ba chiar se implicaseră trup și suflet în pedepsirea tinerei, entuziasmați de următoarea idee a tartorului șef. Ca spectator pasiv, David nu avusese nicio putere asupra demonului, nefiind capabil să împărtășească unui adult rațional grozăviile ce se petreceau în casa familiei Chandler. Oricum, nimeni nu l-ar fi luat în serios, copil fiind, pentru că, în mentalitatea vremii și a locului, cel lovit sigur greșise cu ceva. Meg nu fusese ascultată, toate obiecțiile fiindu-i aspru sancționate, metamorfozându-se treptat într-un trup lipsit de suflet, de care ceilalți se foloseau pentru a-și satisface fanteziile bolnave. Dar, într-un final, jocul trebuia să se termine, iar întrebarea e dacă, după toate chinurile îndurate, fata supraviețuise și putuse să aibă o viață normală în continuare.

Poate că ați fi tentați să spuneți, pe bună dreptate, că am dat prea multe spoilere, că am stricat (probabil) surpriza. Ei bine, nu e chiar așa... Romanul lui Jack Ketchum a fost inspirat de un caz real, al morții Sylviei Likens, o tânără maltratată și ucisă de tutorele ei, Gertrude Baniszewski. Chiar dacă povestea de față ne este livrată ca o ficțiune, totuși are și o componentă True Crime, extrem de greu de digerat. Dacă cunoști date despre cazul adevărat, poate că nu vei fi luat pe sus de evenimente. Dar, în necunoștință de cauză, nu-ți vine să crezi de unde a plecat și la ce s-a ajuns. Legat de stil, am regăsit în „Fata din vecini” maniera tranșantă a lui Clive Barker și inocența din scrierile lui John Saul. Și acum, după acest coșmar de aproape 300 de pagini, pot să adaug cartea pe lista cu cele mai oribile lecturi, alături de „Beția sângelui”, de Dean R. Koontz, și „Evanghelia după Satan”, de Patrick Graham. O recomand, n-o recomand, depinde de cât de puternici sunteți emoțional, dar dacă tânjiți după o provocare serioasă, atunci e ce trebuie, evident, cu avertismentul de rigoare.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 153 - Prada de Yrsa Sigurdardottir (CRIME CLUB)

Titlu: Prada

Autor: Yrsa Sigurdardottir  

Editura: TREI

Titlu original: Bráðin (2020)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,85 (din 1.709 note)

 

Am descoperit-o pe Yrsa Sigurdardottir în urmă cu aproape zece ani, cu romanul „Ultimul ritual”, primul volum din seria cu avocata Þóra Guðmundsdóttir. Nu pot să spun că a fost o alegere greșită, chiar dacă nu a fost neapărat pe gustul meu, prea multă dramă și prea puțin mister, prea multe elemente care s-au potrivit la sfârșit doar pentru că așa a vrut autoarea. Dar de pe-atunci am simțit că există mult potențial, nu degeaba se numără printre cei mai citiți și traduși scriitori din Islanda, și trebuie să recunosc, în pofida construcției textuale, că mi-a plăcut latura ocultă a cărții, cu însemnele diavolești și ritualurile ezoterice. Nu am citit niciun volum din seria „Freyja & Huldar”, despre care am auzit doar cuvinte de laudă, în special despre „Moștenirea” și „Răfuiala”, nu am pus mâna nici pe celălalt roman horror al ei, „Îmi amintesc de tine”, dar am ajuns zilele trecute să „răsfoiesc” „Prada”, un roman care încă din descriere îți dă fiori pe șira spinării.

            Povestea începe cu un grup de prieteni, două cupluri din Reykjavík, petrecăreți și amatori de senzații tari, care, împreună cu ghidul lor, Haukur, pornesc într-o expediție în ținutul sălbatic Lonsdraefi, cu scopul de a prelua datele de la un soi de instrument de măsurare din Vatnajökull, cea mai mare banchiză de gheață din Europa, pentru ca Haukur să-și poată finaliza lucrarea de doctorat. Cei patru prieteni pătrund, în șir indian, tot mai adânc în pustiul de gheață, urmând să se refugieze la o cabană, acolo unde, după o săptămână, va fi descoperit primul cadavru. Așadar, au trecut șapte zile, și acum echipa de căutare, formată din Johanna și Thorir, au găsit sub zăpadă trupul neînsuflețit al femeii, care, din motive inexplicabile, era doar în lenjerie intimă, restul hainelor aflându-se în cabană. La puțin timp, sunt descoperite, din aer, departe de orice refugiu, și cele două corturi ale turiștilor, iar echipa de salvare se îndreaptă într-acolo, sperând ca nefericiții să fie încă în viață.

            La stația radio din peninsula Stokksnes, Hjbrvar, unul dintre cei doi angajați însărcinați cu paza și supravegherea echipamentului scump, își petrece vremea dând ture prin vechea clădire ridicată în timpul Războiului Rece și având grijă de Pis, pisoiul care a apărut din întinderea nesfârșită de zăpadă. Deși pe-aici nu se întâmplă nimic interesant, în afară de elicopterul trimis în căutarea celor patru turiști, care aterizează din când în când pe platformă ca să-și facă alimentarea, dintr-odată interfonul, nefolosit de zeci de ani, începe să sune. Uimit de zgomotul ce tulbură liniștea, Hjbrvar se grăbește să răspundă, poate persoana de afară are nevoie urgentă de ajutor. Dar la celălalt capăt se aud doar zgomote ciudate și o voce imposibil de înțeles. Însă la poartă nu e nimeni... Și la următorul schimb de tură Hjbrvar află de la colegul lui că aparatul e scos de mulți ani din funcțiune. Însă voci stranii, umbre întrezărite cu colțul ochiului, a perceput și angajatul dinaintea lui, bărbatul care a căzut prin hornul natural, de lângă bază, direct în mare.

            Din păcate, nu am găsit destule aspecte pozitive ca s-o laud. Nu pot să spun nici că a fost o poveste complexă care m-a ținut în priză până la sfârșit, nici că a reprezentat horror-ul la care am sperat. Prea multe personaje (părerea mea), prea încărcată, trei perspective, niciuna cu un deznodământ clar, multe compromisuri, multe situații duse la extrem (în aparență), o aglomerare de elemente care nu au făcut decât să complice aiurea povestea și i-au oferit o notă de superficialitate. Groaza a rămas undeva în background, oricât de mult a insistat autoarea pe întâmplările stranii, nu a reușit să mă scoată din zona de confort. Ne-am săturat de pași ce se aud în zăpadă sau prin clădiri abandonate, de umbre ce apar dincolo de ferestre sau în încăperi semi-iluminate și de voci ce par să răsune de dincolo de mormânt. Multe clișee, niciun indiciu relevant care să ne conducă la un raționament logic, valuri peste valuri de incertitudine și un deznodământ previzibil pe de-o parte, dar greu de intuit pe de alta.

            În final, să privim și partea pozitivă. Am apreciat că Yrsa s-a folosit de peisajul islandez ca să ne introducă într-un infern de gheață. Dacă te-avânți în pustiu, există mari șanse să nu te mai întorci. Dacă nu vei cădea în râpele adânci sau dacă nu vei muri sub mormanele uriașe de zăpadă, atunci sigur vei suferi din cauza frigului, urmând să simți cum fiecare membru îți îngheață. Voi sunteți prada și, chiar dacă nu există niciun prădător care stă la pândă, e suficient ca vremea să se înrăutățească sau să renunțați la straturile suplimentare de îmbrăcăminte. Dar acolo, în beznă, umblă ceva, și nu știi dacă e mort sau viu, dacă e om sau fiară. Ce e sigur e că vă vânează, și, până când ajutoarele vor ajunge, nu se știe câți dintre voi vor supraviețui.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Yrsei Sigurdardottir :

 

Anca și cărțile.ro

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

                                       

COMANDĂ CARTEA