Autor: Taylor Adams
Traducere din limba
engleză de Roxana Brânceanu
Titlu original: No Exit
paperback, 288 p, 125x205
mm
ISBN 9786069000434
Colecţie: Paladin CRIME
Masters
Minciunile cele mai ușor de spus sunt cele adevărate.
Ce poți face facă un viscol te-a blocat într-un refugiu din creierul
munților, fără nicio cale de comunicare, alături de patru străini, dintre care
știi că unul a răpit un copil? Pe neașteptate, tânăra Darby se vede pusă în
situația de a deveni îngerul păzitor al unei fetițe de șapte ani. Hotărâtă să
salveze viața micuței, ea nu poate decât să se bazeze pe propria ingeniozitate,
demers ce devine o luptă cruntă pentru supraviețuire într-un spațiu pe care
natura l-a decretat fără ieșire...
Uneori
Dumnezeu pune oamenii
exact
acolo unde e nevoie de ei.
Chiar
dacă ei n-o știu.
„O combinație subtilă și excelent realizată între psihologia camerei
închise a Agathei Christie și teroarea pură, viscerală a lui Stephen King…
Adams își clădește cu grijă decorul și plăsmuiește personaje distincte și
perfect verosimile, pentru ca în ultima treime a cărții să dea frâu liber unei
intensități incredibile a derulării acțiunii.“ – Entertainment Weekly
„Senzațional… Romanul are o propulsie cinematică ce captivează atenția
cititorului, iar Adams își distribuie cu mână sigură revelațiile șocante.
Deplasările narative dezvăluie trecutul celorlalte personaje, totuși Darby
rămâne eroina principală aflată în căutarea unei rezolvări aparent
imposibile.“ – The Wall Street Journal
„O poveste captivantă, care are în centru o eroină credibilă și extrem
de curajoasă, în stilul Fetei cu un dragon tatuat și al altor romane polițiste
similare.“ – Booklist
„Captivează de la bun început și te ține cu sufletul la gură până la
sfârșit, prin numeroase răsturnări de situație.“ – freshfiction.com
„Un thriller genial, provocator, despre patru străini în viscol, un
copil răpit și o tânără hotărâtă să demaște și să păcălească un psihopat
agresiv.“ – HarperCollins Publishers
„Taylor Adams derulează surprizele cu o viteză ce vă va sili să vă
opriți la răstimpuri ca să vă trageți răsuflarea și să vă reamintiți că nu este
totuși decât o ficțiune.“ – nyjournalofbooks.com
„Adams atrage cu certitudine prin originalitate și capacitatea de a-i
«prinde» pe cititori foarte devreme și de a le păstra atenția neabătută până la
ultima pagină.“ – The Real Book Spy
FRAGMENT
Bine e cel mai rău cuvânt
din limba engleză. Scos din context,
nu semnifică nimic. Bine putea să însemne
că mama ei Maya se simțea mai bine, putea să însemne
că se simțea mai rău, putea să însemne că era… în sfârșit, doar bine.
Se spune despre
cancerul pancreatic că ar fi un ucigaș rapid, pentru că adesea moartea urmează
diagnosticului în câteva săptămâni sau
chiar zile – dar nu‑i adevărat. Durează
ani ca să ucidă. Numai că nu are simptome în fazele incipiente, se multiplică invizibil în interiorul gazdei, icterul
sau durerile abdominale nu se manifestă decât după ce este mult prea târziu. Ideea era înfiorătoare; cancerul existase în interiorul mamei sale încă de când Darby era în liceu. Fusese acolo
când mințise despre etichetele Sears rupte din interiorul genții ei. Fusese acolo când șofase până acasă la 3
noaptea într‑o duminică, amețită de
ecstasy prost și cu o brățară verde fosforescent la încheietură, iar mama ei izbucnise în lacrimi pe verandă, numind‑o târfuliță stricată. Creatura aceea invizibilă pândise în tot acel timp pe umărul ei, trăgând cu urechea, și ea murea încet, fără ca
niciuna dintre ele să știe.
Ultima dată
vorbiseră de Ziua Recunoștinței. Convorbirea însemnase mai mult de o oră de ceartă, dar ultimele câteva secunde trenau în mintea lui Darby.
Din cauza ta ne‑a părăsit tata, își amintea că spusese. Și dacă aș fi
putut, l‑aș fi ales pe el în locul tău. Așa aș fi făcut. Într‑o clipă.
Într‑o nenorocită de clipă,
Maya.
Își
șterse lacrimile cu degetul mare, deja înghețând până la os.
Expiră în aerul mușcător de
rece. Mama era pregătită pentru
operație, chiar acum, la Spitalul Utah Valley, iar ea era acolo, blocată
într‑un popas părăginit la
kilometri întregi în interiorul Munților Stâncoși.
Și știa de asemenea că nu mai avea
suficientă benzină ca s‑o țină pe Blue încălzită.
Centrul pentru vizitatori, cel puțin, era dotat cu căldură și electricitate.
Fie că‑i plăcea, fie că
nu, probabil va trebui să stea la taclale cu Ed, cu Ashley și cu cel care
trăsese apa la toaletă. Și‑i imagina – o adunătură de străini în furtună, ca
pionierii și căutătorii de aur care probabil împărțiseră refugiul în aceiași munți cu secole în urmă – sorbind cafele slabe, spunând povești de tabără și ascultând la radio știri trunchiate, de exemplu când vor sosi plugurile de zăpadă. Poate că‑și va face câțiva prieteni
pe Facebook și va învăța să joace
poker.
Sau poate se va duce să stea în Honda
ei și să moară
de frig.
Ambele opțiuni
erau la fel de tentante.
Aruncă o
privire celei mai apropiate statui.
— O să fie o noapte lungă, puștilor.
Își mai
verifică o dată iPhone‑ul, dar renunțase deja la
speranța în magicul loc cu semnal al
lui Ashley. Tot ce făcea afară era să irosească bateria și să riște
degerături.
— O noapte a dracului de
lungă.
Se îndreptă spre
clădirea Wanapa, simțind cum o migrenă începe să‑și facă
simțită prezența. Zăpaghedonul lovea din nou, ascunzând munții după fulgii răscoliți de vânt. O rafală puternică trecu prin spatele ei, făcând brazii să trosnească și umflându‑i hanoracul. Din mers, numără
involuntar mașinile din parcare: trei, plus Honda ei. O dubă gri, o camionetă
roșie și un vehicul neidentificat, toate pe jumătate îngropate de valuri de zăpadă înghețată.
Alese să înconjoare parcarea cu modesta colecție de mașini
înzăpezite.
Practic fără motiv. Mai târziu
avea să rememoreze
de mai multe ori decizia aceea involuntară și să se întrebe cât de diferit ar fi putut decurge
noaptea dacă s‑ar fi întors pur și simplu pe urmele lui Ashley.
Trecu pe lângă șirul
de vehicule.
Prima era camioneta roșie. Saci de nisip în remorcă, lanțuri la roți. Pe ea era mai puțină zăpadă decât pe
celelalte, semn că nu
stătea de mult acolo. Presupuse că de vreo jumătate de oră.
A doua mașină
era complet îngropată, doar un
munte inform de zăpadă. Nu‑i putea discerne nici măcar culoarea; la fel de bine putea fi un tomberon.
Ceva lat și pătrățos. Se afla acolo de cel mai mult timp.
A treia era Blue, Honda ei de încredere. Mașina în care învățase să conducă, în care
mersese la colegiu, mașina în care își pierduse virginitatea (nu toate în același timp). Ștergătorul din stânga lipsea
în continuare, proiectat în vreo movilă de
zăpadă pe autostradă, cu un kilometru în urmă. Știa că
avusese noroc să ajungă până la spațiul
de refugiu.
Ultima era duba gri.
Aici Darby alese să
scurteze drumul prin parcare până la aleea ce ducea la ușa din față a clădirii, aflată la vreo
cincisprezece metri. Plănuia să
treacă printre dubă și Honda ei, sprijinindu‑se de portierele propriei mașini ca să‑și țină
echilibrul.
Pe laterala dubei era imprimată o vulpe portocalie ca din desenele
animate, un fel de copie a lui Nick Wilde din Zootopia. Ținea un pistol
pentru cuie așa cum un agent secret ține o armă, promovând servicii de construcții sau de reparații. Numele companiei era acoperit de zăpadă, dar sloganul spunea: NOI TERMINĂM CE AM ÎNCEPUT. Duba avea două ferestre în spate. Cea din dreapta era acoperită cu un
prosop. Cea din stânga era
liberă, reflectând o
rază din lumina
becului, iar înăuntru Darby întrezări ceva
palid. O mână.
O mânuță, ca
de păpușă.
Se opri din mers, cu răsuflarea tăiată.
Mânuța strângea un fel
de gratii în spatele geamului înghețat –
degetele albe se desfăceau unul câte unul, în stilul necoordonat
al unui copilaș care abia învață să‑și stăpânească sistemul nervos –, apoi, brusc, se
retrase în întuneric. Dispăru din
vedere. Totul se întâmplase
în trei, poate patru secunde, lăsând‑o pe Darby mută de uluire.
„Nu se
poate.“
Înăuntru
era liniște. Nu mai mișca nimic.
Se apropie încet, puse palmele căuș pe fereastră și privi înăuntru,
mijind ochii. Genele îi
atingeau sticla rece. Abia vizibil în beznă, aproape de
locul unde dispăruse mânuța, distinse
o semilună micuță, o reflexie aproape vizibilă a luminii becului cu vapori de
sodiu. Era lacătul rotund cu cifru care închidea o structură din zăbrele, pe care o strânsese mâna copilului. Ca și cum ar fi fost într‑o cușcă.
Apoi Darby expiră – o
greșeală – și sticla deveni opacă de la răsuflarea ei. Totuși ea văzuse. N‑avea cum să pretindă că nu văzuse.
Se dădu înapoi, lăsând o amprentă palmară pe portieră. Își simțea inima bubuindu‑i în gât. Un ritm care se intensifica.
„În dubă… În dubă e‑ncuiat un copil.“
