Titlu: Toate sistemele în
alertă
Autor: Martha Wells
Editura: Paladin
Titlu original: All System
Red
Traducere din limba engleză
de Iulia Dromereschi
Anul apariției: 2020
Număr pagini: 240
Domeniu: Science-Fiction
PREMIILE
HUGO, NEBULA ȘI LOCUS
„Aveam
patru oameni în perfectă stare şi trebuia să am grijă
să nu
fie ucişi. Nu-mi păsa de ei personal, dar nu ar fi dat bine
la
dosar, iar dosarul meu arăta deja groaznic.”
Aflată într-o expediție
științifică pe o planetă necunoscută, echipa Cercetare Aux este atacată în mod
neprevăzut. O provocare pentru AsaSint, robotul care nu poate să asigure
securitatea echipei decât prin interacțiuni cu oamenii, extrem de stânjenitoare
pentru el. În ciuda reputației sale de „mașină de ucis“, responsabilitatea îi
este permanent pusă în balanță cu introvertirea. Limitele dintre ingineria
anorganicului și conștiința umană tind să dispară, iar AsaSintul încearcă să-și
elucideze trecutul, impulsionat de comportamentul lui tot mai omenesc.
„Aşa că
ne-au făcut mai inteligenți.
Anxietatea
şi depresia erau efectele secundare.”
„Una dintre cele mai umane
experiențe de care puteți avea parte în literatura SF a momentului: o mașinărie
de ucis care este mereu îmbufnată și iubește telenovelele.“ npr.org
„Oricât ar părea de
superficial, textul Marthei Wells este o lectură complexă ce ridică multe
întrebări, oferindu-le cititorilor ocazia de a-și găsi propriile
răspunsuri.“ sffbookreview.wordpress.com
„Toate sistemele în alertă
vorbește despre liberul arbitru și autonomie, dar și despre dificultățile
întâmpinate de introvertiți în viața de zi cu zi.“ fantasyliterature.com
„Este întotdeauna o încântare
să citesc poveștile Marthei Wells, iar seria Jurnal de AsaSint are un farmec
aparte.“ locusmag.com
„Între adevărul care există
undeva, acolo, și adevărul pe care-l constată în propria lui minte, povestirea
lui AsaSint oferă o aventură plină de amuzament, bună dispoziție și
sensibilitate.” kirkusreviews.com
„Panopticul straniu al
interfețelor multiple ale SecUnității permite o perspectivă hibridă a
naratorului de persoana întâi și a celui omniscient, care își contextualizează
experiența fără să cedeze oamenilor lumina reflectoarelor.“ publishersweekly.com
FRAGMENT
PERFORMANŢĂ 60% ŞI ÎN SCĂDERE
Habitatele noastre sunt model standard, şapte
domuri interconectate, aşezate pe o câmpie relativ plată, deasupra unei văi de
râu înguste, cu sistemul nostru generator de energie şi pentru cel pentru
reciclare conectate în lateral. Aveam un sistem de mediu, însă fără sasuri,
fiindcă atmosfera planetei era respirabilă – nu şi deosebit de bună pentru
oameni, pe termen lung. Nu ştiu de ce, fiindcă nu este unul dintre lucrurile pe
care contractul mă obligă să le cunosc.
Am ales locul acesta fiindcă se află chiar în
centrul zonei de evaluare şi chiar dacă există copaci împrăştiaţi pe câmpie,
toți sunt înalți de circa cincisprezece metri, foarte subţiri, cu un singur
strat de coroană, aşa că e dificil pentru orice s-ar apropia să-i folosească
drept camuflaj. Fireşte, asta nu lua în considerare nimic ce s-ar fi apropiat
prin subteran.
Habitatul este prevăzut cu uşi de siguranţă,
însă HubSystemul mi-a comunicat că cea principală era deja deschisă când a
aterizat hopperul. Dr. Gurathin pregătise o targă şi o ghidase spre noi. Overse
şi Arada reuşiseră să o stabilizeze pe Bharadwaj, aşa că am putut s-o las jos
şi să-i urmez pe ceilalţi spre habitat.
Oamenii s-au îndreptat spre infirmerie, iar eu
m-am oprit să trimit comenzi micului hopper, care s-a închis şi s-a etanșat.
Abia apoi am încuiat uşile exterioare. Prin canalul de securitate, le-am
comunicat dronelor să ne extindă perimetrul, ca să fiu avertizat dacă se
apropia de noi ceva mare. Am setat câteva monitoare pe senzorii seismici,
care să mă anunţe despre anomalii, în cazul în care acel ceva mare ipotetic
hotăra să ajungă la noi prin subteran.
După ce am securizat habitatul, m-am întors în
așa-numita cameră de securitate, unde se aflau arme, muniţie, alarme de
perimetru, drone şi unde erau depozitate toate celelalte dispozitive care
ţineau de securitate – inclusiv eu. M-am dezbrăcat de ce mai rămăsese din
armură şi, la sfatul MedSystemului, am pulverizat cu spray cicatrizant pe toată
partea afectată. Nu sângeram, fiindcă arterele şi venele mele se sigilează
automat, însă nici plăcut la vedere nu era. Şi durea, deşi cicatrizantul m-a
amorţit puţin. Deja setasem prin HubSystem o interdicţie de securitate de opt
ore, aşa că nimeni nu putea ieşi afară decât cu înştiinţarea mea. Apoi mi-am
setat statutul ca fiind nefuncțional. Am verificat canalul principal, însă nu
primisem nicio obiecţie.
Îngheţam, fiindcă regulatoarele mele de
temperatură cedaseră la un moment dat, când ne îndreptam încoace, iar pielea
protectoare de sub armură era făcută bucăţi. Aveam câteva de rezervă, însă nu
ar fi fost nici practic şi nici simplu să îmbrac una acum. Singurul rând de
haine disponibil era o uniformă încă nepurtată, dar nici pe aceea nu credeam
c-aş fi putut-o îmbrăca. (Nu avusesem nevoie de uniformă fiindcă nu patrulasem
în interiorul habitatului. Nimeni nu ceruse asta, pentru că erau doar opt şi
toţi prieteni, deci s-ar fi dovedit o risipă de resurse – mai precis, eu.) Am
căutat cu o mână în cutia de depozitare până când am găsit trusa medicală
suplimentară la care am dreptul în caz de urgenţă, pe care am deschis-o și am
scos pătura de supravieţuire. M-am înfofolit în ea, apoi m-am urcat pe patul de
plastic din rezerva mea. Am lăsat uşa să se închidă, în timp ce lumina albă a
clipit şi s-a aprins.
Nu era cu mult mai cald aici, dar era
confortabil. M-am conectat la cablurile de realimentare şi reparaţie, m-am
sprijinit de perete şi am început să tremur. MedSystemul m-a informat, plin de
solicitudine, că performanţa mea era acum la 58% şi în scădere, ceea ce nu era
o surpriză. Cu siguranţă mă puteam repara în opt ore, şi probabil îmi puteam
creşte la loc majoritatea componentelor organice deteriorate, însă, la 58%, mă
îndoiam c-aş putea efectua vreo analiză între timp. Aşa că am setat toate
canalele de securitate să mă anunţe în cazul în care ceva încerca să mănânce
habitatul şi am început să deschid stocul multimedia descărcat de pe canalele
de divertisment. Mă durea prea tare ca să pot fi atent la orice avea o poveste,
dar zgomotul prietenos putea să-mi ţină companie.
În acel moment, cineva a bătut la uşa rezervei.
M-am uitat la uşă şi am pierdut şirul tuturor
inputurilor mele frumos aşezate. Ca un idiot, am spus:
— Ăăă… da?
Dr. Mensah a deschis uşa şi a aruncat o privire
în direcţia mea. Nu mă pricep să ghicesc vârsta reală a oamenilor, în ciuda
tuturor exemplelor de divertisment vizual pe care le urmăresc. Oamenii din
show-uri nu arată precum cei din realitate – cel puţin, nu în cele bune. Mensah
avea pielea măslinie şi părul ceva mai deschis, şaten, tuns foarte scurt, şi mă
gândeam că nu era tânără, altfel nu ar fi fost la comandă. A spus:
— Eşti bine? Ţi-am văzut raportul de stare.
— Ăăă…
Atunci mi-am dat seama c-ar fi trebuit să evit
răspunsul, pretinzând că eram în stază. Mi-am acoperit pieptul cu pătura,
sperând că nu văzuse că lipseau bucăţi din mine. Fără armura care mă ţinea
strâns era mult mai urât.
— Bine.
Nu mă pricep la interacţiunile cu oamenii. Nu
este vorba despre paranoia cu privire la modulul meu administrator, spart, şi
nu sunt nici ei de vină. Eu sunt cel vinovat. Ştiu că sunt un AsaSint
înfricoşător, şi ei sunt conştienţi de acest lucru, ceea ce ne stresează pe
toţi, ceea ce mă stresează pe mine şi mai mult. În plus, dacă nu port armură e
din cauză că sunt rănit şi una dintre părțile mele organice ar putea cădea pe
podea în orice clipă, motiv pentru care nimeni nu vrea să vadă aşa ceva.
— Bine? S-a încruntat. Raportul spunea că ţi-ai
pierdut douăzeci la sută din masa corporală.
— Vor creşte înapoi, am zis.
Ştiam că, în ochii unui om, păream pe moarte.
Rănile mele erau echivalente cu amputarea la oameni a unui membru sau două,
nemaivorbind de pierderea aproape a întregului volum de sânge.
— Ştiu. Totuşi. M-a privit îndelung, atât de
lung, încât am comutat pe canalul de securitate pentru sala comună, unde
membrii grupului care nu fuseseră răniţi vorbeau în jurul mesei. Discutau
posibilitatea să mai existe exemplare ale faunei subterane şi îşi doreau să fi
avut substanţe intoxicante. Părea o reacţie normală. Mensah a continuat: Ai
fost foarte priceput cu doctorul Volescu. Nu cred că şi-au dat seama şi
ceilalţi. Au fost impresionaţi.
— Face parte din instrucţiunile medicale de
urgenţă pentru calmarea victimelor. Am tras pătura mai aproape, ca să nu vadă
nimic îngrozitor. Simţeam că ceva picură din mine.
— Da, însă MedSystemul a stabilit că Bharadwaj
constituie prioritatea şi nu a verificat semnele vitale ale lui Volescu. Nu a
luat în considerare şocul întâmplării şi s-a aşteptat să fie capabil să plece
de acolo pe propriile lui picioare.
Pe canalele de comunicare era limpede că toţi
ceilalţi analizaseră înregistrările videocamerei de teren a lui Volescu.
Spuneau lucruri de genul: „Nici măcar nu ştiam că are faţă.“ Purtasem armura de
când venisem şi nu-mi mai deschisesem casca atunci când mă aflam în preajma
lor. Nu exista un motiv specific. Singura parte din mine pe care ar fi văzut-o
ar fi fost capul, care este standard omenesc, general. Dar nu vruseseră să-mi
adreseze niciun cuvânt şi nici eu nu dorisem să stau de vorbă cu ei. Când eram
la datorie, m-ar fi distras, iar când nu… pur şi simplu nu voiam. Mensah mă văzuse
când semnase contractul de închiriere. Dar abia dacă îmi aruncase o privire şi
nici eu nu mă uitasem atent, fiindcă, repet, AsaSint + om = stânjeneală.
Dacă-mi păstrez armura pe mine, descurajez mereu orice interacţiune care nu e
necesară.
Am spus:
— Face parte din misiunea mea să nu ascult
canalele sistemului când… se produc greşeli.
De aceea este nevoie de constructe, de
SecUnităţi cu componente organice. Însă ar trebui să ştie asta. Înainte să
accepte livrarea mea, înregistrase cam zece proteste, încercând să scape de
obligativitatea de a mă avea. Nu i-o reproşam. Nici eu nu m-aş fi dorit.
Acum, serios, nu ştiu de ce nu am spus, pur şi
simplu: „Cu plăcere. Te rog să pleci din rezerva mea, ca să pot picura în
linişte.“
— Bine, a zis şi m-a privit timp de ceea ce am
știut, obiectiv, că au fost 2,4 secunde, iar subiectiv, în jur de douăzeci de
minute chinuitoare. Ne vedem peste opt ore. Dacă ai nevoie de orice până
atunci, te rog să-mi trimiţi o alertă pe canal. Apoi a făcut un pas în spate şi
a lăsat uşa să gliseze şi să se închidă.
Asta m-a făcut să mă întreb de ce se minunau
toţi, aşa că am accesat înregistrarea incidentului. OK, uau. Vorbisem cu
Volescu pe parcursul întregii urcări prin crater. Fusesem preocupat, mai ales,
de traiectoria hopperului şi ca Bharadwaj să nu sângereze până la moarte, dar
şi de ceea ce ar fi putut ieşi din crater ca să mai încerce o dată. Practic
nu-mi ascultasem propriile cuvinte. Îl întrebasem dacă avea copii. Era uimitor!
Poate mă uitam la prea multe emisiuni de divertisment. (Avea copii. Era
căsătorit cu patru femei şi avea şapte copii, toţi acasă, cu partenerele lui.)
Toate nivelurile mele erau prea ridicate acum
pentru o perioadă de odihnă, aşa că am decis că puteam, la fel de bine, să
profit de asta şi să privesc şi celelalte înregistrări. A fost momentul în care
am descoperit ceva ciudat. Exista un ordin de „renunţare“ pe canalul de comandă
al HubSystemului, cel care controla, sau aşa credea, modulul meu administrator.
Fusese probabil o eroare. Nu mai conta, fiindcă atunci când MedSystemul are
prioritate…
PERFORMANŢĂ 39%. STAZĂ INIŢIATĂ PENTRU SECVENŢA
DE REPARARE DE URGENŢĂ.
