Titlu: Șase
cocori stacojii
Serie: Șase
cocori stacojii
Autor:
Elizabeth Lim
Editura:
CORINTEENS (CORINT)
Titlu
original: Six Crimson Cranes (2021)
Traducere
de Simona Ștefana Stoica
Anul
apariției: 2022
Număr
pagini: 512
Media pe
Goodreads: 4,25 (din 52.955 note)
Ca o scurtă introducere, înainte să trecem la romanul de
față, este necesar să vă spun că în lumea întreagă există peste două sute de
variante ale basmului cu Prințesa și Lebedele, dintre care noi, occidentalii,
cunoaștem doar două cu de-amănuntul: „Cele șase lebede”, versiunea culeasă de
Frații Grimm, și „Lebedele”, faimoasa poveste a lui Hans Christian Andersen. De
asemenea, numărul fraților preschimbați variază, în funcție de registrul
cultural, de la șase la unsprezece, iar într-o variantă indiană ajungem s-avem
de-a face cu o sută unu de feciori blestemați. Deși în ambele povești
menționate băieții se transformă în lebede, se regăsesc din nou situații în
care tinerii sunt metamorfozați în porumbei, corbi sau gâște sălbatice. Dacă, în
folclorul german, Eliza trebuie să croiască șase cămăși din Flori de Stea, în
varianta daneză prințesa trebuie să culeagă urzici, pe care să le strivească cu
picioarele pentru a obține firele cu care urmează să țeasă cele unsprezece
cămăși fermecate.
Povestea noastră începe cu scenariul clasic: o împărăteasă
moartă de câțiva ani buni, un împărat ce și-a luat o a doua soție, șase frați viteji
și ageri la minte și o soră extrem de frumoasă (destinată să se căsătorească cu
un lord de la Miazănoapte). Deși își iubește mama vitregă, Shiori, prințesa din
Gindara, bănuiește că Raikama are un mare secret, așa că o urmărește într-o
grădină ascunsă, unde consoarta imperială, după ce face câteva descântece, își
dă la iveală chipul monstruos de vrăjitoare. Odată ce prinții sunt informați
despre adevărata ei identitate, mama vitregă îi blestemă, transformându-i în
șase cocori cu coroane stacojii. La rândul ei, Shiori cade pradă magiei negre,
punându-i-se pe cap un blid din lemn de nuc, care să-i ascundă pe jumătate
chipul și trăsăturile princiare, imposibil de îndepărtat. Însă asta nu e tot, pentru
că ea nu mai are voie să vorbească, fiindcă, la fiecare cuvânt ce-i va părăsi
buzele, un frate se va prăbuși mort, sugrumat sau mușcat de unul dintre șerpii
Raikamei.
Elizabeth Lim nu ne spune un basm nou, ci cârpește o lume din
mai multe povești deja cunoscute. Este evident că totul pornește de la
narațiunea Lebedelor, însă putem întrezări și câteva fragmente din
„Cenușăreasa”, „Fiica morarului”, „Frumoasa din pădurea adormită” sau chiar din
„Scufița Roșie”. Fie că ne raportăm la universul creat ca la unul feeric,
îndepărtat de realitate, construit pe o temelie magică, fie că putem regăsi o
perioadă istorică reală și relevantă pentru acțiune, undeva între Ev Mediu și
Renaștere, romanul rămâne în permanență undeva la graniță, fabulosul fiind ilustrat
ca elementul dezechilibrator, ducând ori la victorie, ori la nesfârșita
damnare. Preluând câteva modele înrădăcinate în memoria culturală europeană, autoarea
își plasează istorisirea într-un cronotop asiatic, nu atât de exploatat. Așadar,
pe lângă mitologia chineză, prezentă atât prin dragonii apelor din Regatul
Subacvatic, cât și prin Munții Sfinți ai Curajului, în care sunt închiși demonii,
foștii vrăjitori ce și-au încălcat jurămintele, putem observa și frânturi de
simboluri specifice Japoniei, de la legenda celor O mie de cocori, până la basmul
„Fata cu potirul pe cap”, înlocuit aici, așa cum am spus, de blidul din lemn de
nuc.
Dar să nu pierdem din vedere firul principal... Shiori este
exilată (paradoxal) la Miazănoapte, unde devine mai întâi slujitoare într-un han sărăcăcios, iar pe urmă
bucătăreasă la curtea unei familii de lorzi. Căderea ei, de la prințesă, la servitoare,
nu e nimic mai mult decât o reîntoarcere la statutul fetei de rând, care, prin
muncă și dedicare, va ajunge într-un final femeie, iar după aceea, mamă. Ei
bine, nu putea să nu existe și aici o direcție feministă (și chiar nu sunt
ironic de data asta). Prințesa nu vrea să se mărite cu cel sortit, de aceea fuge
de la logodnă, ba mai mult, ea nu vrea să se căsătorească niciodată, pentru că
se consideră o fire independentă. De altfel, muncile ei de Hercule au și un
puternic caracter masculin. Nu se dedă doar la treburi ușoare, ci execută,
oricât i-ar fi de greu, orice sarcină i se încredințează. Revenind... ca să-și
salveze frații și să-și înfrângă mama vitregă, ea are nevoie de adevăratul nume
al Raikamei și de o plasă de scântelar, o plantă cu țepi ascuțiți, prin care
curge focul demonilor, ce păstrează atât modelul Florilor de Stea din basmul
Fraților Grimm, cât și trăsăturile de urzică, din varianta scriitorului danez. De
altfel, din alcătuirea ei face parte și sângele stelelor, și aici e clar o
trimitere la prima ei dilogie, care, din câte am auzit (încă necitind-o), face
parte din același univers.
Odată cu trecerea de la basm la Fantasy, moartea nu mai e
ceva ce poate fi alungat prin magie, ci o fatalitate, cei plecați fiind duși
pentru totdeauna. Oricât de optimist ar părea tonul cărții, umbra planează
asupra personajelor la tot pasul, gravitatea simțindu-se cu fiecare răsturnare
nefericită. Departe de casă, Shiori află că răul este mult mai puternic decât
ar fi crezut, că există vrăjitori mai nemiloși decât propria mamă și că lumea
pe care o știe este pe punctul de a se prăbușii în abisul demonilor. Dar, cu
ajutorul lui Seryu, un nepot
al Regelui-Dragon, ce-i cam face ochi dulci, și al lui Kiki, pasărea ei devotată
de hârtie, prințesa se pregătește să se întoarcă în Gindara, ca să rupă o dată
pentru totdeauna blestemul ce i-a schimbat destinul și i-a distrus familia.
