Recenziile Mădălinei 52 - Secretul din pădure de Kate Alice Marshall (CRIME CLUB)

Titlu: Secretul din pădure

Autor: Kate Alice Marshall

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: What Lies in the Woods (2023)

Traducere de Alina Marc Ciulacu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 408

Media pe Goodreads: 3,97 (din 77.670 note)

 

            Trecutul ne bântuie...

            Ne suflă în ceafă cu respirația ce-i duhnește a hoit, dându-ne fiori de gheață pe șira spinării. își întinde mâinile descărnate după noi, căutând să ne lege pe vecie de faptele pe care le-am săvârșit odinioară, pe când eram doar niște copile care nu știau ce înseamnă cu adevărat viața, și pe care am vrut să le uităm cu orice preț. Ne sfâșie cu secretele mârșave ce le credeam foarte bine îngropate în inima pădurii, în sufletele noastre. Se înfășoară în jurul nostru aidoma unui cocon, sufocându-ne prezentul și înecându-ne viitorul, iar tot ce mai lipsește e un mic ghiont ca să ne prăbușim în gol, în brațele întinse ale amintirilor ce pândesc de după copacii însemnați cu sânge. Pe-atunci eram neînfricate, lăsându-ne vrăjite de jocul căruia ne-am dedat trup și suflet, fără să ținem cont de consecințe. Am transformat pădurea într-un templu, și pe noi în zeițele care-l patronau, am călătorit prin infern, am adus ofrande și am făcut tot posibilul să îndeplinim cele șapte ritualuri cerute de joc. Am jurat să păstrăm tăcerea ca nimeni să nu afle cu ce ne îndeletnicim prin pădure, însă acum îmi dau seama că am fost naivă... Tăcerea aproape mi-a adus sfârșitul!

            Pentru trei fetițe dornice să-și inventeze mereu și mereu jocuri noi de care să nu se plictisească, pădurea devine un ținut al tuturor posibilităților, un univers paralel, doar al lor, în care pot fi oricine și orice își doresc. Astfel ia naștere Jocul Zeiței. Naomi, Olivia și Cassidy își fac un obicei din a hoinări pe cărările tainice, numai de ele știute, imaginându-și că sunt zeițe din Grecia Antică, ridicând altare și vărsându-și propriul sânge în cadrul ritualurilor pe care le săvârșesc. Însă fetele nu au luat în considerare faptul că pădurea poate fi un loc periculos. La doar unsprezece ani, Naomi este înjunghiată de șaptesprezece ori de un criminal în serie, sub ochii celor două prietene ale ei, și lăsată să moară în inima codrului. Acoperite din cap până-n picioare de sânge, Olivia și Cassidy reușesc să fugă de la locul crimei, dând de știre că prietena lor a fost atacată. Printr-un miracol, Naomi supraviețuiește, ucigașul este identificat și trimis în spatele gratiilor, iar fetele încearcă să meargă mai departe, făcând tot posibilul să uite cele întâmplate. Însă nici douăzeci și doi de ani mai târziu, nu le e ușor să se desprindă de trecut, mai ales că fiecare dintre ele poartă niște cicatrici mai mult sau mai puțin vizibile și povara unui secret cumplit, care, odată dezvăluit, va zdruncina din temelie Chesterul. Echilibrul aparent se destramă în momentul în care primesc vestea morții lui Alan Michael Stahl, atacatorul din pădure. Gesturile necugetate se transformă într-o normalitate, trecutul se suprapune cu prezentul, iar fetele trebuie să înfrunte din nou demonii parșivi care caută să le tragă în cele mai întunecate cotloane ale infernului.

Mi-e destul de greu să scriu despre „Secretul din pădure”, iar asta mi se trage probabil de la faptul că am fost foarte puțin impresionată de povestea lui Kate Alice Marshall. Nici dac-aș vrea, n-aș putea include volumul în categoria romanelor care m-au ținut cu sufletul la gură, și chiar îmi pare rău să spun asta, pentru că miza narațiunii este una fantastică, dar mult prea tărăgănată și forțată. Da, e un thriller sângeros; da, are momente foarte bune în care inima ți-o ia la galop; da, are un final oarecum neașteptat, însă nu mi s-a părut suficient. Cele câteva scene pline de suspans m-au amăgit mai mult decât să mă intrige, pentru că mi-au arătat o frântură din ce ar fi putut să fie, dacă descrierile și gândurile ce puteau să mai aștepte nu le-ar fi întrerupt brusc, înlăturând orice urmă de tensiune. Romanul e construit din secvențe, pe alocuri nu prea bine îmbinate, iar asta mi-a creat o puternică impresie de falsitate, răsfrântă asupra întregului univers. Personajele, inclusiv protagonista, sunt trase la indigo, lipsite de substanță, niște păpuși goale ce împrumută pe rând vocea aceluiași păpușar. Paradoxal, deși nu am empatizat cu niciun personaj, mi s-au părut mult mai verosimile ca în alte cazuri - reacțiile și replicile lor sunt spontane, credibile, fapt care le umanizează.

Nu am intenționat să fac o listă cu aspectele negative ale romanului, dar se pare că asta mi-a ieșit... Nu-mi place să desființez cărțile, dar nici să le ridic în slăvi dacă nu e cazul, așa că tot ce-mi rămâne de făcut e să scriu o părere, poate mult prea sinceră, despre „Secretul din pădure”. Cu toate că am înaintat greu cu lectura și am vrut să renunț, mă bucur că am terminat-o, pentru că finalul merită toți banii, după cum spune o vorbă înțeleaptă. Îmi pare rău că nu-i pot acorda mai mult de trei steluțe, dar sper ca voi să reușiți să o faceți... 

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 51 - La cuțite de Zoje Stage (CRIME CLUB)

Titlu: La cuțite

Autor: Zoje Stage

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: Mothered (2023)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,32 (din 8.622 note)

 

            Dacă privesc înapoi, sora mea îmi iese în întâmpinare, fluturându-mi pe sub nas, cu un zâmbet malefic pe chip, cele două păpuși de hârtie, ale căror haine de blană au fost confecționate din părul meu; dacă merg înainte, mă lovesc de zdrențele existenței mele, pe care mă chinui să le cârpesc cu zâmbete și identități false, doar ca să nu cedez nervos în fața eșecurilor evidente; dacă fac stânga, femeia care mi-a dat viață îmi apare în cale, criticându-mă la fiecare pas și invadându-mi spațiul personal; dacă fac dreapta, mă izbesc de un zid solid de frică și nesiguranță, ridicat de pandemia ce face tot mai multe victime; dacă mă uit în sus, văd cum se apropie tavanul, împins de mâinile fantomelor desprinse din coșmarurile ce mă asaltează în fiecare noapte, iar dacă mă uit în jos, văd cum mi se cască sub picioare un hău întunecat, din care ies la iveală secrete cumplite, care ar fi fost mai bine să rămână pe veci îngropate. Nu am nicio posibilitate de evadare, iar cu fiecare zi pereții casei în care sunt izolată se strâng tot mai mult. Nu mai știu ce e real și ce nu, amintirile mă copleșesc, iar iluziile pe care le-am țesut cu grijă se destramă, lăsându-mă expusă în fața adevărului violent și zdrobitor. Acum, tot ce-mi rămâne de făcut e să lupt în continuare, să mă războiesc cu negura coșmarurilor, însă propria mamă îmi pune bețe în roate și-mi zgândăre rănile pe care le credeam de mult cicatrizate, căutând să-mi demonstreze cu orice preț că sunt un monstru.

            Zoje Stage revine în lumina reflectoarelor cu un nou roman provocator, un thriller captivant, cu nuanțe horror și accente psihologice puternice, prin intermediul căruia ne pune față-n față cu un univers angoasant, măcinat de restricțiile impuse de pandemia de COVID19, fatal personajelor aflate în căutarea libertății, și cu o protagonistă închistată în cercurile vicioase ale societății și ale propriilor alegeri, toate acestea țesând o poveste complicată despre vinovăție, traume și frică. Spre deosebire de „Dinți de lapte”, unde avem de-a face cu o fetiță de șase ani ce suferă de Sindromul Electra și care plănuiește cu sânge rece și cu o ingeniozitate ieșită din comun să-și omoare mama, pe care o vede ca pe o rivală ce trebuie înlăturată pentru a primi toată afecțiunea „prea-iubitului” ei tată, în „La cuțite”, ne confruntăm cu reversul medaliei, așa cum am fi tentați să credem – o mamă care își terorizează fiica, împingând-o prin simpla ei prezență pe marginea prăpastiei –, însă eu tind să nu fiu de acord și o să vin și cu explicația în rândurile ce urmează.

Relația mamă-fiică trebuie întemeiată pe iubire și încredere reciproce, însă Jackie și Grace par să se ghideze după alte principii, tot ceea ce le unește fiind legătura de sânge și o toleranță rece, cu condiția să nu se implice una în viața celeilalte, aranjament ce funcționează de minune când sunt la distanță. Dar vârsta înaintată a lui Jackie, piciorul ce-i cam dă de furcă și faptul că nu se mai poate descurca singură ca înainte, plus promisiunea unui ajutor financiar substanțial cu care Grace să-și poată plăti ipoteca noii locuințe pe care a cumpărat-o înainte să rămână fără serviciu, o conving pe aceasta din urmă să accepte ca mama ei să se mute în apartament. La stresul conviețuirii cu Jackie, care are tabieturi complet diferite de ale ei, se adaugă și vestea îmbolnăvirii celui mai bun prieten și izolarea timp de paisprezece zile. Lucrurile o iau razna, coșmarurile lui Grace devin tot mai intense, iar realitatea se distorsionează, aruncând-o cu capul înainte într-un vârtej de amintiri întunecate. Mintea îi joacă feste, și simpla prezență a mamei, care n-a știut niciodată să fie mamă, o scoate din sărite, amintindu-i constant de Hope, sora geamănă pe care a pierdut-o în copilărie.

Asistăm la un fenomen psihologic cel puțin bizar. Jackie reprezintă o oglindă în care Grace se vede așa cum este – o femeie nesigură, vulnerabilă, bântuită de trecut, care se dă peste cap să arate că are o viață perfectă, chiar dacă asta înseamnă să mintă și să-și nege propria identitate –, își vede toate defectele, ceea ce o aduce în pragul nebuniei, în ciuda faptului că mama ei nu mișcă un deget. Prezența lui Jackie în refugiul ei este un declanșator al traumelor din copilărie, pe care acum le trăiește mult mai intens decât atunci. Faptul că a fost nevoită să aibă grijă de sora sa paralizată, în timp ce mama era plecată zi și noapte la muncă, și-a pus amprenta asupra lui Grace, fiind obligată să-și asume rolul matern pe care nu și l-a dorit niciodată. Cu toate acestea, prezența mamei nu este îndeajuns ca s-o aducă la disperare. Trăirile ei sunt ridicate la superlativ din cauza izolării și a contextului pandemic, care inserează involuntara frică de celălalt, și în cele din urmă frica de propriul sine. Cu alte cuvinte, dacă libertatea ei n-ar fi fost suprimată, funcția catalizatoare dintre trecut și prezent, pe care Jackie o poartă în ființa sa, și-ar fi pierdut efectul, iar deznodământul ar fi fost cu totul altul.

Sinceră să fiu, nu pot afirma că „La cuțite” e un thriller sută la sută – suspansul și crima care are loc nu mi se par suficiente ca volumul să facă cinste genului –, cât despre dimensiunea horror, aș prefera să mă abțin, fiindcă n-am găsit niciun element care să mă înfioreze măcar puțin. L-am lecturat ca pe un roman de criză, cu o protagonistă pe care, de cele mai multe ori, am simțit nevoia s-o strâng de gât. Cu toate că povestea curge și are un ritm antrenant, nu mi s-a părut la fel de interesantă ca „Dinți de lapte”, care m-a ținut cu sufletul la gură de la început până la final. Pe scurt, trei stele cred că este un rating suficient pentru „La cuțite”, dar ATENȚIE, asta e strict părerea mea, și nu înseamnă că romanul nu merită mai mult de atât.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 116 - Misterul din pădure de Matt Wesolowski

Titlu: Misterul din pădure

Serie: Șase povești #3

Autor: Matt Wesolowski

Editura: RAO

Titlu original: Changeling (2018)

Traducere de Roxana-Cristina Gheorghe

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 232

Media pe Goodreads: 4,30 (din 1.979 note)

 

Jurnalistul de investigații Scott King a devenit celebru în urma podcasturilor de pe pagina sa de internet, în care aduce la zi crime și dispariții încă nesoluționate. De la tânărul ce și-a pierdut viața în circumstanțe suspecte în timpul unei excursii la munte, la adolescenta închisă într-un ospiciu, ce și-a ucis întreaga familie într-o seară, de la starul rock, acuzat de agresiuni sexuale, care a murit într-un incendiu în propria locuință, până la băiatul de paisprezece ani omorât de doi prieteni ce susținuseră că tânărul fusese posedat de diavol, niciun caz, cu iz de paranormal, nu-i scapă lui King. Iar în emisiunea sa, cunoscută sub numele de „Șase povești”, aduce laolaltă de fiecare dată șase persoane, mai mult sau mai puțin implicate, împletind pe rând șase perspective prin care atât el, cât și noi ascultătorii, am putea da de cap câtorva dintre misterele ce încă bântuie Marea Britanie.

În episodul de astăzi, ne vom opri asupra enigmei Alfie Marsden, băiețelul de șapte ani care a dispărut în Ajunul Crăciunului din 1988, în pădurea Wentshire. Conform relatării tatălui, Sorrel Marsden: după ce și-a luat fiul din locuința Soniei, fosta soție și mama lui Alfie, femeia în continuu beată ce reprezentase un pericol la adresa micuțului, au trecut prin respectiva pădure, unde oprise puțin ca să verifice bătăile ciudate ce se auzeau de sub capota mașinii. După ce și-a dat seama că nu există nicio defecțiune la motor, s-a întors înăuntru, însă Alfie nu se mai afla pe bancheta din spate, iar centura din scăunelul pentru copii era desfăcută. Îngrozit, și-a căutat fiul prin împrejurimi, dar în cele din urmă a sunat la numărul de urgență, dându-și seama că nu ajunge nicăieri cercetând de unul singur printre copaci. În prezent, la exact treizeci de ani de la întâmplare, vom redeschide acest caz, apelând la șase persoane care s-au aflat în apropierea familiei Marsden și a locului dispariției: un prieten din copilărie de-ai lui Sorrel, un muncitor ce lucrase la construcția câtorva cabane în pădurea Wentshire, o asistentă școlară care s-a ocupat câteva luni de Alfie, o altă cunoștință de-ale lui Sorrel, care avea un job la acea vreme în restaurantul unde lucrase acesta, Sonia și, în cele din urmă, însuși Sorrel.

Fiecare dintre ei își spune povestea, unii întărind spusele tatălui, alții punând la îndoială declarațiile oferite poliției. Prin jocul de roluri, redat audio în interiorul cărții și sub formă de text în exterior, avem acces la câteva voci sincere, care ne oferă unghiuri cât se poate de diferite din care să privim întâmplările. Pentru a-și construi emisiunea, King umblă dintr-un loc în altul, dă telefoane și ascultă înregistrări vechi. Ne poartă cu el prin baruri, restaurante, la el acasă și în studioul unde lucrează în cea mai mare parte a timpului. Deși e destul de static, stilul devine dinamic atunci când personajele încep să istorisească evenimentele cronologic, astfel încât fiecare mărturisire se transformă într-o povestire cu incipit, punct culminant și deznodământ. Însă cel mai interesant caracter e însuși Scott King, fiindcă nu avem niciun detaliu despre viața lui personală, rămânând doar naratorul care ne introduce în centrul problemei, compară perspectivele și încearcă să elucideze misterul. Prin mijloacele mass-media, prezentatorul ne implică direct în anchetă, toate sursele fiindu-ne puse la dispoziție.

Narațiunea începe ca un show despre crime înfiorătoare și dispariții fără răspuns, dar înaintează spre o groază pură, redată în cazul de față prin cel de-al doilea glas, al constructorului din pădure. Prin urmare, de-aici suntem aruncați într-un context terifiant, delimitat de ascunzișul verde și întunecat. Dinspre pădure se aud voci, nu șoapte, ci cuvinte pronunțate pe jumătate, animale ciudate, hibride, își fac apariția și-i sperie pe muncitori, se aud ciocănituri în uși și ferestre toată ziua și în toiul nopții, iar utilajele încep să funcționeze singure, încercând să-i zdrobească sau decapiteze pe oamenii din proximitatea lor. Chiar dacă știi că la mijloc se află o intrigă polițistă, începi să pierzi reperele și pui totul pe seama fenomenelor inexplicabile. La toate astea, se adaugă și coșmarurile lui King, ce par să ia naștere odată ce jurnalistul pornește în propria căutare de răspunsuri.

Persoane bântuite de trecut sau de alte ființe umane, vampiri energetici ce-ți sug și ultima fărâmă de personalitate, suflete pustiite, oameni exemplari și nenorociți fără pereche, răpiri, minciuni, declarații false, abuzuri, violență și compasiune, speranță și condamnare, toate se regăsesc în podcastul lui Scott King, omul care dezgroapă trecutul ca să aducă la urechile ascultătorilor adevărul. Trebuie să recunosc că nu am mai citit de mult o poveste atât de înfiorătoare, mai bună decât majoritatea romanelor horror ale ultimilor ani, complexă, fantastică și inedită. Eu am fost Gică, mă bucur c-ai aruncat un ochi și peste această recenzie, și ne vedem data viitoare, cu un nou roman despre care să-ți povestesc.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 108 - Ultima casă de pe strada Needless de Catriona Ward (CRIME CLUB #4)

Titlu: Ultima casă de pe strada Needless 

Autor: Catriona Ward

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT) 

Titlu original: The Last House on Needless Street (2021)

Traducere de Carmen Ion

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,87 (din 59.985 note)

 

            Cartea asta e bună pentru că nu-mi dau seama dacă a fost bună sau rea. Cu certitudine pot să spun că mi-a plăcut, doar că nu-mi pot explica de ce. Poate pentru că povestea e foarte alambicată... poate pentru că am citit mai bine de jumătate din ea într-o stare continuă de confuzie... sau pur și simplu pentru că nu am trăit niciun sentiment. Pe cât e de complexă, pe atât e de lipsită de emoții. Personajele trec printr-o mulțime de stări, de la iubire și exaltare, până la furie și disperare, ba chiar aș putea să spun că trăirile lor sunt extreme, asamblate într-un caleidoscop de suferință și speranță. Doar că dincolo de pagini nu reușește să răzbată nimic. Ești acolo, urmărești frază cu frază narațiunea, însă acțiunile și gândurile caracterelor, în mod paradoxal, te lasă rece. Iar dacă vrei să-i deslușești ascunzișurile, trebuie să ajungi la final, pentru că abia în ultimele pagini umbrele încep să capete contur.

            Bine ați venit pe strada Needless! Aici, în casa din fundătură, aflată chiar la marginea pădurii, trăiește Ted Bannerman. Toată lumea îl știe pe Ted, fiindcă locuința lui arată ca ultima magherniță, mizerabilă și cu placaje bătute-n cuie la ferestre. Ted nu suportă lumina, lui îi place să stea în întuneric și să-și urmărească vecinii atunci când aceștia ies la cumpărături sau când își plimbă animalele de companie. Însă Ted nu este o fire solitară. Fiica lui, Lauren, îl vizitează din când în când, iar Olivia, iubita lui pisică neagră, îi alină clipele de singurătate. Însă, în urmă cu mai bine de-un deceniu, Ted a fost acuzat de dispariția fetiței cu înghețata pe băț, cea al cărei chip s-a regăsit pe toate afișele de pe stâlpii din apropiere. Deși Ted știe că e nevinovat, cineva vrea cu orice preț să-l facă să plătească, iar confruntarea se apropie, fiindcă îngerul dreptății e în drum spre adăpostul său.

            Da, ați intuit bine, protagonistul nostru e diferit de restul lumii, mă rog, de indivizii care pot afirma despre ei, fără să stea pe gânduri, că sunt niște persoane normale. În ciuda faptului că se crede bucătar, făcând pauze în poveste ca să-și înregistreze rețeta lui specială de murături cu unt de arahide sau de sendviș cu oțet și căpșuni, Ted nu suferă de nicio formă de autism sau de Sindromul Down. Chiar dacă etichetează oamenii după anumite trăsături vizuale, de pildă „bărbatul cu părul de culoarea sucului de portocale”, „doamna cu Chihuahua” sau „Omul-Gândac”, el nu este nebun, ci doar ALTFEL, reușind, în dorința lui de a înțelege lumea, să dea alte tușe realității din jur. Însă, dincolo de stranietatea sa, toate personajele sunt excentrice, de la Lauren, care se dă prin casă cu bicicleta și-i smulge firele de păr din cap, până la Olivia, care urmărește cu interes erotic pisica (nu motanul) vecinilor și consultă Biblia atunci când simte că DMZ dorește să-i transmită vreun mesaj.

            Dincolo de toate aparențele, romanul tratează un subiect sensibil, și anume integritatea psihicului uman. Casa lui Ted nu reprezintă nimic mai mult decât cele trei etaje ale minții: conștientul prin ființele ce locuiesc în ea, inconștientul prin băieții verzi ce umblă prin pod, cei care-i dau fiori protagonistului noaptea, și subconștientul prin întregul haos din interiorul locuinței, de la balerinele și păpușile sparte, până la hainele și obiectele împrăștiate peste tot. Casa lui Ted e de fapt mintea lui, iar curățenia și igienizarea nu mai depind de mult de el, ci de cei care sunt capabili să aducă o frântură de lumină în acest loc întunecat, plin de stafii și pânze de păianjen. De altfel, diferența dintre lumea lui și a celorlalți se poate observa și la nivelul numelor, Ted, Lauren și Olivia sunt înăuntru, ca identități separate, iar restul tedilor sunt afară, ca un singur grup, un mușuroi din care nimeni nu poate ieși în față ca să se prezinte.

            Preluând o structură de roman Horror, Catriona Ward dă naștere unui construct ficțional nemaiîntâlnit, în care groaza este înlocuită de compasiune, iar paranormalul de pură psihologie. Lucrurile nu se petrec de la sine, acolo, undeva în interior, există un mecanism care pune totul în mișcare, o piuliță ruginită de mult timp, dar care încă funcționează. Ted nu e un monstru, Lauren nu e psihopată, pisica nu e sărită de pe fix, nimic nu e ce pare, pentru că toate au o explicație, oricât de halucinantă ar părea aceasta. Spre deosebire de tot ce am citit până acum, cartea asta nu e o poveste, ci o experiență, aidoma unei evadări dintr-un castel în care toate ușile dau tot spre interior, spre marea sală în care urmează să fi judecat pentru incapacitatea ta de a întrevedea ieșirea, ultima poartă prin care ai putea să scapi din labirint.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Catrionei Ward:

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Falled

Pălărisme.ro

Citește-mi-l

                                                           Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 45 - Imagini ascunse de Jason Rekulak

Titlu: Imagini ascunse  

Autor: Jason Rekulak

Editura: NEMIRA

Titlu original: Hidden Pictures (2022)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 4,20 (din 73.717 note)

 

M-am tot gândit ce roman cu litera „I” să citesc pentru luna ianuarie, și, după multe căutări, m-am oprit la cartea lui Jason Rekulak, „Imagini ascunse”, câștigătoarea Premiului Goodreads pentru Horror în 2022. Nu vreau să contest decizia celor care au votat-o la această categorie, însă eu personal n-am dat peste nimic horror aici, ci doar peste o poveste de viață, în care lupta cu viciile are o pondere imensă, reintegrarea în societate devine un joc de noroc, părinții sunt niște maniaci, iar destinele unor persoane de mult dispărute se suprapun pur și simplu din întâmplare, explicațiile fiind cât se poate de superficiale și neplauzibile. Ah, da, era să uit... Mai apar și niște fantome pe acolo, despre care bănuiesc că ar trebui să producă groază, dar, din păcate, nu e așa. Cu toate astea, nu pot afirma că a fost un roman plictisitor, ba chiar a fost o lectură interesantă, iar finalul este excelent.

            Mallory duce un război greu cu un inamic foarte puternic – dependența de droguri –, din cauza căruia și-a pierdut familia, iar existența ei a devenit un calvar. Dar acum, după un sejur de neuitat petrecut într-un centru de reabilitare, e curată și gata să înceapă o viață nouă. Și cum poți face asta mai bine dacă nu găsindu-ți o slujbă căreia să-ți dedici toată energia. Astfel, tânăra ajunge bonă la familia Maxwell, unde trebuie să aibă grijă de micuțul Teddy, un băiețel de cinci ani, isteț și foarte creativ. Totul pare în ordine, până când încep să apară o serie de desene extrem de amănunțite, care par să spună o poveste de-a dreptul terifiantă. Mallory devine un pseudo-anchetator, încercând să afle ce vor să spună, de fapt, desenele care îi apar în cale din senin, însă, din cauză că-și bagă nasul unde nu-i fierbe oala, ajunge victimă, punându-i-se în cârcă niște lucruri pe care nu le-a comis, și asta doar pentru că are un trecut întunecat ce o face vulnerabilă.

            Jason Rekulak construiește niște personaje fără consistență și exagerate, cărora nu prea le-am putut da crezare. Părinții lui Teddy întruchipează un model de perfecțiune, mereu grijulii și iubitori, clădind un mic paradis pentru puiul lor drag, însă aparențele înșală îngrozitor, mai ales când sub masca perfecțiunii zac suflete egoiste și putrede. Faptul că Mallory intră în familia Maxwell și începe să facă săpături în ceea ce o privește pe prietena imaginară a băiețelului distruge echilibrul familiei, fiind periculos de aproape de a elucida enigmele ce planează în jurul lor. Însă femeia e mult mai puternică decât cred ceilalți, iar caracterul ei combativ o va ajuta să readucă lucrurile pe făgașul normal.

            Mai mult decât orice, avem de-a face cu un roman despre amintiri și mecanismele de conservare pe care omul le posedă în mod natural. Memoria nu poate fi așa ușor alterată, poate doar în cazul unor accidente grave sau a consumului excesiv de alcool și droguri, însă amintirile nu pot fi smulse cu un clește din mintea cuiva. Iar asta e valabil chiar și în cazul copiilor. Oricât de mult s-ar strădui cei din jur să le influențeze amintirile celor mici, impunându-le o altă imagine pe care s-o accepte drept realitate, rămășițe , urme fine, contururi vagi din ce a fost odată vor fi mereu prezente în memorie și întotdeauna găsesc o cale de a ieși la suprafață. În acest caz, desenele sunt mijlocul prin care amintirile îngropate de o forță din exterior ies la suprafață, încurcând ițele poveștii, iar ăsta e motivul pentru care i-am acordat patru stele volumului de față.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 100 - NOS4A2 de Joe Hill

Titlu: NOS4A2 (NOSFERATU) 

Autor: Joe Hill

Editura: HERG BENET

Titlu original: NOS4A2 (2013)

Traducere de Alexandru Voicescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 768

Media pe Goodreads: 4,08 (din 118.415 note)

 

            Să ne reprezentăm realitatea sub forma unei diorame de Crăciun. Înăuntrul ei există un loc ermetic, un decor cu căsuțe și oameni de zăpadă care se află într-o veșnică neclintire. Iar atunci când o scuturăm, fulgii falși de nea încep să cadă peste toate, redând artificial o ninsoare feerică și liniștită, ce pare să confere acelei lumi o atmosferă de basm. Însă, oricât de mult am agita acel mic univers, nimic din construcția lui nu va reuși să treacă de granițele puternice de sticlă. El este perfect datorită acelor limite, el funcționează în baza formei sale sferice. Da, într-o ultimă instanță, am putea s-o spargem și să-i extragem conținutul... Dar trebuie să avem în vedere faptul că, odată distrusă, ea nu va mai putea fi refăcută niciodată, prin urmare își va pierde complet atât echilibrul, cât și dinamica pentru care este atât de apreciată.

            Aidoma globului cu zăpadă, lumea reală are regulile ei, limite care nu pot fi încălcate sau schimbate de către muritorii de rând. Însă, printre cei care ne trăim viețile în niște colivii meșterite de la începuturile veacurilor, există și câțiva inși înzestrați, care pot să perceapă ce se află dincolo de universul vizibil. Un astfel de exemplar rar este și Victoria McQueen, o fată care poate găsi orice obiect pierdut, folosindu-se de intuiție și de un pod cu acoperiș care o conduce de fiecare dată exact acolo unde-și dorește ea. Nu contează că între Vic și ținta ei sunt zeci, sute sau mii de kilometri, puntea ei de lemn apare din neant atunci când copila se află pe bicicletă și-și dorește cu orice preț să oprească cearta ce stă să izbucnească între părinți. Însă fără vehiculul pe două roți, ea ar fi doar o puștoaică normală, pentru că Raleigh Tuff Burner-ul este cuțitul său, o lamă care o ajută să execute o tăietură între realitate și Lumea din propriul Sine.

            La fel ca Vic, și domnul Charlie Talent Manx al Treilea are o abilitate specială, iar atunci când se află la bordul mașinii sale de epocă, un Rolls-Royce Wraith din 1937, poate părăsi realitatea și se poate îndrepta spre lumea din Sinele său, spre Tărâmul Crăciunului, un loc la prima vedere sublim, în care în fiecare dimineață este Ziua de Crăciun, iar serile sunt niște eterne ajunuri în care cei mici așteaptă să-și primească cadourile de la „Moșul” care nu a uitat nici pentru o clipă de ei. Aici există brazi veșnic împodobiți și fulgi de cristal și îngeri de sticlă și globuri și vată pe băț și ciocolată caldă și acadele și miros de scorțișoară și carusele și un imens Montagne rouse ce prinde viteze amețitoare. Însă pentru a ajunge acolo, Manx are nevoie să ia cu el un copil, un băiețel sau o fetiță care, odată înglobat în imaginația sa dementă, îi va oferi ani în plus de viață, împingându-l tot mai aproape de nemurire.

            Cândva, fiind puternic amețită și căutând probleme, Victoria a ajuns la Manx, cândva, după cum au relatat ziarele vremii, Vic a fost singurul copil care a scăpat din ghearele criminalului în serie și pedofilului ce a făcut zeci de victime, răpindu-i pe cei mici și ucigându-le părinții. Însă de atunci au trecut câteva decenii, iar monstrul nostru s-a aflat ani întregi în comă, de curând fiindu-i confirmat, de niște cadre medicale competente, mult așteptatul deces. Dar Manx, după cum ne arată plăcuța lui de înmatriculare (NOS4A2), este aproape un vampir, iar moartea nu e decât un alt inconvenient de care trebuie să scape în drumul său spre răzbunare. Pentru că i-a sosit din nou vremea, și diavolul îl are în mașina sa pe Wayne, fiul de doisprezece ani al Victoriei, iar acum cei doi se îndreaptă plini de speranță și de entuziasm spre Tărâmul Crăciunului.

            Un roman horror intens, care pendulează în continuu între real și imaginar, între empiric și fantasmă, prin care Joe Hill ne arată că de la rațiune la nebunie e o distanță extrem de scurtă, un drum pe care dacă ai făcut primul pas, nu mai există cale de întoarcere. Doi protagoniști, două lumi pe cât se poate de diferite, traume, frustrări, dorințe neîmplinite, urmăriri, răzbunări, mult sânge și o minte nebună care, dacă ar avea forța necesară, ar putea să transforme Statele Unite în praf și pulbere. Însă în spatele măștilor se află ca de-obicei doi indivizi fragili, care fac tot efortul pentru a-i salva și proteja pe cei dragi din fața ororilor și a sorții necruțătoare. Altfel spus, jocul de-a șoarecele și pisica a început, Manx e din nou pe drum, Vic, la puțină distanță în spatele lui, iar drumul o ia spre nord, spre locul în care luna cu un singur ochi și copiii transformați aproape în zombi așteaptă ultima și, totodată, cea mai puternică confruntare.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 36 - Surorile Hollow de Krystal Sutherland

Titlu: Surorile Hollow

Autor: Krystal Sutherland

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: House of Hollow (2021)

Traducere de Iulia Dromereschi 

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 280

Media pe Goodreads: 4,07 (din 44.440 note)

 

            Scaperi chibritul și aprinzi o lumânare, apoi treci pe nesimțite, ca o fantomă, din cameră în cameră, până când ajungi acolo unde îți dorești, în fața bibliotecii uriașe, pline cu cărți vechi, prăfuite. Lași lumânarea pe podea, astfel încât pâlpâirile ei agitate să se răsfrângă asupra cotoarelor mâncate de carii. Îți mijești ochii ca să citești titlurile șterse, în căutarea unui roman bun cu care să-ți petreci cea mai înfricoșătoare noapte din an. Dai ușor la o parte liliecii și păianjenii de plastic care atârnă peste rafturi și întinzi degetele după un volum nici prea gros, nici prea subțire, dar care aproape ți se dezintegrează în mână. În clipa următoare, lumina firavă se stinge și se aprinde iarăși, însă cartea pe care puseseși mâna nu mai e aceeași. Scânteierile flăcării anemice cad asupra copertei strălucitoare, noi, și a chipului palid, fără ochi, care o împodobește. Scoți cartea cu grijă, simțind fiorii unei povești palpitante, ce te va ține cu sufletul la gură.

            „Surorile Hollow”, de Krystal Sutherland, face parte din categoria romanelor care îți pun imaginația la încercare și te prind în plasa bine țesută a aparențelor înșelătoare, din care reușești să scapi abia la final. Autoarea creează o poveste Young-Adult Horror, în centrul căreia se află un univers întunecat în care tot soiul de lucruri stranii se petrec; o lume care funcționează ca un culoar de legătură între două dimensiuni fundamental opuse, dar care sunt legate de ființele care le străbat. Avem de-a face cu un roman în care jocul identitar este dus la un cu totul alt nivel, unde e suficient să faci doar un pas ca să treci printr-un portal într-o lume paralelă și în care memoria poate salva sau distruge totul, pentru că... să știi cine ești cu adevărat, de unde vii și ce ți s-a întâmplat poate fi esențial pentru cei pe care îi iubești și care te iubesc mai presus de orice.

            Iris, Vivi și Grey sunt surori, dar sunt și cele mai bune prietene, cel puțin așa era înainte ca fiecare s-o pornească pe drumul ei în viață. În timp ce surorile mai mari, Vivi și Grey, colindă lumea în lung și-n lat, datorită joburilor pe care le au, Iris, cea mai mică din familia Hollow, stă acasă cu mama ei, străduindu-se s-o facă mândră, iar asta presupune, mai înainte de toate, să-și termine liceul și să-i suporte îngrijorările excesive. Cele trei surori sunt la fel de inteligente, frumoase și descurcărețe, dar în același timp sunt cât se poate de diferite. Cu toate că relațiile dintre ele s-au răcit, o tragedie ce a avut loc în copilăria lor, mai exact cu zece ani în urmă, continuă să le unească și să le tulbure existența. Fetele Hollow au dispărut într-o seară fără urmă, iar timp de o lună nimeni n-a reușit să dea de ele, spre disperarea părinților. Însă, la un moment dat, fetele au reapărut tefere, dar schimbate din punctul de vedere al înfățișării. Acum au părul alb, ochii întunecați și nicio amintire despre ce s-a întâmplat cu ele. Din păcate, coșmarul nu ia sfârșit, pentru că Grey dispare a doua oară, iar surorile ei fac tot ce le stă în putință pentru a o găsi, demers ce le va destabiliza întreg universul.

            Am fost fascinată de modul în care autoarea se joacă cu mintea cititorului, aruncându-l în mijlocul unor întâmplări greu de descâlcit. În pofida faptului că acțiunea pare lineară, stilul e unul cam haotic, ce nu te lasă să te relaxezi prea tare în timp ce citești, pentru că există posibilitatea să-ți scape ceva esențial. Sunt tentată să afirm că intriga are și o nuanță subtilă de roman polițist. Cele două surori adună și urmăresc indiciile lăsate de Grey ca să poată afla adevărul. Fiecare detaliu contează, chiar dacă la început pare nesemnificativ și prezentat doar de umplutură. Personajele sunt bine construite, iar întâmplările se derulează cu o viteză amețitoare, ceea ce m-a deranjat puțin, dar misterele ce zac în sânul familiei Hollow m-au convins să trec peste acest mic obstacol. Cât despre elementul horror, ei bine, la acest capitol cred că ar mai fi trebuit lucrat puțin, dar asta nu înseamnă că n-o să vă înspăimânte.

            Iar acum, că umbrele au devenit din ce în ce mai adânci și cărțile au fost date pe față, e momentul să te așezi în fotoliul plușat, să aprinzi felinarul în formă de dovleac sculptat și să te cufunzi în lectură. Citește cartea până la capăt și ignoră sunetele ciudate care vin de-afară, nu sunt decât stafiile, strigoii, vrăjitoarele și creaturile monstruoase care își fac de cap prin lume, pentru că asta e noaptea lor.

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 76 - Fetele care ard de C.J. Tudor

Titlu: Fetele care ard 

Autor: C.J. Tudor

Editura: NEMIRA

Titlu original: The Burning Girls (2021) 

Traducere de Alexandru Macovescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 4,04 (din 22.384 note)

 

Orice comunitate, oricât ar fi de angrenată în conduita religioasă, păstrează în structura ei o dimensiune ocultă, un loc unde fenomenele și aparițiile misterioase sunt adunate laolaltă, un mic colț întunecat din care acestea reușesc să fascineze de fiecare dată când sunt evocate. Deși istoria a făcut tot posibilul să înregistreze evenimentele raționale, plasându-le pe cele inexplicabile în umbra incertitudinii, oamenii au tânjit mai mereu la paranormal, pentru a-și oferi o dimensiune mitică propriei existențe și pentru a păstra, în sânul comunității, memoria celor ce au pierit în împrejurări potrivnice și mărturiile celor care au interacționat cu sufletele celor plecați. Odată cu conștientizarea unui trecut plin de violență, miturile par să prindă viață, iar spectrele îngrozitoare încep dansul nocturn. Astfel, cimitirul devine infernul spiritelor fără odihnă, vechea casă din pădure, în care nu mai locuiește nimeni de ani buni, ajunge sălașul fantomelor, și vecinul scrântit, de care-și bat toți copiii joc, este posedat, fără nici o îndoială, de diavol.

Dar reverendul Jack Brooks știe deja toate astea. De asemenea, ea știe că, în urmă cu cinci veacuri, opt oameni, care nu au vrut să renunțe la credința lor, au fost arși pe rug, că, acum trei decenii, două fete au dispărut fără urmă și că, acum două luni, fostul preot din mica comunitate a fost găsit spânzurat, luându-și viața chiar în capela în care slujea. Însă noul vicar este o femeie puternică, care nu crede în superstiții și care își ia în serios rolul, oferindu-le credincioșilor sprijinul de care au atâta nevoie. Cu toate astea, nu trece mult până când avertismentele încep să apară, păpușile din vreascuri par să se ivească în locurile și momentele cele mai stranii, iar spectrele fetițelor incendiate se plimbă nestingherite prin cimitir și prin preajma bisericii. Însă, deși totul pare să fie doar o fantasmă, localnicii știu că fetele care ard se arată doar celor osândiți, celor care urmează să moară în împrejurări cumplite.

Fugind de propriul trecut, care nu e tocmai luminos, Jack devine prima femeie vicar din Chapel Croft, o funcție pentru care trebuie să îndure disprețul și răutatea unor indivizi ce nu pot renunța la prejudecățile sociale, atât de bine înrădăcinate în conștiința locului. În acest microunivers închistat, dă prost să-ți împărtășești păcatele unei instanțe feminine, să fii cununat de aceasta sau ca ea să apară în fotografiile de nuntă, pe care bineînțeles că o să le vadă toți prietenii. De altfel, din cauza faptului că nu există nici un bărbat în viața ei, și pentru că locuiește doar împreună cu fiica sa de cincisprezece ani, Flo, Jack este privită ca o persoană fragilă, o ființă lipsită de putere, care nu face decât să joace un rol necesar, care nu o avantajează deloc.

Pe de altă parte, Jack este o mamă excelentă, care face tot posibilul să-și protejeze fiica de orice fel de pericol. Iar atunci când Flo se întâlnește cu un băiat ciudat, care pare să sufere de o afecțiune neurologică ce-l face să tremure incontrolabil, instinctul de apărare iese la iveală, și reverendul simte cum fata ei începe să-și ia zborul din siguranța cuibului părintesc. De altfel, adolescenta reflectă perfect imaginea mamei, fiind o persoană curajoasă, dispusă să apeleze la violență dacă situația o cere. Pe lângă cele două femei emancipate, care-și pot purta singure de grijă, există și gay, lesbiene și persoane de culoare, un întreg palmares de personaje care încă luptă să fie acceptate de cruda societate tradițională.

            Revenind la subiectul poveștii, am apreciat foarte mult atmosfera gotică care acaparează întreaga narațiune. Chiar dacă există o intrigă detectivistică, autoarea a știut să profite la maximum de decor, transformând capela, cimitirul și pădurea în spații obscure, locuri perfecte pentru manifestarea maleficului. De altfel, funcția lui Jack poate fi asociată atât cu păstorii care-și îndrumă turma pe calea cea bună, cât și cu războinicii lui Dumnezeu, cei care cândva l-au exorcizat pe diavol din trupurile și sufletele bieților necredincioși. Datorită poziției sale din comunitate, vicarul începe să descopere micile secrete ale locuitorilor, dându-și seama că, până și aici, adevărul este o chestiune care poate schimba atât viețile celorlalți, cât și parcursul cunoscut al istoriei.

            Acum, în final, pot să spun că „Fetele care ard” este, pe departe, cel mai bun roman al lui C.J. Tudor, depășind cu mult „Omul de cretă”, prima poveste a autoarei britanice, publicată în limba română. Dacă în volumul anterior am avut parte de o intrigă întunecată și de un  mister care alterna între trecut și prezent, aici enigmele nu doar că există, ci ele guvernează o întreagă comunitate, iar sentimentul de frică este intensificat până la groază, impregnând totul cu miasma crimelor și a morții. Acestea fiind spuse, nu-mi rămâne decât să vă recomand povestea, și sunt sigur că, și pentru voi, va fi una dintre cele mai interesante și fascinante lecturi din acest an.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 72 - Turnul nebunilor de Andrzej Sapkowski

Titlu: Turnul nebunilor 

Serie: Trilogia Husită #1

Autor: Andrzej Sapkowski

Editura: NEMIRA

Titlu original: Narrenturm (2002)

Traducere de Anca Irina Ionescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 640

Media pe Goodreads: 4,04 (din 9.210 note)

 

            Sincer, nu m-am gândit nici o clipă că, în 2022, voi ajunge să citesc un roman al cărui gen părea că a apus cu mult timp în urmă. Însă lucrurile stau complet diferit atunci când preiei un model narativ al trubadurilor și îl împopoțonezi cu o estetică modernă și comercială, reușind, astfel, să creezi o lucrare unică și foarte complexă. Așadar, în buna tradiție a romanelor cavalerești, scriitorul polonez, Andrzej Sapkowski, vine cu o poveste istorică, plină de farmec și de farmece, în care iubirea și onoarea sunt mecanismele care pun în mișcare și, totodată, răstoarnă o lume blocată în propriile ei ideologii. Pe lângă faptul că în spatele volumului de față există o întreagă istorie literară, și asta nepunându-i la socoteală pe Lancelot și pe ceilalți cavaleri ai lui Chrétien de Troyes sau celebra scriere Amadís de Gaula – despre Don Quijote, opera parodică care a sfidat complet schema clasică, nici nu mai are rost să vorbim –, „Turnul nebunilor” reprezintă un text în care reîntoarcerea la vechile tendințe devine un proces științific, o cercetare a unui trecut care, chiar și astăzi, stârnește interesul și fascinația celor care au curajul să se încumete la o aventură care a schimbat cursul lumii.

După ce am trecut de primele pagini, suntem aruncați înapoi în timp, în Boemia secolului al XV-lea, în momentul în care preoțimea catolică pregătește o cruciadă pentru a-i stârpi, odată pentru totdeauna, pe ereticii cunoscuți drept husiți. Dar pe noi deocamdată nu ne interesează partea asta. Noi ne aflăm într-un alt loc, mai exact, la o mănăstire, acolo unde Reinmar din Bielawa, cunoscut și ca Reynevan, este prins în patima amorului, atât la propriu, cât și la figurat, în brațele unei doamne de vază a societății. Și pentru că dânsa e căsătorită, iubirea lor nu pare să aibă sorți de izbândă, iar odată idila descoperită, protagonistul nostru trebuie să-și facă urma pierdută, pentru că după el au pornit cumnații așa-zisei amante, care vor să răzbune onoarea pătată a familiei lor. Știind de frică, Reynevan face tot posibilul să scape de cumplita soartă, ajungând, fără voia lui, să ia parte la o călătorie, din care, dacă vrea să se păstreze cu mintea întreagă, trebuie să se bizuie pe toate simțurile sale, dar și să dea crezare unor posibilități care depășesc cu totul sfera normalității.

            Eroul nostru nu e nici pe departe aventurierul curajos la care ne-am aștepta. El știe când e cazul să se facă nevăzut, fiind în stare să se ascundă și în cele mai oribile și neconvenționale locuri, atâta timp cât se simte în siguranță. Deși este cunoscut ca un vrăjitor periculos, care ar putea folosi incantații malefice și plante magice împotriva celorlalți, nimeni nu pare să se teamă de Reynevan, mai mult decât atât, toți vor să pună mâna pe el, pentru a obține recompensa pusă pe capul lui. Dar, ca în orice scriitură de gen, el are parte și de doi însoțitori, din care nu am cum să nu-l menționez pe dementul Szarlej, un fost prizonier ce primește misiunea de a-l duce pe Reinmar din Bielawa în Ungaria, departe de răzmerița care se pregătește în spațiul ceh. Mai mult decât un ajutor de nădejde, Szarlej se dovedește și un bun luptător, surprinzându-i pe inamici cu „lovitura lui fatală”. În afară de asta, el se regăsește în permanență în ipostaza bufonului, fiind capabil să joace teatru atunci când e nevoie și să vină cu cele mai năstrușnice idei, soluții salvatoare care ar putea lua naștere doar în mintea unui nebun. 

            Pentru că vorbim despre un roman istoric, trebuie să ne oprim puțin și asupra evenimentelor importante ale vremii. Așa cum spuneam mai sus, Roma pune la cale o nouă cruciadă, însă de această dată nu este vorba despre recucerirea Pământului Sfânt. Preoții se pregătesc de luptă, pentru că dușmanul periclitează echilibrul religios prin răspândirea unor teze eretice, conform cărora Purgatoriul nu există, iar credincioșii trebuie împărtășiți atât cu Sângele Domnului, cât și cu Trupul Său. Deși pare că „miliția angelică” vrea să purifice omenirea de Satan, integritatea bisericii este pusă în permanență sub semnul incertitudinii. Cei care răspândesc Cuvântul lui Dumnezeu și care susțin că cunosc adevăratul drum spre paradis sunt tot aceia care întrețin relații homosexuale și care văd femeia ca pe un păcat ce mânjește creația divină. Patosul și dorința de distrugere a clericilor îi transformă pe aceștia în niște demoni ce vor să răscumpere suferința Mântuitorului prin vărsarea sângelui celor așa-ziși blasfemiatori. 

            Sfinți și păcătoși, cavaleri și domnițe, nobili și bandiți, descântece și vrăjitorie, codri întunecați și închisori sinistre – toate acestea împletite într-o poveste de Ev Mediu, în care realitatea și fantezia se întrepătrund, prezentând, într-un stil unic, o lume pe cât de plină de vitalitate, pe atât de sortită pieirii. Însă, dincolo de un roman de aventură, cartea lui Andrzej Sapkowski constituie o excepțională lucrare postmodernă, în care elementele Fantasy și Horror reușesc să-și găsească un timp și un spațiu propice manifestării lor. Dar să lăsăm analiza deoparte, pentru că Reynevan e pe fugă și, dacă vrem să vedem ce provocări îl așteaptă, trebuie să-i devenim tovarăși de drum în epopeea sa spre libertate sau, cel mai probabil, spre propria-i condamnare.

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 58 - Diavolul și apa întunecată de Stuart Turton

Titlu: Diavolul și apa întunecată

Autor: Stuart Turton

Editura: RAO

Titlu original: The Devil and the Dark Water (2020)

Traducere de Alexandru Maniu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 544

Media pe Goodreads: 3,86 (din 29.593 note)

 

Datorită romanului „Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle”, Stuart Turton și-a găsit foarte repede un loc pe lista autorilor mei preferați. Și nu e vorba că omul scrie extraordinar sau că misterele sunt construite impecabil și nu ai nimic de obiectat, ci despre un stil unic, reprezentat printr-o aglomerare intenționată de personaje extrem de variate și de întâmplări stranii, care, la prima vedere, par să nu aibă nici o explicație. Până și genurile sunt atât de amalgamate, încât, așa cum spune și autorul, fiecare cititor îl poate încadra într-o anumită categorie literară. Dacă despre romanul său de debut am spus că reprezintă un Mystery cu nuanțe de Science-Fiction, în cazul volumului „Diavolul și apa întunecată”, pot să zic că este un Thriller istoric, cu o atmosferă intensă de gotic, accentuat , în anumite părți, chiar până la Horror.

            Aventura noastră începe pe coastele Bataviei, în anul 1634, când un grup pestriț de persoane se pregătește să se îmbarce pe corabia Saardam, cu destinația Amsterdam. Printre călători se numără și Samuel Pipps, cel mai mare detectiv din lume, care, odată ajuns la destinație, urmează să fie executat. Alături de el, se află angajatul și prietenul său cel mai devotat, Arent Hayes, care va face tot posibilul ca strălucitul investigator să scape de osânda nedreaptă ce-l așteaptă. Însă, înainte ca voiajul să înceapă, un lepros își face apariția și le comunică pasagerilor că nava nu va ajunge niciodată la destinație și că oricine se va încumeta să părăsească țărmul la bordul ei va avea parte de un destin cumplit.

            Deși unii iau în seamă avertismentul bandajatului și încep să-și facă griji, mai marii de pe corabie, privindu-și propriile interese, dau ordin ca nava să părăsească portul și să urmeze cursul prestabilit. Din acest punct, putem observa că societatea vremii este scindată în cei care comandă și cei ce dau ascultare. Cel mai important om de la bord este guvernatorul general Jan Haan, un personaj foarte antipatic, pe care toți îl privesc cu respect, datorită poziției sale. Mă rog, aproape toți, în afară de propria lui soție. Chiar dacă Sara duce o viață plină de răsfăț și de bijuterii – bine, și de bătăi infernale, în urma cărora nu mai poate nici să meargă – ea își dorește să fie o persoană independentă, nu un accesoriu estetic, și să-și pună abilitățile practice în valoare, cu alte cuvinte, să ofere ceva la schimb pentru respectul cu care este tratată. Aici se poate observa categoric și o anumită doză de feminism, pe care e posibil ca Turton să o fi inserat în text, pentru a se conforma cerințelor scriitorilor de astăzi.

            Nu vreau să vorbesc prea mult despre protagoniști, pentru că esența cărții stă în diversitatea socială, lucru pe care l-am menționat chiar la început. Avem ingeniosul detectiv care reprezintă o altă variantă pentru eternul Sherlock Holmes, un ajutor de nădejde ce, datorită trupului său impunător și experienței din război, constituie cel mai bun muschetar angajat în folosul investigatorului, o suită de soldați ce au rolul de a avea grijă de persoanele importante de la bord și gașca marinarilor, un club foarte select, alcătuit din hoți, tâlhari și criminali care nu își mai găsesc locul pe uscat. Însă, în acest melanj de uniforme și funcții, există și câteva personaje care ies la iveală și care joacă un rol important în desfășurarea evenimentelor.

            Și acum ajungem la cea mai importantă și îngrozitoare parte. Se pare că, totuși, leprosul nu era nebun. La scurt timp de la plecare, lucruri înfiorătoare încep să se petreacă. Simboluri ciudate apar pe vele și în anumite locuri de pe corabie, animalele sunt ucise inexplicabil, siluete fantomatice își fac apariția din umbre și, în toată această atmosferă infernală, se pare că diavolul s-a urcat la bordul lui Saardam. Dacă, în primă fază, pare că toată călătoria capătă un aer gotic, după ce cumplitele întâmplări au loc și unele persoane ajung să-și piardă viața, avem de-a face cu un Horror în toată regula. Însă groaza nu se resimte neapărat ca un factor puternic, impregnat în scene terifiante, ci în momente intense și lungi, clipe ce se organizează într-un coșmar care nu pare să se mai sfârșească.

            „Diavolul și apa întunecată” este o poveste originală în care o călătorie pe mare se transformă într-un drum spre infern. Se pare că Turton are o afinitate pentru spațiile restrânse și sufocante. Lumea creată de el te prinde și nu îți mai dă drumul, până ce fiecare piesă este pusă la locul ei, iar misterul este complet elucidat. Mi-au plăcut foarte mult ambele lui volume și sunt foarte curios ce va scoate anul acesta, pentru că, da, în 2022 trebuie să apară cel de-al treilea roman al său.

COMANDĂ CARTEA