ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Fiction Connection. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Fiction Connection. Afișați toate postările

duminică, 4 februarie 2024

Recenziile lui Gică 164 - Când vin străinii de Ivar Leon Menger (CRIME CLUB)


Titlu: Când vin străinii  

Autor: Ivar Leon Menger

Editura: TREI

Titlu original: Als das Böse kam (2022)

Traducere de Laura Karsch

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 256

Media pe Goodreads: 3,68 (din 964 note)

 

            De când se știe, Iuno locuiește, împreună cu părinții și cu fratele ei, Boy, pe o mică insulă din Țara de Nord. La cei șaisprezece ani ai săi, își petrece timpul ajutându-și mama la treburile casnice, tatăl, la pescuit și având grijă de frățiorul ei mai mic, așteptând cu nerăbdare duminicile ca să se adune cu toții la masă, pentru o gustare specială și un nou joc în familie. Însă cel mai mare vis al lui Iuno este să ajungă pe celălalt mal, lucru interzis cu desăvârșire, fiindcă acolo se găsesc Străinii, niște oameni cruzi care vor să le facă rău. Din câte a înțeles, ei fac parte dintr-un soi de program de protecție a martorilor, iar Gardienii i-au adus aici ca să fie în siguranță. Dar în ciuda avertismentelor cu care a crescut, adolescenta își dorește din ce în ce mai mult să afle ce se află dincolo de apă, așa că plănuiește, împreună cu Boy, să părăsească mica lor fâșie de pământ.

            Dar înainte să disecăm povestea, haideți să vedem ce e de făcut atunci când vin Străinii. Ei bine, când se aude sirena, trebuie să fugă și să se ascundă în beci, adăpostul lor improvizat, unde au apă și alimente pentru câteva luni. Și în timp ce tatăl lor pândește cu pușca, din fotoliu, posibilii intruși, mama le dă câte o pastilă, pe care trebuie s-o înghită repede, veșnicele pilule de consolare, foarte gustoase de altfel. Însă până acum au avut loc doar simulări prin care li s-au testat reflexele și supunerea. Un singur om, care, chipurile, n-ar fi Străin, are voie să debarce pe țărm, și anume, Ole, bătrânul poștaș care vine în fiecare zi de luni. Însă într-o noapte, când Iuno se află pe plajă, un necunoscut ajunge pe insula lor, un tânăr care a venit să-și recupereze drona doborâtă, pe nume Luca, și care îi dă, atât prin prezență, cât și printr-o dezvăluire despre trecutul ei, viața peste cap.

            Bun... Hai că nu e greu să ne dăm seama ce se petrece aici. Nu, n-o să vă spun care-i mecanismul, evident încă din descriere, dar mi-aș dori să ne concentrăm puțin asupra personajelor. Așadar, Iuno. Numele zeiței romane a căsătoriei și fertilității, altfel spus, o entitate puternică, cu o identitate clară. Fratele ei e Boy, adică Băiat(ul). Deci, o aparentă nulitate, lipsită de orice trăsătură distinctivă, cu excepția sexului. Nu aș merge neapărat pe o reprezentare Yin si Yang, deși e posibil să funcționeze dacă îi privim ca fiind complementari, având același sânge și regăsindu-se în aceeași situație dramatică. Părinții... Mda, aici lucrurile stau puțin diferit. De ce niciunul dintre ei nu are nume? De ce se identifică în permanență prin „mama și tata”? Prin urmare, avem o ierarhie, de la nume la funcție, inițial lipsită de sens, dar care capătă semnificație prin prezența și acțiunile protagonistei.

            Și acum să vedem care sunt limitele micului lor cronotop. Pământ, apă, și apoi iarăși pământ. Insula e sigură, pe când pe celălalt mal pândește pericolul. Dar acolo se află și Gardienii, care nu-și fac niciodată apariția. Binele și răul, Gardienii și Străinii, o certitudine și (cel mai probabil) o iluzie. Dar de ce? Care e scopul? De ce s-au refugiat așa departe de civilizație? Sunt victime sau vinovați? Cine minte și cine (nu) spune adevărul? Ceva e putred în Țara de Nord. Până și denumirea asta e stranie, de parcă ar ilustra un loc care nu se găsește pe nicio hartă. Și ce e cu toate pregătirile astea... militare? Dar cu pilulele de consolare?

            În altă ordine de idei, romanul e construit pe o structură de basm. Iuno poate fi asociată, din cauza contextului, cu „Degețica”, cei doi frați trimit, indirect, la Hansel și Gretel, iar insula reprezintă Turnul lui Rapunzel, din care prințesa cu părul de aur urmează să evadeze. Ce mai... E o poveste bună, complexă, scurtă, un thriller distopic cu puternice trăsături de Young Adult. De altfel, am apreciat că autorul, în ciuda unor lacune, posibil scăpări intenționate, a trecut repede la subiect, spunându-ne exact ce și cum. Nu e statică deloc, scenele se derulează repede, simți suspansul la fiecare pagină și speri ca totul să se sfârșească cu bine. Deci, o recomand, dar să nu uitați că Ivar Leon Menger scrie „povești care merg la inimă. Până când o fac să stea în loc.”


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ivar Leon Menger:

 

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 



luni, 22 ianuarie 2024

Fragment în avanpremieră: Anna O de Matthew Blake


Titlu: Anna O 

Autor: Matthew Blake

Colecție: Fiction Connection (Editura Trei)

Nr. de pagini: 528

ISBN: 978‑606‑40‑2168‑7

Limba originală: engleză

Traducere: Alunița Voiculescu

Format: 130x200mm

Anul apariției: 2024

 

Data apariției: 2024-02-02

Precomandă: https://bit.ly/annao

#ANNAO @treibooks

 

Descriere:

 

Îmi pare rău. Cred că i-am omorât. ANNA O

Anna Ogilvy, o tânără scriitoare promițătoare, comite o crimă dublă în somn, după care rămâne adormită. Suferă de o tulburare psihosomatică rară, cunoscută drept „sindromul resemnării", și singura ei speranță e Benedict Prince, un psiholog criminalist care ar putea rezolva cazul și ar putea-o trezi ca să fie judecată. Numai Anna știe adevărul, dar numai Benedict știe cum să-l afle. Și sunt amândoi puși în pericol de ceea ce află.

Un concept irezistibil, pus în practică minunat — cu siguranță va fi unul dintre cele mai bune thrillere ale anului. LEE CHILD 

Când ai luat cartea în mână, nu mai ai cum s-o lași. Un thriller cu multe planuri și melodramatic ca anvergură și tensiune. KIRKUS REVIEWS 

Blake nu le permite niciun moment nici cititorului, nici eroului său să stea liniștiți, producând întorsături de situație una după alta. Finalul o să-i șocheze probabil până și pe fanii versați de thrillere. PUBLISHERS WEEKLY

 

Fragment:

 

JURNALUL ANNEI

2019

 

 

29 august dimineață

 

Mergem în viteză pe autostradă. Închirierea acestui Clio, un impuls de moment. Doug stă în spate, Indira lângă mine, în față. Sistemul de navigație prin satelit face figuri, așa că Indy încearcă să găsească destinația pe telefonul ei. Mama, tata și Theo sunt în altă mașină și vor ajunge înaintea noastră.

Doug pare fie la capătul răbdărilor, evident. Indira încearcă să păstreze atmosfera cordială. Numărul estival al revistei încă nu e finalizat. Contractul cu GVM încă nu e semnat. Ei doi nu și‑au primit banii. Iar după weekendul acesta, nici că‑i vor mai primi vreodată.

Un claxon. Încerc să mă concentrez la drum. Totul depinde de întâlnirea de diseară, cu persoana care își spune @PacientX online. Să aflu dacă e de bună‑credință. De‑abia apoi voi putea să‑mi confirm bănuiala că persoana pe care o cred eu MARATON este copilul biologic al lui Sally Turner. Apoi, voi provoca o adevărată senzație. Mult mai mare decât succesul revistei noastre. Va fi o știre de interes național. Ziare mari, tabloide, Newsnight, documentare, seriale. O să caut un avocat bun și o să‑i dau în judecată pe Doug și pe Indy. O să‑l fac de râs în public pe afemeiatul de tata. O să‑mi folosesc toată priceperea pentru a fonda o companie a mea. Și de această dată mă voi ocupa singură de acte.

Mă gândesc la scuza publicată de Bloom în articolul ei: Uneori trebuie faci rău ca faci bine. gândesc și la celelalte „metode“ și „ipoteze“ încercate pe pacienți cu probleme psihice. Am citit despre psihiatri care au provocat crize epileptice, au extras dinți și au îndepărtat chirurgical spline, coluri uterine și colonuri, și‑au infectat intenționat pacienții cu malarie, au creat come diabetice artificiale, au injectat ser cabalin pentru a induce meningite și, cel mai îngrozitor dintre toate, au secționat țesut cerebral în timpul unor operații asupra lobilor frontali — procedură cunoscută sub numele de lobotomie trans orbitală. Toate aceste experimente au fost efectuate de reputați specialiști, în încercarea de a găsi leac unor boli pe care nu le înțelegeau pe deplin. Cele mai rele trata‑ mente psihiatrice au fost încercate, de obicei, pe femei. Îmi amintesc acel rând mititel și aparent inofensiv de pe Wikipedia, de azi‑noapte. Mi‑o imaginez pe Sally Turner și ororile experimentului Medeea din secția Cranfield de la Broadmoor, în vara lui 1999. Și îmi pun tot felul de întrebări până mi se face rău din nou.

Ferma se află la capătul unor drumuri înguste și întortocheate din Cotswold. Tarmacul devine din ce în ce mai denivelat, până se transformă într‑un drum neasfaltat, care face ca mașinuța noastră închiriată se opintească să treacă peste tot soiul de băltoace și șleauri noroioase.

Într‑un sfârșit, ajungem la destinație. Zăresc un indicator și spatele plin de noroi al mașinii familiei noastre. Tata și Theo descarcă portbagajul. Cerul e vânăt ca o prună, cu puțin cenușiu. Imediat ce parcăm, începe ploaia.

Noroiul ne ajunge până la glezne. Pantofii sport ai lui Doug sunt înghițiți de clisa maronie. Curtea din jur e imensă. Suntem conduși la cabanele noastre de către Owen Lane, un îngrijitor bărbos și macho, cu pieptul bombat și accent scoțian. Indie și Doug sunt în Cabana Roșie. Eu primesc una mai mică, doar pentru mine: Cabana Albastră. Pe perete se află o hartă a locului. Mă familiarizez puțin cu geografia locală: Pădurea, Cabanele, Ruinele. Mă bucur că am ieșit din Londra. Pentru prima dată după multe luni, mă simt liberă. Îmi scot telefonul și îi transmit coordonatele mele lui @PacientX.

După Pădure. După miezul nopții. Atunci ne putem întâlni.            Doar atunci.

Ploaia susură la fereastră. Cabana Albastră trepidează de atâta apă. De undeva se aude un clopot. Ieșim în căutarea mesei promise. Ruinele oferă o priveliște extraordinară, par rămășițele unui castel cândva măreț, lăsat de izbeliște de secole și încărcat încă de secrete și de aur. Ne așezăm pe două banchete lungi din lemn, adăpostite sub o copertină improvizată. Bem dintr‑un fel de căni bondoace, din lemn. Doug pare plictisit. Indirei îi displace profund lipsa de confort. Tata îmi pare mai jalnic ca oricând, o sumă de slăbiciuni. Și tot acest disconfort al lor mie îmi face mare plăcere.

Mâncarea, deosebit de rafinată, e servită pe farfurii și platouri de un lux disimulat. Mama nu mai e înalta personalitate ministerială stresată. S‑a întors la vechea versiune pe care o știu. Și tata e altul, la distanță de telefonul său. Pare și mai grandios, ca un Gandalf fără barbă și ochelari. Doug aspiră mâncarea. Indira ciugulește fără prea mare entuziasm dintr‑o farfurie cu carne de mistreț. Theo pe gât o cană cu bere. Îi urmez exemplul și simt o ușoară amețeală. Ploaia se mai potolește puțin. Își face apariția directoarea Fermei, Melanie Fox. E însoțită de Owen, îngrijitorul, un intern și o femeie spre 40 de ani, cu talie de viespe, care ne este prezentată drept Lola, consultantul pentru sănătate și siguranță. Lola ne recită regulile de bază. Se distribuie brățări. Cele negre sunt pentru Vânători. Cele albe, pentru Supraviețuitori. Suntem împărțiți în două grupuri de câte trei: tata, mama și Theo de o parte, eu, Indira și Douglas, de alta. Noi suntem Vânătorii. Ceilalți sunt Supraviețuitorii. Suntem instruiți să ne întâlnim la intrarea în Pădure, la ora 16:00. Până atunci, ne întoarcem la cabanele noastre ne pregătim.

Îi privesc pe Indy și Doug dispărând în Cabana Roșie. Pe tata și pe mama despărțindu‑se, două insule separate acum. Eu mă îndrept către Cabana Albastră, udă leoarcă. Ajunsă înăuntru, mă așez și mă uit la ceas: 23 de minute până la startul chinului din Pădure. Mă gândesc la restul. La preluarea companiei, la apartament, la revistă, la schimbul de priviri dintre Indira și Douglas, la trădare, la aventura tatălui meu. Pare meschin, și poate chiar așa este. Dar s‑au purtat războaie pentru chestiuni încă și mai puțin lipsite de importanță.

Încerc să îmi imaginez efectele. Douglas și Indira îngropați în facturi după ce revista nu mai apare și compania este lichidată. Toată aroganța aia de pe fețele lor ștearsă complet după ce vor afla. Umilința tatei după ce îi va fi dezvăluit caracterul real un tată atât de îmbrobodit de farmecele unei tinerele, încât o ajută pe aceasta să îi escrocheze propria fiică. Niciunul nu se așteaptă la ce va urma.

Nu vor supraviețui după asta. voi răzbuna pe toți. Anna, visătoarea prostuță. Vârcolacul. Somnambula.           

Fräulein Anna O. Gata cu episoadele, gata cu scaunele proptite în uși încuiate de dormitoare.

Un an nou care se prevede ciudat de diferit de cel dinaintea lui.

 Somnul nu trebuie să fie o slăbiciune: este o superputere. 

Carpe diem.

joi, 21 decembrie 2023

Recenziile lui Gică 153 - Prada de Yrsa Sigurdardottir (CRIME CLUB)


Titlu: Prada

Autor: Yrsa Sigurdardottir  

Editura: TREI

Titlu original: Bráðin (2020)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,85 (din 1.709 note)

 

Am descoperit-o pe Yrsa Sigurdardottir în urmă cu aproape zece ani, cu romanul „Ultimul ritual”, primul volum din seria cu avocata Þóra Guðmundsdóttir. Nu pot să spun că a fost o alegere greșită, chiar dacă nu a fost neapărat pe gustul meu, prea multă dramă și prea puțin mister, prea multe elemente care s-au potrivit la sfârșit doar pentru că așa a vrut autoarea. Dar de pe-atunci am simțit că există mult potențial, nu degeaba se numără printre cei mai citiți și traduși scriitori din Islanda, și trebuie să recunosc, în pofida construcției textuale, că mi-a plăcut latura ocultă a cărții, cu însemnele diavolești și ritualurile ezoterice. Nu am citit niciun volum din seria „Freyja & Huldar”, despre care am auzit doar cuvinte de laudă, în special despre „Moștenirea” și „Răfuiala”, nu am pus mâna nici pe celălalt roman horror al ei, „Îmi amintesc de tine”, dar am ajuns zilele trecute să „răsfoiesc” „Prada”, un roman care încă din descriere îți dă fiori pe șira spinării.

            Povestea începe cu un grup de prieteni, două cupluri din Reykjavík, petrecăreți și amatori de senzații tari, care, împreună cu ghidul lor, Haukur, pornesc într-o expediție în ținutul sălbatic Lonsdraefi, cu scopul de a prelua datele de la un soi de instrument de măsurare din Vatnajökull, cea mai mare banchiză de gheață din Europa, pentru ca Haukur să-și poată finaliza lucrarea de doctorat. Cei patru prieteni pătrund, în șir indian, tot mai adânc în pustiul de gheață, urmând să se refugieze la o cabană, acolo unde, după o săptămână, va fi descoperit primul cadavru. Așadar, au trecut șapte zile, și acum echipa de căutare, formată din Johanna și Thorir, au găsit sub zăpadă trupul neînsuflețit al femeii, care, din motive inexplicabile, era doar în lenjerie intimă, restul hainelor aflându-se în cabană. La puțin timp, sunt descoperite, din aer, departe de orice refugiu, și cele două corturi ale turiștilor, iar echipa de salvare se îndreaptă într-acolo, sperând ca nefericiții să fie încă în viață.

            La stația radio din peninsula Stokksnes, Hjbrvar, unul dintre cei doi angajați însărcinați cu paza și supravegherea echipamentului scump, își petrece vremea dând ture prin vechea clădire ridicată în timpul Războiului Rece și având grijă de Pis, pisoiul care a apărut din întinderea nesfârșită de zăpadă. Deși pe-aici nu se întâmplă nimic interesant, în afară de elicopterul trimis în căutarea celor patru turiști, care aterizează din când în când pe platformă ca să-și facă alimentarea, dintr-odată interfonul, nefolosit de zeci de ani, începe să sune. Uimit de zgomotul ce tulbură liniștea, Hjbrvar se grăbește să răspundă, poate persoana de afară are nevoie urgentă de ajutor. Dar la celălalt capăt se aud doar zgomote ciudate și o voce imposibil de înțeles. Însă la poartă nu e nimeni... Și la următorul schimb de tură Hjbrvar află de la colegul lui că aparatul e scos de mulți ani din funcțiune. Însă voci stranii, umbre întrezărite cu colțul ochiului, a perceput și angajatul dinaintea lui, bărbatul care a căzut prin hornul natural, de lângă bază, direct în mare.

            Din păcate, nu am găsit destule aspecte pozitive ca s-o laud. Nu pot să spun nici că a fost o poveste complexă care m-a ținut în priză până la sfârșit, nici că a reprezentat horror-ul la care am sperat. Prea multe personaje (părerea mea), prea încărcată, trei perspective, niciuna cu un deznodământ clar, multe compromisuri, multe situații duse la extrem (în aparență), o aglomerare de elemente care nu au făcut decât să complice aiurea povestea și i-au oferit o notă de superficialitate. Groaza a rămas undeva în background, oricât de mult a insistat autoarea pe întâmplările stranii, nu a reușit să mă scoată din zona de confort. Ne-am săturat de pași ce se aud în zăpadă sau prin clădiri abandonate, de umbre ce apar dincolo de ferestre sau în încăperi semi-iluminate și de voci ce par să răsune de dincolo de mormânt. Multe clișee, niciun indiciu relevant care să ne conducă la un raționament logic, valuri peste valuri de incertitudine și un deznodământ previzibil pe de-o parte, dar greu de intuit pe de alta.

            În final, să privim și partea pozitivă. Am apreciat că Yrsa s-a folosit de peisajul islandez ca să ne introducă într-un infern de gheață. Dacă te-avânți în pustiu, există mari șanse să nu te mai întorci. Dacă nu vei cădea în râpele adânci sau dacă nu vei muri sub mormanele uriașe de zăpadă, atunci sigur vei suferi din cauza frigului, urmând să simți cum fiecare membru îți îngheață. Voi sunteți prada și, chiar dacă nu există niciun prădător care stă la pândă, e suficient ca vremea să se înrăutățească sau să renunțați la straturile suplimentare de îmbrăcăminte. Dar acolo, în beznă, umblă ceva, și nu știi dacă e mort sau viu, dacă e om sau fiară. Ce e sigur e că vă vânează, și, până când ajutoarele vor ajunge, nu se știe câți dintre voi vor supraviețui.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Yrsei Sigurdardottir :

 

Anca și cărțile.ro

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

                                       


sâmbătă, 28 octombrie 2023

Recenziile Mădălinei 53 - Terapeutul de B.A. Paris (CRIME CLUB)


Titlu: Terapeutul 

Autor: B.A. Paris

Editura: TREI

Titlu original: The Therapist (2021)

Traducere de Monica Vlad

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,77 (din 86.557 note)


Ai întârziat! Ai alergat până aici pentru că știi cât de importante  sunt ședințele noastre, pentru că știi că ele te ajută să-ți rezolvi toate problemele. Așază-te confortabil pe fotoliu și trage-ți sufletul. Începem imediat. Poate vrei un pahar cu apă? Un ceai? O cafea? Orice îți face plăcere! Și acum că te-ai liniștit, spune-mi ce ai mai făcut de când ne-am văzut ultima dată... Ai înțeles cum stă treaba cu fericirea? Citesc în privirea ta că nu i-ai descifrat pe deplin sensul, așa că îți voi arăta din nou calea. Trebuie să reții faptul că „fericirea e ca un fluture; cu cât îl vânezi mai mult, cu atât va fugi mai mult de tine. Dar, dacă îți îndrepți atenția spre alte lucruri, va veni și ți se va așeza ușor pe umăr.” Un geniu acest Henry David Thoreau, nu-i așa? Mă asculți cu atenție, aranjându-ți părul superb după ureche. Ai nevoie de mine, dar, pe de altă parte, te gândești că locul tău nu e aici. Eu îți spun că este. Nu accept pe oricine, prin urmare, consideră-te norocoasă că ai pătruns în micul, dar cochetul meu cabinet. Ești aici pentru că ne potrivim. Însă ai grijă... De-ndată ce-mi părăsești sanctuarul, vei fi iarăși înghițită de vinovăția ce te va face vulnerabilă în fața maniacilor ascunși în spatele unor măști candide. Mulți vor să-ți fie prieteni, să te ajute, prefăcându-se că te înțeleg, și poate că vei cădea în capcana lor. Dar fi atentă, oamenii sunt egoiști și ascund mai multe secrete decât ar trebui. Să nu ai încredere în nimeni, cu excepția mea. Sunt singurul care ține cu adevărat la tine; singurul care te înțelege și te poate ajuta!

Nu sunt o fană înfocată a thrillerelor psihologice, însă B.A. Paris m-a făcut să-mi schimb părerea. Din momentul în care am citit „În spatele ușilor închise”, mi-am dat seama că am de-a face cu o autoare talentată, care știe cum să-mi desființeze toate teoriile la care mă pot gândi pe parcursul lecturii cu privire la identitatea criminalului. Răsturnările neașteptate de situație și finalurile pline de suspans îi sunt caracteristice, iar romanul de față nu face excepție. „Terapeutul” e construit în jurul ideii de manipulare și fragilitate a psihicului uman, care cedează în fața armelor logosului. Aparent, niște simple cuvinte, spuse într-un context favorabil, sunt suficiente să convingă o persoană s-o apuce pe o anumită cale, totul depinzând de intențiile celui care deține cheia. B.A. Paris reușește să îmbine perfect elementele thriller cu fenomenele psihologice, fără ca acestea din urmă să le sufoce pe cele dintâi, și să condimenteze totul cu câteva tușe horror, ce completează perfect tabloul haotic al unei societăți decadente. În ciuda faptului că reacțiile și trăsăturile de caracter sunt exagerate, cu scopul de a scoate în evidență cât de ușor e să cazi în capcana întinsă de un maestru al minciunilor, personajele sunt foarte bine construite, majoritatea ghidându-se după zicala homo homini lupus est. Cu excepția protagonistei, o victimă a minciunilor, nimeni nu e sincer. Toți sunt egoiști și atât de prinși în păstrarea aparențelor, încât devin nepăsători la suferințele aproapelui, străduindu-se să mențină comunitatea închegată, dar excluzând tot ceea ce nu face parte din structura pe care o consideră originală. 

Te simți cu adevărat împlinit atunci când reușești să-ți îndeplinești cel mai mare vis, iar din acest punct de vedere, Alice și Leo se consideră cei mai norocoși oameni de pe pământ. După multe sacrificii, cei doi ajung fericiții proprietari ai unei case recent renovate din complexul rezidențial Cercul, o comunitate restrânsă, în care toți sunt prieteni și vecini exemplari. Alice face tot posibilul să se integreze, să simtă că face parte din mica societate exclusivistă, însă misiunea îi este îngreunată de o informație cutremurătoare, pe care o află din greșeală. Se pare că în casa lor a avut loc o crimă – cu doi ani în urmă, Nina Maxwell a fost ucisă cu sălbăticie, iar vinovat a fost găsit Oliver, soțul acesteia. Alice se zbate între dorința de a fugi cât mai departe de locuința îmbibată în sânge și curiozitatea obsesivă de a descoperi ce s-a întâmplat cu Nina. Femeia începe să pună întrebări, să-și iscodească vecinii, dar se izbește de un zid de ostilitate. Locuitorii Cercului nu sunt dornici să-și dezvăluie minciunile și secretele întunecate ce zac sub vălul strălucitor al perfecțiunii, și asta o determină pe Alice să accepte ajutorul unui detectiv angajat de sora lui Oliver, pentru a demonstra nevinovăția acestuia. Lucrurile o iau foarte repede razna, protagonista noastră simțindu-se din ce în ce mai legată de Nina, a cărei poveste vrea s-o afle cu prețul propriei vieți.

Mai mult decât un detectiv foarte ambițios, care încearcă, nu tocmai subtil, să dezgroape trecutul, Alice este, de fapt, o intrusă în Cerc, de aici și dușmănia anumitor persoane. Simpla ei prezență este o amenințare pentru echilibrul comunității, pentru că ceea ce se întâmplă în Cerc trebuie să rămână în Cerc, iar nimeni din exterior nu trebuie să aibă acces la armele, adică secretele, cu care îi poate distruge pe ceilalți. Mi-a plăcut foarte mult de protagonistă, mai ales pentru că nu se dă bătută în fața fricii; nu fuge atunci când are impresia că e urmărită de fantome, plăsmuirile unei minți surmenate, sau de ceva mult mai solid, ce aduce izbitor de mult cu un bărbat. Cu alte cuvinte, are un caracter puternic, însă chiar și cele mai tari persoane pot fi manipulate cu ușurință, dacă li se cunosc slăbiciunile, iar slăbiciunea lui Alice este dorința de a fi plăcută și crezută.

Mă opresc aici... Am spus deja prea multe... Dar măcar știți că trebuie să vă așteptați la o poveste captivantă, cu un ritm alert și multă tensiune, ce vă va ține în priză de la început până la final. Ah, da... În caz că vă întrebați care e faza cu terapeutul și de ce nu am pomenit nimic de el până acum, ei bine, pot să vă spun doar că intervențiile sale reprezintă un indiciu important pentru descoperirea criminalului.


Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui B.A. Paris:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea
                                                           Analogii, Antologii 


marți, 10 octombrie 2023

Recenziile lui Gică 146 - Codul Twyford de Janice Hallett (CRIME CLUB)


Titlu: Codul Twyford 

Autor: Janice Hallett

Editura: TREI

Titlu original: The Twyford Code (2022)

Traducere de Alexandra Fusoi

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,65 (din 19.361 note)

 

Bună, Maxine! Sunt tot eu. Să știi că  astăzi am fost un infractor cuminte. Ți-am zis că nu mă mai întorc în închisoare, mai bine mor decât să mai stau vreo zi pe-acolo. (...) Odată ce ai făcut parte din banda Harrisonilor, e greu să-ți ștergi păcatele, și nimeni n-o să-l uite pe ticălosul care a tulit-o cu lingourile de aur și diamantele, în urmă cu unsprezece ani. Ți-am promis că mă schimb, dar vechile mele talente îmi sunt de folos mai ales acum. Sunt la un pas să aflu ce s-a întâmplat cu Misive în ziua excursiei. Oricât de ciudat ar suna, știu că în cartea pe care obișnuia să ne-o citească, Șase pe dealul Goldtop, se află un cod secret, pe care, cu ajutorul foștilor mei colegi, cred că voi reuși să-l descifrez. Și nu, Edith Twyford nu a scris o poveste pentru copii, acum sunt sigur de asta, ci un ghid de instrucțiuni cifrate, care îl va conduce pe cel mai deștept dintre căutători la mult râvnita comoară.

Scuzați scurta licență artistică, acum s-o luăm de la capăt... Steve Smith, cunoscut printre gangsteri drept „Micul Smithy”, a ieșit de curând de la închisoare. Soția la părăsit când a intrat la pârnaie, luându-i și fiul cu ea, de ambii având grijă de atunci un alt bărbat. Nu are un loc de muncă, nu prea are bani și locuiește în vechea lui mașină rablagită. Dar are o obsesie... Ce s-a întâmplat cu Misive, profesoara lui de la cursul ajutător de limba engleză? Ultima dată când a văzut-o, mai exact la sfârșitul clasei a VIII-a, i-a dus într-o excursie de o zi, într-un loc legat, într-un fel sau altul, de scriitoarea lor favorită, Edith Twyford. Dar înainte să dispară, le-a dat de înțeles că, în seria de cărți pentru copii a autoarei, ar exista un cod secret, și voia cu tot dinadinsul să-l dezlege. Pornind pe urmele lui Misiva, Steve face rost de respectivele cărți și începe să caute modele și simboluri comune, fiind sigur că, dacă va descoperi misterul de dincolo de pagini, va afla în sfârșit unde a dispărut femeia pe care o privise cândva ca pe o mamă.

Sună provocator, nu? Ei bine, asta e povestea de început în mare, doar că nu e redată tocmai așa. Cartea e formată din 200 de înregistrări audio, realizate pe parcursul a unsprezece săptămâni din 2019, descoperite pe un IPhone 4, transcrise cu un soft special și organizate în nouă calupuri mărișoare. La acestea, se mai adaugă și mail-urile dintre un inspector de poliție și un profesor universitar de matematică, plasate la începutul și finalul cărții, ambii mai mult sau mai puțin interesați de povestea lui Steve Smith. Dar telefonul nu e al lui Steve, ci al fiului său, de la care l-a împrumutat ca să-și înregistreze mesajele pentru Maxine, ofițerul lui pentru eliberare condiționată. Și fiindcă avem de-a face cu niște transcrieri realizate de un progrămel, evident că apar și câteva erori gramaticale și de punctuație. Astfel, așa cum o să le găsiți și în introducere, „musai să” apare ca „muștar”, „urma să”, ca „armă”, „armăsari”, ca „armă seacă”, iar „Miss Iles (pentru că ăsta e numele fostei lui profesoare) apare ca „Misiva” sau „Misive”.

Steve își ține aproape tot timpul aplicația pentru înregistrare pornită, astfel încât „îl auzim” atât pe el cum ne povestește ce s-a întâmplat sau ce face chiar acum, dar și pe oamenii din jurul lui. Unii prieteni știu de noua lui pasiune, așa că îi opresc (sau îi cer să oprească) funcția, dar nicio grijă... omul nostru o repornește imediat, deci nu pierdem mai nimic din conversație. Până și apelurile telefonice sunt înregistrate, interlocutorii fiind identificați de program după voce și marcați ca „Voce 1”, „Voce 2”, „Voce 3”... Deși până pe la jumătate e (oarecum) ușor să citim transcrierile, în ultimele calupuri documentele își pierd coerența, fiind intercalate, organizate după datele din calendar. Uneori acțiunea se întrerupe, dar Smithy, aflat în mașină, pe o bancă în parc sau într-un WC public, ne spune cu lux de amănunte ce s-a întâmplat, cârpind golurile dintre pasaje.

Așa cum a zis și colegul meu, Emil, e o carte pentru cei avansați într-ale thrillerelor, dispuși să aibă răbdare până la revelatorul sau dezamăgitorul final. Se citește greu, necesită atenție permanentă și ajunge uneori să te scoată din sărite. Povestea se învârte în cerc, nu apar prea multe schimbări, personajul nu prea evoluează (pare că e același dintotdeauna), iar intriga, aparent puerilă, pare să nu ducă la niciun rezultat satisfăcător. Pe unele pagini apare sintagma „Codul Twyford” și de trei ori, ceea ce e prea mult chiar și pentru mine. Am scos-o până la urmă la capăt, chiar dacă mi-a luat o săptămână, dar nu aș mai repeta experiența nici dacă la sfârșitul călătoriei s-ar afla, într-adevăr, „aur furat, bijuterii chinezești, armament nuclear, petrol, comoara nazistă, un portal secret către o societate utopică paralelă, un buncăr subteran plin de opere de artă neprețuite, o bibliotecă etanșă cu cărți de valoare, dovezi că am fost vizitați de extratereștri, un tratament pentru cancer, o mașină a timpului, un dispozitiv cu care să iei legătura cu lumea spiritelor sau o hartă a genomului uman cu 50 de ani înainte să-l fi descoperit știința modernă.”

 

Un proiect:


sâmbătă, 23 septembrie 2023

Recenziile lui Gică 143 - Ultimul copil de John Hart (CRIME CLUB)


Titlu: Ultimul copil

Serie: Johnny Merrimon #1

Autor: John Hart

Editura: TREI

Titlu original: The Last Child (2009)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 4,14 (din 41.561 note)

 

„Acum Johnny trebuia să pună totul la îndoială, tot ce fusese învățat cu atâta convingere. Lui Dumnezeu nu-i păsa de oamenii aflați în suferință. Nu de cei mici. Nu existau lucruri precum dreptate, răsplată sau comunitate; vecinii nu-i ajutau pe vecini și cei blajini n-aveau să moștenească lumea. Toate astea erau rahaturi. Biserica, polițiștii, mama lui — niciunul dintre ei nu putea îndrepta lucrurile, nimeni nu avea puterea asta. Timp de un an, Johnny trăise cu adevărul nou și brutal care îi aparținea lui și numai lui.

Dar așa stăteau lucrurile și asta era situația. Ceea ce părea beton într-o zi se dovedea în următoarea că nu fusese decât nisip; tăria era iluzie; credința nu făcea nici doi bani. Și ce? Lumea lui cândva strălucitoare și luminoasă se transformase într-o ceață rece și jilavă. Asta era viața, noua orânduială. Johnny nu se putea încrede decât în sine, așa că ăsta era modul în care mergea mai departe — pe drumul lui, cu alegerile lui, fără să privească înapoi.”

            Cândva, au fost o familie normală și fericită. Erau ei patru, cu tabieturile lor, copiii mergeau la școală, iar părinții erau un exemplu pentru comunitate. Dar firescul s-a prăbușit cărămidă cu cărămidă. La început, a dispărut Alyssa, sora geamănă a lui Johnny. Pe urmă, neputând face față realității crude de zi cu zi, Spencer Merrimon a plecat de nebun în lume, părăsindu-și soția și fiul. La rândul ei, Katherine, mai mult moartă decât vie, își duce povara ajutată de alcool și pastile, dar și de „binefăcătorul” Ken, actualul ei iubit și cel mai bogat om din oraș, în casa căruia locuiesc cu chirie, și care le face zile fripte, fiind o fire foarte violentă. Ultimul membru e Johnny Merrimon, singurul care, după un an de la dispariție, încă își caută sora. Colindând de la o adresă la alta și bifând pe o hartă luată de la taxe și impozite toate locuințele pe care le-a cercetat, Johnny încearcă să acopere tot ținutul, convins că Alyssa încă e în viață, prizonieră pe undeva.

            Dar Johnny nu e chiar singur în periplul său, pentru că agentul Clyde Lafayette Hunt nu a putut renunța la caz, măcinându-l pe interior, nereușind să se mai concentreze la altceva și pierzând nopțile imaginându-și tot felul de scenarii posibile, având, de altfel, și o slăbiciune pentru Katherine Merrimon. Fiind doar un copil de treisprezece ani, Johnny pedalează de colo-colo pe bicicleta lui rablagită, dar mai ia din când în când și mașina mamei, evitând drumurile pe unde ar putea să dea de poliție. La un pas în spatele lui, Clyde are grijă de băiat, încercând cu fiecare întâlnire față în față să-l facă să renunțe. Și nu, deși am fi tentați să credem că între cei doi ar putea exista o relație simbolică tată-fiu, Hunt rămâne doar un alt actant principal, iar Johnny își păstrează până la final rolul de cap al familiei, ajutându-și (indirect) mama să iasă de sub patima alcoolului și a pastilelor. E o fire independentă, nu are nevoie ca cineva să-i poarte de grijă, ba mai mult, el are grijă de ceilalți, dovedindu-se și un prieten de nădejde, dar și un model pentru Jack, amicul lui cel mai bun, băiețelul respins de ceilalți colegi și adolescenți din cauza brațului său infirm. Micului nostru Oliver Twist nu-i pasă de defectele celorlalți, ci de suflet, și chiar dacă nu pare să creadă în transcendență, vede ceva frumos în fiecare om, o esență captivă dincolo de învelișul trupesc.

            Și fiindcă Dumnezeu pare să fi plecat cu treabă în altă parte, lăsând lumea în mizerie și suferință, Johnny renunță la orice instanță creștină, aruncând Biblia propriei familii în foc. Dar să nu aveți impresia că puștiul nu crede în nimic, doar ne aflăm în America, în vechiul teritoriu al amerindienilor, ale căror practici Johnny le preia pas cu pas, devenind un mic războinic. Prin penele luate de la un vultur ucis și clopoțeii smulși de la un șarpe cu clopoței, tânărul evocă un trecut glorios, al adevăraților luptători, „binecuvântați” de zeul/zeii acelora care urmăresc un scop măreț. Iar în căutarea lui empirică și spirituală, dă peste un bărbat de culoare evadat. Uriașul cu cicatrice pe o parte a feței, ce cară o cutie mare în brațe și care devine principalul suspect pentru dispariția unui alt copil din zonă, apare ca o călăuză ce trebuie urmată pentru a ajunge la adevăratul sine. Însă, odată cu reîntâlnirea celor doi, Johnny se afundă și mai adânc în mocirla lumii, asimilând (din fragmente) perspectiva străinului, a unui om condamnat din cauza culorii pielii, a cărui existență pare să fie presărată cu flăcări și spini.

            Sincer vă spun că nu știu dacă să-i dau 4 stele sau 4,5. De plăcut, mi-a plăcut mult, dar m-au cam enervat capitolele care treceau fulgerător de la un fir narativ la altul, întrerupând povestea în momentele cele mai intense. Când am citit-o, parcă nu m-a impresionat chiar așa tare, dar acum, în timp ce scriu și privesc retrospectiv, mi se pare o carte excelentă. Într-adevăr, are profunzime, dar e atât de complexă, încât ajungi s-o înțelegi cu adevărat abia la ceva timp după ce ai terminat-o. În orice caz, nu trebuie ratată, pentru că e deosebită și merită toată atenția noastră. Așadar, puneți mâna pe ea cât de repede, pierdeți-vă printre file și fiți alături de Johnny în odiseea lui, pentru că e un erou atipic și minunat, demn de celebrii protagoniști ai lui Charles Dickens.


Un proiect:


marți, 12 septembrie 2023

Recenziile lui Gică 142 - Lucia de Bernard Minier (CRIME CLUB)


Titlu: Lucia

Serie: Lucia Guerrero #1

Autor: Bernard Minier

Editura: TREI

Titlu original: Lucia (2022)

Traducere de Alunița Voiculescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,69 (din 951 note)

 

Ea e Lucia și face parte din UCO (Unitatea Centrală Operațională), din Guardia Civil. Sunt sigur că ați auzit de ea, pentru că l-a găsit și arestat pe Măcelarul de pe autostradă, nebunul care omorâse, prin lovituri repetate de ciocan, mai multe femei de pe teritoriul Spaniei. Într-o noapte, fata noastră, aranjată și parfumată, a colindat prin benzinării, dând în cele din urmă peste blonda ce părea să se dichisească la chiuveta din baie, dar care s-a repezit în următoarea clipă la polițista sub acoperire, încercând să-i dea lovitura de grație. Ei bine, nici acum nu se știe ce s-a întâmplat mai exact... Cert e că, pe când au ajuns colegii ei, criminalul, cu fața zdrobită de propriul ciocan, era legat de una dintre țevi, cu peruca blondă, însângerată, aruncată la picioare.

            Acum, Lucia este prezentă la scena unei alte crime, nevenindu-i să creadă ce imagine terifiantă i se deschide în fața ochilor. Trei cruci. Evident, o reproducere artistică a scenei Crucificării. În mijloc, Mântuitorul. În stânga, unul dintre tâlhari. În dreapta, în locul celuilalt nelegiuit, e răstignit Sergio Castillo Moreira, colegul ei și cel mai bun prieten. Există deja și un presupus vinovat, Gabriel Schwartz, un individ ce suferă de Tulburare de identitate disociativă, cunoscută înainte ca tulburare de personalitate multiplă. La kilometri distanță, în Salamanca, un grup de studenți de la Drept, împreună cu Salomon Borges, profesorul lor de criminalistică și criminologie, lucrează la DIMAS, o bază de date ce se alimentează din dosarele electronice ale poliției, și care poate, printr-un algoritm special, să identifice tipare, legând între ele cazuri nerezolvate ale căror aspecte comune le-au scăpat forțelor de ordine. Și deja avem un rezultat... Trei crime duble, cupluri omorâte și aranjate în poziții stranii (aidoma unor picturi), din care nu lipsesc culorile roșu și verde. Iar pe lângă cele trei cazuri, o crimă foarte recentă, mai exact un polițist răstignit pe o cruce, ucis cu o șurubelniță împlântată în inimă.

            Și pentru că de fiecare dată criminalul nostru și-a aranjat scenele folosindu-se de un adeziv extrem de puternic, i s-a atribuit repede numele de ucigașul cu lipici. După câteva capitole introductive, cazurile din trecut sunt legate de cel din prezent, astfel încât Lucia și Salomon sunt aduși împreună, urmărind traseul artistului nebun ce a acționat prima oară în urmă cu treizeci de ani. De la crima din tunel, unde cei doi soți au fost împușcați de la distanță, despre fiul lor aflat și el în camion neștiindu-se nimic nici acum, până la celelalte două cupluri ucise cu sânge rece în niște peisaje de poveste, cea de-a doua femeie având chiar un pumnal înfipt între sâni, eroii noștri întreprind o anchetă complexă, descoperind piste ce le-au scăpat inițial autorităților și cercetând cu scepticism fiecare personaj ce le iese în cale, de la dealerul ce le vinde droguri studenților din orășelul montan, la polițistul din scaunul cu rotile, ieșit de mult la pensie. Pe cât e Salomon de calculat și atent, pe atât e Lucia de spontană, lucrând pe față, dar și pe-ascuns, ca să-l prindă pe vinovat la mijloc, ca într-o tăietură perfectă de foarfecă. Cu toate coșmarurile și cu trecutul ce-și întinde tentaculele asupra acțiunilor de acum, Lucia lucrează discret și eficient, pregătindu-i antagonistului o ultimă reprezentație.

            Poate merg prea departe (asta să-mi spuneți voi), dar mi se pare că romanul de față are inclusă și o dimensiune livrescă, intenționată. Pornind de la titlu, care ne sugerează direct că în centrul evenimentelor se află protagonista, dar o eroină puțin mai atipică, putem arunca o privire și asupra celorlalte personaje, încercând să descoperim trimiterile auctoriale. Partenerul ei (neoficial) e Salomon Borges, iar cel mai bun student al profesorului este Ulysses Joyce. Așadar, un personaj mitologic (Ulise numindu-se de altfel și romanul lui James Joyce) care, alături de Salomon, poate ilustra Sacrul și Profanul, dar doar ca trimitere, necontând cu adevărat dimensiunea simbolică. Urmărind același fir, un alt student, venit din Japonia, se numește Haruki, iar o franțuzoaică de culoare apare ca Assa (nu mi-am dat seama dacă e o trimitere la Åsa Larsson), și, în cele din urmă, îl avem prezent și pe Alejandro Lorca, cel mai bun prieten al lui Ulysses.

            Mi-a plăcut destul de mult, patru stele primește cu siguranță, dar mi-aș fi dorit câteva explicații în plus, poate niște comentarii mai complexe asupra scenelor crimelor. Din păcate, antagonistul nostru, oricât s-ar crede de artist, nu s-a ridicat la nivelul maniacului din „Condamnarea celor vii”, arta fiind în cazul de față mai mult un pretext, o demonstrare a forțelor sale supraumane. De altfel, și trimiterile livrești, deși apar aproape la fiecare pagină, sunt tratate cu superficialitate, lipsind o analiză profundă care să reveleze un detaliu esențial prin care să-i dăm de urmă făptașului. Ca acțiune și suspans, jos pălăria, e una dintre cele mai alerte cărți pe care le-am citit. Merge repede, investigația curge, și finalul ne ia pe nepregătite. E diferită de „Martin Servaz”, dar într-un sens bun, și de-abia aștept să văd ce urmează, pentru că din nou avem de-a face cu un proiect ambițios, intitulat „Lucia Guerrero” și aflat abia la primul volum.


Un proiect: