Fragment în avanpremieră: Dulce furie de Sash Bischoff

Dulce furie

Sash Bischoff 

Titlu original: Sweet fury

Limba originală: engleză

Traducere: Andreea Florescu

ISBN: 978-606-40-2590-6 

Format: 130x200mm, paperback cu clape 

Colecția Fiction Connection Thriller

Editura: TREI

Fanii thrillerelor lui Alex Michaelides vor fi cuceriți de acest roman tulburător. – BOOKLIST

 

Lila Crayne este răsfățata Americii: e bună și generoasă, frumoasă și seducătoare. Ea și logodnicul său, vizionarul regizor Kurt Royall, au o viață idilică și pregătesc ecranizarea romanului Blândețea nopții. Pentru a intra în pielea protagonistei, Lila începe să-și exerseze șarmul și să-și exploreze traumele din copilărie cu seducătorul psihoterapeut Jonah Gabriel. Curând frumoasa ei viață se sparge în bucăți, pe măsură ce își descoperă suferințe înăbușite din trecut — iar Jonah îi este alături, ajutând-o să se recompună. Dar fiecare are un secret și nimeni nu este cine pare a fi. Un roman surprinzător despre construcția și reconstrucția sinelui, având în fundal operele lui F. Scott Fitzgerald și relatat prin lentila industriei de film, Dulce furie este o critică incisivă și îndrăzneață a misoginismului secular american. Sash Bischoff examinează poveștile pe care ni le spunem și ce se întâmplă când îi implicăm pe alții în aceste povești, evidențiind granițele superficiale dintre victimă și agresor și sensul real al dreptății.

 

O poveste de dragoste foarte întunecată, care l-ar fi șocat chiar și pe F. Scott Fitzgerald. Plin de surprize, imprevizibil la final, acest debut îndrăzneț este o explorare subversivă a temei „romantismului” în sine. - JOYCE CAROLOATES, scriitoare

O poveste nespus de antrenantă, întunecată și întortocheată despre răzbunare feministă. - LISAGENOVA, scriitoare

Arogant de ambițios, acaparator și inteligent, te seduce într-atât încât nu ești deloc pregătit pentru deznodământ. Un debut senzațional! - REBECCA MAKKAI, scriitoare

O poveste atrăgătoare despre abuz și ambiție... Bischoff dezvăluie un secret surprinzător după altul, până la explozia de la final. - PUBLISHERS WEEKLY

FRAGMENT

  

OBSERVAȚIILE PERSONALE ALE LUI: J. GABRIEL

Pacient: L. Crayne

Data/Ora: 24 iunie, 10:30

Ședința: 3

 

Am început ședința de azi abordând momentul săptămânii trecute, când L s‑a întins și m‑a ținut de mână. De câteva ori până acum, L a testat limitele. Trebuia să discutăm fățiș; voiam să înțeleg motivul din spatele comportamentului.

I‑am spus lui L că am impresia că sentimentele ei față de mine s‑au complicat puțin. Am normalizat degrabă; am explicat procesul de transfer al sentimentelor față de o persoană importantă din viața ei asupra altcuiva — în cazul de față, asupra mea. Se întâmplă des în terapie (cu toate că n‑am văzut să se dezvolte atât de devreme): pacientul, într‑o stare vulnerabilă, terapeutul, singurul receptacul, totul începe să capete mai mult înțeles. Dar responsabilitatea mea e să mențin limitele profesionale ale relației pacient–terapeut.

Răspunsul lui L a fost fascinant. A înțeles conceptul de transfer, dar a negat prezența lui aici. Atunci L a spus că incidentul pe care l‑am descris nu s‑a întâmplat niciodată.

Cu toate că negarea în sine nu a fost surprinzătoare (poate L era stânjenită, rușinată), comportamentul lui L, da. L a vorbit sincer; părea calmă, liniștită. Era evident că ea credea că spune adevărul.

L mi‑a reamintit că la sfârșitul ședinței era tulburată, supărată. Mi‑a spus că trebuie să fi observat, pentru că eu m‑am întins și am prins‑o de mână. Am repetat pentru clarificare: L credea că eu inițiasem gestul?

— Nu cred. Știu sigur. Îmi amintesc totul limpede ca bună ziua. Tu m‑ai prins de mână și mi‑ai strâns‑o ușor. Și tot tu ai fost cel care mi‑a spus că mă pot încrede în tine.

Înainte să pot răspunde, L a spus:

— Dar nu‑ți face griji! N‑am înțeles deloc greșit gestul tău! Și iartă‑mă dacă ți‑am lăsat eu cumva o impresie greșită. Încercai să mă alini. Ai știut întocmai de ce aveam nevoie în acel moment și a dat rezultate. N‑ar trebui să fii stânjenit; clar nu este nevoie să‑ți ceri scuze.

Știam sigur că relatarea mea cea corectă — notițele mele detaliind incidentul erau doar o altă dovadă —, dar am hotărât să nu insist. Nu voiam ca L să simtă că nu am încredere în ea.

În schimb, am spus că e fascinant că fiecare crede că celălalt a fost cel care a inițiat gestul. Am recunoscut cât de dificil, poate chiar imposibil, e să fii vreodată pe deplin obiectiv. Am întrebat cum a făcut‑o să se simtă discrepanța dintre perspectivele noastre.

— Cred că mintea are propriile metode de a ne altera amintirile fără ca noi să o știm măcar. Poate că ăsta e modul nostru subconștient de a ne crea propria poveste, cu scopul de a justifica ordinea unor evenimente și a ne îngădui să dăm un sens poveștii noastre. Poate că ăsta e modul nostru de a ne edita și de a ne modifica povestea pe care vrem s‑o spunem despre noi înșine.

Am zis că poate adevărul celor întâmplate este undeva la mijloc. În vreme ce unul dintre noi trebuie să fi inițiat, el/ea a răspuns la ceva perceput în celălalt.

Am întrebat dacă asta îi afectează încrederea, dacă par mai puțin credibil ca terapeut.

L a spus că, dimpotrivă, a făcut‑o să se încreadă și mai mult în mine. A apreciat că am abordat un subiect delicat. A început să simtă că se poate încrede în mine mai mult decât în oricine. Deși magnitudinea cuvintelor lui L este periculoasă, aceasta este și o oportunitate clară de a înțelege mai bine motivul din spatele transferului. I‑am cerut să elaboreze.

— Pur și simplu, așa mă simt de când am început să ne vedem. Suntem abia la a treia ședință, dar deja am discutat despre lucruri pe care nu le‑am pomenit nimănui. Simt că mă înțelegi ca nimeni altcineva. Mă sperie puțin.

I‑am zis că vulnerabilitatea poate trece, cu certitudine, drept înspăimântătoare.

— Dar cu tine mă simt în siguranță. N‑aș putea vorbi cu nimeni altcineva despre lucrurile pe care le discutăm aici. Nu mă înțelege greșit: am prieteni minunați, prieteni pentru care aș face orice. Dar când ai parte de nivelul meu de expunere, înveți repede: nu poți avea încredere deplină în nimeni. Pentru că, dacă dintr‑un motiv sau altul se întâmplă ceva, iar relația se destramă, secretele tale se pot întoarce împotriva ta.

I‑am spus că trebuie să fie extenuant să se protejeze pe sine tot timpul. Am întrebat dacă are încredere în mamă.

— Oh, n‑aș vorbi în veci cu mama despre nimic din toate astea. N‑aș putea. După ce a murit tata, s‑a schimbat. S‑a întâmplat aproape peste noapte: a devenit cu totul altă persoană.

M‑am gândit din nou la mesajul vocal, am întrebat ce anume a schimbat‑o pe Karen atât de considerabil, la moartea tatălui; L a spus că nu știe. Nu‑și amintește nimic din noaptea aceea.

I‑am zis lui L că sunt de părere că și‑a reprimat amintirea traumatică a accidentului; dar că amintirile pot, în realitate, să fie reconstruite. Că abordarea directă a acestei amintiri ar putea s‑o ajute să se vindece. Am dat să sugerez să încercăm desensibilizarea și reprocesarea prin mișcări oculare, dar înainte să explic tehnica, L m‑a întrerupt, a spus că n‑avea niciun rost. Încercase de nenumărate ori să‑și amintească. Amintirea era pierdută.

Mi‑am dat seama că L se închidea în ea, așa că am revenit la subiectul mamei. I‑am cerut lui L s‑o descrie pe Karen.

— E mult mai rece decât era înainte, mult mai dură. Dar la interior? Întâlnind‑o, n‑ai zice niciodată, dar e foarte fragilă. M‑a făcut să fiu protectoare cu ea. După ce a murit tati, mama și cu mine ne‑am mutat în California, ea a revenit la numele de fată și s‑a apucat să‑și clădească propria carieră. A fost una dintre puținele femei de pe vremea aceea care a reușit să pătrundă în clubul băieților care era lumea filmului. Și‑a format ca­rapacea asta impenetrabilă, pentru a se proteja de lucrurile prin care trecuse. Dar cred că a compensat peste poate. Înainte era atât de delicată, atât de vulnerabilă. Acum însă are o nouă mantră: „Niciodată“, spune mereu. „Niciodată n‑am să mai încerc să‑mi găsesc valoa­rea într‑un bărbat.“

Lila a clătinat din cap.

— A fost un drum lung, dar cred că e mai bine acum; cel puțin, pare stabilă.

— Dar pășiți pe o pojghiță subțire, i‑am sugerat. Acum ți‑e teamă să‑i faci confidențe mamei, dacă ai încerca să te sprijini de ea, pojghița s‑ar sparge, iar tu — sau ea — ai cădea prin ea.

— Corect.

— Cum rămâne cu Kurt?

— Kurt e ultima persoană înaintea căreia m‑aș confesa.

— Dar e logodnicul tău. Aș fi crezut că e prima.

— Lucrurile despre care vorbim noi aici — părinții mei, trecutul meu amoros, toate aceste secrete pe care le‑am îngropat? — sunt ca niște cicatrici urâte de care nu pot scăpa niciodată. Depun foarte multe eforturi să le țin ascunse tot timpul. Kurt nu știe și nu trebuie să afle niciodată. Nu vreau să vadă cât de distrusă sunt.

I‑am zis că nu e distrusă; poate că o parte din munca noastră împreună ar trebui să clădească stima de sine a lui L. Am întrebat ce crede Kurt legat de faptul că L a început terapia. L a spus că el nu știe. Nu i‑a spus, de teama reacției lui — știa că avea să fie gelos. Am clarificat: gelos că L discută chestiuni intime cu mine, nu cu el? A spus că da; dar și pentru că sunt bărbat.

În ciuda aparentei ideologii feministe a lui K, L a explicat că el a fost mereu posesiv, nesigur de prieteniile lui L cu bărbați hetero. A zis că, într‑un fel, era flatant. Am întrebat‑o dacă nu se simte controlată. L a ridicat din umeri, a spus că Kurt vrea ce vrea, când vrea el.

Cu grijă, am sugerat că posesivitatea/gelozia este deseori o reacție la ceva intern. Ar putea fi proiecția neliniștii interioare a lui K, mascând o frică mai adâncă. L m‑a întrerupt numaidecât, zicând că fusese mereu fidelă. Am clarificat: nu asta voisem să se înțeleagă. Am întrebat dacă L a simțit vreodată că K ar putea să nu‑i fie fidel.

La acestea, L a tăcut.

— Mă înșală chiar acum.

L a explicat că le‑a fost greu să găsească actrița care s‑o joace pe Rosemary — niciuna nu era potrivită. Dar apoi L a găsit o tânără necunoscută și a știut de îndată că ea e aceea. (Aici, L și‑a cerut scuze, a invocat acordul de confidențialitate — nu poate da nume.) Dar L știa că K trebuie să fie cel care o „descoperă“, așa că a aranjat o audiție pentru K. În noaptea testului de ecran, K a venit acasă târziu, anunțând că a găsit actriță pentru Rosemary. L a simțit miros de parfum, i‑a văzut urma de pe gât. A avut instinctul că se întâmplase ceva, dar a încercat să se convingă că‑și închipuie doar.

Apoi, la prima lectură a Blândeții de săptămâna trecută, suspiciunile i‑au fost confirmate. Actrița era vizibil vinovată/stânjenită. K se prefăcea că abia dac‑o știa, chiar s‑a plâns în privința ei ca s‑o deruteze pe L. Dar ea și‑a dat seama; K nu a știut niciodată să se prefacă.

Crede că actrița s‑a culcat cu K pentru a obține rolul. Chestie des întâlnită în lumea filmului — doar că niciodată nu s‑a gândit că și K ar face‑o. Asta a făcut‑o pe L să creadă că K nu e bărbatul pe care l‑a crezut ea a fi.

Am întrebat‑o pe L ce părere are acum despre actriță.

— O, nu dau câtuși de puțin vina pe ea. N‑a fost corect ce‑a făcut. Dar, dacă ești femeie în industria asta, știi prea bine: sexul tranzacțional e ceva ce se întâmplă tot tim­pul. Și dă rezultate. Îmi doresc doar să n‑o fi pus într‑o postură atât de oribilă, una în care a simțit că trebuie s‑o facă pentru a obține rolul.

Am zis că nu era nici pe departe vina lui L. Ar fi fost obligată s‑o avertizeze pe actriță dacă ar fi știut, dar n‑a avut habar. Am întrebat dacă L era supărată pe K.

— Supărată? a zis clătinând din cap. Nu, nu sunt deloc supărată.

Acesta e un semnal de alarmă. Incapacitatea lui L de a‑și exprima supărarea, cel mai probabil din cauza părinților.

— De ce nu? Cred că ai fi mai mult decât îndreptățită.

— Sunt doar tristă, a zis și a început să plângă. Încă de la început, nu mi‑a venit să cred că K chiar vrea să fie cu mine. Mereu am simțit că trebuie să fiu perfectă ca să nu plece. Iar acum știu sigur: nu‑s suficientă.

Am spus că infidelitatea lui K n‑are legătură cu L, dacă e sau nu suficientă. Are legătură cu el. Am întrebat ce are de gând L.

— Nu‑mi închipui cum ar fi să‑l pierd pe Kurt. Nu știu ce m‑aș face fără el. Plus că se întâmplă atâtea și în relația noastră profesională, am construit un brand împreună.

Am spus că multe cupluri de vedete au supraviețuit unor despărțiri dramatice, dar L a spus că nu e același lucru. Ei au clădit un imperiu împreună.

SASH BISCHOFF este scriitoare și regizoare de teatru. A scris piese care au fost dramatizate în teatrele din Statele Unite. Ca regizoare a lucrat pe Broadway și în afara lui. Din palmaresul său de pe Broadway și cel național fac parte spectacolele Dear Evan Hansen, The Visit, On the Town, How to Succeed in Business Without Really Trying și Shrek. La începutul carierei sale, Sash a fost actriță și a câștigat Premiul Național pentru Arte (NFAA). În prezent, locuiește în New York cu soțul ei și numeroasele lor animale de companie. Dulce furie este primul ei roman.

Recenziile lui Gică 213 - Sacrificiul de Henrik Fexeus (CRIME CLUB)

Titlu: Sacrificiul  

Serie: Memento (#1)

Autor: Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Offerdjuret (2024)

Traducere de Alin-Daniel Dragomir

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 528

Media pe Goodreads: 3,74 (din 242 note)

 

            Adu-ți aminte cine ești... Și dacă asta înseamnă să-ți privești în față fricile? Să te confrunți din nou cu demonii pe care ai crezut că i-ai abandonat în casa copilăriei? Temerile te țin departe de pericole, funcționează ca un mecanism complex de autoapărare, însă te pot împiedica să vezi dincolo de cortină, să percepi rotițele care s-au pus în mișcare ca să-ți înlesnească dialogul cu propriul sine. Cu cine ești și, mai ales, cu cine ai fost... Freud spunea că în copilărie ne conturăm o personalitate și că orice traumă sau eveniment fericit se aranjează într-un sertar al minții, care se poate deschide oricând pe parcursul vieții, mânuit de o acțiune externă sau internă, dăunătoare sau satisfăcătoare. Suntem veșnic copii, dar poate că nu neapărat într-un sens pozitiv. Suntem suma experiențelor noastre, o marionetă aflată veșnic în ghearele trecutului, o păpușă care nu știe că fiecare mișcare e un rezultat al gândurilor și stărilor înglobate în propriul psihic.

David Lund e un programator pasionat de tot ce înseamnă Science-Fiction, de la tricourile Star Wars și cărțile lui Liu Cixin și Hannu Rajaniemi, până la monștrii din jocurile video de pe consolele Nintendo. Locuiește singur în Vallentuna, are un câine care adoră să fie mângâiat și răsfățat și își petrece unele nopți în compania lui Florence Tapper, o blondă cu ochi de înger și trup de zeiță, care deține, împreună cu două colege din branșă, un cabinet de avocatură. Numai că acum o altă femeie a intrat pe fir... Să nu mă înțelegeți greșit, nu e o chestiune romantică. Paulina Mentzer dorește să-l întâlnească pe David ca să vorbească cu acesta despre copilărie. Despre copilăria pe care David nu și-o aduce aminte. Nu-și amintește nimic din ce s-a petrecut înainte de vârsta de doisprezece ani, de parcă cineva i-ar fi șters intenționat amintirile. Însă mesajul Paulinei e receptat de forțe ostile, iar pe urmele femeii pornesc doi ucigași plătiți, Sandro, asasinul „invizibil”, și Esben, specialistul în computere, care recurg la răpire și tortură pentru a pune mâna pe informațiile pe care și le dorește noul lor angajator, Napoleon.

Acum, David se gândește la mail-ul Paulinei și simte că trebuie să ia o decizie. Atunci, băiețelul stă tăcut în camera lui, așa cum fusese instruit, și trage cu ochiul pe geam la străinii care le vizitează proprietatea, bărbații impunători care se închid cu mama lui în camera de la etaj. Se întoarce la măsuță și continuă să-și completeze puzzle-ul, așteptând ca musafirii gălăgioși să plece. David din prezent duce o existență decentă, dar, lipsindu-i primul deceniu de viață din memorie, se simte incomplet. Codul lui sursă e corupt, ca și cum cineva l-ar fi rescris, ca și cum acel cineva ar fi lucrat la o altă aplicație. Relația lui cu mama e rece, formală, Ellen fiind incapabilă să-și afișeze sentimentele, deoarece suferă de psihopatie. Însă un lucru e cert... David nu trebuie să-și aducă aminte, fiindcă asta i-ar pune pe toți în pericol, agitându-i pe bărbații ce-i vizitaseră cu mai bine de două decenii în urmă, care vor face orice ca să țină lucrurile (și zvonurile) sub control.

Fexeus revine cu primul său thriller standalone, după ce lucrase la patru mâini, cu Camilla Läckberg, la trilogia „Mina și Vincent”. Se simte absența Camillei, însă omul nostru se descurcă excelent și pe cont propriu. Povestea e țesută cu migală, personajele sunt redate impecabil, pe cât de ordinare, pe atât de patetice (sensurile din dicționar), iar jocul cu măștile pe care-l pune în scenă e senzațional, demn de un maestru al iluzionismului. Deși pare că acțiunea merge ca pe roate, autorul își păstrează așii în mânecă până spre final, pregătit să ne dea lovitura de grație. David nu-și cunoaște trecutul, însă noi îl descoperim fragmentar, prin ochii copilului care stă ascuns. Lipsa amintirilor îl tulbură, dar tot asta îl și protejează. Memoria lui e condamnarea celorlalți, și e clar că asta nu se poate întâmpla. Oricum, un IT-ist nu se poate pune cu doi gangsteri, mă rog, o poate face atunci când are câțiva amici buni care să-i apere spatele. Pentru că nu contează cine a fost, important e cine este, David, programatorul, bărbatul musculos cu minte de copil care-și va ține la adăpost prietenii chiar și atunci când iadul urmează  să se dezlănțuie.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Henrik Fexeus:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 208 - Fete sclipitoare de Jessica Knoll (CRIME CLUB)

Titlu: Fete sclipitoare 

Autor: Jessica Knoll 

Editura: TREI

Titlu original: Bright Young Women (2023)

Traducere de Dana Ionescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,01 (din 172.815 note)

 

            Moartea nu e spectaculoasă... E banală. Lucrurile nu se petrec întocmai cum vedem în filme și cărți. Ucigașii nu acționează întotdeauna după un plan. Nu-și aleg mereu victime care să se cunoască între ele și nu-i pun bețe-n roate polițistului, încercând pe urmă să-l atragă într-o capcană. Răul se manifestă într-o mulțime de forme, dar înfățișarea sa e comună. Criminalul poate fi un delicvent care a evadat din închisoare, la fel de bine cum poate fi poștașul care-ți aduce factura la gaz sau chelnerul șifonat de la restaurantul la care ai luat cina sâmbătă seara. Poate fi oricine, poate purta orice chip. Nu poți să-ți dai seama dinainte de intențiile sale malefice, poți doar să-l eviți pe necunoscutul șarmant care ți-a ieșit în cale (aparent) din întâmplare. Moartea e finalitatea doar pentru trupurile neînsuflețite pe care le lasă în urmă, însă pentru familiile îndoliate și pentru martori ea e doar începutul. Prima notă dintr-o compoziție de coșmar.

Un zgomot puternic... Ceva a căzut pe podea. Jill Hoffman iese din cameră și se îndreaptă spre baie, iar când își răsucește capul, Pamela vede că are maxilarul zdrobit. Eileen Donnelly, colega ei de cameră, plânge și încearcă să-și țină în palme sângele ce I se prelinge de pe chip. Cineva e în Casă și le face rău fetelor... Robbie Shepherd pare că doarme, însă un fir de sânge i se întinde din creștet până la ceafă. Denise Patrick Andora e întinsă în pat, pare că încă respiră. Se aud sirenele poliției și ale ambulanțelor. Cele patru fete sunt transportate de urgență la Tallahassee Memorial. Robbie a decedat între timp, iar Denise a murit în drum spre spital. Pamela Schumacher, președinta Casei asociației de fete de la Florida State of University, le sună pe rudele victimelor ca să le liniștească sau ca să le dea cumplita veste. Pare că răsăritul s-a decis să întârzie, însă lumina nu-i va șterge imaginea captată pe retină. Pentru că Pamela l-a văzut pe ucigaș. L-a privit din umbră cum se furișează în noapte, i-a prins lucirea din ochii de sub cozoroc și a observat obiectul însângerat pe care acesta îl ținea în mână, arma crimelor.

Asta nu e povestea ucigașului... E povestea Pamelei. Nu e despre criminalul în serie pe care documentarele și filmele de groază l-au pus pe piedestal, ci despre o studente de la FSU care a încercat să le facă dreptate prietenelor sale ucise și să se întoarcă la viața sa ordinară. Pamela e singura care l-a văzut, prin urmare, singura care va avea cuvântul în cazul în care Inculpatul  va fi adus în sala de judecată. Și singura persoană care-i va fi alături va fi Martina, o femeie care susține că prietena ei cea mai bună, Ruth, a pierit de mâna aceluiași ins. Așadar, facem un mare pas din prezent (2021), când Pamela e o femeie realizată, deținând propria firmă de avocatură, căsătorită și cu o fiică ce-i poartă de grijă, în trecut (14 ianuarie, 1978), în noaptea în care bărbatul a intrat pe furiș în Casă și a abuzat fizic patru fete, dintre care două și-au pierdut viața, după ce fuseseră și violate. De la Denise și Robbie ajungem la Ruth, care a dispărut în urmă cu patru ani. Însă Inculpatul mai are o mulțime de victime la activ, acționând din Colorado, unde evadase din închisoare, până în Utah, și acum în Tallahassee, Florida.

La o scurtă căutare pe Google, putem descoperi numele ucigașului. Da, e vorba despre Ted Bundy. Acel Ted Bundy... Însă Jessica Knoll, prin Pamela, refuză să-i rostească numele sau să i-l consemneze în scris. El apare peste tot ca Inculpatul. Contează doar faptele lui odioase, care trebuiau pedepsite pe scaunul electric, nu și chipul său care a rămas ca o siglă a criminalilor în serie, ca un însemn al celor care s-au crezut mai presus de justiție. L-au prezentat ca pe un erou, deși era mai degrabă diavolul, au spus despre el că era chipeș, chiar dacă avea trăsături obișnuite și nu ieșise cu nimic din comun. Era doar un om, cu grave probleme mintale, un individ care voise să subjuge, ca alții, în alte sute de moduri, sexul „slab”. Nu Inculpatul trebuie privit ca un erou, ci Pamela și (în viața reală) Kathy Kleiner, cea care și-a relatat povestea unui jurnalist de la The Guardian. „Fete sclipitoare” e un True Crime scris sub formă de thriller psihologic și judiciar, o mărturie mascată și, în același timp, dată pe față a unei serii de crime reale care a zguduit SUA anilor ’70, o aducere aminte a victimelor și o reîncercare de demitizare și anonimizare a ucigașilor.

 

PS: Aici aveți articolul din The Guardian:

https://www.theguardian.com/society/2024/feb/27/ted-bundy-bludgeoned-and-almost-killed-me-i-resolved-he-would-not-ruin-my-life

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Jessicăi Knoll:

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Falled

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 204 - Pânda de noapte de Tracy Sierra (CRIME CLUB)

Titlu: Pânda de noapte  

Autor: Tracy Sierra 

Editura: TREI

Titlu original: Nightwatching (2024)

Traducere de Mihaela Negrilă

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,84 (din 29.604 note)

 

            E noapte... Liniștea e întreruptă de un zgomot bizar. Pași pe trepte... Fetița e în camera ei, băiețelul e cel mai aproape de tine. Arunci o privire spre scări și îl vezi. E înalt, blond și amenințător. Străinul ăsta nu are ce să caute în casa ta, în apropierea copiilor tăi. Vrea să vă facă rău, să le facă rău copiilor. Ești sigură de intențiile sale, nu e nevoie să-l provoci la dialog. Până la urmă, a intrat prin efracție și se furișează ca un prădător. Trebuie să fugiți... Dar unde? Tu îți cunoști cel mai bine casa. Te îndrepți cu pași înceți spre băiețel, pe urmă, o trezești pe fetiță. Le spui să nu scoată un sunet și mergeți încet spre firida secretă. Casele vechi au multe defecte... Dar ce bine că a voastră are o încăpere despre care știți doar voi. Vă puteți ascunde acolo până când monstrul va renunța să vă caute și va pleca. Însă noaptea asta de coșmar e abia la început...

            Mama nu-l va lăsa pe străin să se apropie de fetiță și băiețel. Copiii vor sta în liniște atâta timp cât va fi nevoie. Însă orele trec și monstrul îi caută în continuare... Zgomot după zgomot, podele care scârțăie și jucării care sunt dezmembrate și călcate în picioare, necunoscutul își face loc nu doar prin vechiul conac, ci și prin viața celor trei locatari. Ca o insectă care are nevoie să-și devoreze semenii, ca un parazit care infectează un organism viu, bărbatul se plimbă dintr-o încăpere în alta și pângărește locul și obiectele pe care le atinge. Dulapuri deschise, uși trântite cu furie, frustrarea prădătorului ajunge pe cale auditivă la pradă, ținând-o în permanență în starea de alertă. Nu-i va găsi... Dar cât timp vor rezista ei aici? Obosiți, înfrigurați, cu o păturică care să le acopere trupușoarele și cu o sticlă de apă din care să-și astâmpere setea. Pe parcurs ce minutele trec din ce în ce mai greu și zgomotele de la etaj se intensifică, mama își dă seama că trebuie să facă ceva, să ajungă cumva să sune la poliție.

            Momentele statice, în care cei trei păstrează liniștea și-l urmăresc pe necunoscut, sunt alternate cu secvențele din trecut în care este prezent soțul femeii și tatăl acestuia. Socrul, un bărbat dominator cu care nu s-a înțeles niciodată, este prezentat ca un pericol la adresa nepoților săi, un individ care și-a exploatat soția până la moarte, capabil doar să facă rău. Spre deosebire de acesta, soțul femeii apare ca un înger păzitor, tânărul superb de care s-a îndrăgostit și care, deși tatăl său i-a interzis-o, a continuat să-și urmeze visul și să facă fotografii artistice. Peisajele l-au fascinat întotdeauna, ba chiar și-a luat și un avion ca să le poată surprinde din aer, dar nu are idee ce imagine de coșmar i s-a întipărit soției sale pe retină cu câteva ore în urmă. El nu e lângă ei să-i protejeze, nu știe în ce situație primejdioasă se află familia sa și nu mai are cum să intervină. Și așa, de la o amintire la alta, ajungem și la străinul din casă, care încet începe să capete un loc în timp și spațiu, un chip și trăsături.

            „Pânda de noapte” e, prin construcție, un roman horror senzorial. Sunetele care ajung la urechile mamei se preschimbă în imagini, și astfel aflăm și noi pe unde colindă și ce face prădătorul. Ea își cunoaște atât de bine casa, știe ce zgomot scoate fiecare obiect mutat, încât poate să-și reprezinte în minte un plan al conacului, o hartă pe care-și însemnează traseele deja străbătute. Și dacă avem acces doar la perspectiva ei, atunci oare nu e drept să ne întrebăm dacă totul nu e, la urma urmelor, doar un coșmar sau o halucinație? Monstrul e real sau doar o închipuire a fricilor sale cele mai profunde? A văzut pe cineva pe scările principale? Sau nu cumva e doar hipervigilentă și interpretează zgomotele inofensive din casă ca pe niște urme ale unei prezențe străine? Realitate sau nu, mama nu poate să riște să-i împingă pe copii în brațele strigoiului, iar atunci când puii se află în pericol, leoaica va știi întotdeauna cum să procedeze.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Tracy Sierra:

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Falled

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Citește-mi-l 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 197 - Miraj de Camilla Läckberg & Henrik Fexeus (CRIME CLUB)

Titlu: Miraj  

Serie: Mina & Vincent (#3)

Autor: Camilla Läckberg & Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Mirage (2023)

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 688

Media pe Goodreads: 4,02 (din 3.323 note)

 

Gata, s-a terminat. Și, totuși, nu-mi doresc să fi ajuns la sfârșit. A început în forță cu „Cutia”, a coborât o treaptă în „Cult”, dar s-a redresat elegant în „Miraj”. A pornit ca o trilogie, sute de pagini scrise la cerere (așa cum a confirmat însăși autoarea în Mulțumiri), însă ceva-mi spune, în ciuda faptului că ambii autori s-au întors să scrie pe cont propriu, că povestea încă nu s-a încheiat. Ceva lipsește, există detalii care, oricât de mult te-ai strădui să le găsești locul, parcă nu se potrivesc. Avem Alpha și Omega, începutul și sfârșitul, dar nu e de-ajuns... Nu poți să-mi spui că asta-i tot... Nu poți să mă convingi că ăsta-i deznodământul... Acum, fie vorba între noi, nu ne garantează nimeni că în viitor nu-și va găsi calea printre file vreun maniac pentru care Camilla și Henrik vor fi nevoiți să-i scoată din nou la suprafață pe Vincent și Mina. Of, of, iarăși am luat-o pe arătură...

            Niklas Stockenberg, ministrul justiției din Suedia, fostul soț al Minei Dabiri și tatăl lui Nathalie, primește o scrisoare anonimă prin care i se comunică că mai are doar paisprezece zile de trăit. La metrou, un artist de graffiti descoperă o movilă de pietriș în care se află un schelet uman. Se pare că oasele extrem de bine curățate aparțin lui Jon Langseth, director și acționar al companiei de investiții Confido, care a dispărut cu patru luni în urmă. Vincent, renunțând pentru o vreme la spectacolele de iluzionism, petrece timp cu familia și-și pune mintea la contribuție pentru a dezlega enigmele pe care i le trimit prin poștă toți nebunii. Dar unele puzzle-uri sunt greu de rezolvat, în special cele care indică ziua morții mamei sale. Să fie vorba despre amenințări? Sau doar despre niște jocuri nevinovate? Și odată cu descoperirea din subteran, Mina este nevoită să apeleze din nou la Vincent, simțindu-se depășită de situație. Însă ce nu știu cei doi e că prin tunelele abandonate trăiesc oamenii de dedesubt, cei care așteaptă întoarcerea Regelui din Metrou.

               Povestea noastră  se întinde ca o pânză de păianjen, de la protagonist, la omul din Umbră, de la un caz de dispariție, la o legendă ce-i bântuie pe locuitorii din metrou. Firele nu doar că sunt încâlcite, dar se intersectează fix acolo unde trebuie, creând paralele între evenimentele din trecut, ale căror efecte se resimt abia acum, și prezentul care poate fi aruncat în orice clipă (la propriu) în aer. Matricea se construiește în jurul celor doi, Mina, polițista Nordic Noir care se confruntă cu probleme pe toate planurile, și Vincent, mentalistul care nu se poate detașa de logica mundană, trăind după tiparele pe care i le impune destinul. Par și impar, bun și rău, viață și moarte – toate se supun haosului, dar în toată dezordinea asta există cineva care face ordine. Ancheta se transformă într-un joc, cei doi confruntându-se cu inamici diferiți, însă colaborând atunci când talentul vreunuia poate fi de folos. Vincent nu e polițist, dar nimeni nu-i poate contesta capacitatea de a-i citi pe ceilalți, de a descoperi ce ascunde un zâmbet pe jumătate sau o clipire din ochi.

               Ruben s-a schimbat. S-a săturat de puștoaicele de-o noapte și are planuri serioase cu Sara, plus că trebuie să cumpere un cadou pentru Astrid de Crăciun. Gata cu greutățile la sală, nu mai e așa tânăr. Christer are grijă de Bosse și-l suportă pe iubitul lui, Lasse, care a dat în febra sărbătorilor de prin octombrie. Julia și Adam... Să  spunem doar că petrec mult timp împreună. Peder... Scuze... Mina are mari emoții după ce a aflat că urmează ca Nathalie să se mute la ea pentru un timp nedeterminat. Unde să ascundă tot dezinfectantul? Cum să-i explice fiicei sale că are două sute de perechi de chiloți? Iar Vincent suferă de oribile dureri de cap și nu pricepe de ce a primit patru clepsidre care cronometrează intervale diferite de timp. Deci, totul în regulă. Cu excepția scheletului din metrou. Mă rog, și a faptului că numărătoarea lui Niklas se scurge. Dar cine l-ar amenința însuși pe ministrul justiției? Și de ce Niklas nu apelează la poliție ca să dea de urma hărțuitorului?

               După cum am spus, merită. E o poveste pe cât de alambicată, pe atât de omogenă, cu mult suspans, întrebări fără răspuns și revelații finale care  zguduie din temelii întreaga trilogie. Nu e doar concluzia seriei, ci și volumul care te trimite la începutul poveștii și te obligă să analizezi pagină cu pagină, scoțând la suprafață piesele care ți-au scăpat. Dincolo de intriga polițistă, trilogia e un număr impresionant de iluzionism. Și tu, dragă cititorule, ești subiectul, tu te lași legat la ochi și închis într-o cutie. Pentru că mirajul e doar în ochii celui care privește, iar în spatele oazei pline de verdeață se află duhul plăsmuirilor, spiritul care-ți otrăvește simțurile și te lasă rătăcit în deșert, urmărind ultimele fire de nisip care se scurg în partea de jos a clepsidrei.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul scris de Camilla Läckberg & Henrik Fexeus:

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Analogii, Antologii

Citește-mi-l 

COMANDĂ CARTEA

Fragment: Pânda de noapte de Tracy Sierra

Titlu: Pânda de noapte

Autor: Tracy Sierra

Colecția: Fiction Connection Crime

Nr. pagini: 400

Format: 130x200mm, paperback cu clape

ISBN: 978-606-40-2414-5

Titlul original: Night watching

Traducător: Mihaela Negrila

 

Descriere 

Foarte puține cărți sunt atât de intense, inteligente și de-a dreptul înfricoșătoare. Citiți pe riscul vostru! - CHRIS WHITAKER

 

Ca un coșmar — n-o să-ți poți întoarce privirea de la ea. — SHARI LAPENA

 

Pași pe trepte. Doar o secundă să reacționezi. Ce se întâmplă în continuare va decide totul. Singură acasă cu copiii în timpul unei furtuni, o mamă aude un zgomot — în casele vechi se aud tot timpul zgomote. Dar acesta e tulburător de familiar: un pas neobișnuit de greu și de lent, care urcă pe scară. Vede silueta unui bărbat pe hol, învăluită în umbre. Îngrozită, își trezește în liniște copiii și-i împinge în cea mai veche parte a casei, într-o cămăruță secretă. Se ascund toți în timp ce bărbatul îi caută și încearcă să-i ispitească pe copii cu promisiuni și s-o convingă pe mamă să iasă la lumină. În bezna sufocantă, femeia încearcă să-și păstreze calmul și să facă un plan. Să caute o armă sau o cale de evadare? Însă apoi îl zărește. Chipul acela. Vocea aceea. Și își dă seama că situația e și mai gravă decât se temea, pentru că știe exact cine e bărbatul — și ce vrea.

 

Sierra reușește să integreze idei complexe despre percepție, traumă, vinovăție și autonomie feminină, fără să lase nicio clipă din mână nervii cititorului. - ELLE

 

Câți dintre noi n-au avut ocazia să audă o casă veche scârțâind noaptea și nu s-au întrebat dacă nu-i mai mult de-atât? Neliniștea devine teroare în debutul fascinant al lui Sierra, de o intensitate aproape insuportabilă. - L.A. TIMES

 

La limita dintre thriller psihologic și horror domestic, debutul fascinant al lui Sierra îi aruncă pe cititori cu capul înainte în coșmarul cu ochii deschiși al protagonistei fără nume. Flashbackuri bine sincronizate adaugă context și emoție. - BOOKLIST

 

Un thriller de-a șoarecele și pisica înspăimântător, în care scârțâitul scării este uvertura unei lupte pentru supraviețuire. – WASHINGTON POST

 

Excepțional! Oricât de captivant de plină de suspans ar fi intriga, Sierra arată și alte puncte forte remarcabile, de la decorul fascinant de bizar până la personajul principal memorabil, prototipul de „fată bună”, minionă, împinsă la limită de ani întregi în care a fost subestimată de bărbați puternici. Cireașa de pe tort este finalul superb, surprinzător și inevitabil. - PUBLISHERS WEEKLY

 

FRAGMENT

 

32

 

După tot acest timp, în sfârșit ai putut să țipi.

Era răgușită. Nu era sigură ce urma să se întâmple, dar avea senzația îngrețoșătoare că era pe un val care o va ridica și apoi o va izbi de pământ fără ca ea să aibă vreun cuvânt de spus în această direcţie. Începu să ațipească, epuizată așa cum doar o explozie de emoții o putea face să fie. Totuși, de fiecare dată când începea să adoarmă, îl auzea pe Ungher. Deschidea imediat ochii, căuta gheare zimțate, o limbă bifurcată înfășurându‑se în jurul cadrului vreunei uși.

Ești speriată pentru că s‑a întâmplat. Ești speriată pentru că a fost real.

Se uită lung acolo unde polițiștii lăsaseră urme de cenușă pe jos, îndeajuns de bătătorite încât să intre mai adânc în covor, să‑l păteze. Asta îi aduse aminte că cenușa soțului ei era într‑o cutie în dressing. O vâlvătaie de furie începu să‑i ardă gâtlejul, iar în mânia ei gândurile zornăiau incoerent.

Copiii duși, cenușa soțului, cenușă peste tot. Tot ce e important a ars, până la urmă. El crede că minți. Că ești nebună. Dă vina pe alcoolul pe care nu l‑ai băut. Nu înțelege cum a fost. Cum a fost? Cum a fost cu adevărat? „Obstacol femeiesc“, așa te‑a numit Ungherul. Și tot asta ești și pentru sergent. Un inconvenient, tot insistând asupra faptului că ești sănătoasă la minte. Ce s‑a întâmplat aici nu dă bine pentru el. Ciudățenia, grozăvia, asta face să‑i fie și mai ușor să nu ia în serios.

Vâlvătăile mâniei i se întețiră când sergentul, Ungherul, ucigașul ușor de uitat din sala de judecată, cei care‑l apăraseră, care dăduseră greș în a o apăra pe mama ei, se amestecară.

Ucigașul ăla nu fusese în stare să‑și înfrâneze cele mai rele impulsuri. Ungherul se mândrea cu lipsa lui de respect față de reguli. Și, cu toate acestea, amândoi erau protejați de aceleași instituții și moravuri pe care, în mod atât de limpede, le disprețuiau, mai presus de care se simțeau. Aceleași coduri scrise și nescrise pe care sergentul și ceilalți ca el le susțineau.

„Toate aceste lucruri pe care ei le fac pentru a te înmuia, pentru a te face ca o oaie“, zisese Ungherul. „Dar eu le‑am călcat în picioare.“

Faptul că Ungherul era în lume, iar mama, bunica, soacra și soțul ei muriseră cu toții era o piatră în inima ei, o înțelegere furioasă a nedreptății și responsabilității.

Doar tu ai mai rămas. Asta e pentru tot ceea ce contează. La nimic din toate astea nu este imposibil de supraviețuit. Nimic din toate astea nu s‑a terminat. Psihiatrul avea dreptate. Afurisitul de Ungher avea dreptate. Tu ești singurul obstacol.

Se ridică în capul oaselor. Își șterse fața cu mâneca.

Ei se uită la tine și cred că te cunosc. Dar nu te văd. Nu pot. Se cred mai buni. Cred că știu ei mai bine. Dar nu există mai buni. Există doar oameni, care fac alegeri. Descurcându‑se cu cărțile care le‑au fost date. Iar tu o să alegi să te folosești de avantajele tale. Alege să angajezi un avocat al naibii de bun. O să alegi să lupți. Și nu o să lași pe nimeni să te facă să te îndoiești de propria‑ți minte. Fiindcă, dacă ai fi făcut asta, dacă ai fi făcut‑o când ai văzut puma aia, dacă ai fi făcut‑o când l‑ai văzut pe Ungher, acum ai fi moartă.

Își luă telefonul de unde‑l lăsase sergentul pe măsuța de cafea. Avea un singur mesaj vocal, lăsat de cineva din partea instituțiilor statului. „Conform scrisorii noastre în care v‑am contactat cu privire la cei doi copii minori... evaluare... verificare... contactați‑ne la...“

Era prea târziu să‑i mai sune. Își puse ghete de zăpadă și o haină. În ciuda hotărârii ei de a face ceva, de a lupta, șovăi când dădu să deschidă ușa.

El ar putea să fie acolo.

Trase cu ochiul afară, în semiîntuneric, uitându‑se pe geamul de la intrare, dar reflexia pe sticlă a luminii din casă făcea greu de văzut ceva afară. Stinse toate luminile şi aşteptă. Nu era nicio mişcare afară. Nu erau urme de pași noi în zăpadă.

Sergentul are dreptate. Probabil că Ungherul nu se va întoarce aici. E prea riscant.

Merse încet pe aleea pentru mașini să ia corespondența din cutia de scrisori. Pe când se întorcea spre casă, ținând la piept mormanul acumulat de plicuri, reviste și broşuri de reclame, ochiul teafăr surprinse ceva ieșit din comun pe pajiște, în stânga ei. Inima începu să‑i bată mai repede până când înțelese ce era. O căprioară cu un pui stăteau complet nemișcați în zăpadă, cu urechile moi ciulite spre ea.

Puiul era mic pentru perioada aceea a anului. Un nou‑născut târziu, încercând să supraviețuiască primei sale ierni. Care era deja una grea.

După ce căprioarele o priviră o clipă, un curent invizibil din aer le făcu să o ia la fugă. Se mișcară simultan, de parcă exista un pripon între mamă și pui. Se uită la cozile lor albe ce le loveau spinările cafenii, la grația lor în timp ce săriră prin zăpadă, pe lângă cimitir, și dispărură pe potecă.

Vezi? Chiar și acum, lucrurile sunt frumoase.

— Mult noroc! le zise cu voce tare căprioarelor.

Se încruntă, cuprinsă de senzația că uitase ceva, ca și cum se dusese într‑o cameră și nu‑și mai putea aduce aminte de ce. Încercă să apuce de firul gâdilător ce zicea Ți‑amintești? Ți‑amintești?, dar el continuă să se îndepărteze dănțuind, până când se gândi: Încetează, încetează. Te torturezi singură crezând că ai uitat lucruri. Că uiți lucruri.

Se duse înăuntru și încuie ușile. Verifică încă o dată că toate ferestrele de la parter erau încuiate. Abia atunci sortă corespondența. Citi o dată scrisoarea pe care o căuta, apoi o mai citi iar.

„Ați fost reclamată... îngrijirea și protejarea copiilor minori... să se evalueze dacă este nevoie de măsuri speciale de protecție...“

Își puse scrisoarea bine sub braț. O aduse împreună cu telefonul și geanta cu medicamentele prescrise de la spital și le așeză pe blatul de la baie. Verifică dacă toate ferestrele de la etaj erau încuiate.

Nu e nimeni în casă, își dădu ea asigurări. Nu e nimeni în casă în afară de tine.

Fără ochii critici ai polițiștilor îndreptați asupra ei, seiful fu simplu de deschis. Monedele de aur, verigheta soțului și arma stăteau aliniate.

Își trecu degetele peste fiecare obiect, de parcă ar fi putut să le absoarbă puterea.

Toate aceste lucruri pe care le păstrezi pentru siguranță, protecție, în caz de urgență? Toate sunt metal rece. Absolut nimic moale, nimic cald.

O monedă era așezată strâmb și ea îndreptă teancul. Tocul armei avea un clips din metal, ca să poată fi atașat de pantaloni sau de o curea. Sergentul așezase tocul cu clipsul cu fața în jos, înclinându‑l într‑un unghi care făcuse ca arma să alunece pe jumătate afară din toc. Scoase ambele obiecte din seif. Arma i se păru ridicolă în mâinile ei nervoase, făcute căuș. Se gândi la felul relaxat şi competent în care o ținuse sergentul, la modul exersat în care verificase, cu un păcănit sec, încărcătorul, la cât de mică păruse arma. Mânerul era incomod de mare pentru ea. Realiză că arma nu era deloc din metal, ci dintr‑un polimer turnat, cu mânerul dur, fără niciun fel de textură cauciucată care i‑ar fi permis să o apuce mai ușor. Își făcu de lucru cu eliberarea încărcătorului, enervată de cât de incapabilă era în comparație cu polițistul.

Tremurând, reuși să scoată glisiera și încărcătorul și se calmă când intră în rolul familiar de inspectare a mecanicii. Deși exteriorul era o rășină, părțile din interior erau din metal. În mâinile ei, demontarea constituia o explicație în sine a modului de funcționare. Își miji ochii la arcurile, șuruburile și cuiele expuse. Era o mașinărie simplă. Tragerea de cocoș ridica un cui percutor ce lovea glonțul și‑l făcea să detoneze încărcătura.

Reasamblă metodic arma, cu degete competente și calme. Analizarea ei o relaxase. Făcuse ca arma să i se pară mai puțin un lucru viu, mai puțin un animal imprevizibil ghemuit la pândă în așteptare, și mai mult o simplă mostră de inginerie elegantă, chiar dacă proiectată pentru un scop groaznic. Introduse arma în siguranță în tocul din nailon, o puse jos și apoi scoase din seif verigheta soțului. Inelul era prea larg ca să‑i stea bine, chiar şi pe degetul mare, dar îl așeză pe blat oricum. Încuie seiful, vulturii din aur de la tatăl ei scânteind înainte de a dispărea.

Toate grijile legate de bani, tot semnatul ăla pe ascuns al fotografiilor soțului — şi totuși, nu e interesant că banii sunt acum lucrul care îți aduc cea mai puțină mângâiere?

Recenziile lui Gică 194 - Execuția de Danya Kukafka (CRIME CLUB)

Titlu: Execuția  

Autor: Danya Kukafka 

Editura: TREI

Titlu original: Notes on an Execution (2022)

Traducere de Luminița Gavrilă

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,07 (din 105.439 note)

 

            Știu că sunt vinovat. Eu le-am ucis. Blestematul ăla de cuțit... Eu, ea și o lamă pe care doar unul dintre noi putea s-o mânuiască. Am câștigat. Și din cauza asta mă găsesc aici, între zidurile astea blestemate, jucând șah cu ceilalți deținuți și așteptând clipa în care vor intra în celulă și mă vor escorta la eșafod. Ce patetic... Trăim alte vremuri, mă vor seda pentru totdeauna. Mă vor așeza pe scaun, mă vor lega și mă vor injecta cu substanța letală, ca pe mulți alții înaintea mea. Nu am nevoie de preot, nu vreau să văd un fanfaron care-mi îndrugă verzi și uscate despre viața veșnică, de parcă nu aș trece dincolo înaintea lui. Nu vreau dreptul la o ultimă masă, îmi doresc doar ca totul să se sfârșească, să zăresc lumina promisă dincolo de beznă. Pășesc pe urmele victimelor mele, urmând ca eu, călăul, să fiu la rândul meu executat. Justiție...

            Ansel Packer a comis patru crime și mai are doar 12 ore de trăit. Singur în liniștea celulei, meditează asupra faptelor sale odioase și a imposibilității de a schimba ceea ce urmează să se întâmple. Și pentru că Ansel e captiv printre gândurile sale, e momentul să vedem ce a fost înainte. Pentru că a existat un Înainte, care a început cu Lavender. Fata de șaisprezece ani l-a iubit atât de mult pe Johnny, încât și-a părăsit mama și s-a mutat departe de casă, în ferma de la marginea pădurii. Lavender a rămas însărcinată, fericită peste poate că dragostea lor a dat roade. Dar sentimentele lui Johnny S-au răcit după naștere, devenind tot mai posesiv și răsplătindu-și consoarta și fiul cu hrană doar atunci când era într-o dispoziție bună sau regreta că și-a abuzat fizic aparenta familie. Era clar că cineva trebuia să pună punct înainte ca lucrurile să escaladeze, așa că Lavender a știut ce are de făcut, chiar dacă asta urma să pună distanță între ea și cei doi copii, Ansel și Bebe Packer.

            La perspectiva obiectivă a lui Lavender se adaugă și capitolele despre Hazel și Saffy. Ansel a ucis-o pe Jenny după ce aceasta l-a părăsit. Dar Hazel nu poate să se împace cu moartea violentă a surorii ei gemene. Chiar și acum, când știe că vinovatul urmează să fie executat, nu poate să conceapă faptul că Jenny nu mai e printre ei, legătura dintre cele două depășind limita materialului. Jenny trăiește în continuare prin ea, prin amintirile celorlalți și prin bebelușii pe care i-a lovit peste fund ca să ia prima gură de aer. Dacă raiul există, cu siguranță Jenny se află printre îngeri. Însă Ansel a ucis încă trei fete nevinovate, pe care nu trebuie să le trecem cu vederea. Crimele au lăsat goluri adânci pe care niciun sentiment de durere sau satisfacție nu le poate umple. Întotdeauna cineva le va simți lipsa. Viața lor nu s-a sfârșit pentru că trupul le-a fost spintecat, ci din cauză că le-a fost furat fără milă viitorul, posibilitatea de a mai schimba ceva, de a lăsa ceva semnificativ în urma lor.

            Saffy e polițista, cam ratată pe plan personal, dar mulțumită că investigația sa a ajuns la sfârșit și că a pus mâna pe ucigaș. Singurul lucru care îi aduce satisfacție e funcția, o poziție din care simte că poate să facă dreptate. Dar mai poți să schimbi ceva după ce fetele au murit? Evident că nu le poți aduce la viață. Dar oare trimiterea pe eșafod nu e la rândul ei o crimă? Nu e ca și cum l-ai da la schimb pe vinovat pentru victimele sale. Și atunci, de ce simțim nevoia să pedepsim? Izolarea nu e suficientă... Nu prea poți să zâmbești când cineva urmează să fie executat chiar sub ochii tăi. Asta nu e o formă de mântuire, pentru nimeni. Și poate că, la urma urmelor, justiția își dorește sedarea lui mai mult decât prietenii și rudele victimelor, care nu vor decât să fie lăsați în pace să jelească. În definitiv, niciuna dintre cele trei femei, mama, sora lui Jenny sau Saffy, nu-l privesc pe Ansel cu ură, trăind (emoțional) alături de acesta ultima clipă.

            Prin structura unui roman experimental, „Execuția” demontează mitul călăului, aruncându-l din primele file în poziția de victimă. Ansel e o victimă a propriilor fapte, dar mai ales a justiției. Ucigaș cu sânge rece, criminal în serie, oricum i-ar spune jurnaliștii, Ansel apare ca un condamnat, un om care nu mai are nimic de pierdut, așteptându-și pedeapsa. Deși pare inofensiv, faptele lui vorbesc de la sine, astfel încât nimic și nimeni nu-i mai poate oferi o a doua șansă. Cele trei femei ilustrează poziția sexului opus în raport cu bărbatul abuziv, Ansel dând dovadă de violența și dorința de control ce zăceau și-n sufletul tatălui său, amplificându-se și preschimbându-l într-un psihopat. De altfel, antieroul nostru căuta în continuu o entitate feminină care să-i ofere sentimentul de siguranță și căldura pe care le-a simțit până în momentul în care Lavender a plecat. Dar, dincolo de analiză, e un roman introspectiv complex, cu personaje bine șlefuite, o intrigă ce te prinde-n plasă și un final pe măsură, pe care-l aștepți cu sufletul la gură, chiar dacă știi că nu există nicio scăpare.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Danyei Kukafka:

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Falled

Literatura pe tocuri

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

Ciobanul de Azi

COMANDĂ CARTEA