ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Recenzie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Recenzie. Afișați toate postările

sâmbătă, 2 martie 2024

Recenziile lui Gică 170 - Prințul din Umbră de Cassandra Clare


Titlu: Prințul din Umbră  

Serie: Cronicile din Castellane (#1)

Autor: Cassandra Clare

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: Sword Catcher (2023)

Traducere de Ioana Bena

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 624

Media pe Goodreads: 3,83 (din 16.939 note)

 

            Nobili și muritori de rând, familii regale și tâlhari, curtezane și prostituate, vrăjitori lipsiți de magie și monarhi care citesc în stele, moștenitori forțați să se căsătorească pentru consolidare politică și un orfan adus la Palat ca să devină sosia prințului. Așadar, o lume fantasy inedită, plină de intrigi și desfrâu, în care-și fac de cap cei cu avere, deprinși cu artele orgiastice, izolați, prin ziduri, de cei nenorociți și bolnavi. O societate scindată, crudă, cu principii egoiste, nepăsătoare și disprețuitoare, care-și dă pe față lăcomia la fiecare serată privată, unde criticile și aroganța sunt la ordinea zilei. Dincolo de aur și șofran, de mătase și purpură, de săbii  din argint și robe din sticlă, viclenia stă la pândă, lupii dându-și târcoale și analizând ce avantaje ar putea să obțină dacă (și după) ce-și înjosesc sau sfâșie așa-zișii prieteni din copilărie. Ei sunt moștenitorii Cartelor, ai Vopselurilor și Cernelii, ai Ceaiului și Cafelei, ai Sticlei, Mătăsii și ai Lemnului...

Povestea noastră începe cu un orfan. Când avea doar zece ani, Kel a fost luat de la orfelinat de Aristide Jolivet, căpitanul Escadronului Arcașilor, și adus la palat, ca să devină Prințul din Umbră al moștenitorului Aurelian. Cu ajutorul unui medalion vrăjit, tânărul putea lua înfățișarea lui Conor, înlocuindu-l pe acesta la evenimentele publice și private, astfel încât să țină otrăvurile și lamele ascuțite departe de pielea prințului din Castellane. Însă, cu timpul, după antrenamente intense și lecții de onorabilă purtare, Kel a ajuns să-l vadă pe Conor ca pe propriul frate, mai ales că împărțeau aceeași cameră, mă rog, atunci când viitorul rege nu era vizitat de vreo frumoasă curtezană. Dar a venit vremea când Conor trebuie să-și aleagă o soție, o prințesă care ar putea să aducă și mai multă prosperitate orașului-stat, și nu contează că el are alte planuri, fiindcă un simplu gest de nesupunere ar putea porni revolta.

            Așa cum era de așteptat, palatul se află pe deal. La poale, se întinde orașul, locul unde trăiesc negustorii și familiile nobiliare. Dar tot aici se regăsește și Labirintul, un soi de cartier întortocheat pe unde-și fac de cap hoții și ucigașii. Pe străzile sale găsești fel și fel de nemernici care-ți vând arme și droguri, ba chiar și prostituate (probabil bolnave) pe care, pentru câțiva bănuți de argint, poți să le lipești de pereții prăvăliilor mizerabile și dărăpănate. Peste acest loc domnește, din umbră, Prosper Beck, un infractor „cumsecade”, al cărui nume a reușit să-l pună-n gardă până și pe Regele Nelegiuiților. Acesta din urmă locuiește la marginea orașului, în Palatul Negru, și se deplasează doar în trăsura neagră cu roțile roșii, asemenea sângelui. Dacă Markus Aurelian este monarhul ales, prin vinele căruia curge sânge albastru, atunci Regele Nelegiuiților se prezintă drept al doilea conducător al Castellane-ului, ambii piloni ținând, prin deciziile și acțiunile lor, regatul în echilibru.

            Și tot în oraș, însă dincolo de zidurile interioare, îi găsim pe ashkari, un popor cândva nomad, singurii care mai practică o formă de magie. Odată cu Despărțirea, când regina lor s-a preschimbat în zeiță, distrugând toate artefactele și creaturile magice din lume și pedepsindu-i astfel pe Regii-Vrăjitori, ashkarii au fost nevoiți să-și părăsească pământurile, împrăștiindu-se în toate zările. Lin Caster face parte din neamul lor și își dorește cu orice preț să-și vindece cea mai bună prietenă, pe Mariam. Dar tămăduitoarea are acces doar la câteva descântece mărunte, care pot trata temporar unele boli. Însă, în timp ce-și vizitează unul dintre pacienți, primește o piatră magică, un artefact care o conduce (indirect) la Regele Nelegiuiților, acolo unde a ajuns, nu cu mult timp în urmă, și Prințul nostru din Umbră.

            Cronotopul romanului ne trimite în Antichitate, mai exact în Roma, numele monarhilor din Castellane fiind asociate cu cele ale împăraților romani. De asemenea, este prezent și un personaj (posibil) slav, Anton Petrov, care, dincolo de evidenta sugestie legată de piatra vrăjită, s-ar putea identifica cu Petru, piatra de temelie a Bisericii Creștine. La rândul lor, Ashkarii, prezenți ca David, Samuel, Rahel sau Mariam, reprezintă Poporul Ales, unele cuvinte din limba lor străveche fiind preluate chiar din ebraică. Lăsând factorul lingvistic deoparte, ei sunt practicanți ai magiei, aidoma cabaliștilor, și cei care așteaptă venirea Zeiței, în fiecare an, la sărbătoarea cunoscută și ca Învierea.

            Povestea Cassandrei Clare nu are prea multă acțiune, într-adevăr există episoade care-ți pun sângele în mișcare, însă tensiunea se acumulează pagină cu pagină, pregătindu-se să explodeze spre final. Nici Kel nu are prea multe ocazii în care să-și pună în valoare abilitățile, chiar dacă ni se vorbește de câteva ori despre cicatricile de pe trupul lui, rolul său fiind mai mult de înlocuitor, și nu de protector, încercând mai mereu să păstreze aparențele, ferindu-se de deciziile importante pe care le-ar putea lua, pe bună dreptate, doar prințul moștenitor. Trăgând linie, pe cât e de complexă, pe atât e de lejer de parcurs, putea să fie mai subțire cu vreo 200 de pagini, însă mi-a plăcut, m-a ținut captiv, și aștept cu interes și apariția celui de-al doilea volum al seriei, programat, conform Goodreads, pentru 1 ianuarie 2025.


COMANDĂ CARTEA


vineri, 1 martie 2024

Recenziile lui Gică 169 - Anna O de Matthew Blake (CRIME CLUB)


Titlu: Anna O

Autor: Matthew Blake 

Editura: TREI

Titlu original: Anna O. (2024) 

Traducere de Alunița Voiculescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 528

Media pe Goodreads: 3,52 (din 5.273 note)

 

            Astăzi, după exact o lună de la lansare, a venit vremea să vorbim despre „Anna O”, cartea supranumită, dinainte de apariție, Thrillerul Anului 2024. Dincolo de laudele agenților literari și editorilor din lumea întreagă, romanul lui Matthew Blake reprezintă un Crime complex, cu o componentă psihologică puternică, exploatată la maximum în cele 528 de pagini – un potpuriu în care fiecare frază scrisă sau rostită prin vocile personajelor poate ilustra un adevăr absolut sau (cel mai adesea) o minciună (ne)vinovată. Inspirându-se din celebrele thrillere ale deceniului trecut, precum, „Pacienta tăcută”, de Alex Michaelides, sau „Înainte să adorm”, de S.J. Watson, autorul britanic reinventează formula, aducând laolaltă genul Mystery și drama psihologică, țesând astfel un roman plin de răsturnări de situație și  suspans.

            Victimă sau ucigașă? Cine este, de fapt, Anna O? Ei bine, singurul care ar putea descoperi răspunsurile la aceste întrebări este Dr. Benedict Prince, specializat în insomnie și parasomnie, de la Abație, celebra Clinică a Somnului. Și asta numai dacă va reuși s-o trezească pe Anna Ogilvy, care doarme de aproape patru ani, după ce și-a ucis cei doi prieteni, cu douăzeci de lovituri de cuțit, într-una dintre nopțile în care se aflau la Fermă, complexul de cabane de la marginea pădurii. Nimeni nu știe de ce ar fi recurs femeia la un astfel de gest, însă dovezile vorbesc de la sine, mai ales sângele victimelor, descoperit pe arma crimei, pe care s-au găsit, de altfel, doar amprentele Annei. Dar Dr. Prince crede în noua lui teorie și este sigur că, prin stimulări senzoriale intense și repetate, va reuși s-o trezească, chiar dacă revenirea ei la realitate ar putea s-o condamne la ani buni de închisoare.

            Personajele ca personajele, însă cel mai interesant element al romanului mi s-a părut Abația. Clinica Somnului este locul unde vin toți oamenii care suferă de afecțiuni nocturne, și cei bogați, jurnaliști faimoși și vedete de televiziune, dar și cei necunoscuți, pacienții de rând, care petrec aici zile, săptămâni și/sau luni din viață. Chiar dacă există o aripă VIP, dereglările psihice și hormonale le conferă tuturor același statut, fiind tratați de aceiași medici și administrându-li-se, în funcție de caz, aceeași medicație. Unii nu se mai pot trezi din somn, alții nu pot închide ochii nici măcar pentru o clipă, și tot aici se tratează și cei care suferă de parasomnie, adică de somnambulism. Dintre toți, aceștia din urmă sunt cu adevărat periculoși, fiindcă acționează atunci când conștientul nu este activ, și din cauza asta nu pot fi sancționați în niciun fel pentru faptele pe care le săvârșesc în timp ce dorm.

            Și fiindcă Anna și-a ucis amicii (cel mai probabil) în timp ce dormea, ar putea să scape „cu mâinile curate”, dar mai întâi  e necesar ca ea să se trezească. Poate că pentru ea lumea stă în loc, dar evenimentele au ritmul lor, astfel încât ceilalți oameni, neimplicați în anchetă, au ales ori să o disculpe, ori să o acuze. Cei care îi iau apărarea vorbesc despre Frumoasa Adormită, iar acuzatorii, despre Anna O. Astfel, persoana care nu poate nici să se scuze, nici să mărturisească, primește din start două identități, prin două discursuri pasive, contradictorii, alocate de societate. Dar pentru a descoperi adevărul trebuie să ai acces la trecut, la interacțiunile sale directe și indirecte cu prietenii și familia, fiindcă nucleul traumelor s-a declanșat cu mult timp în urmă, și numai un specialist în psihanaliză ar putea să descopere factorul perturbator, înaintând spre prezent, identificând fiecare episod problematic și decisiv, ajungând în final la Fermă, la scena crimei, în momentul și locul în care tensiunea a dat pe dinafară.

            Pe cât e de stufoasă, pe atât e de ușor de parcurs datorită capitolelor scurte, și chiar dacă pare, la prima vedere, plină de simboluri și semnificații (chiar este), lectura curge liber, teoriile și practicile psihologice și psihanalitice fiind explicate pe parcurs. Te ține în priză de la primele pagini, întrebările nu precupețesc să apară și, chiar dacă pornești de la prezumția că Anna Ogilvy e nevinovată, aștepți cu interes să afli ce s-a întâmplat, cu adevărat, în acea noapte. De altfel, te atașezi repede și de protagonist, pe care ajungi ori să-l îndrăgești, ori să-l disprețuiești. Și așa am ajuns la sfârșitul basmului, dar nu știm încă dacă Prințul va reuși s-o trezească pe Frumoasa Adormită. Ce spuneți? Oare e cazul să ne pregătim pentru un final sângeros, așa cum ni s-a promis în prolog? Sau credeți că vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți?


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Matthew Blake:

Biblioteca lui Liviu

Falled

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea



luni, 26 februarie 2024

Recenziile lui Gică 168 - Codul Katharina de Jørn Lier Horst (CRIME CLUB)


Titlu: Codul Katharina  

Serie: William Wisting (#12) Dosare enigmatice (#1)

Autor: Jørn Lier Horst

Titlu original: Katharina-koden (2017)

Traducere de Ivona Berceanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,94 (din 5.551 note)

 

„Găsi fotocopia și o analiză din nou. Trei linii ușor curbate împărțeau foaia, formând două coloane. În partea de jos, era trasată o linie orizontală. Pe restul foii de hârtie se găseau o serie de numere. Cifra 362 era încercuită și scrisă de două ori. Același lucru era valabil și în cazul cifrei 334. La fel, cifra 18 fusese și ea scrisă de două ori și era înconjurată de un pătrat. În rest, pe pagină erau împrăștiate mai multe numere: 206, 613, 148, 701, 404, 49. Cel mai interesant aspect al mesajului criptic consta în faptul că pe o parte a foii de hârtie fusese desenată o cruce, adică două linii perpendiculare, dintre care una puțin mai lungă decât cealaltă, ceea ce dădea impresia unei cruci. Iar și iar, pixul cu pastă neagră fusese plimbat înainte și înapoi, până când foaia aproape că se rupsese.”

Au trecut aproape 25 de ani de la dispariția Katharinei Haugen, însă  inspectorul-șef William Wisting  nu poate renunța la vechiul caz. La fiecare „aniversare”, scoate din dulap cele trei cutii cu probele anchetei și le reanalizează, sperând, tot mai atent la detalii, să găsească cheia misterului. Însă există prea multe necunoscute... Dacă femeia a plecat de bunăvoie, de ce nu și-a luat cu ea și valiza în care se aflau, parcă intenționat aranjate, zece perechi de ciorapi, zece chiloți, cinci sutiene, zece tricouri, cinci perechi de pantaloni, cinci pulovere, cinci bluze și haine sport. Din nou, numere... Și de ce a lăsat în urmă un buchet cu paisprezece trandafiri? Erau pentru ea sau pentru altcineva? Iar întrebarea care-i macină pe toți... Cum poate fi descifrat codul Katharinei? Dacă a fost, într-adevăr, ucisă și dacă crucea indică locul, atunci e posibil ca ea să-și fi marcat, dinainte, mormântul?

Principalul suspect a fost (și este în continuare) Martin Haugen, soțul dispărutei și un prieten apropiat de-ai lui Wisting. Și în fiecare an omul nostru îi face o vizită, ca să vadă cum îi merge, dar, mai ales, ca să-l descoase iarăși și iarăși, cu speranța că Martin va scăpa vreo informație esențială pe care a ținut-o ascunsă de poliție atâta timp. Însă de data asta el nu e acasă, lucru straniu, iar inspectorul stă puțin pe gânduri dacă să-l declare sau nu dispărut. Dar nu e cazul... Povestea ia o turnură interesantă atunci când la secția de poliție se prezintă agentul Adrian Stiller, de la Kripos, care vrea să creeze un grup special de investigatori, ce urmează să se ocupe de cazurile vechi neelucidate. Și prima anchetă pe care au vizat-o este, evident, cea a dispariției Katharinei, fiindcă amprentele soțului ei au fost descoperite pe ziarul din care s-au decupat cuvintele din scrisoarea de răscumpărare din cazul Nadiei Krogh, o tânără care a fost răpită în urmă cu 26 de ani.

            Așadar, avem două dispariții și un suspect. Și dacă știi cine e vinovatul, atunci cum procedezi ca să-l faci să mărturisească? Pentru început, îi vorbești din nou și din nou despre nefericitul eveniment. Așa cum spune și Wisting, nimeni nu poate să țină ascuns un secret care-l macină pe interior. Aici nu e vorba de criminali cu sânge rece, fiindcă întâmplările nu s-au mai repetat, nici nu știm dacă același om s-a ocupat de ambele victime, ci de impulsuri de moment, acte violente declanșate de furie sau disperare. Apoi, pui tot mai multă presiune pe subiect, făcându-l să conștientizeze că nu mai poate să țină asta doar pentru el, că are nevoie de eliberare, de purificare, de cineva care să-l asculte și, poate, să-l înțeleagă. Și în ultimul rând, trebuie să-i oferi o portiță de scăpare, chiar dacă ea, legal, nu există. Poate a fost un accident, poate nu e doar el de vină, și dacă chiar a comis-o, poate a avut motive cât se poate de serioase.

            Și astfel, ancheta tradițională se transformă într-o operațiune de hărțuire psihologică, în care inculpatul știe că nu poate să scape cu mâinile curate. Dar cum rămâne cu relația dintre Wisting Și Haugen? Cine va câștiga, prietenul de-o viață sau investigatorul? Odată ce-ți asumi un rol, celălalt se prăbușește de la sine. Demonul justițiar vrea să-l arunce pe ucigaș după gratii, însă îngerul salvator vrea să-i fie alături. E drept că după atâția ani probele nu mai sunt atât de relevante, nici nu aveau acces la tehnologia din prezent, și singura lor șansă este să-l forțeze pe suspect să spună adevărul. Dar dacă Martin e nevinovat? Dacă femeia și-a regizat, de fapt, dispariția? Și cum rămâne cu Nadia Krogh? Unde ar fi putut să plece de la petrecere? De ce nimeni nu știe nimic, deși s-au aflat atâția oameni în proximitatea ei în acea seară? Hai că v-am dat destule detalii, chiar prea multe, însă de aici sunteți pe cont propriu, așa că puneți mâna pe roman, luați-l de mână pe simpaticul inspector-șef William Wisting și încercați să descifrați, împreună, codul Katharinei, preluat chiar în primul paragraf. Și dați-mi un semn, în comentarii, dacă credeți că sunteți pe drumul cel bun.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jørn Lier Horst:

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Fata Cu Cartea

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

 


marți, 13 februarie 2024

Recenziile lui Gică 167 - Trădarea de David Gilman (CRIME CLUB)


Titlu: Trădarea 

Serie: Englezul (#2) 

Autor: David Gilman

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Betrayal (2022)

Traducere de Alexandra-Maria Vrînceanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 608

Media pe Goodreads: 4,38 (din 861 note)

 

            Foști  legionari uciși sau dispăruți, traficanți de droguri, politicieni corupți, bani murdari și un asasin care-și privește victimele în timp ce sângele li se scurge din trup. Dar când situația se complică cu adevărat, e vremea să intre în scenă Dan Raglan, fost agent de comando în Legiunea Franceză, supranumit „Englezul”. După deviza „dezbină și cucerește”, omul nostru se ia la trântă cu inamicii, le întinde capcane, îi anihilează cu propriile arme, îi doboară unul câte unul, chiar și atunci când are de-a face cu o trupă special antrenată, ridicându-se la nivelul celebrilor spioni-terminatori din literatura de gen, precum James Bond sau Jason Bourne. Și pentru că balanța trebuie (neapărat) echilibrată, apare și antieroul, răul răilor, cum s-ar spune, cel (sau cea) care-l sfidează pe protagonist printr-un act de-o cruzime absolută, și care merită și trebuie cu orice preț să fie pedepsit.

            După ce este contactat de Sokol (Păsăroiul), agentul lui de legătură, singurul om care știe unde se află Englezul, Raglan ajunge la Marsilia, în locuința unui fost coleg de divizie, care i-a transmis, prin Serge, că deține niște informații de importanță maximă. Capăt de drum, francezul e mort. Dar mai există un om care ar avea idee despre ce e vorba la mijloc, însă locuiește în Florida, unde se ocupă în prezent de reparațiile avioanelor dintr-un hangar, transformat într-un soi de muzeu. Și de aici, Englezul ajunge la agentul care deține cheia misterului, de fapt, la soția lui îndurerată, fiindcă bărbatul nu s-a mai întors de la alergat. Mort? Răpit? Însă ce nu știe femeia, dar urmează să afle Raglan, este că soțul ei a descoperit o conspirație la nivel înalt, chiar în inima Pentagonului, în care sunt implicați atât politicieni cu renume, cât și membrii unui cartel de droguri din Washington, D.C.

            Cu acțiunea, ne-am lămurit, Englezul îi snopește în bătaie. Însă, pe lângă asasinii numeroși, pe urmele lui a pornit și o agentă de la FBI, care urmărește să-și reabiliteze numele, după ce echipa ei a căzut într-o cursă. Pe parcurs, Raglan trece de la postura de nevinovat, la cea de asasin, și apoi, erou, fiind singurul care poate pune capăt complotului. Dar până și el are nevoie de un prieten, o gazdă, un om cu relații, care să-i înlesnească accesul în anumite incinte sau zone ale orașului. Și așa, dar întâmplător, îl întâlnește pe TJ Jones (Titus Jackson, în niciun caz, Tommy), un veteran de șaptezeci de ani, încă în formă, care a activat în Vietnam și care-l vede pe Englez ca pe fiul lui pierdut. Și pentru că trăiește în Washington, D.C. de-o viață, îi oferă oaspetelui său o hartă a orașului, cu cartierele răufamate marcate cu roșu, adică exact unul dintre locurile înspre care se îndreaptă Dan.

            Și astfel, pornim spre epicentrul problemei. Însă din când în când Raglan este nevoit să arunce câte o privire în spate ca să se asigure că nu e urmărit. Și, da, chiar e... Ba de băieții buni, trimiși de sus să-l supravegheze, ba de cei răi, mafioți sau mercenari care, așa cum am văzut în primul volum, n-au idee cu cine se pun. În ciuda faptului că Washington, D.C. ar trebui să fie un oraș sigur, că doar e capitala, traficanții de droguri și-au împărțit teritoriile, cerând deseori sume uriașe locuitorilor pentru protecție. Singurul care e bogat prin locurile astea e Capul, restul gangsterilor fac un ban „cinstit” din vânzarea de droguri, iar ceilalți, adică familiile care trăiesc la limita subzistenței, nu au încotro, fiindcă nu vor să supere un mafiot drogat, căruia-i tremură degetul pe trăgaci.

            Mi-a plăcut mai mult decât „Englezul”, e puțin mai alertă și am știut de la început la ce să mă aștept. Poate că nu e personajul meu preferat, însă Dan Raglan își joacă bine rolul de justițiar absolut. E un roman cu răsturnări de situație o dată la câteva pagini, cursiv, și nu trebuie să-ți faci griji când vezi că are peste 600 de pagini. Se citește ușor și, în pofida intrigilor politice încâlcite, e suficient să fii atent la poveste, pentru că răspunsurile vin, firește, spre final. Iar cireașa de pe tort e antagonistul, crud și viclean, un oponent pe măsură pentru Raglan. Așadar, rămâneți aproape, pentru că urmează mult foc și sânge, și doar martorii, adică noi, vor fi în stare să decidă de partea cui se află dreptatea.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui David Gilman:

 

Falled

Fata Cu Cartea

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 

Ciobanul de Azi



duminică, 11 februarie 2024

Recenziile lui Gică 166 - Băieții din cimitir de Aiden Thomas


Titlu: Băieții din cimitir   

Serie: Băieții din cimitir (#1)

Autor: Aiden Thomas

Editura: ALICE BOOKS

Titlu original: Cemetery Boys (2020)

Traducere de Ioana Filat

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 408

Media pe Goodreads: 4,28 (din 88.936 note)

 

Romanul lui Aiden Thomas e (și nu e) un Fantasy. Deși are o componentă magico-religioasă în centru, un mecanism simbolic de la care se dezvoltă o intrigă complexă, accentul este pus în mare parte pe povestea protagonistului, pe identitatea lui de gen și relația cu ceilalți, îndeosebi, cu familia. Prin urmare, putem spune că avem de-a face cu un bildungsroman, cu o ficțiune curajoasă, plină de substanță și în filele căreia se găsește un îndemn la schimbare și, bineînțeles, acceptare. Ecuația bărbat-femeie și-a pierdut fundamentele, și, în ciuda constrângerilor creștine, cei excluși în sfârșit au ocazia să ia cuvântul, să se prezinte și să-și ceară drepturile. Mesajul unui singur individ reflectă o întreagă comunitate, marginalizată și cenzurată, care acum are șansa să-și scoată la lumină istoria, susținută de noile mișcări politice și culturale.

Brujos sunt „vrăjitorii” care, cu ajutorul unui portaje (de-obicei, un pumnal) taie legăturile ce-i mai țin pe pământ pe cei decedați. Brujas sunt soțiile și fiicele lor, tămăduitoarele, care, pentru a vindeca rănile trupești, dar și pe cele sufletești, se angajează ca infirmiere, asistente medicale sau psihologe. Yadriel este fiul lui Enrique și nepotul Litei, adică descendentul celei mai însemnate familii de Brujx. Dar băiatul nostru nu a avut parte de ritualul de inițiere, fiindcă nu îi este recunoscută identitatea de gen. Însă își dorește atât de mult să calce pe urmele strămoșilor, astfel încât, cu ajutorul verișoarei sale, Maritza, care îi cioplește propriul portaje, se strecoară în biserica din cimitir și se inițiază de unul singur în magia viilor și a morților, o ceremonie confirmată însăși de Santa Muerte.

Iar după ce verișorul lui este ucis, o moarte violentă pe care o simt toți Brujx în piept, și trupul, în ciuda căutărilor din zi și până-n noapte, nu este găsit, Yadriel vrea să-și testeze noile abilități, așa că îi cere spiritului lui Miguel să-și facă apariția. Dar, din greșeală, îl invocă pe Julian Diaz, băiatul rău al școlii, care, în mod straniu, a murit tot cu o zi în urmă. Și chiar dacă adolescentul nostru își dorește din tot sufletul să-l trimită pe Julian în lumea de dincolo, ca să-și repare mica eroare, tânărul răzvrătit nu vrea să plece, încă nu, până când nu se asigură că amicii lui sunt bine. Neavând de ales, Yadriel îl ia pe Diaz cu el acasă, unde încearcă să-l țină ascuns, ca să nu afle cumva familia sa că a dobândit, fără aprobarea necesară, puterile de brujo.

Cartea de față se încadrează, din toate punctele de vedere, în sfera literaturii LGBTQ+. Mai întâi, protagonistul este trans, un băiat latinx căruia familia îi refuză adevărata identitate, gen care, pe urmă, este aprobat chiar de Sfânta Moarte, adică de zeița supremă. În timp ce oamenii nu sunt pregătiți pentru schimbare și îl privesc pe Yadriel cu scepticism, transcendența îi face loc în sânul ei, recunoscându-l ca pe un fiu, și nu ca pe o fiică, ca pe un adevărat brujo. Apoi, personajul-oglindă, Julian Diaz, este gay, un lucru pe care îl susține fără rușine, luându-l ca o normalitate de la natură, ca pe un dat, neînțelegând lupta interioară a lui Yadriel. La rândul lui, omulețul nostru știe cine este, vrea să-i convingă și pe ceilalți, dar este afectat de remarcile celor din jur, în special de reacțiile (nu întotdeauna subtile) ale propriului tată.

Pe lângă „minoritățile” sexuale, este adusă în discuție și soarta hispanicilor.

Când dispare un individ latino, membrilor comunității le e frică să meargă la poliție, fiindcă albii ar putea descoperi faptul că sunt emigranți fără acte sau, mă rog, cu documente false. Astfel, cei care se află „în afara legii” pot fi deportați, lucru care se întâmplă adesea. Familii destrămate, mame și tați ce trăiesc zi de zi cu speranța că-și vor putea crește, în pace, copiii și soții și soți văduviți de societate. Aici, adică în Los Angelesul de est, se regăsesc persoane ale căror părinți sau bunici au venit din toate colțurile Americii, Cuba, Haiti, Columbia, Mexic... Ceea ce îi leagă, în afară de cutumele sociale, este tradiția, credințele străvechi la care nu au renunțat. Ei sunt, la un loc, urmașii incașilor, mayașilor și aztecilor, dar și ai creștinilor care au descoperit noile teritorii.

Cât despre dimensiunea fantastică, aceasta ia naștere dintr-un amalgam de credințe ce vizează trecerea spre viața veșnică, în cazul de față, spre Câmpiile Sfintei Morți. Aproape toată acțiunea cărții se desfășoară în perimetrul cimitirului, unde cei vii au grijă de mormintele și sufletele celor plecați, printre siluetele spectrale ale celor care nu sunt pregătiți să dea ochii cu marea zeiță. Astfel, povestea capătă și o latură gotică, fascinantă, și nicidecum înfricoșătoare. Ritualurile, chiar și prezențele fantomatice, au propriul farmec – un microcosmos efervescent care mișună în inima unei lumi care nu cunoaște magia. Acestea fiind spuse, trebuie să punem punct aici, fiindcă se apropie Dia de Muertos, când viii și morții se vor reîntâlni și vor dănțui printre hârci pictate și crăițe, adică ziua în care Julian va trebui să fi trecut deja hotarul, înainte ca sufletul lui să devină maligno.


COMANDĂ CARTEA


marți, 6 februarie 2024

Recenziile lui Gică 165 - Noi, carnivorii de Agustina Bazterrica


Titlu: Noi, carnivorii  

Autor: Agustina Bazterrica

Editura: PANDORA M (ANANSI. WORLD FICTION)

Titlu original: Cadáver Exquisito (2017)

Traducere de Marin MălaicuHondrari

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 240

Media pe Goodreads: 3,81 (din 188.264 note)

 

„Noi, carnivorii” (sau mai bine spus, Noi, canibalii) este un roman distopic cu puternice nuanțe horror, care, prin tematica abordată, poate fi încadrat cu ușurință și în sfera literaturii apocaliptice. Pe scurt, într-un viitor nu foarte îndepărtat, un virus letal a infectat viețuitoarele lipsite de rațiune, de la câini, porci și vite, până la păsări, astfel încât toate animalele au fost sacrificate. Și fiindcă nu a existat niciun produs care să înlocuiască proteinele necesare organismului (cele vegetale fiind nesatisfăcătoare), guvernul a aprobat legea conform căreia omul are tot dreptul să consume carne de om. Mă rog, carne specială, pentru că așa îi spune acum. Astfel, au apărut abatoarele și măcelăriile, locurile unde sunt „procesate” și vândute noile produse de proveniență umană.

            Marcos lucrează la abatorul El Cipres, fiind, de-asemenea, mâna dreaptă a patronului. Munca lui constă în „procesarea” mecanică a oamenilor, adică a capetelor care sunt aduse, claie peste grămadă, în camioane, de la „crescătorii”. În fiecare zi e la fel, un nou specimen e transportat în camera de anihilare, unde va fi anesteziat printr-o lovitură de ciocan în frunte, exact în locul unde e ștampilat, urmând să ajungă în încăperea unde doi angajați îi vor face vivisecția și îi vor selecta membrele și organele. Rinichi, la rinichi, ochi, la ochi, limbă, la limbi, inimă...  În cel mai bun caz, pielea îi va fi jupuită, ca să poată fi transformată într-un trofeu sau bun comercial. Iar carcasa va fi aruncată la hoitari, adică la vagabonzii flămânzi ce și-au întins tabăra lângă gardul electrificat al abatorului. De altfel, și calitatea cărnii variază, de la tânără la bătrână, de la resturile cu care s-a hrănit subiectul, la alimentația atent planificată și observată, cu cea mai bună hrană, astfel încât mușchiul să fie fraged și apetisant.

            Urmărind povestea lui Marcos, realizăm că nu e deloc un om fericit. Fiul i-a murit, după care soția l-a părăsit, iar tatăl lui se află într-un azil, luptându-se cu demența. Dar viața lui se schimbă atunci când primește cadou o femelă, un exemplar de lux, cu gene curate, hrănit doar cu mâncare pe bază de migdale. Deși în primele zile protagonistul o ține captivă în șură, legată, firește, ca să nu evadeze, după un timp o introduce în locuința sa, chiar în propria existență. Însă e interzis prin lege să tratezi un produs ca pe o ființă umană, și asta l-ar putea costa, împreună cu femeia, o vizită la abatorul municipal.

            Așa cum am spus, cartea de față e o distopie. Mai întâi, avem cenzură, o anumită limitare a termenilor folosiți și a afectivității, care este, pe urmă, anulată complet. Oamenii (mai precis cei care nu ar trebui să se numească oameni) nu mai simt nimic, au pietre în loc de inimi, fac totul pe repede-înainte, de parcă ar putea să oprească, în vreun fel, sfârșitul inevitabil. Apoi, teritoriile sunt împărțite, și umanitatea (neumană) e scindată în trei mari grupuri. Pe de-o parte, îi avem pe cei de condiție bună, care-și permit carne specială, ba chiar un subiect viu pe care să-l țină într-o cușcă în bucătărie, ca să taie bucăți din el pentru a-și servi musafirii. Pe de alta, sunt hoitarii, indivizii măcinați de foamete, posibili (dar nu e cazul) insurgenți, care se hrănesc cu rămășițele cadavrelor, ilustrați ca niște șacali-zombie. Și în centrul tuturor, fiindcă mâncarea asigură supraviețuirea, se regăsesc subiecții crescuți în condiții speciale, cărora li s-au scos corzile vocale, fiindcă muțenia îi reifică, însemnați cu ștampile și sigle, victime încă de la naștere, a căror soartă e pecetluită de drujbele și lamele ce-i Spintecă și „procesează”.

Și, da, e un text prin excelență expresionist. Pe lângă faptul că este violent, vulcanic, plin de angoasă și decadență, e conturat printr-o cromatică stridentă, cu nuanțe de gri, negru și roșu. Culorile apăsătoare nu fac decât să sublinieze pierzania, dezaprobarea divină, fiindcă cea de-A Cincea Poruncă a fost încălcată (a unui zeu care pare să fi fost măcelărit de propria creație) și parazitul din trupul celor damnați. În acest cerc al Infernului, nu există eroi, suflet sau sentimente, doar hrană și consumatori. Însă, spre deosebire de practicile șamanilor, unde carnea celui ucis îi conferea putere și vitalitate învingătorului, aici lucrurile merg într-o direcție futuristă, lipsită de orice fel de simbolistică. Prin urmare, istoria se întoarce în punctul zero, abandonând sensurile abstracte, iar șarpele ajunge, iarăși, să-și devoreze propria coadă, pentru că pământul trebuie purificat de germenii săi grotești și sadici.


COMANDĂ CARTEA


duminică, 4 februarie 2024

Recenziile lui Gică 164 - Când vin străinii de Ivar Leon Menger (CRIME CLUB)


Titlu: Când vin străinii  

Autor: Ivar Leon Menger

Editura: TREI

Titlu original: Als das Böse kam (2022)

Traducere de Laura Karsch

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 256

Media pe Goodreads: 3,68 (din 964 note)

 

            De când se știe, Iuno locuiește, împreună cu părinții și cu fratele ei, Boy, pe o mică insulă din Țara de Nord. La cei șaisprezece ani ai săi, își petrece timpul ajutându-și mama la treburile casnice, tatăl, la pescuit și având grijă de frățiorul ei mai mic, așteptând cu nerăbdare duminicile ca să se adune cu toții la masă, pentru o gustare specială și un nou joc în familie. Însă cel mai mare vis al lui Iuno este să ajungă pe celălalt mal, lucru interzis cu desăvârșire, fiindcă acolo se găsesc Străinii, niște oameni cruzi care vor să le facă rău. Din câte a înțeles, ei fac parte dintr-un soi de program de protecție a martorilor, iar Gardienii i-au adus aici ca să fie în siguranță. Dar în ciuda avertismentelor cu care a crescut, adolescenta își dorește din ce în ce mai mult să afle ce se află dincolo de apă, așa că plănuiește, împreună cu Boy, să părăsească mica lor fâșie de pământ.

            Dar înainte să disecăm povestea, haideți să vedem ce e de făcut atunci când vin Străinii. Ei bine, când se aude sirena, trebuie să fugă și să se ascundă în beci, adăpostul lor improvizat, unde au apă și alimente pentru câteva luni. Și în timp ce tatăl lor pândește cu pușca, din fotoliu, posibilii intruși, mama le dă câte o pastilă, pe care trebuie s-o înghită repede, veșnicele pilule de consolare, foarte gustoase de altfel. Însă până acum au avut loc doar simulări prin care li s-au testat reflexele și supunerea. Un singur om, care, chipurile, n-ar fi Străin, are voie să debarce pe țărm, și anume, Ole, bătrânul poștaș care vine în fiecare zi de luni. Însă într-o noapte, când Iuno se află pe plajă, un necunoscut ajunge pe insula lor, un tânăr care a venit să-și recupereze drona doborâtă, pe nume Luca, și care îi dă, atât prin prezență, cât și printr-o dezvăluire despre trecutul ei, viața peste cap.

            Bun... Hai că nu e greu să ne dăm seama ce se petrece aici. Nu, n-o să vă spun care-i mecanismul, evident încă din descriere, dar mi-aș dori să ne concentrăm puțin asupra personajelor. Așadar, Iuno. Numele zeiței romane a căsătoriei și fertilității, altfel spus, o entitate puternică, cu o identitate clară. Fratele ei e Boy, adică Băiat(ul). Deci, o aparentă nulitate, lipsită de orice trăsătură distinctivă, cu excepția sexului. Nu aș merge neapărat pe o reprezentare Yin si Yang, deși e posibil să funcționeze dacă îi privim ca fiind complementari, având același sânge și regăsindu-se în aceeași situație dramatică. Părinții... Mda, aici lucrurile stau puțin diferit. De ce niciunul dintre ei nu are nume? De ce se identifică în permanență prin „mama și tata”? Prin urmare, avem o ierarhie, de la nume la funcție, inițial lipsită de sens, dar care capătă semnificație prin prezența și acțiunile protagonistei.

            Și acum să vedem care sunt limitele micului lor cronotop. Pământ, apă, și apoi iarăși pământ. Insula e sigură, pe când pe celălalt mal pândește pericolul. Dar acolo se află și Gardienii, care nu-și fac niciodată apariția. Binele și răul, Gardienii și Străinii, o certitudine și (cel mai probabil) o iluzie. Dar de ce? Care e scopul? De ce s-au refugiat așa departe de civilizație? Sunt victime sau vinovați? Cine minte și cine (nu) spune adevărul? Ceva e putred în Țara de Nord. Până și denumirea asta e stranie, de parcă ar ilustra un loc care nu se găsește pe nicio hartă. Și ce e cu toate pregătirile astea... militare? Dar cu pilulele de consolare?

            În altă ordine de idei, romanul e construit pe o structură de basm. Iuno poate fi asociată, din cauza contextului, cu „Degețica”, cei doi frați trimit, indirect, la Hansel și Gretel, iar insula reprezintă Turnul lui Rapunzel, din care prințesa cu părul de aur urmează să evadeze. Ce mai... E o poveste bună, complexă, scurtă, un thriller distopic cu puternice trăsături de Young Adult. De altfel, am apreciat că autorul, în ciuda unor lacune, posibil scăpări intenționate, a trecut repede la subiect, spunându-ne exact ce și cum. Nu e statică deloc, scenele se derulează repede, simți suspansul la fiecare pagină și speri ca totul să se sfârșească cu bine. Deci, o recomand, dar să nu uitați că Ivar Leon Menger scrie „povești care merg la inimă. Până când o fac să stea în loc.”


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ivar Leon Menger:

 

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 



joi, 1 februarie 2024

Recenziile lui Gică 162 - Cel care nu uită de David Baldacci (CRIME CLUB)


Titlu: Cel care nu uită 

Serie: Amos Decker (#1)

Autor: David Baldacci

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Memory Man (2015)

Traducere de Oana Stănescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,11 (din 138.450 note)

 

            La douăzeci de ani, inima lui Amos Decker s-a oprit, de două ori, după ce a fost placat, pe terenul de fotbal, de către un alt jucător masiv, accident care a fost difuzat la acea vreme de nenumărate ori la televizor. Nimeni nu știe cu exactitate ce s-a petrecut atunci în creierul lui, cert e că s-a trezit un alt om. De fapt, era tot Amos, doar că din clipa aia nu a mai putut să uite nimic. Absolut nimic. Pe lângă hipertimezie, a deprins și sinestezia, capacitatea de a vedea lumea în culori. Pentru el, fiecare cifră are o culoare, conotată pozitiv sau negativ, și unele persoane sau obiecte pot căpăta nuanță, ton și intensitate în funcție de context sau sentimentul pe care i-l insuflă. Griul metalic îl liniștește, în timp ce albastrul îl paralizează psihic, pentru că albastră a fost și noaptea în care familia i-a fost ucisă cu sânge rece.

Johnny Sacks, cumnatul lui Decker, a fost găsit mort la masa din sufragerie, cu gâtul tăiat de la o ureche la cealaltă. Cassandra (Cassie) a fost descoperită lângă pat, cu o gaură de glonț, caldă și umflată, în frunte. Iar Molly, care nu împlinise nici zece ani, era pe toaletă, sugrumată și legată cu un cordon de bazinul de apă. O triplă omucidere care a șocat Burlingtonul, și, totuși, niciun suspect. De altfel, nici Amos nu-și amintește să fii supărat pe cineva într-un asemenea hal, încât să-i omoare familia. Și degeaba timpul trece, fiindcă omul nostru nu poate să uite ce a văzut și retrăiește moartea lor în fiecare secundă, la nesfârșit. Dar se pare că vinovatul s-a predat... Sebastian Leopold, posibil fost marinar, a intrat în secția de poliție și și-a recunoscut crima. Straniu, așa-i? Să fie vorba despre o falsă mărturisire? Dar cu ce scop? Și de ce acum? Să aibă ucigașul nostru în serie mustrări de conștiință?

Chiar dacă nu mai face parte din poliție, Amos, ajuns vagabond și în prezent detectiv de ocazie, vrea să-i facă o vizită, în celulă, lui Leopold, ca să-l privească în ochi și să afle dacă el e, într-adevăr, criminalul. Însă ancheta personală a lui Decker se încrucișează cu un atac armat într-un liceu, mai exact în fostul lui liceu, soldat cu victime atât în rândul elevilor, cât și al profesorilor. Și datorită talentului său nemaiîntâlnit, despre care știe un număr restrâns de oameni, dar și fostul lui șef, Miller, Amos devine consultant al poliției, reluându-și rolul de investigator alături de fosta lui parteneră, Mary Lancaster. Și împreună cu FBI-ul, fiindcă băieții la costum nu puteau sta deoparte, având în vedere amploarea tragediei, eroii noștri pornesc pe urmele unui ucigaș inteligent și meticulos, care le pune răbdarea și competența la grea încercare. Fiecare pistă pare să fi fost prevăzută și de atacator, astfel încât se deschid o grămadă de căi posibile, din care doar una este cea pe care a fugit făptașul din școală.

Dar să nu uităm de Leopold, care repetă, de parcă nu și-ar mai fi luat pastilele de-o vreme bună, că el e vinovatul și că nu dorește niciun nenorocit de avocat care să-l reprezinte la proces. Însă Amos nu-l recunoaște pe Sebastian. Și, așa cum am spus, el nu uită nimic. Să nu credeți că asta e un soi de superputere, mda, poate fi, la fel cum poate să fie și un blestem. Știe ce dată e azi, minutul și secunda, și nu e nevoie să consulte vreun calendar sau ceas. Viața lui merge ca un contracronometru, dar înapoi, spre omoruri, spre punctul zero, fiindcă atunci când nu poți să scapi de trecut, e imposibil să te orientezi spre viitor. Pe lângă efectul caleidoscopic, prin sinestezie fostul detectiv privește lumea aidoma unui mag, interpretând semnele bune și avertismentele. Așa cum 7 e o cifră norocoasă, 3 aduce ghinion, fiindcă 3 îi apare în fața ochilor (o hoardă de 3) atunci când pericolul se apropie cu pumnale ascuțite de inima sa.

Ce să vă mai zic... E scrisă de David Baldacci, și cu asta cred c-am spus totul. E alertă, plină de mister, cu un antagonist parcă scos din filmele de groază, complex, dar greu (dacă nu imposibil) de descoperit, un psihopat ca-n vremurile bune, din seria diavolilor care și-au luat câteva zile vacanță pe pământ. La rândul lui, Amos e un personaj deosebit datorită caracterului său de justițiar absolut, dar și abilităților supraumane, care-l plasează deasupra oricărui agent de la FBI. Altfel spus, trebuie să vă pregătiți pentru o vânătoare de amploare, dar rămâne de văzut cine e, la urma urmelor, prădătorul, și cine, prada.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui David Baldacci:

 

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu 



duminică, 28 ianuarie 2024

Recenziile lui Gică 161 - Furia de Alex Michaelides


Titlu: Furia 

Autor: Alex Michaelides

Editura: LITERA

Titlu original: The Fury (2024)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 3,58 (din 17.550 note)

 

Șapte prieteni, o insulă privată și o crimă. Oare unde am mai auzit asta? Aa, da, în „Daisy Darker”. Și înainte de „Daisy Darker”, în „Lista de invitați”. Și înainte de „Lista de invitați”, în „Zece negri mititei”, pardon, „Și din zece n-a mai rămas nici unul” (ca să fim corecți politic). Prin urmare, subiectul noului bestseller al lui Alex Michaelides nu e tocmai original, dar, în mod paradoxal, e la modă. Putem spune că s-a conformat cerințelor, astfel încât să-și mulțumească și vechii fani, dar și noul val de cititori. M-a convins, pe de-o parte, cu „Pacienta tăcută”, mi-a plăcut „Fecioarele”, deși amicii mei n-au fost foarte impresionați, dar m-a cam dezamăgit cu „Furia”. Prea multe așteptări, prea multă reclamă și prea mult entuziasm general pentru un thriller care, în ciuda complexității aparente, nu-și depășește condiția de nuvelă.

Bun... Să intre în scenă personajele. Lana Farrar e o vedetă de cinema, retrasă în prezent din activitate, care a primit în dar de la soțul ei, un celebru regizor de la Hollywood, acum decedat, o insulă privată în sudul Mării Egee, la douăzeci de minute distanță cu barca de Mykonos. Jason e soțul ei, un mascul complexat, căruia-i place să se joace cu armele de foc, pretinzând că e pasionat de vânătoare. Leo e fiul Lanei, un adolescent de șaptesprezece ani naiv, vegan, și despre care bănuim că ar fi gay. Kate e (mda) cea mai bună prietenă a Lanei, o actriță care are probleme cu alcoolul, haotică, posibil depresivă, și care suferă enorm pentru că nimeni nu-i apreciază munca și talentul. Nikos e grădinarul, o fire solitară, care se bucură de liniște și valuri. Agathi e bona, menajera... adică femeia bună la toate. Și Elliot e un amic apropiat de-al Lanei, haios, puțin dus cu pluta, dar și protagonistul (subiectiv) al romanului.

            Până la crimă, adică până la subiectul care ne interesează, hai să vedem care-i problema cu oamenii ăștia. Elliot ar vrea să fie mai mult decât prietenul Lanei (cel puțin așa ne lasă impresia), Nikos, la fel, are niște vise erotice care ar fi mai bine să rămână în mintea lui. Leo vrea să fie actor, dar mama lui nu prea e de-acord cu asta. Kate o urăște pe Lana pentru că i-a furat iubitul, pe Jason, și pentru că o eclipsează întotdeauna, ceilalți neluându-și privirea de la silueta fostei actrițe. Iar Jason, Jason încă are ceva de împărțit cu Kate, dar are și un mare secret, din cauza căruia ar putea să-și piardă capul. Ce mai... Lana în sus, Lana în jos, toată lumea o iubește (sau urăște) pe Lana. Până la urmă, ea e zeița, nu? Când apare, întoarce privirile, oamenii se înghesuie la masa ei ca să primească un autograf, se gândește mereu la ceilalți, dar, asemenea Afroditei, are și o furie mistuitoare, care s-ar putea ca, în următoarele pagini, să dea pe dinafară.

            OK, crima a avut loc, dar n-o să vă spun cine a murit. Așadar, avem un ucigaș, poate, unul dintre ei. Sau poate, vreun personaj care încă nu și-a făcut apariția... Să nu obstrucționăm ancheta, cum s-ar spune. Știau că insula e blestemată. Probabil că n-au consultat bijuteria lui Agathi, micul lor oracol. Se pare că nici Leo nu a interpretat prezența diavolului din pădure ca pe un semn rău. De fapt, era un satir, dar ce așteptări să mai ai de la puștii din ziua de astăzi? Ei bine, unde e demonul cu picioare de țap, acolo e și stăpânul lui, Dionisos, zeul desfrâului și al sângelui. Afrodita și Dionisos, asta da combinație fatală, la banchetul cărora se alătură și Aura (pentru că ăsta e numele insulei), zeița aerului de dimineață sau a adierii, care se preschimbă într-un vânt năprasnic, în Furia, așa cum îi spunea bunica lui Agathi. Deci, stați pe-aproape, petrecerea e abia la început...

            Și pentru că ne ducem, din nou, spre Grecia, narațiunea primește veșmintele purpurii ale Tragediei Antice. Vărsarea de sânge a avut loc, adică greșeala inițială a fost comisă, astfel încât se solicită prezența unui pedepsitor, om sau zeu, care să spele onoarea celui ucis. Da, da, despre asta e vorba și în romanul polițist, în general. Poate că, totuși, există o legătură, dar hai s-o lăsăm pe altă dată... Oricum ar sta lucrurile, avem un personaj care se află în Hybris, cred că șapte inși ar putea fi percepuți și ca un cor, cu Elliot, corifeul, în centru. Până la analiză, textul e împărțit în acte, și nu în capitole. Să fi încercat, de fapt, Michaelides să îmbine două genuri literare? Voi să-mi spuneți, bineînțeles, după ce veți citi cartea.


COMANDĂ CARTEA