ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta CRIME CLUB. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta CRIME CLUB. Afișați toate postările

marți, 13 februarie 2024

Recenziile lui Gică 167 - Trădarea de David Gilman (CRIME CLUB)


Titlu: Trădarea 

Serie: Englezul (#2) 

Autor: David Gilman

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Betrayal (2022)

Traducere de Alexandra-Maria Vrînceanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 608

Media pe Goodreads: 4,38 (din 861 note)

 

            Foști  legionari uciși sau dispăruți, traficanți de droguri, politicieni corupți, bani murdari și un asasin care-și privește victimele în timp ce sângele li se scurge din trup. Dar când situația se complică cu adevărat, e vremea să intre în scenă Dan Raglan, fost agent de comando în Legiunea Franceză, supranumit „Englezul”. După deviza „dezbină și cucerește”, omul nostru se ia la trântă cu inamicii, le întinde capcane, îi anihilează cu propriile arme, îi doboară unul câte unul, chiar și atunci când are de-a face cu o trupă special antrenată, ridicându-se la nivelul celebrilor spioni-terminatori din literatura de gen, precum James Bond sau Jason Bourne. Și pentru că balanța trebuie (neapărat) echilibrată, apare și antieroul, răul răilor, cum s-ar spune, cel (sau cea) care-l sfidează pe protagonist printr-un act de-o cruzime absolută, și care merită și trebuie cu orice preț să fie pedepsit.

            După ce este contactat de Sokol (Păsăroiul), agentul lui de legătură, singurul om care știe unde se află Englezul, Raglan ajunge la Marsilia, în locuința unui fost coleg de divizie, care i-a transmis, prin Serge, că deține niște informații de importanță maximă. Capăt de drum, francezul e mort. Dar mai există un om care ar avea idee despre ce e vorba la mijloc, însă locuiește în Florida, unde se ocupă în prezent de reparațiile avioanelor dintr-un hangar, transformat într-un soi de muzeu. Și de aici, Englezul ajunge la agentul care deține cheia misterului, de fapt, la soția lui îndurerată, fiindcă bărbatul nu s-a mai întors de la alergat. Mort? Răpit? Însă ce nu știe femeia, dar urmează să afle Raglan, este că soțul ei a descoperit o conspirație la nivel înalt, chiar în inima Pentagonului, în care sunt implicați atât politicieni cu renume, cât și membrii unui cartel de droguri din Washington, D.C.

            Cu acțiunea, ne-am lămurit, Englezul îi snopește în bătaie. Însă, pe lângă asasinii numeroși, pe urmele lui a pornit și o agentă de la FBI, care urmărește să-și reabiliteze numele, după ce echipa ei a căzut într-o cursă. Pe parcurs, Raglan trece de la postura de nevinovat, la cea de asasin, și apoi, erou, fiind singurul care poate pune capăt complotului. Dar până și el are nevoie de un prieten, o gazdă, un om cu relații, care să-i înlesnească accesul în anumite incinte sau zone ale orașului. Și așa, dar întâmplător, îl întâlnește pe TJ Jones (Titus Jackson, în niciun caz, Tommy), un veteran de șaptezeci de ani, încă în formă, care a activat în Vietnam și care-l vede pe Englez ca pe fiul lui pierdut. Și pentru că trăiește în Washington, D.C. de-o viață, îi oferă oaspetelui său o hartă a orașului, cu cartierele răufamate marcate cu roșu, adică exact unul dintre locurile înspre care se îndreaptă Dan.

            Și astfel, pornim spre epicentrul problemei. Însă din când în când Raglan este nevoit să arunce câte o privire în spate ca să se asigure că nu e urmărit. Și, da, chiar e... Ba de băieții buni, trimiși de sus să-l supravegheze, ba de cei răi, mafioți sau mercenari care, așa cum am văzut în primul volum, n-au idee cu cine se pun. În ciuda faptului că Washington, D.C. ar trebui să fie un oraș sigur, că doar e capitala, traficanții de droguri și-au împărțit teritoriile, cerând deseori sume uriașe locuitorilor pentru protecție. Singurul care e bogat prin locurile astea e Capul, restul gangsterilor fac un ban „cinstit” din vânzarea de droguri, iar ceilalți, adică familiile care trăiesc la limita subzistenței, nu au încotro, fiindcă nu vor să supere un mafiot drogat, căruia-i tremură degetul pe trăgaci.

            Mi-a plăcut mai mult decât „Englezul”, e puțin mai alertă și am știut de la început la ce să mă aștept. Poate că nu e personajul meu preferat, însă Dan Raglan își joacă bine rolul de justițiar absolut. E un roman cu răsturnări de situație o dată la câteva pagini, cursiv, și nu trebuie să-ți faci griji când vezi că are peste 600 de pagini. Se citește ușor și, în pofida intrigilor politice încâlcite, e suficient să fii atent la poveste, pentru că răspunsurile vin, firește, spre final. Iar cireașa de pe tort e antagonistul, crud și viclean, un oponent pe măsură pentru Raglan. Așadar, rămâneți aproape, pentru că urmează mult foc și sânge, și doar martorii, adică noi, vor fi în stare să decidă de partea cui se află dreptatea.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui David Gilman:

 

Falled

Fata Cu Cartea

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 

Ciobanul de Azi



duminică, 4 februarie 2024

Recenziile lui Gică 164 - Când vin străinii de Ivar Leon Menger (CRIME CLUB)


Titlu: Când vin străinii  

Autor: Ivar Leon Menger

Editura: TREI

Titlu original: Als das Böse kam (2022)

Traducere de Laura Karsch

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 256

Media pe Goodreads: 3,68 (din 964 note)

 

            De când se știe, Iuno locuiește, împreună cu părinții și cu fratele ei, Boy, pe o mică insulă din Țara de Nord. La cei șaisprezece ani ai săi, își petrece timpul ajutându-și mama la treburile casnice, tatăl, la pescuit și având grijă de frățiorul ei mai mic, așteptând cu nerăbdare duminicile ca să se adune cu toții la masă, pentru o gustare specială și un nou joc în familie. Însă cel mai mare vis al lui Iuno este să ajungă pe celălalt mal, lucru interzis cu desăvârșire, fiindcă acolo se găsesc Străinii, niște oameni cruzi care vor să le facă rău. Din câte a înțeles, ei fac parte dintr-un soi de program de protecție a martorilor, iar Gardienii i-au adus aici ca să fie în siguranță. Dar în ciuda avertismentelor cu care a crescut, adolescenta își dorește din ce în ce mai mult să afle ce se află dincolo de apă, așa că plănuiește, împreună cu Boy, să părăsească mica lor fâșie de pământ.

            Dar înainte să disecăm povestea, haideți să vedem ce e de făcut atunci când vin Străinii. Ei bine, când se aude sirena, trebuie să fugă și să se ascundă în beci, adăpostul lor improvizat, unde au apă și alimente pentru câteva luni. Și în timp ce tatăl lor pândește cu pușca, din fotoliu, posibilii intruși, mama le dă câte o pastilă, pe care trebuie s-o înghită repede, veșnicele pilule de consolare, foarte gustoase de altfel. Însă până acum au avut loc doar simulări prin care li s-au testat reflexele și supunerea. Un singur om, care, chipurile, n-ar fi Străin, are voie să debarce pe țărm, și anume, Ole, bătrânul poștaș care vine în fiecare zi de luni. Însă într-o noapte, când Iuno se află pe plajă, un necunoscut ajunge pe insula lor, un tânăr care a venit să-și recupereze drona doborâtă, pe nume Luca, și care îi dă, atât prin prezență, cât și printr-o dezvăluire despre trecutul ei, viața peste cap.

            Bun... Hai că nu e greu să ne dăm seama ce se petrece aici. Nu, n-o să vă spun care-i mecanismul, evident încă din descriere, dar mi-aș dori să ne concentrăm puțin asupra personajelor. Așadar, Iuno. Numele zeiței romane a căsătoriei și fertilității, altfel spus, o entitate puternică, cu o identitate clară. Fratele ei e Boy, adică Băiat(ul). Deci, o aparentă nulitate, lipsită de orice trăsătură distinctivă, cu excepția sexului. Nu aș merge neapărat pe o reprezentare Yin si Yang, deși e posibil să funcționeze dacă îi privim ca fiind complementari, având același sânge și regăsindu-se în aceeași situație dramatică. Părinții... Mda, aici lucrurile stau puțin diferit. De ce niciunul dintre ei nu are nume? De ce se identifică în permanență prin „mama și tata”? Prin urmare, avem o ierarhie, de la nume la funcție, inițial lipsită de sens, dar care capătă semnificație prin prezența și acțiunile protagonistei.

            Și acum să vedem care sunt limitele micului lor cronotop. Pământ, apă, și apoi iarăși pământ. Insula e sigură, pe când pe celălalt mal pândește pericolul. Dar acolo se află și Gardienii, care nu-și fac niciodată apariția. Binele și răul, Gardienii și Străinii, o certitudine și (cel mai probabil) o iluzie. Dar de ce? Care e scopul? De ce s-au refugiat așa departe de civilizație? Sunt victime sau vinovați? Cine minte și cine (nu) spune adevărul? Ceva e putred în Țara de Nord. Până și denumirea asta e stranie, de parcă ar ilustra un loc care nu se găsește pe nicio hartă. Și ce e cu toate pregătirile astea... militare? Dar cu pilulele de consolare?

            În altă ordine de idei, romanul e construit pe o structură de basm. Iuno poate fi asociată, din cauza contextului, cu „Degețica”, cei doi frați trimit, indirect, la Hansel și Gretel, iar insula reprezintă Turnul lui Rapunzel, din care prințesa cu părul de aur urmează să evadeze. Ce mai... E o poveste bună, complexă, scurtă, un thriller distopic cu puternice trăsături de Young Adult. De altfel, am apreciat că autorul, în ciuda unor lacune, posibil scăpări intenționate, a trecut repede la subiect, spunându-ne exact ce și cum. Nu e statică deloc, scenele se derulează repede, simți suspansul la fiecare pagină și speri ca totul să se sfârșească cu bine. Deci, o recomand, dar să nu uitați că Ivar Leon Menger scrie „povești care merg la inimă. Până când o fac să stea în loc.”


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ivar Leon Menger:

 

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 



vineri, 2 februarie 2024

Recenziile lui Gică 163 - Vizita tinerei doamne de George Arion (CRIME CLUB)


Titlu: Vizita tinerei doamne 

Serie: Andrei Mladin (#9)

Autor: George Arion

Editura: CRIME SCENE PRESS

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 264 

 

            Poet, eseist, recenzent, dramaturg, nuvelist și romancier, George Arion s-a remarcat prin scrierile sale polițienești, în special prin seria ce-l are ca protagonist pe îndrăgitul jurnalist-detectiv, Andrei Mladin. Și dacă vă veți opri un moment, în timpul lecturii, ca să aruncați o privire mai atentă asupra temelor abordate în cele nouă volume, mai ales în ultimul, veți observa o tușă personală puternică, o stilistică ce-i apropie extrem de mult pe autor și personaj. Dacă-mi permiteți, Mladin nu ar exista fără Arion, însă și autorul are nevoie de un protagonist în care să-și descarce personalitatea, de un caracter-oglindă în care pot fi înglobate experiențele acumulate pe parcursul vieții. Cei doi se privesc, se recunosc, își aruncă zâmbete, pentru că sunt capul și pajura aceleiași monede, o entitate pasivă, prin scris, și alta dinamică, prin acțiune, angrenate într-o luptă de mii de pagini împotriva criminalității.

            După ce a zăcut la pat două luni, la Matei Balș, din cauza coronavirusului, Andrei Mladin părăsește spitalul pe o poartă secundară, îndreptându-se spre gară, de unde ia un bilet de tren spre orașul B, locul unde a copilărit. Sătul de agitația urbei, fostul jurnalist intenționează să stea o vreme departe de capitală, ca să-și refacă puterile. Însă, la câteva zile după ce ajunge la destinație, are loc, bineînțeles, o crimă. Victima, președintele unuia dintre „cercurile politice” din zonă. Agresorul... ca de-obicei, necunoscut, deși se bănuiește că ar fi nebunul care a scăpat de la ospiciu. Arma crimei, o praștie... Da, cu o piatră poți să ucizi rapid pe cineva, mai ales dacă-l lovești în tâmplă. Prin urmare, omul nostru, aflat aici sub o identitate falsă, este repede deconspirat de gazda sa, și pentru că nu are încotro, dar și pentru că detectivul din el nu vrea să stea deoparte, ajunge să se implice într-o nouă  anchetă.

            Întregul text abundă în nostalgie. Nu știm dacă orașul B e cel în care a copilărit George Arion, dar cu siguranță Mladin se simte din nou acasă și ține morțiș să ne poarte înapoi în timp, atunci când privea lumea cu ochi inocenți de copil. Își aduce aminte cu drag de doamna urâtă, dar cu suflet bun, pe care o ajuta, împreună cu ceilalți puști, să-și ducă sacoșele, de paznicul școlii, cu care se și întâlnește de-altfel, dar care nu-l mai recunoaște, și de locul unde se afla casa părintească, de părinții săi în mare parte absenți, care roboteau din zori până în noapte ca să aibă ce să pună pe masă. Dar și de cântecele și lozincile comuniste, de-un grup restrâns de consăteni ce aștepta ca Stalin să coboare din cer și să facă dreptate pe pământ. Cu alte cuvinte, de libertatea copiilor și de captivitatea adulților, cei care trebuiau să danseze după cum le cânta partidul.

            Deși ne pierdem într-o ficțiune polițistă, granițele dintre bine și rău par să slăbească, crima fiind o necesitate a vieții, o istorie, chiar un mijloc de divertisment. Pe lângă omorul de la care pornește investigația, mai există câteva crime săvârșite în trecut, pe care timpul le-a conservat, până când o schimbare neprevăzută le-a dezgropat. Ce e cu cuțitul plin de sânge uscat din grajd? Dar cu pistolul descoperit în iederă? Evident că de-aici pornesc intrigi noi... Avem tendința de-a-l căuta pe vinovat, însă armele nu fac decât să confirme sângeroasa realitate. După ce Cain l-a ucis pe Abel, germenul criminal s-a infiltrat în organismul uman, ura, invidia, gelozia, uneori chiar disprețul, ducând la condamnarea celuilalt, indiferent dacă ne-a greșit cu ceva sau nu. Dar așa cum există un criminal, întotdeauna va apărea și un justițiar, pentru că actul de rebeliune trebuie pedepsit, după deviza „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

            Dacă ați ajuns până aici pentru că ați citit celelalte volume sau doar de curiozitate, trebuie să știți că avem de-a face cu un Mladin îmbătrânit, care simte, oarecum, că i se apropie sfârșitul. Dar la pachet cu bătrânețea vine și faima... De asta, când bunul lui amic, Haralambie Necșulescu (Hara), și o frumoasă franțuzoaică răscolesc Bucureștiul pentru a-i da de urmă, apar indivizi care-și asumă identitatea lui Andrei Mladin sau care susțin că știu unde s-ar afla jurnalistul. Ba e la nebuni, ba a fost răpit, ba a pierdut toți banii la Pocker și se ascunde de interlopi, ba chiar e la Torino, unde stă la un Cappuccino cu un necunoscut. Toți știu cine e Andrei Mladin și vor să fie (sau să fi fost) în preajma lui, alături de cel mai cunoscut detectiv român în viață. Iar dacă ați citit tot ce am scris până aici, vreau să pășim împreună pe acest drum al misterului, ca să aflăm ce dorește, de fapt, de la el superba franțuzoaică cu ochi albaștri.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui George Arion:

 

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 



joi, 1 februarie 2024

Recenziile lui Gică 162 - Cel care nu uită de David Baldacci (CRIME CLUB)


Titlu: Cel care nu uită 

Serie: Amos Decker (#1)

Autor: David Baldacci

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Memory Man (2015)

Traducere de Oana Stănescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,11 (din 138.450 note)

 

            La douăzeci de ani, inima lui Amos Decker s-a oprit, de două ori, după ce a fost placat, pe terenul de fotbal, de către un alt jucător masiv, accident care a fost difuzat la acea vreme de nenumărate ori la televizor. Nimeni nu știe cu exactitate ce s-a petrecut atunci în creierul lui, cert e că s-a trezit un alt om. De fapt, era tot Amos, doar că din clipa aia nu a mai putut să uite nimic. Absolut nimic. Pe lângă hipertimezie, a deprins și sinestezia, capacitatea de a vedea lumea în culori. Pentru el, fiecare cifră are o culoare, conotată pozitiv sau negativ, și unele persoane sau obiecte pot căpăta nuanță, ton și intensitate în funcție de context sau sentimentul pe care i-l insuflă. Griul metalic îl liniștește, în timp ce albastrul îl paralizează psihic, pentru că albastră a fost și noaptea în care familia i-a fost ucisă cu sânge rece.

Johnny Sacks, cumnatul lui Decker, a fost găsit mort la masa din sufragerie, cu gâtul tăiat de la o ureche la cealaltă. Cassandra (Cassie) a fost descoperită lângă pat, cu o gaură de glonț, caldă și umflată, în frunte. Iar Molly, care nu împlinise nici zece ani, era pe toaletă, sugrumată și legată cu un cordon de bazinul de apă. O triplă omucidere care a șocat Burlingtonul, și, totuși, niciun suspect. De altfel, nici Amos nu-și amintește să fii supărat pe cineva într-un asemenea hal, încât să-i omoare familia. Și degeaba timpul trece, fiindcă omul nostru nu poate să uite ce a văzut și retrăiește moartea lor în fiecare secundă, la nesfârșit. Dar se pare că vinovatul s-a predat... Sebastian Leopold, posibil fost marinar, a intrat în secția de poliție și și-a recunoscut crima. Straniu, așa-i? Să fie vorba despre o falsă mărturisire? Dar cu ce scop? Și de ce acum? Să aibă ucigașul nostru în serie mustrări de conștiință?

Chiar dacă nu mai face parte din poliție, Amos, ajuns vagabond și în prezent detectiv de ocazie, vrea să-i facă o vizită, în celulă, lui Leopold, ca să-l privească în ochi și să afle dacă el e, într-adevăr, criminalul. Însă ancheta personală a lui Decker se încrucișează cu un atac armat într-un liceu, mai exact în fostul lui liceu, soldat cu victime atât în rândul elevilor, cât și al profesorilor. Și datorită talentului său nemaiîntâlnit, despre care știe un număr restrâns de oameni, dar și fostul lui șef, Miller, Amos devine consultant al poliției, reluându-și rolul de investigator alături de fosta lui parteneră, Mary Lancaster. Și împreună cu FBI-ul, fiindcă băieții la costum nu puteau sta deoparte, având în vedere amploarea tragediei, eroii noștri pornesc pe urmele unui ucigaș inteligent și meticulos, care le pune răbdarea și competența la grea încercare. Fiecare pistă pare să fi fost prevăzută și de atacator, astfel încât se deschid o grămadă de căi posibile, din care doar una este cea pe care a fugit făptașul din școală.

Dar să nu uităm de Leopold, care repetă, de parcă nu și-ar mai fi luat pastilele de-o vreme bună, că el e vinovatul și că nu dorește niciun nenorocit de avocat care să-l reprezinte la proces. Însă Amos nu-l recunoaște pe Sebastian. Și, așa cum am spus, el nu uită nimic. Să nu credeți că asta e un soi de superputere, mda, poate fi, la fel cum poate să fie și un blestem. Știe ce dată e azi, minutul și secunda, și nu e nevoie să consulte vreun calendar sau ceas. Viața lui merge ca un contracronometru, dar înapoi, spre omoruri, spre punctul zero, fiindcă atunci când nu poți să scapi de trecut, e imposibil să te orientezi spre viitor. Pe lângă efectul caleidoscopic, prin sinestezie fostul detectiv privește lumea aidoma unui mag, interpretând semnele bune și avertismentele. Așa cum 7 e o cifră norocoasă, 3 aduce ghinion, fiindcă 3 îi apare în fața ochilor (o hoardă de 3) atunci când pericolul se apropie cu pumnale ascuțite de inima sa.

Ce să vă mai zic... E scrisă de David Baldacci, și cu asta cred c-am spus totul. E alertă, plină de mister, cu un antagonist parcă scos din filmele de groază, complex, dar greu (dacă nu imposibil) de descoperit, un psihopat ca-n vremurile bune, din seria diavolilor care și-au luat câteva zile vacanță pe pământ. La rândul lui, Amos e un personaj deosebit datorită caracterului său de justițiar absolut, dar și abilităților supraumane, care-l plasează deasupra oricărui agent de la FBI. Altfel spus, trebuie să vă pregătiți pentru o vânătoare de amploare, dar rămâne de văzut cine e, la urma urmelor, prădătorul, și cine, prada.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui David Baldacci:

 

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu 



marți, 23 ianuarie 2024

Recenziile lui Gică 159 - 1991. Prima anchetă a lui Sharko de Franck Thilliez (CRIME CLUB)


Titlu: 1991. Prima anchetă a lui Sharko

Serie: Franck Sharko #0

Autor: Franck Thilliez

Editura: TRITONIC

Titlu original: 1991 (2021) 

Traducere de Alexandru Pompiliu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 430

Media pe Goodreads: 4,39 (din 1.886 note)

 

Excepțional! Bine scris, grotesc, tranșant, alambicat, complex, cu personaje puternice și ritm alert, „1991. Prima anchetă a lui Sharko” are tot ce ți-ai putea dori de la un thriller Polar. E sângeros, chiar dacă nu curg râuri de sânge, atmosfera e întunecată și apăsătoare, așa cum îi place „psihopatului” din mine, iar frigul îți intră în oase încă de la primele pagini, odată ce e descoperit omorul. Dacă, prin absurd, nu aș fi știut că povestea îi aparține lui Franck Thilliez, cu siguranță le-aș fi atribuit-o lui Jean-Christophe Grangé, pentru oroare și suspans, sau lui Bernard Minier, pentru construcția narativă amplă și psihologia geniului criminal. Deci, da, deja o recomand, de la mine primește cinci steluțe și trece, fără nicio obiecție, pe lista cu cele mai bune lecturi din 2024.

Așadar, avem un colet. Expeditorul este anonim, iar destinatarul este Philippe Vasquez. Și pentru că necunoscutul îi cere să se gândească la un nume de femeie, primul care îi vine în minte omului nostru este Delphine. Exact numele care apare la pagina menționată din exemplarul din „Florile răului”, de Charles Baudelaire, care se află, alături de cele două scrisori, în pachet. Astfel, Philippe, tulburat și entuziasmat deopotrivă, are acces la adresa din cea de-a doua scrisoare, acolo unde locuiește Delphine Escremieu. Dar Delphine e moartă. Trupul ei zace în pat, cu mâinile legate, măcelărită, cu sexul și sânii arși și cu o pungă pe cap, pe care sunt mâzgăliți doi ochi și o gură. Iar în spatele ei, pe perete, sunt lipite mai multe fotografii cu copii dezbrăcați, băieți și fete care încercau, în timp ce erau pozați, să-și ascundă părțile intime. Dar nimeni nu pricepe de ce lângă ușă e scris cuvântul „PAGODĂ”.

După ce Philippe, în urma descoperirii terifiante, alertează poliția, la fața locului sosesc băieții de la secția 36, printre care se numără și tânărul inspector Franck Sharko. Deși se află pentru prima oară la scena unei crime, protagonistul nu stă deoparte și încearcă să-și dea seama cum a pătruns ucigașul în locuință, fiindcă ușa era încuiată pe dinăuntru. Modul de operare al criminalului dă naștere unei serii de întrebări, aparent, fără răspuns. Există vreo legătură, în ciuda declarației, între Philippe și Delphine? De ce e acoperit peretele cu pozele unor copii goi? Să fi fost Delfine o abuzatoare? Sau o victimă? Și de ce făptașul a ales să se folosească de un soi de ghicitoare, chiar manipulare mentală, pentru a-l conduce pe străin la trupul mutilat? Dar, în tot haosul creat, un lucru e clar, 36 nu s-a mai confruntat până acum cu așa ceva, cu un geniu atât de diabolic.

            Cu fiecare pistă cercetată, polițiștii înaintează pe un drum abrupt și încețoșat, ce îi va conduce, în cele din urmă, în inima răului. Ucigașul nostru este foarte perspicace, nu degeaba l-au poreclit „Meticulosul”. Și-a terminat reprezentația, iar acum i-a invitat pe spectatori în culisele minții sale bolnave. Nu doar că e tot timpul cu un pas înaintea forțelor de ordine, ba chiar îi împinge pe agenți de la spate atunci când își pierd inspirația. Indiciile sunt acolo, presărate intenționat peste tot, și e nevoie doar de cineva care să le pună cap la cap, ca să poată, apoi, să descindă în infern. El e Vrăjitorul sau Iluzionistul, de fapt, nici nu mai contează cum îi spunem... Dar să nu credeți că e nebun. E doar diferit, și de asta se situează, ca un stăpân al codurilor și magiei negre, deasupra muritorilor de rând.

            Abia dacă am cuprins primele 50 de pagini, să-mi fie cu iertare, dar sper c-am reușit să vă conving s-o citiți. Mda, cam dură, macabră, uneori simți cum limitele sunt împinse la maximum, dar merită, chiar e ce trebuie. Nu e Horror, chiar dacă unele scene duc, oarecum, în direcția asta, dar simți cum frigul și întunericul îți pătrund în suflet. Nu e pentru cei slabi de înger, ci pentru aceia care știu cu ce vine la pachet un thriller bun. Iar pentru Bogdan Hrib (pentru că știu că vei citi recenzia), vreau să-ți spun că trebuie musai să continuați seria, adică să treceți la volumul 1, ca să-l întâlnim și noi pe legendarul inspector Franck Sharko, așa cum a apărut, pentru prima dată, în literatura de suspans din Franța.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Franck Thilliez:

 

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Falled

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu 


                                    


joi, 18 ianuarie 2024

Recenziile lui Gică 158 - Fără scăpare de Mark Billingham (CRIME CLUB)


Titlu: Fără scăpare 

Autor: Mark Billingham 

Editura: NICULESCU

Titlu original: Rabbit Hole (2021)

Traducere de Timea Kovacs

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 392

Media pe Goodreads: 3,51 (din 6.516 note)

 

            Ce se întâmplă atunci când are loc o crimă într-un spital de nebuni? Ați tinde să credeți că, în ciuda supravegherii stricte, se petrec astfel de tragedii, provocate, bineînțeles, de ceilalți pacienți, mai vii sau mai sedați, care nu sunt capabili să-și astâmpere furia. Poate că da. Sau poate că nu... Oricum ar sta, de fapt, lucrurile, și aici, ca în orice instituție publică sau privată, se deschide o anchetă, adică se întocmește un dosar cu datele victimei, cauza decesului și posibilii făptași (câteva piste de cercetat), muncă întreprinsă de polițiștii din afară. Dar ce ar fi dacă am avea un polițist chiar în secție, printre nebuni, nu un individ întreg la minte, ci un alt psihopat (asta rămâne de văzut), care să-și dedice timpul dintre pastile și ședințele de terapie îmbinării pieselor de puzzle și, în final, descoperirii criminalului?

            Alice e polițistă. Ea știe asta, amicii ei din ospiciu știu asta, însă terapeuții și asistenții sunt de altă părere. A ajuns aici din cauza traumelor greu de gestionat, după ce  și-a privit colegul dându-și sufletul, înjunghiat mișelește. De atunci, Al duce o luptă continuă cu proprii demoni, nesiguranța și paranoia împingând-o să-și atace, într-o clipă de confuzie, iubitul, gest care a costat-o câteva luni de tratament. Dar acum, cu câteva săptămâni înainte să fie externată, are loc o crimă. Victima, Kevin, un băiat de-altfel liniștit, despre care se bănuia că ar fi homosexual. Nu știm cum a murit, cine s-a aflat în proximitatea lui în ultimele ore, dar trebuie să descoperim de ce și cum s-a ajuns aici. Probabil c-a fost înjunghiat, la fel ca Johnno, sau strangulat, sau poate a fost sufocat cu o pernă... Prea multe posibilități, și niciun răspuns. Dar Alice e aici ca să facă lumină și nu se va da laoparte din fața nimănui înainte să-și dovedească abilitățile de detectiv.

            Încă de la primele pagini ne dăm seama că nu avem de-a face cu un thriller obișnuit, ci cu o psihoză, un soi de experiment psihologic în care nu știm cine spune adevărul. Să fie Alice doar o pacientă nebună? Să-și fi asumat un rol Don Quijote-an? Sau poate că, la urma urmelor, e chiar polițistă, și încă una competentă. Nu putem să ne pronunțăm, nu avem suficiente date ca să tragem niște concluzii relevante. De altfel, fiindcă romanul e relatat la persoana I-a, trebuie să privim cu suspiciune orice dialog, descriere sau fapt. Totul se petrece, chiar dacă e narat la trecut, în capul protagonistei, și asta ne plasează undeva între eroare și realitate. Altfel spus, povestea nu e foarte dinamică, majoritatea episoadelor fiind povestite printr-o lentilă reductivă, de parcă mintea personajului ar fi încețoșată din cauza medicamentelor.

            După ce am făcut primii pași în secție, facem cunoștință, prin intermediul lui Al, cu ceilalți pacienți. Dacă te vei întâlni cu Ilias, sigur te va întreba dacă ai chef de o partidă de șah, pentru că e mai mereu cu tabla la el, iar dacă îl vei refuza, trebuie să te aștepți să fii înjurat. Tony e Creatura. De fapt, nu e nicio creatură, dar așa am ajuns să-i spunem fiindcă se simte în permanență urmărit de un monstru, fost prieten imaginar, ranchiunos și sadic, care acum vrea să-i facă rău. Creatura poate fi orice și oricine, de la unul dintre infirmieri, până la o pereche de pantofi uzați. Lauren e Cântăreața. Nu are voce, dar nimeni nu are curajul să i-o spună, și dacă ești nou pe-aici, te va întreba dacă îi dai voie să-ți folosească baia, ca să urineze pe podea, un soi de marcare a teritoriului. Aa, da, mai e și Marele Gay Bob. Și nu, nu e Gay, e cât se poate de heterosexual. A ajuns la psihiatrie după ce nevasta l-a părăsit, din cauza aventurilor lui de-o noapte, fiindcă băiatul nostru nu prea e în stare să-și controleze hormonii.

            Acum, sincer să fiu, romanul ăsta nu e cine știe ce. E destul de static, monoton, iar personajele nu sunt conturate până la capăt. Ideea e bună, am mai întâlnit-o și în „Fellside”, de M.R Carey, însă acolo există și o dimensiune horror pronunțată, care te ține în priză. În cazul lui Billingham, acțiunea parcă e suspendată, cadrele se derulează lent, iar asta te face să dai, plictisit, pagină cu pagină, poate, poate, se va întâmpla ceva neprevăzut. Cât despre atmosfera din spital, se resimte, dar, după câteva capitole, ajunge să te enerveze, punându-ți răbdarea la încercare. Nu e cel mai slab thriller pe care l-am citit, credeți-mă pe cuvânt, dar nici nu pot să-l ridic în slăvi, nici măcar să fiu neutru. Mă rog, asta e, din nou și logic, părerea mea, și dacă îl veți percepe altfel, aștept să fiu judecat, așa cum se cuvine, în comentarii.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Mark Billingham:

 

Falled

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

                                       


joi, 21 decembrie 2023

Recenziile lui Gică 153 - Prada de Yrsa Sigurdardottir (CRIME CLUB)


Titlu: Prada

Autor: Yrsa Sigurdardottir  

Editura: TREI

Titlu original: Bráðin (2020)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,85 (din 1.709 note)

 

Am descoperit-o pe Yrsa Sigurdardottir în urmă cu aproape zece ani, cu romanul „Ultimul ritual”, primul volum din seria cu avocata Þóra Guðmundsdóttir. Nu pot să spun că a fost o alegere greșită, chiar dacă nu a fost neapărat pe gustul meu, prea multă dramă și prea puțin mister, prea multe elemente care s-au potrivit la sfârșit doar pentru că așa a vrut autoarea. Dar de pe-atunci am simțit că există mult potențial, nu degeaba se numără printre cei mai citiți și traduși scriitori din Islanda, și trebuie să recunosc, în pofida construcției textuale, că mi-a plăcut latura ocultă a cărții, cu însemnele diavolești și ritualurile ezoterice. Nu am citit niciun volum din seria „Freyja & Huldar”, despre care am auzit doar cuvinte de laudă, în special despre „Moștenirea” și „Răfuiala”, nu am pus mâna nici pe celălalt roman horror al ei, „Îmi amintesc de tine”, dar am ajuns zilele trecute să „răsfoiesc” „Prada”, un roman care încă din descriere îți dă fiori pe șira spinării.

            Povestea începe cu un grup de prieteni, două cupluri din Reykjavík, petrecăreți și amatori de senzații tari, care, împreună cu ghidul lor, Haukur, pornesc într-o expediție în ținutul sălbatic Lonsdraefi, cu scopul de a prelua datele de la un soi de instrument de măsurare din Vatnajökull, cea mai mare banchiză de gheață din Europa, pentru ca Haukur să-și poată finaliza lucrarea de doctorat. Cei patru prieteni pătrund, în șir indian, tot mai adânc în pustiul de gheață, urmând să se refugieze la o cabană, acolo unde, după o săptămână, va fi descoperit primul cadavru. Așadar, au trecut șapte zile, și acum echipa de căutare, formată din Johanna și Thorir, au găsit sub zăpadă trupul neînsuflețit al femeii, care, din motive inexplicabile, era doar în lenjerie intimă, restul hainelor aflându-se în cabană. La puțin timp, sunt descoperite, din aer, departe de orice refugiu, și cele două corturi ale turiștilor, iar echipa de salvare se îndreaptă într-acolo, sperând ca nefericiții să fie încă în viață.

            La stația radio din peninsula Stokksnes, Hjbrvar, unul dintre cei doi angajați însărcinați cu paza și supravegherea echipamentului scump, își petrece vremea dând ture prin vechea clădire ridicată în timpul Războiului Rece și având grijă de Pis, pisoiul care a apărut din întinderea nesfârșită de zăpadă. Deși pe-aici nu se întâmplă nimic interesant, în afară de elicopterul trimis în căutarea celor patru turiști, care aterizează din când în când pe platformă ca să-și facă alimentarea, dintr-odată interfonul, nefolosit de zeci de ani, începe să sune. Uimit de zgomotul ce tulbură liniștea, Hjbrvar se grăbește să răspundă, poate persoana de afară are nevoie urgentă de ajutor. Dar la celălalt capăt se aud doar zgomote ciudate și o voce imposibil de înțeles. Însă la poartă nu e nimeni... Și la următorul schimb de tură Hjbrvar află de la colegul lui că aparatul e scos de mulți ani din funcțiune. Însă voci stranii, umbre întrezărite cu colțul ochiului, a perceput și angajatul dinaintea lui, bărbatul care a căzut prin hornul natural, de lângă bază, direct în mare.

            Din păcate, nu am găsit destule aspecte pozitive ca s-o laud. Nu pot să spun nici că a fost o poveste complexă care m-a ținut în priză până la sfârșit, nici că a reprezentat horror-ul la care am sperat. Prea multe personaje (părerea mea), prea încărcată, trei perspective, niciuna cu un deznodământ clar, multe compromisuri, multe situații duse la extrem (în aparență), o aglomerare de elemente care nu au făcut decât să complice aiurea povestea și i-au oferit o notă de superficialitate. Groaza a rămas undeva în background, oricât de mult a insistat autoarea pe întâmplările stranii, nu a reușit să mă scoată din zona de confort. Ne-am săturat de pași ce se aud în zăpadă sau prin clădiri abandonate, de umbre ce apar dincolo de ferestre sau în încăperi semi-iluminate și de voci ce par să răsune de dincolo de mormânt. Multe clișee, niciun indiciu relevant care să ne conducă la un raționament logic, valuri peste valuri de incertitudine și un deznodământ previzibil pe de-o parte, dar greu de intuit pe de alta.

            În final, să privim și partea pozitivă. Am apreciat că Yrsa s-a folosit de peisajul islandez ca să ne introducă într-un infern de gheață. Dacă te-avânți în pustiu, există mari șanse să nu te mai întorci. Dacă nu vei cădea în râpele adânci sau dacă nu vei muri sub mormanele uriașe de zăpadă, atunci sigur vei suferi din cauza frigului, urmând să simți cum fiecare membru îți îngheață. Voi sunteți prada și, chiar dacă nu există niciun prădător care stă la pândă, e suficient ca vremea să se înrăutățească sau să renunțați la straturile suplimentare de îmbrăcăminte. Dar acolo, în beznă, umblă ceva, și nu știi dacă e mort sau viu, dacă e om sau fiară. Ce e sigur e că vă vânează, și, până când ajutoarele vor ajunge, nu se știe câți dintre voi vor supraviețui.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Yrsei Sigurdardottir :

 

Anca și cărțile.ro

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

                                       


vineri, 15 decembrie 2023

Recenziile Mădălinei 54 - DezOnoare de Awais Khan (CRIME CLUB)

       

Titlu: DezOnoare 

Autor: Awais Khan

Editura: TRITONIC

Titlu original: No Honour (2021)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 364

Media pe Goodreads: 4,29 (din 731 note)

 

            Am crezut că iubirea mă va salva de o căsătorie nedorită, de o viață trăită în frică și tăcere, de supunerea oarbă față de un bărbat respingător, căruia trebuie să-i suport atingerile  dezgustătoare și să-i nasc doar fii sănătoși, care să-i moștenească averea și numele, însă am fost naivă. Iubirea m-a condamnat la moarte. Am făcut o greșeală cumplită, ce a adus dezonoare familiei mele, iar acum trebuie să plătesc cu viața pentru ceea ce am crezut că mă va salva. Simt cum mâinile tatălui meu mi se strâng în jurul gâtului, cum apa rece îmi pătrunde în nări și-n gură, învăluindu-mă în întuneric încetul cu-ncetul. Tot ce mai aud sunt bătăile năvalnice și neregulate ale inimii mele și ecoul straniu al celor trei cuvinte din cauza cărora au murit zeci de alte fete și femei: „iubire sau onoare?”, „Iubire sau Onoare?”, „IUBIRE SAU ONOARE?” Sunt gata să mor, dar nu sunt pregătită să-i las să ucidă micuța ființă ce crește în pântecul meu. Vreau să lupt, dar mâinile vânjoase mă scufundă tot mai adânc, până ce aerul nu-mi mai intră deloc în plămâni, iar apoi revine, mai dulce și mai curat ca niciodată. În loc să părăsesc această lume, mă trezesc față-n față cu întreaga comunitate, care mă privește cu scârbă. Am încălcat regulile noastre sacre, iar în ochii lor sunt un nimic, o târfă ce merită să fie arsă de vie, însă tatăl meu a ales să mă salveze, și povestea mea abia acum începe...

            Violență, suferință și disperare, cred că sunt cele mai potrivite cuvinte care descriu romanul lui Awais Khan. Povestea Abidei este plină de cruzime, fiecare pagină tăind și mai adânc în carne vie. La doar șaisprezece ani, Abida rămâne însărcinată cu băiatul pe care îl iubește, dar care nu i-a fost hărăzit de soț. Cu toate că se străduiește să ascundă cât mai mult timp sarcina, adevărul iese la lumină, distrugând planurile de căsătorie pe care tatăl ei le făcuse cu fiul pirului din Khan Wala. Comunitatea cere să se facă dreptate, cere moartea păcătoasei și transformarea ei într-un exemplu, însă tatăl ei se împotrivește mulțimii și conducătorului satului. Abida se căsătorește cu Kalim și se mută în Lahore, unde are și mai multe de înfruntat. Cu un soț dependent de droguri, violent, care nu se mai îngrijește de bunăstarea soției și a copilului nenăscut, Abida ajunge să fie vândută unui bordel, un spațiu ce îi va destrăma încrederea în oameni și îi va distruge sufletul, dar care, în mod paradoxal, o va face mai puternică și o va pregăti să devină un sprijin pentru alte femei aflate la un pas de moarte.

Deși e o ficțiune, „DezOnoare” are la bază cazuri reale, petrecute în micile comunități rurale pakistaneze, în care fete de nici șaisprezece ani au fost ucise cu pietre, arse de vii sau înecate pentru că au rămas însărcinate înainte de căsătorie sau pentru că, pur și simplu, au refuzat să se mărite cu bărbatul ales de către familie. Iubirea nu-și are locul în aceste comunități, onoarea fiind cea care dictează legea, iar din acest motiv, crimele sunt permise, mai ales dacă sunt săvârșite pentru spălarea reputației, caz în care nici măcar poliția nu se implică. Lumea musulmană se ghidează după alte reguli, pe care noi, europenii, care vedem (de bine, de rău) în femeie un egal, nu le înțelegem pe deplin și care ni se par primitive și barbare, ba chiar demne de condamnat, însă trebuie să luăm în considerare faptul că sistemul lor de gândire și de a acționa este complet diferit de al nostru. Femeia musulmană trăiește pentru un singur scop, și anume să-și mulțumească bărbatul. Și cum poate face acest lucru? Supunându-se fără să crâcnească și născând cât mai mulți băieți. Prin urmare, femeia nu are un statut mai important decât un obiect... Nu are voie să vorbească neîntrebată, nu are voie să iubească, și cel mai rău, nu are voie să gândească. Este redusă la un trup, de care bărbatul se folosește, fără sentimente și păreri; un robot care trebuie să se îngrijească de gospodărie și să tacă atunci când este bătută din cele mai nesemnificative motive, fiind conștientă că orice împotrivire îi poate aduce moartea.

Dar chiar și în cele mai tradiționale comunități poate apărea o rază de speranță, o mică schimbare care să îmbunătățească traiul femeilor, iar în cazul de față schimbarea o reprezintă Jamil, tatăl Abidei. Jamil refuză să-și ucidă fiica, și astfel se împotrivește legilor străvechi, devenind un paria al societății. Ba mai mult, o ajută pe Abida să fugă din sat și să se refugieze cu iubitul ei în Lahore, un oraș mare, aglomerat, unde onoarea și tradiția au fost înlocuite cu tentațiile paradisurilor artificiale și desfrâu.  Așa cum e și firesc, între viața la sat și cea de la oraș se cască o prăpastie adâncă, cele două spații fiind antitetice, dar având ceva în comun. Nici în Khan Wala, nici în Lahore, Abida nu este în siguranță. Greșeala ce-i poate aduce moartea în Khan Wala poate fi trecută cu vederea într-un oraș mare, în care nu o cunoaște nimeni, însă și spațiul acesta vast îi este fatal. Dar protagonista noastră e o supraviețuitoare și va deveni o eroină, muncind împreună cu întreaga sa familie la reabilitarea tinerelor care au avut de suferit din cauza legilor stricte, ce apără castitatea și puritatea viitoarelor soții ca pe singurul dar pe care i-l poate oferi femeia soțului ei.

Trebuie să fiu sinceră și să vă mărturisesc că nu este cea mai bună carte de acest gen pe care am citit-o... Nu am fost nici șocată, nici surprinsă în vreun fel de acțiune. iar finalul este complet previzibil, însă are ceva special. Stilul deosebit al scrierii, perspectiva plină de speranță într-un viitor diferit, departe de violență și frică, vârtejul de emoții ce răzbat din greutățile prin care trece Abida, dar cel mai important, întrezărirea unei schimbări ce nu poate fi dezrădăcinată, fac din „DezOnoare” o lectură ce merită adăugată în bibliotecă și, neapărat, pe lista de Want to Read.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Awais Khan:

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Falled

Citește-mi-l

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

                                       Literatura pe tocuri