Romanul „Omul de
cretă”, scris de C. J. Tudor, a fost publicat în anul 2019, la editura Nemira,
în traducerea lui Alexandru Macovescu. Romanul, încadrat în literatura Horror,
urmărește viața unei societăți normale, din care eroismul lipsește. Personajele
sunt cât se poate de umane, cu probleme, opsesii, vicii și anxietăți care le
pun viețile în pericol.
Citind această
carte mi-am amintit de copilărie, de momentele în care desenam cu creta pe
asfaltul din spatele blocului. Pe lângă ne lipsitul șotron desenam case și
cercuri legate de niște bețe cărora le spuneam oameni. Mi se părea cel mai inocent
și creativ joc al copilăriei și nu m-am gândit nicio clipă că ar putea fi
folosit ca subiect de roman. Însă cartea lui C. J. Tudor depășește cu mult
granițele copilăriei. Autoarea transformă acest joc într-un mecanism al fricii
și al grotescului.
În 1986, Eddie
este un băiat de 12 ani căruia îi place să piardă timpul cu prietenii săi, prin
pădure sau la locul de joacă. Este un copil modest care nu are posibilitățile
materiale ale prietenului său Gav. Din acest motiv, Eddie este nevoit să obțină
lucrurile pe care și le dorește, furându-le. Am putea spune că are o obsesie
pentru lucrurile care nu-I aparțin, el numindu-se colecționar de absolut orice.
Cu excepția băieților mai mari care-l mai bat din când în când, lumea sa de
copil pare să fie perfectă, însă nu pentru mult timp.
Având câțiva
bani adunați pentru ocazii speciale, Eddie pleacă împreună cu cei patru
tovarăși ai săi la carnaval. Eddie își pierde portofelul, iar în încercarea de
a-l găsi este martorul unui accident, în
care o fată este mutilată. În această împrejurare, băiatul face cunoștință cu
viitorul său profesor de limbă engleză, un personaj misterios, față de care va
simți o atracție și o respingere care nu pot fi explicate.
Într-o
zi, Eddie și familia sa sunt invitați la ziua de naștere a lui Gav. După ce
sărbătoritul deschide toate cadourile, Eddie găsește o cutie ce nu fusese
despachetată. Ei descoperă că în ea se afla o cutie cu cretă colorată. Ceea ce
la început s-a dovedit a fi un dar banal și plictisitor, a devenit un nou
mijloc secret de comunicare, cunoscut doar de Eddie și gașca sa. Fiecare dintre
ei și-a ales o anumită culoare, excepție fiind albul, pentru a-și lăsa mesaje
unul altuia. Atunci când încep să apară mesaje cu cretă albă, la locul unor
crime suspecte, copiii speriați renunță la desenele cu cretă, dar nu și la
cercetări.
Secretele
roiesc în jurul anumitor membri ai micii lor comunități, iar acestea par să se
adâncească cu fiecare întâmplare. Atunci când, în pădure, este găsit cadavrul
sfârtecat al Elisei, victima accidentului de la carnaval, iar apoi, când
profesorul de engleză se sinucide, pare că făptașul a fost găsit. Oare așa să
fie?
Acțiunea
romanului merge pe două planuri, cel de-al doilea prezentând un Eddie de 42 de
ani, la 30 de ani după găsirea cadavrului din pădure. La ușa lui Eddie apare un
fost prieten, despre care nu mai auzise nimic de foarte mult timp. Venirea
acestuia și moartea lui suspectă îl determină pe Eddie să caute răspunsuri la
întrebările care îi persistau în minte încă din copilărie. El începe să
cerceteze crimele ce au avut loc în urmă cu 30 de ani, scoțând la iveală noi
secrete dureroase.
Cel
mai mult mi-a plăcut modul în care autoarea se joacă, creând un labirint pentru
cititor, astfel încât să nu-și dea seama cine este cu adevărat făptașul. Personajul
profesorului de engleză, domnul Halloran este unul dintre cele mai interesante.
Domnul Halloran suferă de albinism, adică nu are picmentul ce dă culoare
pielii. Pasiunea sa este să deseneze cu creta, să creeze tablouri care par să
prindă viață.
Vă
recomand „Omul de cretă” cu multă căldură. Deși este un roman dur și macabru,
construcția personajelor și a acțiunii este unică.
