Titlu:
Furia
Autor: Alex
Michaelides
Editura:
LITERA
Titlu
original: The Fury (2024)
Traducere
de Dana-Ligia Ilin
Anul
apariției: 2024
Număr
pagini: 336
Media pe
Goodreads: 3,58 (din 17.550 note)
Șapte prieteni, o insulă privată și o crimă. Oare unde am mai
auzit asta? Aa, da, în „Daisy Darker”. Și înainte de „Daisy Darker”, în „Lista
de invitați”. Și înainte de „Lista de invitați”, în „Zece negri mititei”,
pardon, „Și din zece n-a mai rămas nici unul” (ca să fim corecți politic). Prin
urmare, subiectul noului bestseller al lui Alex Michaelides nu e tocmai
original, dar, în mod paradoxal, e la modă. Putem spune că s-a conformat
cerințelor, astfel încât să-și mulțumească și vechii fani, dar și noul val de
cititori. M-a convins, pe de-o parte, cu „Pacienta tăcută”, mi-a plăcut
„Fecioarele”, deși amicii mei n-au fost foarte impresionați, dar m-a cam dezamăgit
cu „Furia”. Prea multe așteptări, prea multă reclamă și prea mult entuziasm
general pentru un thriller care, în ciuda complexității aparente, nu-și
depășește condiția de nuvelă.
Bun... Să intre în scenă personajele. Lana Farrar e o vedetă
de cinema, retrasă în prezent din activitate, care a primit în dar de la soțul
ei, un celebru regizor de la Hollywood, acum decedat, o insulă privată în sudul
Mării Egee, la douăzeci de minute distanță cu barca de Mykonos. Jason e soțul
ei, un mascul complexat, căruia-i place să se joace cu armele de foc,
pretinzând că e pasionat de vânătoare. Leo e fiul Lanei, un adolescent de
șaptesprezece ani naiv, vegan, și despre care bănuim că ar fi gay. Kate e (mda)
cea mai bună prietenă a Lanei, o actriță care are probleme cu alcoolul, haotică,
posibil depresivă, și care suferă enorm pentru că nimeni nu-i apreciază munca și
talentul. Nikos e grădinarul, o fire solitară, care se bucură de liniște și
valuri. Agathi e bona, menajera... adică femeia
bună la toate. Și Elliot e un amic apropiat de-al Lanei, haios, puțin dus cu
pluta, dar și protagonistul (subiectiv) al romanului.
Până la crimă, adică până la subiectul
care ne interesează, hai să vedem care-i problema cu oamenii ăștia. Elliot ar
vrea să fie mai mult decât prietenul Lanei (cel puțin așa ne lasă impresia), Nikos,
la fel, are niște vise erotice care ar fi mai bine să rămână în mintea lui. Leo
vrea să fie actor, dar mama lui nu prea e de-acord cu asta. Kate o urăște pe
Lana pentru că i-a furat iubitul, pe Jason, și pentru că o eclipsează
întotdeauna, ceilalți neluându-și privirea de la silueta fostei actrițe. Iar
Jason, Jason încă are ceva de împărțit cu Kate, dar are și un mare secret, din
cauza căruia ar putea să-și piardă capul. Ce mai... Lana în sus, Lana în jos,
toată lumea o iubește (sau urăște) pe Lana. Până la urmă, ea e zeița, nu? Când
apare, întoarce privirile, oamenii se înghesuie la masa ei ca să primească un
autograf, se gândește mereu la ceilalți, dar, asemenea Afroditei, are și o
furie mistuitoare, care s-ar putea ca, în următoarele pagini, să dea pe
dinafară.
OK, crima a avut loc, dar n-o să vă
spun cine a murit. Așadar, avem un ucigaș, poate, unul dintre ei. Sau poate, vreun
personaj care încă nu și-a făcut apariția... Să nu obstrucționăm ancheta, cum
s-ar spune. Știau că insula e blestemată. Probabil că n-au consultat bijuteria
lui Agathi, micul lor oracol. Se pare că nici
Leo nu a interpretat prezența diavolului din pădure ca pe un semn rău. De fapt,
era un satir, dar ce așteptări să mai ai de la puștii din ziua de astăzi? Ei
bine, unde e demonul cu picioare de țap, acolo e și stăpânul lui, Dionisos, zeul
desfrâului și al sângelui. Afrodita și Dionisos, asta da combinație fatală, la
banchetul cărora se alătură și Aura (pentru că ăsta e numele insulei), zeița aerului
de dimineață sau a adierii, care se preschimbă într-un vânt năprasnic, în
Furia, așa cum îi spunea bunica lui Agathi. Deci, stați pe-aproape, petrecerea e
abia la început...
Și pentru că ne ducem, din nou, spre
Grecia, narațiunea primește veșmintele purpurii ale Tragediei Antice. Vărsarea
de sânge a avut loc, adică greșeala inițială a fost comisă, astfel încât se
solicită prezența unui pedepsitor, om sau zeu, care să spele onoarea celui
ucis. Da, da, despre asta e vorba și în romanul polițist, în general. Poate că,
totuși, există o legătură, dar hai s-o lăsăm pe altă dată... Oricum ar sta
lucrurile, avem un personaj care se află în Hybris, cred că șapte inși ar putea
fi percepuți și ca un cor, cu Elliot, corifeul, în centru. Până la analiză,
textul e împărțit în acte, și nu în capitole. Să fi încercat, de fapt,
Michaelides să îmbine două genuri literare? Voi să-mi spuneți, bineînțeles,
după ce veți citi cartea.
