Recenziile lui Gică 95 - Străinul de Harlan Coben

Titlu: Străinul  

Autor: Harlan Coben

Editura: PALADIN

Titlu original: The Stranger (2015)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,89 (din 81.412 note)

 

Tu cum ai reacționa dacă într-o zi un străin ți-ar spune că viața ta e doar o minciună? Cum ai proceda în cazul în care ar avea dovezi prin care să-ți arate că oamenii din jurul tău nu sunt atât de sinceri cu tine? Evident, nu l-ai crede... L-ai înjura, poate chiar l-ai lovi, fiindcă și-a permis să-ți îndruge o astfel de inepție. Cine e omul ăsta care vrea să te cufunde în incertitudine? De unde a apărut și ce legătură poate avea el cu soția sau cu copiii tăi? Nu, vorbește doar prostii... Tu îi cunoști cel mai bine, tu știi că familia ta e perfectă și că nimeni nu are nimic de ascuns. Ai muncit zi și noapte ca să ajungi aici, ai luptat pentru această locuință și pentru tot ce se află în ea, ai strâns din dinți și ai mers mai departe, iar acum poți să te bucuri de liniște și de confort, să-ți urmărești fiii cum cresc și să îmbătrânești lângă cea căreia ai decis, pe când erai un tânăr cu multe speranțe, să-i dăruiești inima.

Adam Price este un avocat despre care se poate spune că trăiește Visul American. Locuiește în Cedarfield, are o casă imensă cu patru camere, o mașină de lux, doi băieți care-l fac mândru în fiecare zi prin performanțele lor sportive și o soție frumoasă și iubitoare, profesoară la liceul din oraș. Chiar astăzi, Ryan, fiul cel mic, urmează să fie selectat în echipa principală de Lacrosse a școlii. Dar, în timp ce tații mândri își urmăresc odraslele pe teren, un necunoscut se apropie de Adam și-i spune un lucru de necrezut despre Corinne, cum că aceasta și-ar fi înscenat o așa-zisă sarcină ca să-l readucă, într-un moment de răscruce pentru cei doi, înapoi în sânul familiei. Odată străinul plecat, Adam rămâne sceptic cu privire la cele aflate, însă este decis să-și confrunte partenera pentru a descoperi adevărul. Însă în următoarea dimineață femeia dispare, lăsând în urmă doar un mesaj straniu, prin care îi transmite că este în siguranță și că se va întoarce acasă atunci când va sosi momentul potrivit.

Simțind cum pământul îi fuge de sub picioare, avocatul nostru începe să pună întrebări în stânga și-n dreapta, prietenilor și colegilor de muncă ai soției, încercând să găsească pe cineva care să știe motivul pentru care ea a ales să plece. În lipsa acesteia, Adam ajunge să-și privească fiii dintr-o altă perspectivă, substituind, la nevoie, poziția mamei absente. Abia acum înțelege ce înseamnă să întreții moral o familie, să le oferi toate lucrurile de care au nevoie și să fii alături de ei atât în clipele minunate, cât și în momentele de cumpănă, atunci când nu poți să le spui unde e mama lor și când o să se întoarcă în sfârșit acasă. Demersul detectivistic al protagonistului ia o altă turnură după ce descoperă încă o persoană care a avut de-a face cu Străinul, însă căreia i s-a cerut o anumită sumă de bani ca secretul ei să rămână în siguranță.

Deși orașul din roman pare un loc aproape utopic, lucrurile nu stau deloc așa, pentru că paradisul este, de fapt, al celor care știu cum să profite de el. În ciuda faptului că luxul există în fiecare casă din Cedarfield și pare că buzunarele celor care trec pe stradă sunt doldora de bani, mulți dintre ei sunt șomeri și, la nevoie, sunt în stare să ucidă pe cineva pentru a-i proteja pe cei dragi. În orice clipă ordinea socială se poate prăbuși. Aici nu ești ales în echipă pentru abilitățile tale sportive, ci pentru că tatăl tău este în măsură să-i ofere un loc de muncă celui care te selecționează. Fiecare are un interes, fiecare este capabil să facă rău celorlalți pentru confortul său, însă nu toți au curajul și puterea să-și pună planurile în aplicare.

În lumea asta plină de vicii și prădători, un necunoscut bate la porțile cetățenilor onorabili și le distruge pentru totdeauna familiile. El nu ucide, nu maltratează, doar scoate la lumină secretele întunecate ale oamenilor, acele lucruri despre care le este frică sau rușine să vorbească. Mai mult decât un străin care creează probleme peste tot pe unde trece, el este un exorcist al societății, un martor ce-și susține cauza, dar care pleacă înainte ca judecătorul să dea ultimul verdict. În final, vreau să vă spun că acesta nu e romanul meu preferat de la Harlan Coben, nici pe departe, dar este o poveste bună, plină de clasicele răsturnări de situație și de personaje interesante, împinse, în stilul celebrului autor de suspans, până la ultimele limite. Așa că... vă invit într-o nouă aventură psihologică, în care Visul American se va transforma în cel mai întunecat coșmar al lui Adam Price.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 49 - Nu trezi diavolul adormit! de John Verdon

Titlu: Nu trezi diavolul adormit! 

Serie: Dave Gurney #3

Autor: John Verdon

Editura: PALADIN

Titlu original: Let the Devil Sleep (2012)

Traducere de Laura Ciobanu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 568

Media pe Goodreads: 3,89 (din 7.784 note)

 

            Chiar îmi pare rău să spun asta, dar John Verdon m-a dezamăgit crunt. Mă aşteptam ca seria cu detectivul Dave Gurney să ajungă un monument al literaturii poliţiste contemporane, însă se pare că autorul a preferat să continue povestea cu două volume foarte slabe. Şi când spun slabe, mă refer la toate aspectele posibile: cărţi stufoase şi lipsite de tensiune – de multe ori chiar simţi că povestea stagnează – scene de groază care încearcă să-ţi dea fiori, dar nu prea reuşesc, şi un fost poliţist pensionat prea devreme care ia în calcul toate pistele posibile, dar care ratează aspectele esenţiale, ajungând, în final, să fie la fel de surprins ca un cititor de duzină.

Dave Gurney este abordat de o fostă cunoştinţă, o jurnalistă care a scris cândva despre cazurile rezolvate de el pe când era în slujba justiţiei, care îi cere ajutorul într-o chestiune deosebită şi foarte interesantă. Fiica ei vrea să realizeze câteva reportaje despre familiile ale căror membri au fost victimele unor ucigaşi în serie. Ea intenţionează să surprindă, cu ajutorul camerelor video, reacţiile rudelor, impactul crimelor asupra normalităţii şi consecinţele traumatizante ale unui asemenea eveniment. Teza a fost foarte bine primită de universitatea la care fata studiază; una dintre cele mai prestigioase televiziuni din zonă este interesată să realizeze o emisiune despre acest subiect, iar Kim, tânăra cu iniţiativa, nu mai are nevoie decât de o minte competentă care să-şi dea cu părerea despre modul de operare şi presupusele identităţi ale monştrilor care nu au fost prinşi niciodată. Însă, din cauza acestui delir mediatic, nimeni nu s-a gândit nici măcar o clipă că cineva încă se află acolo, cineva care nu este deloc entuziasmat de idee, cineva care va face tot posibilul ca să oprească proiectul care îi poate pune integritatea în pericol.

            Ştiu că descrierea pare haotică, dar credeţi-mă că aşa e şi cartea. Atât de mult le învârte şi le amestecă, încât nu mai ştii unde te afli şi cu ce te confrunţi. Ba e vorba despre o anchetă din trecut, ba despre un iubit care vrea să se răzbune sau chiar despre o ameninţare ce nu îşi găseşte locul niciunde. Bineînţeles că la un moment dat toate se leagă, lucru evident de la început, însă contează cât de logice sunt acele conexiuni şi cât de mult pot fi luate în serios. Într-o asemenea ciorbă narativă, nu îţi rămâne decât să continui să citeşti şi să încerci să pui cap la cap evenimentele, cu speranţa că vei fi condus la un deznodământ pe cât de raţional, pe atât de satisfăcător.

            Cartea are ingrediente bune pentru un thriller fabulos, însă ordinea în care sunt plasate în poveste lasă mult de dorit. Până într-un punct nici nu înţelegi de unde vine adevăratul pericol, fiindcă nu reuşeşti să-ţi faci o imagine despre ticălos. Ştii că e acolo şi vezi că are planuri mari pentru eroii noştri, însă, totuşi, te confrunţi cu un mare gol. De altfel, toată seria e realizată pe un fundal ireal. Încă din primul volum am avut impresia că mă uit la un serial de desene animate şi că ucigaşul e prezent ca un lup rău din basme, însă cred că acest aspect se datorează şi cromaticii abundente pe care o utilizează autorul. Parcă ţi se sugerează să faci un salt din real şi să te laşi prins de un univers ficţional în care binele şi răul sunt redate în nuanţe extrem de diferite şi în care scufiţa roşie urmează să fie ucisă în cel mai oribil mod posibil.

            Chiar îmi pare rău că am ajuns să fiu dezamăgit de un autor atât de capabil şi de talentat ca John Verdon. Nu vreau să înţelegeţi că omul scrie prost, pentru că nu e adevărat. Tipul are un stil fascinant şi macabru, o manieră foarte ludică şi morbidă în care îşi spune poveştile. Iar, după părerea mea, marea lui capodoperă rămâne „Gândeşte-te la un număr”, primul volum al seriei de faţă – o carte care trebuie neapărat citită de către orice amator de literatură poliţistă. Nu ştiu dacă voi continua seria, nu am idee nici dacă Editura Paladin va traduce şi volumele următoare. Însă, ştiţi cum se spune, timpul va decide, iar noi vom hotărî influenţaţi de anumite contexte personale şi publicitare.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 48 - Cuvântul e crimă de Anthony Horowitz

Titlu: Cuvântul e crimă  

Autor: Anthony Horowitz

Editura: PALADIN

Titlu original: The Word Is Murder (2017)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,93 (din 46.034 note)

 

             Încă de la început vreau să menţionez faptul că sunt la prima întâlnire cu marele scriitor Anthony Horowitz. Ştiu că mai există o mulţime de cărţi traduse de la acest autor, însă, deşi am avut curiozitatea, nu am apucat să pun mâna pe niciuna dintre ele. Iar acum, că am ajuns să citesc „Cuvântul e crimă”, cred că nefamiliarizarea cu temele şi stilul lui îmi este benefică în scrierea acestei recenzii. Astfel, nu pot să vorbesc despre evoluţia lui ca scriitor, despre ce elemente din alte opere sunt prezente şi aici sau despre imaginea lui ca vedetă în mediul literar şi cinematografic. Cu alte cuvinte, nu voi pierde timpul cu detalii irelevante ce plutesc în jurul poveştii, fără să se lege de subiect. Odată acestea spuse, nu vreau să vorbesc mult şi pe lângă, aşa că haideţi să vedem despre ce este mai exact vorba în acest roman poliţist destul de neobişnuit.

            Într-o dimineaţă frumoasă şi însorită de primăvară, Diana Cowper intră într-o agenţie de pompe funebre şi îşi organizează propria înmormântare. Da, un început foarte morbid… Însă cum poţi fi îngropat atunci când încă eşti în viaţă? Staţi liniştiţi că cineva are grijă şi de acest amănunt, astfel încât, în după-masa aceleiași zile, femeia este găsită sugrumată cu şnurul propriei draperii. Sunt sigur că de aici vă aşteptaţi să intervină poliţia, să caute amprente şi indicii şi să apară o frumoasă listă de suspecţi. Ei bine, aşa ar fi normal, însă Horowitz, fiind un autor extrem de viclean şi inteligent, vrea să ia el însuşi parte la anchetă. Aşa că se inserează, fără nici o problemă în carte, şi îşi începe propriul demers detectivistic. Însă parcă ar fi prea mult chiar şi pentru el să apară ca protagonist… Aşa că, din cerneală şi hârtie, îl aduce la viaţă pe Daniel Hawthorne, un fost poliţist care se potriveşte perfect în rolul de investigator principal. Şi de aici, începe adevărata distracţie…

            „Cuvântul e crimă” a fost o lectură foarte amuzantă. Oricât de macabră ar fi povestea, oricât de sângeroase ar fi scenele, nu ai cum să iei în seamă o carte plină de jocuri narative şi de cusături textuale, realizate la suprafaţă. Ştii că e un text, vezi că totul e imaginaţie, aşa că îţi rămâne doar să urmăreşti acţiunea şi să vezi de ce lucruri mai e în stare mintea ingenioasă a lui Horowitz. Realitatea şi ficţiunea sunt atât de bine împletite, încât am ajuns să termin unele capitole destul de confuz, întrebându-mă care evenimente s-au întâmplat cu adevărat şi care nu. De altfel, autorul jonglează atât de mult cu cele două universuri, încât nici acum nu mi-am dat seama dacă premiza poveştii îi aparţine lui sau dacă chiar a avut o discuţie cu cineva despre literatura care dispare şi nonficţiunea care supravieţuieşte în timp. Oricum ar fi, am simţit o ironie ludică în text, un sentiment prin care autorul înalţă ficţiunea la nivel de capodoperă. Totul este un joc de-a demiurgul: Uite ce pot să fac cu puţin sânge şi un creion!

Ar fi cazul să trec la personaje, aşa că haideţi să vorbim din nou despre Anthony Horowitz. Pe lângă firul poliţist, în text apar o mulţime de amănunte despre viaţa autorului, despre rolul său în cinematografie şi despre cum au fost primite celelalte cărţi ale sale de către public. Pe lângă asta, face o grămadă de afirmaţii pe care le prezintă ca fiind adevărate, însă, după cum ştim deja, autorii sunt cei mai mari mincinoşi. Spre deosebire de Horowitz (personajul), Daniel Hawthorne este un caracter serios, cu o gândire foarte ordonată şi cu accese inexplicabile de revoltă. El e cel care face legături între evenimente şi trage concluzii care îi apropie cu fiecare capitol tot mai mult de ucigaşul pe care îl urmăresc. Şi în cazul acestui personaj există o pendulare între aparenţă şi esenţă, pentru că, oricât de mult s-ar potrivi în scenariu, el reprezintă prototipul clişeic al detectivului despre care s-a tot scris de două secole încoace. Şi ca totul să fie şi mai pe faţă, Horowitz se plasează într-o postură secundară, mai mult de însoţitor şi scriitor, lăsându-l pe Hawthorne să-şi execute rolul perfect de Sherlock Holmes.

Am evitat să ofer detalii cu privire la ancheta poliţistă, pentru că am perceput-o doar ca pe un fundal în care autorul îşi organizează spectacolul narativ. Ceea ce face el nu este un exerciţiu unic în literatură, dar e ceva neobişnuit pentru genul poliţist. Fiind conştient de riscuri, scriitorul vrea să realizeze ceva aparte, ceva prin care să-şi facă publicul complice, existând un dialog subînţeles între el şi cititor. Una peste alta, Anthony Horowitz reprezintă un fenomen unic, iar „Cuvântul e crimă” e un roman deosebit, aşa că vă încurajez să puneţi mâna pe el cât mai repede posibil şi să vă bucuraţi atât de scenariul detectivistic, cât şi de minunatele improvizaţii ale autorului britanic.

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Nu trezi diavolul adormit de John Verdon

Titlu: Nu trezi diavolul adormit 

Serie: Dave Gurney #3

Autor: John Verdon

Editura: PALADIN

Titlu original: Let the Devil Sleep

Traducere de Laura Ciobanu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 568

Domeniu: CRIME

 

Înainte însă ca mușchii să-i dea ascultare, auzi un sunet care-i zburli părul. Era o șoaptă, foarte aproape de urechea lui. O șoaptă răgușită și șuierătoare. O șoaptă ca șuieratul unei pisici furioase: „Nu trezi diavolul adormit!”

 

Ce ai face dacă povestea de noapte bună care ți se spunea din copilărie ar deveni cel mai mare coșmar al prezentului? Creatoarea unui documentar despre familiile victimelor unui ucigaș în serie încă în libertate descoperă că atunci când ți-l alegi pe Dave Gurney drept consilier, adevăruri incomode ies la iveală. Iar fostul detectiv de la Omucideri se pricepe cel mai bine să provoace haos și să elucideze mistere. Poate că uneori este bine să trezim diavolul adormit!

În tăcere, mintea lui Gurney reveni la întrebarea crucială: cum să-și joace asul din mânecă.

 

FRAGMENT

 

După o jumătate de oră, Kim și Dave stăteau față în față la măsuța din lemn de pin pentru micul dejun aflată în nișa de lângă ușile din sticlă. Terminau câte o omletă însoțită de pâine prăjită și cafea, pe care Madeleine insis­tase să le prepare când aflase că tânăra condusese toată dimineața și nu mâncase nimic. Madeleine terminase prima și curăța aragazul. Kim își spunea povestea de la început, motivul vizitei ei.

— E o idee pe care-o am de ani buni, să studiez oroa­rea crimei din perspectiva impactului pe care-l are asu­pra familiei victimei, dar n-am știut niciodată ce să fac cu ea. Uneori am dat-o uitării un timp, dar a revenit de fiecare dată tot mai puternică. Am devenit obsedată: tre­buia să fac ceva cu ea. La început am crezut că pot face o chestie științifică, poate o monografie sociologică sau psi­hologică. Așa că am trimis propuneri mai multor edituri universitare, dar nu aveam calificările academice potrivi­te, așa că nu le-am stârnit interesul. Atunci m-am gândit să scriu o lucrare de nonficțiune. Dar pentru o carte îți trebuie un agent, iar asta a însemnat alte propuneri. Și ghici ce? Zero interes. Adică am douășunu, douășdoi de ani, cine naiba sunt și eu? Ce-am scris înainte? Unde-mi sunt recomandările? Practic sunt un copil. Tot ce am e o idee. Apoi m-am luminat! Hopa! Nu-i o carte, ci o emisiu­ne! Din clipa aia, a-nceput să prindă contur. Am văzut-o ca pe o serie de interviuri foarte personale, „televiziune ruptă din realitate“ în adevăratul sens al cuvântului, care înțeleg că are o conotație dubioasă, dar nu trebuie să fie așa – dacă o faci cu sinceritate!

Se opri, mișcată parcă deodată de ce spunea, zâmbi stânjenită, își drese glasul și continuă:

— În fine. Mi-am adunat ideile laolaltă sub forma unei schițe detaliate pentru disertația mea și i-am dat-o pro­fesorului Wilson, îndrumătorul meu. El mi-a spus că-i o idee bună, cu potențial. M-a ajutat să-i dau forma unei propuneri comerciale, a avut grijă să am acoperire din punct de vedere legal, ca să fiu protejată, și a făcut ceva ce a zis că nu-i stă în fire: i-a trimis-o unui director de producție de la RAM-TV pe care-l cunoaște personal, un tip pe nume Rudy Getz. Și Getz ne-a contactat o săptă­mână mai târziu și a zis: „OK, să-i dăm drumul!“

— Așa, pur și simplu? întrebă Gurney.

— Și eu m-am mirat. Dar Getz a zis c-așa lucrează RAM. N-o să mă apuc să contest asta. Numai gândul că pot să-mi pun ideea în practică, să explorez subiectul ăsta...

Clătină din cap, de parcă încerca să alunge o emoție copleșitoare.

Madeleine se apropie de masă, se așeză și spuse exact ceea ce gândea și Gurney:

— E important pentru tine, nu-i așa? Adică important de-adevăratelea, nu doar o oportunitate în carieră.

— Vai, Doamne, da!

Madeleine zâmbi cu blândețe.

— Și esența ideii... partea care contează atât de mult pentru tine?

— Familiile, copiii...

Se opri din nou pentru câteva clipe, evident copleșită de o imagine pe care propriile ei cuvinte i-o evocaseră. Își împinse scaunul de la masă, se ridică și o ocoli, apropi­indu-se de ușile din sticlă ce dădeau către patio, grădină, pășune și pădurea de dincolo de ea.

— E o prostie. Nu pot explica, dar mi-e mai ușor să vorbesc despre asta dacă stau în picioare, zise cu spatele la ei. Își drese vocea de două ori și spuse, abia audibil: Cred că omorul schimbă totul pentru totdeauna. Răpește ceva ce nu mai poate fi înlocuit. Are consecințe care trec dincolo de ceea ce i s-a-ntâmplat victimei. Victima își pierde viața, ceea ce-i groaznic, e nedrept, dar pentru ea s-a terminat, ăsta a fost sfârșitul. A pierdut tot ce putea fi, dar n-o știe. Nu trebuie să trăiască simțind pierderea și imaginându-și lucrurile ce puteau fi.

Își ridică mâinile și lipi palmele de geamurile din fața ei, un gest care mărturisea deopotrivă un tumult de sen­timente, dar și efortul imens de a le ține sub control.

Continuă, ceva mai tare:

— Nu victima se trezește într-un pat cu o jumătate goală, într-o casă pe jumătate goală. Nu ea visează că e încă în viață, numai pentru a se trezi cu durerea de a des­coperi că nu-i așa. Nu simte furia devastatoare, suferința pe care o cauzează moartea ei. Nu vede zi de zi scaunul gol de la masă, nu aude sunete care seamănă cu vocea ei. Nu vede mereu dulapul plin cu haine... Răgușise și-și drese glasul. Nu simte agonia... agonia de a fi pierdut tot ceea ce făcea ca viața să merite trăită.

Se rezemă de geam câteva secunde, apoi se desprinse încet. Când se întoarse către masă, fața-i era brăzdată de lacrimi.

— Știți despre durerea fantomă? Fenomenul care însoțește amputarea? Când simți durere în locul unde a fost mâna sau piciorul? Așa-i crima pentru familia rămasă în urmă. Ca durerea unui membru fantomă: o suferință insuportabilă într-un loc gol.

 

PRECOMANDĂ CARTEA