ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Ficțiune Istorică. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ficțiune Istorică. Afișați toate postările

joi, 22 august 2024

Recenziile Mădălinei 66 - Oceanul dintre noi de Laura Spence-Ash


Titlu: Oceanul dintre noi 

Autor: Laura Spence-Ash

Editura: BOOKZONE

Titlu original: Beyond That, the Sea (2023)

Traducere de Cornelia Marinescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 4,24 (din 39.872 note)

 

„Hai, hai,/ Vino mai aproape!/ Hai, hai,/ Oceanul ne desparte./ Tu pe un țărm,/ Eu pe altul./ La mijloc ne leagă/ Cerul albastru.” (Vino mai aproape, Bere Gratis)

 

            O să spuneți că am luat-o razna, dar versurile astea mi s-au derulat obsesiv prin minte în timp ce citeam „Oceanul dintre noi”, de Laura Spence-Ash. Și acum poate că o să vă puneți întrebarea, de altfel pertinentă: Ce legătură are o poveste despre cel de-Al Doilea Război Mondial și impactul nefast pe care l-a avut asupra societății engleze cu o melodie românească de dragoste, de la începutul anilor 2000? La prima vedere, niciuna, însă, dacă despicăm firul în patru, ambele vorbesc despre despărțire, despre pierdere și sacrificiu, despre amintiri nemuritoare care adesea aduc mai multă suferință decât alinare, despre visuri spulberate și despre o distanță ce poate fi străbătută doar cu gândul. În orice circumstanțe, despărțirea de persoana iubită sau de familie e dureroasă, dar incertitudinea dată de izbucnirea unui conflict major pune și mai multă sare pe rănile deja sângerânde. Războiul a destrămat familii... I-a trimis pe bărbați pe front, pe meleaguri necunoscute, în timp ce femeile au rămas acasă să se apere cum știu mai bine, să se roage și să spere că soții, tații și frații lor se vor întoarce teferi, singura lor mângâiere fiind că, oriunde s-ar afla și oricâte mări s-ar interpune între ei, cerul senin sau învolburat de nori de furtună se întinde deasupra tuturor, aducându-i de fiecare dată cu un pas mai aproape.

            Versurile de mai sus descriu perfect povestea lui Beatrix, o fetiță a cărei soartă ia o întorsătură complet neașteptată odată cu începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. La doar unsprezece ani, fata este trimisă de către părinți peste ocean, din Anglia în America, pentru a fi ferită de cruzimea bombardamentelor ce iau țara cu asalt. Beatrix ajunge în casa plină de dragoste a familiei Gregory, unde are parte de o dezvoltare armonioasă și de o educație aleasă, alături de William și Gerald, cei doi fii ai lui Nancy și David. Ea devine parte din familie, fiind tratată ca fiica pe care Nancy și-a dorit-o dintotdeauna. Protagonista noastră petrece șapte ani în America, bucurându-se de pace și de o adolescență plină de provocări și clipe frumoase. Însă orice vis se sfârșește la un moment dat. După terminarea războiului, mama lui Beatrix face tot posibilul s-o aducă pe fată înapoi în Anglia, folosindu-se de relațiile bărbatului cu care și-a refăcut viața după ce soțul ei a murit în urma unui infarct. Beatrix revine în casa părintească, dar nimic nu mai e la fel. Orașul, oamenii, atitudinea societății, totul s-a schimbat, reconstrucția fiind necesară pe toate planurile. Dar cel mai important, ea s-a schimbat, întorcându-se în patrie cu o viziune complet diferită față de cea pe care o avea când a plecat.

            După șapte ani petrecuți în America, o societate engleză, dar diferită de cea britanică, ale cărei reguli și norme a fost nevoită să le învețe ca să se poată integra, protagonista noastră nu-și mai găsește locul într-o Anglie care caută să se ridice de sub mormanele de moloz. Clădirile și monumentele au fost spulberate de obuze, iar încrederea oamenilor în semenii lor e o ruină fumegândă. La peisajul dezolant se adaugă dorul de America, de cei doi tovarăși cu care împărtășește atâtea amintiri și de viața lipsită de griji pe care o ducea acolo, ceea ce complică foarte mult relația cu mama ei, care regretă faptul că nu și-a păstrat fiica lângă ea. Faptul că Beatrix devine o mixtură între cele două sisteme de referință pe care le-a interiorizat o face să se comporte ca o marionetă în mâinile sorții, lăsându-se purtată de vântul năprasnic care a dezrădăcinat-o aproape complet, nemaiaparținând niciunei țări și, în același timp, făcând parte din ambele culturi.

            Cu toate că povestea lui Beatrix m-a ținut cu inima îndoită, stilul folosit de autoare mi-a dat bătăi de cap. Aș fi tentată să spun că romanul e scris ca o epistolă, însă e mult mai reductiv de atât. Am avut impresia că citesc o telegramă de vreo trei sute și ceva de pagini, compusă din fraze scurte, concise, rostite de voci fade, identice, al căror unic scop este să redea o poveste verosimilă, dar ternă. În ciuda faptului că intriga se întinde pe o perioadă de vreo douăzeci și ceva de ani sau poate chiar mai mult – repeziciunea cu care sunt expuse evenimentele te face să pierzi noțiunea timpului – mi s-a părut că personajele nu evoluează aproape deloc, din cauză că le lipsește profunzimea dată de împărtășirea anumitor detalii esențiale, care să ne facă să ne apropiem de ele. Întâmplările sunt narate obiectiv, însă gradul de detașare este mare, redat printr-un stil rece și calculat, care reflectă situația grea a societății pe parcursul războiului, context în care și moartea unei persoane dragi poate deveni un eveniment banal..

            Una peste alta, Laura Spence-Ash a scris o poveste de viață, vorbind în cuvinte simple despre maturizare, suferință, căutarea adevăratei identități și a dragostei și renaștere sufletească. Beatrix reușește în cele din urmă să-și ia viața în propriile mâini și să  se răzvrătească împotriva dorințelor celorlalți ca să-și asculte inima, care o împinge în brațele iubirii, pentru că, indiferent dacă e pace sau război; indiferent dacă există un râu sau un ocean, cerul îi unește întotdeauna pe cei care sunt destinați să fie împreună.


COMANDĂ CARTEA


sâmbătă, 29 iunie 2024

Recenziile lui Gică 190 - Legământul apei de Abraham Verghese


Titlu: Legământul apei 

Autor: Abraham Verghese

Editura: LITERA

Titlu original: The Covenant of Water (2023)

Traducere de Adriana Bădescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 848

Media pe Goodreads: 4,46 (din 179.268 note)

 

            Sângele apă nu se face... Și, totuși, suntem legați cu toții prin lichidul care ne menține suflarea. Am prins formă din lut, în paradisul terestru înconjurat de cele patru râuri primordiale, modelați de mâinile și voința celui nesfârșit. Și după ce am fost șlefuiți până la perfecțiune, lăsați goi precum bestiile câmpului, izvoarele ne-au oferit binecuvântarea, îmbiindu-ne cu lichidul lor vital și regenerator. Și așa, prin dinamica neostoită a naturii, izvoarele se preschimbă în pâraie, râurile în fluvii, și mările în oceane. Iar noi, oamenii, animalele, plantele și pământul, suntem prinși într-o mișcare continuă a  elementului acvatic, aidoma unor celule, țesuturi și organe ce se află în interiorul unui sistem circulator închis, prin care trece sângele, și din care, din necesitate, își iau substanța care le asigură supraviețuirea. Apa e divinitatea care menține viața... Dar oare nu e cazul ca și stihiile să ceară o jertfă? Un tribut?

            Suntem în Anul Domnului 1900, în sud-vestul Indiei, pe Coasta Malabar, în statul care urmează să primească peste mai bine de jumătate de secol numele de Kerala. O fetiță de numai doisprezece ani (fără nume, deocamdată), din comunitatea creștină, care încă jelește moartea tatălui, un achen (preot) răpus de febră și frisoane, este condusă (pe râu) spre biserica unde urmează să fie căsătorită cu un văduv de patruzeci de ani. (...) Măritată și mutată în casa soțului, ajutată la treburile casnice de cumnata cea iubitoare și înțeleaptă, fata deprinde repede arta gătitului, așteptându-și consortul cu bucate alese și având grijă de fiul acestuia din mariajul anterior, JoJo. Scenariul dramatic se preschimbă, firește, în obișnuință, fetița crește devenind adolescentă și apoi femeie în toată firea, pregătindu-se să-i ofere bărbatului ei un nou odor. Dar ea încă nu știe că arborele genealogic al familiei în care a intrat este marcat de morți bizare, de un blestem, în fiecare generație existând câte un membru care a murit prin înec.

            Ca mamă, și apoi bunică, Ammachi Mare (încă nu contează numele ei de botez) își face griji cu privire la soarta celor tineri, având certitudinea că unii dintre ei vor fi secerați înainte să dea în floare. Prin naștere, cu toții suntem sortiți morții. Ce altceva e viața dacă nu un fir de praf ce prinde formă între două pale de aer? Și din momentul în care te îmbolnăvești, ești scos pe tușă, fiindcă mintea ta nu mai poate să creeze nimic, iar trupul nu poate să contribuie la muncile de zi cu zi. Soțul lui Ammachi Mare e/a fost un bărbat blând, curajos și puternic, care a defrișat o bucată din junglă ca să-și ridice casa și să-și întemeieze o familie. Forța sa fizică l-a ajutat să țină sălbăticia sub control și să asigure hrana semenilor. Dacă nu robotea pe câmpurile de orez, atunci cu siguranță era cățărat în vârful celui mai înalt jaquier, privindu-și cu satisfacție pământurile. Însă moartea nu iartă pe nimeni, și încet-încet, lăsându-l puterile, a plecat la cele veșnice.

            „Legământul apei” reprezintă o saga de familie (de aproape 900 de pagini) ce se întinde pe trei generații, din 1900 până în 1977. Urmărind povestea lui Ammachi Mare, firul principal al romanului, și continuând cu narațiunile ce-i au ca protagoniști pe copiii și nepoții acesteia, la care se adaugă perspectivele unor străini aduși de soartă pe meleagurile mirodeniilor, asistăm la schimbările prin care trece micul sat, Parambil. Cândva, doar Ammachi Mare cunoștea semnificațiile literelor, dar acum comunitatea se bucură de prezența scriitorilor, prin persoana lui Philipose, care-și semnează „neficțiunile” din revistele ziarului Manorama ca Omul Obișnuit, de funcționari publici, precum Maestrul Propășire, care preschimbă discursul religios într-unul politic, și de posibili viitori doctori, prin Mariamma, tânăra care vrea să studieze medicina la Madras. De asemenea, Parambilul, care se ridică prin propriile forțe, nu e cruțat de episoadele dramatice ale istoriei, confruntându-se mai întâi cu epidemia de variolă, și apoi cu comunismul, Kerala fiind primul stat în care partidul de stânga a fost ales prin vot democratic.

            Abraham Verghese realizează radiografia unei societăți scindate între Creștinii Sfântului Toma și adulatorii lui Krishna și Buddha, o cultură ierarhizată pe caste, de la cei de pe culmea spirituală și financiară, maharajahii, și până la „slujitorii” familiilor de „nobili”, pulayarii. Și pentru că din scenariul bine pus la punct nu puteau să lipsească tămăduitorii, avem o suită de personaje care au studiat sau urmează să studieze medicina, actuali chirurgi și viitori neurologi. Și dacă viața e doar o formă de energie între două viduri, atunci ce facem cu leproșii? Cu morții vii? Ei bine, într-un ținut unde bolile sunt la ordinea zilei, unde un chist sebaceu poate căpăta mărimea unui hidrocel, doctorii sunt „mântuitorii”, cei care pot face diferența dintre un abces și un anevrism, singurii care pot să privească cu compasiune un bărbat care are o gaură hidoasă în loc de nas sau o femeie căreia încep să-i cadă falangele. Iubirea, materializată prin actul nupțial și apoi prin naștere, și speranța că un blestem poate fi desfăcut prin știință, de mâna celor care repară trupurile și sufletele, sunt pilonii acestei lumi aflate în dezechilibru. Și poate că la urma urmelor, așa cum spune și Verghese, citându-l pe Rainer Maria Rilke, uneori trebuie să „trăim întrebarea”, fără să căutăm răspunsurile.


COMANDĂ CARTEA


joi, 4 ianuarie 2024

Recenziile lui Gică 156 - Aquitania de Eva García Sáenz de Urturi


Titlu: Aquitania

Autor: Eva García Sáenz de Urturi 

Editura: PANDORA M (Anansi. World Fiction)

Titlu original: Aquitania (2020)

Traducere de AnaMaria Tamaș

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,78 (din 9.186 note)

 

Numele meu este Eleanor de Aquitania. Sunt fiica lui William al X-lea, duce de Aquitania, și a lui Aenor de Châtellerault. Am doar treisprezece ani și mă fac vinovată de a mă fi iubit cu unchiul meu, Raimond de Poitiers. Vă spun cu mâna pe inimă că am fost îndrăgostiți unul de celălalt, flăcările iadului să ne judece păcatele. Dar urmează să mă mărit cu Ludovic cel Tânăr (Ludovic al VII-lea), și astfel să ajung regina Franței. Blestemată fie dinastia Capețienilor pentru că ne-au vânat frumusețea și averea. După ce tatăl meu a fost ucis la Compostela, tutore prin testament mi-a devenit Ludovic cel Deștept, Ludovic cel Gras, așa cum i se spune pe bună dreptate, și am fost obligată să mă căsătoresc cu fiul său, pentru a dărui un viitor moștenitor franțujilor. Dar știu că regele Franței se face vinovat de moartea părintelui meu, așa că mă voi mărita, dar nu din iubire, ci ca să mă răzbun.

            Însă după ce își cunoaște viitorul soț, Eleanor  își dă seama că prințul nu este în stare să conducă țara. După moartea lui Ludovic cel Gras, deciziile importante sunt luate de văduva acestuia, Adelaide de Savoia, de Suger, starețul abației Saint-Denis, și de Galeran, șeful gărzilor, fost și viitor cruciat, eunucul care se va dovedi cel mai viclean dușman al ducesei de Aquitania. De altfel, Ludovic cel Tânăr se pregătise ani la rând să se alăture clerului, destinul lui fiind complet răsturnat de moartea fratelui său mai mare, care își rupsese gâtul după ce fusese aruncat din șa, din cauza unui nenorocit de porc ce-i tăiase calea. Pe parcurs, noul monarh nu doar că se arată incapabil de a-și stăpânii supușii, ci devine o umbră, un pion mutat de ceilalți, fragil și sensibil, neputând duce pe umeri sufletele celor trecuți prin spadă și foc. Nu e viteaz, nici măcar nu e luat în serios, iar atunci când intră pe câmpul de bătălie, un simplu tufiș plin de spini îi poate deveni un inamic pe măsură.

            Hotărâtă să se răzbune pe Capețieni, protagonista are de înfruntat dușmani puternici, care urmăresc îndepărtarea ei de la Curte. Dar Eleanor este o fiică a Aquitaniei, o amazoană, iar simbolul ei e manticora, un monstru legendar cu cap de om, trup de leu, aripi de vultur și coadă de scorpion. Însă pe zi ce trece eroina noastră își pierde din strălucire, ajunge o prizonieră în propriul palat, supravegheată îndeaproape de Galeran, neputând, după spusele franțujilor, să-i ofere un moștenitor regelui. Singurii ei aliați sunt pisicile acvitane, spionii care s-au infiltrat printre slujnice, devotate, experimentate în arta otrăvurilor, conduse de Adamar, sora bunicii sale, o femeie obișnuită să atârne în ștreang. Și, chiar dacă în prezent Eleanor pare să fi lăsat garda jos, aparențele sunt înșelătoare, pentru că acul scorpionului va rămâne mereu veninos.

            Dincolo de miza postmodernă, romanul Evei Garcia Saenz de Urturi reprezintă o veritabilă ficțiune istorică. Are intrigă, are tensiune, are și un fir polițist, e drept că e cam greu de urmărit, însă există și avem certitudinea că spre final îl vom descoperi pe ucigașul ducelui de Aquitania. De asemenea, prin personajele sale feminine, extrem de complexe, textul se prezintă ca o narațiune feministă, fiind rescrisă și reanalizată, chiar și din punct de vedere psihanalitic, povestea lui Eleanor. Ea nu e o acvitană oarecare, ci o reprezentantă de seamă a tărâmului apelor, iar prin vinele ei curge sângele generațiilor anterioare, al bravilor luptători și al meșterilor și întreprinzătorilor care au știut cum să-și sporească avuția. Deși are acest statut, odată ce ajunge la Curtea Franței, decade, și trebuie să le dovedească supușilor că este o femeie puternică, nu doar o moștenitoare ce i-ar putea scăpa de sărăcie sau un pântec pentru viitorul monarh.

Complexă și bine închegată, cu detalii care-ți pun răbdarea la încercare sau te fac să surâzi, Aquitania constituie o pagină de istorie, poate prea puțin explorată, care, în mâinile „anluminuratorului” potrivit, a căpătat un farmec aparte, o strălucire care oglindește două suflete damnate, prinse în mersul nedrept și tulbure al timpului. Împreună, regele și regina au trasat o parte din harta care reprezintă astăzi Europa, neștiind că destinele lor zbuciumate vor desface și crea noi granițe. Și uite că istoria nu e scrisă întotdeauna de învingători, așa cum spune clișeul, iar pentru lucrarea de față Eva Garcia Saenz de Urturi a fost recompensată cu Premiul Planeta, cel mai important premiu pentru literatură din lumea hispanică.


COMANDĂ CARTEA


vineri, 11 august 2023

Fragment în avanpremieră: ARMELE LUMINII de Ken Follett


Titlu: Armele luminii
Autor: Ken Follett
Editura: RAO
Traducere de Alexandru Marinescu
Număr pagini: 640
Data apariției: 26.09.2023

Descriere:

Acest al cincilea roman din seria Stâlpii Pământului, a cărui acțiune este plasată în timpul Revoluției Industriale, încheie o serie mai amplă de opt volume ce cuprinde cu măiestrie o istorie a ultimilor o mie de ani ai civilizației occidentale... Acțiunea romanului începe în universul imaginar Kingsbridge la sfârșitul secolului al 18-lea. Povestea se rezumă în jurul unui grup de familii legate între ele, ale căror vieți sunt date peste cap de noua eră a mașinăriilor. Personajele lui Follett sunt implicate în revolte și greve și se opun cu violență în fața recrutării obligatorie în armată. Parlamentul britanic întâmpină protestele cu noi legi represive care fac din criticarea acțiunilor guvernului o nouă crimă... Greutățile și brutalitatea revoluției industriale sunt intensificate de un război de 23 de ani între Marea Britanie și Franța, un război care atinge punctul culminant în bătălia de la Waterloo. Ca întotdeauna, Follett subliniază rolul personajelor feminine atât pe timp de pace, cât și în timpul războiului.


FRAGMENT

CAPITOLUL 5

   Amos Barrowfield lucra într-un depozit rece, din spatele casei familiei sale, aflată lângă catedrala din Kingsbridge. Era deja târziu, în după-amiaza aceea, iar el se pregătea să plece devreme a doua zi de dimineață, pregătind încărcăturile pen¬tru caii de povară, care erau hrăniți în grajdul alăturat.
Se grăbea pentru că spera să întâlnească o fată ceva mai târziu.
Grupă sacii în legături care puteau fi ușor încărcate pe ponei, a doua zi, în zorii înghețați, apoi înțelese că nu avea des¬tul fir. Asta era o problemă. Tatăl său ar fi trebuit să cumpere ceva de la piața de lână din Kingsbridge, de pe High Street.
Deranjat de întârzierea planurilor sale pentru seara respectivă, părăsi hambarul și traversă curtea, simțind miros de zăpadă în aer, apoi intră în casă. Era o clădire veche și mare, prost întreținută: din acoperiș lipseau țigle și pe palierul de sus exista o găleată care aduna apa de la scur-gere. Construită din cărămidă, avea o bucătărie la subsol, două etaje principale și o mansardă. Familia Barrowfield era compusă din doar trei persoane, dar aproape tot parterul era ocupat de nevoile afacerii; și mai erau, de asemenea, câțiva servitori care dormeau în incintă.
Amos trecu rapid prin holul cu podeaua de marmură în alb și negru și intră în biroul din față, care avea și propria ușă către stradă. Pe o masă mare, centrală, se aflau baloturi de pânză pe care le vindea Barrowfield: flanel moale, gabar- dină țesută des, postav pentru pălării, pânză aspră de Kersey pentru marinari. Obadiah avea cunoștințe impresionante despre tipurile tradiționale de lână și despre stilurile de țesut, dar nu dorea să se extindă. Amos credea că se putea face profit cu serii scurte de țesături de lux, angora și meri-nos, precum și cu amestecuri de mătase, dar tatăl său pre¬fera să rămână la ceea ce știa.
Obadiah era așezat la birou, citind dintr-un registru gros, cu un opaiț alături de el. Amos știa cât de diferiți erau ei doi: tatăl lui era scund și chel, în timp ce el era înalt, cu părul sănătos și des. Obadiah avea o față rotundă și un nas cârn; Amos avea fața lungă, cu o bărbie pronunțată. Amândoi purtau haine din materiale scumpe, ca să facă reclamă bunurilor pe care le vindeau, dar Amos era îngri¬jit și cu jacheta închisă la nasturi, în timp ce gulerul lui Obadiah era desfăcut, haina sa era mototolită, iar ciorapii săi erau boțiți.
- Nu mai este fir, spuse Amos fără nicio introducere. După cum ar trebui să știi...
Obadiah ridică privirea, părând iritat că fusese deranjat. Amos se pregăti pentru o dispută: tatăl lui devenise arțăgos în ultimul an.
- N-am ce să fac, spuse Obadiah. N-am putut să cumpăr nimic la un preț rezonabil. La ultima licitație, un țesător din Yorkshire l-a cumpărat pe tot, la un preț ridicol de mare.
- Ce vrei să le spun țesătorilor?
Obadiah oftă, simțind din plin presiunea, apoi spuse:
- Spune-le să-și ia o săptămână de odihnă.
- Și copiii lor să moară de foame?
- Nu fac afaceri ca să hrănesc copiii altora.
Asta era cea mai mare diferență dintre tată și fiu. Amos considera că avea o responsabilitate față de oamenii care depindeau de el ca să trăiască. Obadiah nu credea asta. Dar Amos nu dorea să intre din nou în această dispută, așa că schimbă abordarea.
- Dacă vor putea să găsească de lucru pentru altcineva, o vor face.
- Așa să fie.
Amos se gândi că ăsta era mai mult decât arțag. Era aproape ca și cum tatălui său nu-i mai păsa de afacere. Ce era în neregulă cu el?
- S-ar putea să nu se mai întoarcă la noi, spuse Amos. Vom intra în criză de materiale de vândut.
Obadiah ridică vocea, spunând pe un ton de exasperare furioasă:
- Și ce ai vrea să fac eu?
- Nu știu. Tu ești șeful, după cum nu încetezi niciodată să-mi spui.
- Ocupă-te de dificultăți, ce zici?
- Nu sunt plătit să conduc afacerea. De fapt, nu sunt plă¬tit deloc.
- Ești un ucenic! Așa vei fi până la douăzeci și unu de ani. Asta este practica obișnuită.
- Nu, nu este, spuse Amos nervos. Cei mai mulți ucenici primesc un salariu, chiar dacă este mic. Eu nu primesc nimic.
Obadiah gâfâia doar din cauza efortului de a se certa.
- Tu nu trebuie să plătești pentru mâncare, haine și cazare - pentru ce ai nevoie de bani?
Și-ar fi dorit bani ca să poată să-i ceară unei fete să iasă cu el, dar nu-i spuse asta tatălui său.
- Ca să nu mă simt ca un copil.
- Ăsta este singurul motiv la care te poți gândi?
- Am nouăsprezece ani și fac cea mai mare parte a mun-cii. Am dreptul la un salariu.
- Încă nu ești bărbat, așa că eu sunt cel care va lua această decizie.
- Da, tu iei deciziile. Și din cauza asta nu mai avem fir.
Amos ieși furios din cameră.
Era tulburat la fel de mult pe cât era de mânios. Tatăl lui nu asculta de rațiune. Oare doar pentru că devenea tot mai irascibil și mai zgârcit odată cu vârsta? Avea doar cincizeci de ani. Se întâmpla oare altceva, exista vreun alt motiv pen-tru comportamentul său?
Neavând bani, Amos se simțea ca un copil. Unei fete ar fi putut să i se facă sete, cerându-i să-i cumpere o ulcică de bere într-o tavernă. Poate că el ar fi vrut să-i cumpere o por-tocală de la o tarabă din piață. Dacă voiai să curtezi o fată, primul pas era să ieși cu ea, mai ales în cazul fetelor respec-tabile din Kingsbridge. Amos nu era interesat de altfel de fete. Știa despre Bella Lovegood, al cărei nume adevărat era Betty Larchwood, că nu era respectabilă. Mai mulți băieți de vârsta lui susțineau că fuseseră cu ea, iar unul sau doi dintre ei chiar ar fi putut să spună adevărul. Amos nu ar fi fost ten-tat nici chiar dacă ar fi avut banii. Îi părea rău pentru Bella, dar nu se simțea atras de ea.
Și ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi devenit serios în legă¬tură cu o fată și ar fi dorit să o ducă la o piesă de teatru în Kingsbridge sau la un bal la Assembly Rooms? Cum ar fi putut să plătească pentru bilete?
Se întoarse în hambar și termină repede de împachetat. Îl deranja faptul că tatăl său fusese atât de neglijent încât să rămână fără fir. Pierdea bătrânul controlul afacerii?
Îi era foame, dar nu avea timp să mănânce cu părinții lui. Se duse la bucătărie. Mama lui era așezată lângă foc, purtând o rochie albastră confecționată dintr-o pânză moale din lână de miel, care fusese făcută de unul dintre țesătorii din Badford. Pălăvrăgea cu bucătăreasa, Ellen, care se sprijinea de masă. Mama o mângâia cu afecțiune pe umăr, iar Ellen zâmbea drăgăstos: ambele femei îl răsfățaseră în cea mai mare parte a vieții lui.
Tăie câteva felii de șuncă și începu să mănânce în picioare, cu o bucată de pâine alături și o cană de bere slabă, din butoi. În timp ce mânca, o întrebă pe mama lui:
- Înainte să te măriți ai ieșit cu tata?
Ea zâmbi timid, ca o fată, și, pentru un moment, păru că părul ei grizonant devine negru și lucios și că ridurile dis¬par, dezvăluind o femeie tânără și frumoasă.
- Desigur, spuse ea.
- Unde mergeați? Ce făceați?
- Nu prea multe. Ne îmbrăcam în hainele de biserică și ne plimbam prin oraș, ne uitam la magazine, vorbeam cu prie-teni de vârsta noastră... Pare destul de plictisitor, nu-i așa? Dar era incitant pentru că îl plăceam cu adevărat pe tatăl tău.
- Îți cumpăra lucruri?
- Nu prea des. Într-o zi, mi-a cumpărat o bandă albastră pentru păr din piața din Kingsbridge. Încă o mai am în cutia cu bijuterii.
- Înseamnă că avea bani.
- Cu siguranță. Avea douăzeci și opt de ani și se des¬curca bine.
- Tu ai fost prima fată cu care a ieșit?
- Amos! spuse Ellen. Cum poți să-i pui mamei tale o astfel de întrebare?
- Îmi pare rău. Nu gândeam limpede. Iartă-mă, mamă!
- Nicio problemă.
- Trebuie să mă grăbesc.
- Te duci la întrunirea metodistă?
- Da.
Ea îi dădu un penny din poșeta ei. Metodiștii îți îngăduiau să participi fără să plătești, dacă le spuneai că nu îți permiți, și, pentru o vreme, Amos așa făcuse, dar când aflase mama lui, insistase să-i dea ea banii. Tatăl lui obiectase: el considera că metodiștii creează necazuri. Dar, măcar o dată, mama îi sfi¬dase autoritatea. „Fiul meu nu are nevoie de pomană“, spusese ea indignată. „Rușine!“ Și tata dăduse înapoi.
Amos îi mulțumi pentru penny și ieși în stradă, la lumina felinarelor. De acum Kingsbridge avea iluminat cu petrol pe Main Street și High Street, plătit de consiliul local, justificat de faptul că astfel se reducea criminalitatea.
Porni vioi spre sala metodistă, aflată pe High Street. Aceasta era într-o clădire simplă, din cărămidă, văruită în alb, cu ferestre mari care simbolizau iluminarea. Uneori, oamenii o numeau capelă, dar nu era o biserică sfințită, după cum subliniaseră metodiștii când colectaseră fondurile pentru construcție, cerând donații de la micii țesători și de la meșteșugarii prosperi, care formau cea mai mare parte a congregației lor. Mulți metodiști considerau că ar fi trebuit să se despartă de Biserica Anglicană, dar alții doreau să rămână și să reformeze biserica din interior.
Lui Amos nu-i păsa prea mult de toate acestea. El consi-dera că religia însemna modul în care-ți trăiești viața. Din acest motiv se înfuriase când tatăl său spusese: „Nu fac afaceri ca să hrănesc copiii altora“. Tatăl lui îl considera un tânăr ide¬alist și prost. „Poate că sunt, se gândea el. Poate că și Iisus era.“
Se bucura de animatele discuții despre studiul Bibliei de la sala metodistă, pentru că își putea spune părerea și era ascultat cu politețe și respect, în loc să fie invitat să tacă și să creadă doar ceea ce spuneau clericii sau bărbații mai în vâr¬stă - și chiar tatăl lui. Iar ăsta era un bonus. Mulți oameni de vârsta lui mergeau la aceste întruniri, așa că sala metodistă era, neintenționat, un fel de club pentru tineretul respecta¬bil. Participau și multe fete drăguțe.
În seara aceea spera să se întâlnească cu o anumită fată - numele ei era Jane Midwinter și, după părerea lui, era cea mai drăguță dintre toate. Se gândea foarte mult la ea când călărea pe la țară, fără să aibă nimic de privit în afară de câmpuri. Și ea părea să-l placă, dar nu era sigur.
Intră în sală, care era cât se poate de diferită de catedrală - probabil, în mod intenționat. Nu existau statui sau picturi, nici vitralii sau argintărie cu bijuterii. Scaunele și băncile erau singurul mobilier. Lumina clară a lui Dumnezeu intra prin ferestre și se reflecta pe pereții văruiți în culori deschise. La catedrală, liniștea sfântă era întreruptă de cântecul corului sau de vreun trântor de cleric, dar aici toată lumea putea să vorbească, să se roage sau să propună un imn. Ei cântau tare, fără acompaniament, așa cum făceau de obicei metodiștii. Exista o anumită exuberanță în adorația lor, care practic lip¬sea la slujbele Bisericii Anglicane.
Amos cercetă încăperea și observă, spre încântarea sa, că Jane se afla deja acolo. Pielea ei palidă și sprâncenele negre îi făceau inima să bată mai repede. Purta o rochie din cașmir, în aceeași nuanță delicată de gri ca ochii ei. Dar, din nefericire, locurile aflate de ambele părți ale scaunului ei erau deja ocupate de prietenele sale.
Amos fu întâmpinat de tatăl ei, conducătorul metodiștilor din Kingsbridge, canonicul Charles Midwinter, un bărbat chi¬peș și carismatic, cu un păr grizonant, bogat, pe care-l purta lung. Un canonic era un cleric care servea la Capitol, comite¬tul de conducere al catedralei. Episcopul de Kingsbridge tolera metodismul canonicului Midwinter, deși cu reticență. Amos se gândea că reticența era naturală: era inevitabil ca un episcop să se simtă criticat de o mișcare care spunea că bise¬rica trebuia reformată.
Canonicul Midwinter îi strânse mâna lui Amos și îl întrebă: - Ce mai face tatăl tău?
- Nici mai bine, nici mai rău, spuse Amos. Își pierde răsuflarea și trebuie să evite să ridice baloturi de pânză.
- Probabil că ar trebui să se retragă și să-ți predea ție treaba.
- Aș vrea eu.
- Dar e dificil pentru cineva care a fost stăpân atâta timp să renunțe.
Amos era concentrat asupra propriei nemulțumiri și nu luase în considerare faptul că situația ar fi putut să consti¬tuie o încercare și pentru tatăl său. Se simți ușor rușinat. Canonicul Midwinter avea un anume fel de a te determina să te privești în oglindă. Era mai mult o povestire decât o predică despre păcat.
Amos se duse mai aproape de Jane și se așeză pe o bancă alături de Rupe Underwood, care era ceva mai în vârstă, având douăzeci și cinci de ani. Rupe confecționa panglici, o afacere bună când oamenii aveau bani de cheltuit; altfel, nu prea profitabilă.
- O să ningă, spuse Rupe.
- Sper că nu. Mâine trebuie să merg la Lordsborough.
- Încalță două perechi de șosete.
Amos nu putea să-și ia câte o zi liberă, indiferent de vreme. Întregul sistem depindea de circuitul materialelor, de care se ocupa el. Trebuia să plece și, dacă era necesar, chiar să riște să înghețe.
Înainte ca Amos să se poată apropia mai mult de Jane, canonicul Midwinter deschise discuția, citind din Beatitudini, din Evanghelia după Matei.
- Binecuvântați sunt cei săraci cu duhul, pentru că a lor este împărăția cerurilor.
Lui Amos această declarație a lui lisus i se părea mistică și nu reușise niciodată să o înțeleagă. Ascultă cu atenție și se bucură de dispută, cântărind argumentele pro și contra, dar era prea derutat ca să contribuie la discuție. „Mâine, pe drum, asta o să-mi dea prilejul să mă gândesc și la altceva decât la Jane“, își spuse el.
După aceea se servi ceai, cu lapte și zahăr, în căni simple, din argilă, cu farfurioare. Metodiștilor le plăcea ceaiul, o băutură care nu te făcea niciodată să devii violent, stupid sau desfrânat, indiferent câte căni ai fi băut.
Amos se uită după Jane și observă că fata fusese deja abordată de Rupe. Acesta avea un breton blond și lung și, din când în când, scutura din cap ca să-și îndepărteze părul din ochi, un gest care îl irita oarecum pe Amos.
Observă pantofii lui Jane, din piele neagră și sobră, cu o panglică legată într-o fundă în loc de șireturi și cu toc înalt, care o făcea să pară cu câțiva centimetri mai înaltă. Văzu că ea râdea de ceva ce-i spusese Rupe și îl mângâia pe piept, mustrându-l în glumă. Oare îl prefera pe Rupe în locul lui Amos? Spera că nu.
În timp ce aștepta ca Jane să se elibereze, discută cu David Shoveller, cunoscut drept Spade. Acesta avea treizeci de ani și era un țesător foarte talentat, în special pentru haine care se vindeau la prețuri mari. Spade angaja și alți oameni, printre care se numărau și câțiva țesători. La fel ca Amos, purta haine care promovau produsele sale, iar în ziua aceea avea o haină de tweed, dintr-o țesătură gri-albăstruie cu inserții de roșu și galben.
Lui Amos îi plăcea să-i ceară sfatul lui Spade: bărbatul era deștept, fără să fie condescendent. Amos îi spuse despre problema cu firele.
- Este o criză, spuse Spade. Nu doar în Kingsbridge, ci peste tot.
Spade citea ziare și reviste și, prin urmare, era bine informat.
Amos era derutat.
- Cum s-a putut întâmpla așa ceva?
- Îți spun eu, zise Spade. Sorbi din ceaiul fierbinte în timp ce-și aduna gândurile. Există o invenție numită suveica zbu¬rătoare. Tragi de un mâner și suveica sare dintr-un capăt în celălalt al gherghefului. Asta îi permite țesătorului să lucreze cam de două ori mai rapid.
Amos auzise despre asta.
- Credeam că nu a prins.
- Aici, nu. Eu le folosesc, dar cei mai mulți țesători din vestul Angliei nu o fac. Ei cred că diavolul însuși mișcă suveica. În orice caz, în Yorkshire este populară.
- Tatăl meu spune că un tip din Yorkshire a cumpărat tot firul la ultima licitație.
- Acum știi de ce. O cantitate dublă de pânză cere o can¬titate dublă de fire. Dar noi producem firul pe roata de tors, așa cum se face de nu știu când, probabil dinainte ca Noe să-și construiască arca.
- Deci avem nevoie de mai mulți torcători. Și tu ești în criză de fire?
- Am prevăzut că va apărea această problemă și mi-am creat un stoc. Sunt surprins că tatăl tău nu a făcut același lucru. Obadiah a fost întotdeauna prevăzător.
- Nu mai este, spuse Amos.
Apoi se întoarse, pentru că o văzuse pe Jane că nu mai vorbea cu Rupe și era nerăbdător să o prindă înainte să intervină altcineva. Traversă sala din câțiva pași, ținând în mână cana și farfuria, și spuse:
- Bună seara, Jane!
- Bună seara, Amos. Nu-i așa că a fost o discuție interesantă?
El nu dorea să discute despre Beatitudini.
- Îmi place rochia ta.
- Mulțumesc.
- Are aceeași culoare precum ochii tăi. 
Ea își înclină capul într-o parte și zâmbi, într-o postură care lui îi făcea gura să se usuce de dorință.
- Frumos din partea ta că mi-ai observat ochii, spuse ea.
- Este neobișnuit?
- Mulți bărbați habar n-au ce culoare au ochii soțiilor lor.
Amos râse.
- E greu de imaginat. Pot să te întreb ceva?
- Da, deși s-ar putea să nu-ți răspund.
- Ai vrea să ieși cu mine?
Ea zâmbi din nou, dar scutură din cap, iar el știu imediat că visurile lui erau condamnate.
- Te plac, spuse ea. Ești dulce.
El nu dorea să fie dulce. Avea sentimentul că fetele nu se îndrăgosteau de băieți care erau dulci.
- Dar nu vreau să mă îndrăgostesc de un băiat care n-are nimic de oferit în afară de speranțe, continuă ea.
El nu știu ce să spună. Nu se vedea pe sine ca neavând alt¬ceva decât speranțe și era șocat că ea îl privea în felul acesta.
- Suntem metodiști, așa că trebuie să spunem adevărul, adăugă ea. Îmi pare rău.
Se priviră preț de un moment lung, apoi ea își puse ușor mâna pe brațul lui, într-un gest de simpatie, și se întoarse.
Amos se duse acasă. 

joi, 9 martie 2023

Recenziile lui Gică 112 - Bestia de Carmen Mola (CRIME CLUB #7)


Titlu: Bestia

Autor: Carmen Mola

Editura: TREI

Titlu original: La Bestia (2021)

Traducere de Ana Maria Tamaș

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 3,73 (din 8.550 note)

 

De la începutul secolului al XVIII-lea, până în prima jumătate a secolului al XIX-lea (1830), Spania fusese condusă după Legea Salică (Pactus Legis Salicae), conform căreia urmașul la tron trebuia să fie ales doar pe descendență masculină, după deviza „Dumnezeu, Patria și Regele”. Odată cu moartea lui Ferdinand al VII-lea, în 1833, María Cristina de Borbón devine regentă, până când viitoarea regină, Isabela a II-a, va împlinii vârsta necesară ca să ocupe poziția fostului monarh. Înfuriat de abolirea vechii ordini, Carlos María Isidro de Borbón, fratele regelui mort, se declară împotriva ideii ca o femeie să conducă statul, atrăgând tot mai mulți adepți absolutiști și idealiști, partide din care el însuși făcea parte. Astfel, societatea vremii se scindează în două facțiuni politice: elizabetani, cei care o susțineau pe regina de drept și sperau la un viitor liberal, și carliști, adepții pretendentului la tron, cei care nu se puteau desprinde de tradiția conservatoare și susțineau că puterea absolută în stat trebuie să se afle doar în mâinile unui bărbat. Prin urmare și inevitabil, conflictele au escaladat, ajungându-se astfel la cele trei Războaie Carliste, primul fiind declanșat în 1833, iar cel din urmă sfârșindu-se abia în 1876.

            Romanul de față se deschide în 1834, într-una dintre mahalalele Madridului, unde este descoperit trupul dezmembrat al unei fetițe, ce pare să fi fost sfâșiată de o creatură ieșită din coșmaruri. Pentru că nu este vorba despre prima victimă ucisă în felul ăsta și pentru că locuitorii au o imaginație foarte bogată și încă cred cu tărie în superstiții, încep să se audă din toate părțile șoapte despre Bestie, o creatură ce le răpește și le omoară pe tinerele fără de apărare. Unii doar au auzit despre ea, însă cei ce pretind c-au văzut-o au descrieri cât se poate de diferite, de la un uriaș cu blană ce seamănă cu un urs, până la un monstru cu coarne de cerb sau colți de mistreț. Însă Donoso Gual, fostă gardă regală, în prezent străjer la una dintre porțile orașului, nu crede în himere sau în creaturi din folclor și este sigur că la mijloc se află un criminal, aflat, după toate semnele, în pragul nebuniei.

            Într-o altă parte a orașului, Lucia, o tânără hoață de numai paisprezece ani, își urmărește victima, un călugăr care, după culoarea vineție a pielii, urmează să moară în curând din cauza holerei. După puțin timp și fiind sigură că străinul în rasă a dat ortul popii, fata intră în locuința acestuia cu gândul de a face rost de bunuri folositoare sau pe care să le vândă pentru a-și ajuta surioara de unsprezece ani și mama, care suferă și ea din cauza molimei ce face ravagii printre madrileni. În timp ce Lucia cotrobăie prin camera defunctului, dă peste un superb inel de aur cu două buzdugane încrucișate, o bijuterie despre care este sigură că-i va aduce noroc. Însă lucrurile nu vor sta deloc așa, fiindcă sora ei, Clara, dispare fără urmă, iar Lucia crede cu certitudine că Bestia a luat-o și că ea este singura în măsură s-o găsească înainte ca monstrul s-o ucidă și să-i lase cadavrul dezmembrat pe caldarâm.  

            Intriga romanului, extrem de complexă și tenebroasă, este acompaniată de un peisaj dezolant și decadent. Madridul apare ca o capitală separată în două lumi, dincolo de gard aflându-se nobilii și doamnele din înalta societate, care călătoresc doar cu trăsura și au întotdeauna la mâini sau la gât nestemate prețioase care să le confirme poziția socială, și dincoace de gard, regăsindu-se mahalalele, cu locuitorii lor bolnavi, mizerabili și săraci, care, dacă au norocul ca locuințele lor să nu fie incendiate cu pretextul epidemiei, pot să-și petreacă noaptea într-un așternut plin de purici și păduchi, îmbrățișându-i pe cei dragi cu căldura și bunătatea pe care nimeni nu a reușit să le-o răpească. Granița nu mai folosește de mult la supravegherea și gestionarea populației, ci devine o barieră dincolo de care sunt aruncați toți cei din clasele de jos. Aici, unde viii sunt socotiți laolaltă cu cei morți, cerul își vomită ploaia peste mahalale, iar șanțurile ineficiente își revarsă zoaiele pe străzile pe unde circulă populația damnată.

            Și pentru că ne aflăm într-o perioadă tulbure a istoriei, conflictele nu se lasă prea mult așteptate. Poporul, din ce în ce mai convins că preoțimea este de vină pentru molimă, izbucnește la cel mai mic gest și se asmute asupra călugărilor, tăind cu sabia-n stânga și-n dreapta, până când vinovații vor fi aruncați unul peste celălalt în balta sângelui lor spurcat. De asemenea, există convingerea că tinerii, îndemnați și ajutați de Cler, se strecoară prin piețe și otrăvesc apa din fântâni. Paranoia ia cu asalt Madridul, și fiecare călugăr este asociat fulgerător cu un spion carlist. Toți vor dreptate, cu toții își doresc să găsească un vinovat și să-l ucidă, ca epidemia să ia sfârșit. Însă moartea planează deasupra tuturor, iar în fața ei nimeni nu-și află scăparea, fiindcă sub privirea-i cu toții împărtășim aceeași soartă.

În acest infern pământesc, tânăra Lucia, cumpătatul Donoso, Diego, un gazetar îndrăzneț ce-și semnează articolele cu pseudonimul „Motanul Necuviincios”, și Fratele Braulio, un călugăr războinic ce poartă cu el un mare secret, sunt singurii care pot să aducă o scânteie de speranță, să o găsească pe Clara și să ucidă fiara care bântuie suburbiile madrilene. Deopotrivă roman istoric, o frescă socială a Spaniei secolului al XIX-lea, thriller impecabil construit, ce înclină nu de puține ori spre horror, impregnat de un lirism undeva între Federico García Lorca și Georg Trakl, povestea lui Carmen Mola se instaurează de la sine drept o capodoperă modernă și postmodernă, o ficțiune care depășește cu mult potențialul livresc al multor autori contemporani. „Bestia” e mai mult decât un text, decât o narațiune în pagini, este un discurs despre condiția umană, despre fiara care zace în fiecare dintre noi și despre limitele unde ne poate împinge demența și fanatismul din jur.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Carmen Mola:

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Pălărisme.ro

Citește-mi-l

                                                                  Fata Cu Cartea
                                                           Analogii, Antologii 



joi, 23 februarie 2023

Recenziile lui Gică 110 - Assassin’s Creed. Valhalla. Saga lui Geirmund de Matthew J. Kirby


Titlu: Assassin’s Creed. Valhalla. Saga lui Geirmund 

Autor: Matthew J. Kirby

Editura: PALADIN

Titlu original: Assassin’s Creed Valhalla: Geirmund’s Saga (2020)

Traducere de Mihai-Dan Pavelescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,99 (din 253 note)

 

Mă bucur să observ că în ultimul timp jocurile video nu mai sunt la fel de blamate de către publicul senior și că și-au găsit loc, încet-încetișor, în cultura contemporană, alături de cărți, filme și artă grafică. Fenomenul nu e deloc nou, doar că i-a luat câțiva ani să fie băgat în seamă și etichetat așa cum era nevoie. Dincolo de structura de gaming, unele dintre acestea au o poveste originală, adeseori complexă și foarte bine argumentată, iar aici nu pot să nu scot în evidență seriile „Grand Theft Auto”, cu gangsterii ei înarmați până-n dinți și dornici să verse cât mai mult sânge în timpul jafurilor, și „FarCry”, o odisee grafică ce te poartă de la un arhipelag misterios din mijlocul oceanului Pacific, până într-un univers preistoric, unde trebuie să-ți păzești tribul și să nimicești cât mai mulți sălbatici rivali, călare pe mamuți. Însă marea schimbare a venit odată cu „The Witcher”, jocul video care a dus atât la traducerea și promovarea romanelor lui Andrzej Sapkowski în întreaga lume, cât și la serialul de pe Netflix, extrem de apreciat de publicul cinefil.

Făcând o trecere bruscă la subiect, pe lângă seriile enumerate mai sus, franciza „Assassin's Creed” a avut un succes uriaș pe toate planurile. De la Renașterea Italiană, până la Revoluția din 1789, de la odiseea grecilor, până la invaziile vikingilor pe teritoriile saxone, proiectul a încercat (și încă încearcă) să cuprindă diverse perioade și evenimente istorice, pe care să le adapteze în principal sub forma jocurilor video, dar și a filmelor și, tot mai des în ultima vreme, a unor romane de succes. Fie că vorbim despre Oliver Bowden sau despre Matthew J. Kirby, ambii autori au încercat să transpună pe hârtie narațiunile din spatele mijloacelor vizuale, redând, într-o manieră autentică, ficțiunea istorică și fantastică care stă la baza tuturor acestor serii. Și astăzi, pentru că de curând a apărut și la noi „Valhalla”, avem ocazia să vorbim despre „Saga lui Geirmund”, adaptarea textuală a jocului cu același nume, care, ca să lămurim treaba odată pentru totdeauna, nu face parte din seria „Ultimii descendenți”.

Cunoscuți drept Hel-hide (pieile iadului), din cauza trăsăturilor faciale și tenului închis la culoare, Geirmund și Hamund sunt cei mai viteji frați de la Curtea tatălui lor, regele Hjorr. Hamund este un fiu supus, și tot ce-și dorește e ca părinții lui să fie mândri de realizările sale, chiar și atunci când încalcă regulile și ajunge să fie rănit grav la braț într-o confruntare cu o haită de lupi. Spre deosebire de geamănul său, Geirmund visează la mai mult, la o oaste pe care s-o conducă și la un regat pe care să-l stăpânească după bunul plac. Iar atunci când un trimis își face apariția la Curtea regelui Rogalandului și-i cere acestuia oameni care să se alăture armatei lui Halfdan pentru a cuceri ținuturile saxone, Geirmund profită de ocazie și se îmbarcă pe una dintre corăbiile danezilor, dornic să-și facă un renume și să verse cât mai mult din sângele viitorilor săi inamici.

Ajuns în tărâmul de dincolo de mare, bravul nostru erou începe să vadă lucrurile cu alți ochi și să pună sub semnul întrebării actele de cruzime pe care le săvârșesc, cu o poftă imposibil de ostoit, războinicii din Nord. Odată cu ciocnirea celor două culturi, danezii, din cauza caracterului lor vicios, cad în postura diavolilor, care, prin foc și sânge, au dezlănțuit Iadul pe Pământ. De cealaltă parte, îi găsim pe creștini, care, chiar și atunci când sunt supuși la cele mai îngrozitoare torturi, nu renunță la zeul lor, o divinitate care nu pierde vremea ca să-și facă apariția și să îndrepte lucrurile. Invadatorii ucid pentru faimă, pentru viitoarele regate și pentru a-și asigura un loc în Valhalla. Saxonii luptă pentru a-și păstra teritoriile, pentru a-i stârpi pe barbari și pentru regele lor, Alesul lui Dumnezeu. Primii vor să-și clădească regate, ceilalți doar să-și trăiască restul vieții în pace, sub un monarh drept și curajos.

Fiind un luptător onorabil, la fel ca faimosul său bunic, care, dacă n-ar fi fost ucis mișelește, poate c-ar fi ajuns să-și civilizeze poporul, Geirmund își continuă drumul inițiatic cu scutul și spada, ucigându-i doar pe cei care dau semne de revoltă. În timp ce normanzii îi privesc pe călugări ca pe niște morți vii care-și duc de nebuni zilele închiși într-un mormânt pe care chiar ei și l-au ridicat, protagonistul încearcă să-i înțeleagă pe străinii în rase, să comunice cu ei și să-și însușească gândirea celor ce-și sacrifică viața pentru un scop măreț. În Valhalla, unde fiecare războinic are banca lui și va bea mied din cupele lui Odin, pot ajunge doar cei mai de seamă dintre luptători, cei ce vor muri, așa cum se cuvine, cu spada în mână. Însă în Împărăția cea de Sus vor ajunge doar creștinii, aceia care vor trece prin taina botezului.

            Anglia, acum un ținut aflat într-un continuu război, este ilustrat ca un teritoriu multicultural, locuit în prezent de britani și saxoni, dorit de vikingi, dar prin care încă se pot observa clar mărețele drumuri romane. Astfel, peisajul nostru se modifică constant de la cetăți libere și asediate, la ruine ce aduc a Colosseum și mănăstiri dărâmate și incendiate. De asemenea, există și aici, ca în celelalte proiecte „Assassin's Creed”, un obiect magic, nu un Măr din Eden, nu un Trident al lui Neptun, ci o brățară vrăjită, creată de un fierar legendar, un soi de entitate între zeu și muritor. Dincolo de toate acestea, romanul constituie o ficțiune istorică plină de acțiune și violență, de oameni bravi și răufăcători, de încleștări puternice și strategii militare, de tot ce ar trebui să aibă o carte bună, pe care s-o recomanzi cu încredere persoanelor din jur, perfectă atât pentru fanii jocurilor video, cât și pentru cei ai prolificei serii „The Saxon Stories” (Ultimul regat), a lui Bernard Cornwell.


COMANDĂ CARTEA


luni, 6 februarie 2023

Recenziile Mădălinei 46 - Mica dansatoare de Melanie Leschallas


Titlu: Mica dansatoare  

Autor: Melanie Leschallas

Editura: NICULESCU

Titlu original: Little Dancer (2021)

Traducere de Adina Pintea

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 312

 

Vă uitați la noi cum dansăm în costumele noastre din tul și cu panglicile noastre roz și vă gândiți cât de frumoase suntem. Dar tot ce simțim este durere. Este alegerea pe care trebuie să o facem, fie asta, fie prostituția, Monsieur. Nu e o mare diferență. Trupurile noastre sunt tot ce avem. Nu ne-a mai rămas nimic altceva de vândut.

 

Cafenele cochete, mâncăruri alese, băuturi fine, bulevarde împodobite cu flori și magazine elegante, pe care trec în goană trăsuri somptuoase, domni și doamne din înalta societate îmbrăcați după ultima modă, galerii de artă înțesate de ultimele opere ale pictorilor și sculptorilor extravaganți, care și-ar da și viața ca să creeze ceva unic, cu o valoare inestimabilă, și tinere diletante, pentru care scena Operei Naționale devine a doua casă, încântând privirile spectatorilor cu mișcările lor grațioase ca de lebădă. Cu alte cuvinte, Parisul e un oraș mirific, parcă desprins dintr-un basm, însă sub stratul ăsta gros de lumini și pomadă ieftină, sălășluiește o lume de coșmar, în care prostimea, așa cum le place nobililor să-i numească pe cei care fac parte din cele mai de jos pături ale societății franceze, se zbate, cerșind sau vânzându-și trupurile, ca să facă rost măcar de o bucată de pâine mucegăită. Imaginea asta nu ne este străină... O cunoaștem prea bine din romanele lui Victor Hugo, pe care Melanie Leschallas le așază la temelia propriei sale cărți, dând viață unei alte Cosette pentru care suferința atinge cote dezastruoase. Țesând laolaltă, într-un tablou ficțional complex, firele evenimentelor istorice petrecute între anii 1860-1880 – mai precis revoltele violente de stradă ce au avut drept scop ridicarea nivelului de trai pentru cei săraci, dar în care și-au pierdut viața sute de oameni fără vreun rezultat îmbucurător, și acțiunile tot mai agresive, conduse de Louise Michel, militantă pentru drepturile femeilor și o voce importantă a poporului înfometat și asuprit de către cei bogați –, cu cele ale unui destin marcat de durere, autoarea construiește o poveste întunecată, despre mizerie, depravare, minciuni și disperare, din abisurile cărora o tânără, pentru care lumea nu mai oferă niciun strop de fericire, trebuie să iasă cu fruntea sus și cu demnitatea intactă.

Încă de la o vârstă fragedă, Marie a primit lovitură după lovitură, fiind astfel aruncată în brațele unei sorți nesigure. Lipsa hranei, uciderea tatălui, singurul care îi oferea atenția și iubirea de care are nevoie o fetiță, amenințarea permanentă cu evacuarea din locuința dărăpănată pe care o împarte cu sora sa mai mare și cu mama lor, descoperirea faptului că mama ei se prostituează pentru a face rost de bani, lăsându-și fiicele să se descurce așa cum pot pe străzile pavate cu pericole ale Parisului, făcând apel doar la farmecele feminine, iar la toate astea se adaugă și faptul că protagonista noastră a fost forțată să devină balerină la Operă și să îndure privirile libidinoase ale bărbaților trecuți de prima tinerețe. Însă, oricât de frumoasă ar fi Marie în lumina reflectoarelor și oricât de mult ar trebui să zâmbească atunci când se află pe scenă, în spatele cortinei adevărul iese la iveală. Dincolo de costume și panglici colorate, nu e nimic altceva decât bășici și răni sângerânde, foame și durere.

O enigmă de nedezlegat, așa aș descri-o pe Marie, o ființă slabă, pe care pierderea timpurie a tatălui a făcut-o să caute în fiecare bărbat pe care îl întâlnește un model patern și afecțiunea de care a fost privată, dar un caracter puternic în același timp, a cărei viață grea îi întărește și mai mult convingerile etice și socio-politice. În ciuda faptului că mama și sora ei se străduiesc s-o inițieze în arta flirtului și sexualității, tânăra știe când să spună nu, să facă diferența dintre bine și rău și să nu aleagă niciodată calea ușoară. Însă oricât de hotărâtă ar fi să nu se înjosească, oferindu-și trupul ca pe un obiect, ea este încă naivă, o copilă care cerșește dragoste cu fiecare gest, dar și o femeie demnă, cinstită și pură, o patriotă convinsă, care nu precupețește nicio ocazie pentru a demonstra că poate face un lucru memorabil. Marie își pune toată încrederea în Louise Michel, privind-o ca pe o zeiță a libertății și ca pe o mamă adoptivă, care o încurajează la fiecare pas să fie ea însăși și să-și pună sufletul în slujba mulțimii.

Cu excepția faptelor istorice, Melanie Leschallas a acordat o atenție deosebită mișcărilor artistice din Franța de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Astfel îl regăsim printre personaje pe Edgar Degas (1834-1917), pictor și sculptor impresionist, care obișnuia să-și caute sursele de inspirație pe scena teatrelor, în atelierele de croitorie sau la cursele de cai. Autoarea îl înfățișează ca pe un artist căzut în dizgrație, care se află în căutarea muzei, iar aceasta va deveni Marie. Degas vrea să creeze o mică dansatoare, surprinzând suferința ce zace în spatele pozițiilor perfecte de balet. El subliniază faptul că țelul artei nu este capturarea frumosului și transformarea acestuia în sublim, ci metamorfozarea urâtului în ceva cu totul deosebit.

Mi-a plăcut mult ideea romanului, însă nu prea m-am împăcat cu stilul impersonal și lipsit de emoție al autoarei, care își tratează personajele-marionete cu indiferență. Frazele scurte mi-au lăsat impresia că acțiunea e formată din cadre diferite, fiecare întâmplare fiind pictată pe o pânză albă, separată, apoi unită cu celelalte, pentru a forma o pictură uriașă. Poate chiar asta a fost intenția autoarei, să zugrăvească un tablou din cuvinte, însă, în cazul meu cel puțin, asta mi-a creat un disconfort în timpul lecturii. Cu toate acestea, „Mica dansatoare” spune o poveste interesantă, concentrată în jurul unui nucleu real, o poveste de viață despre visuri neîndeplinite și dorințe rostite doar în taină.


COMANDĂ CARTEA


luni, 16 ianuarie 2023

Recenziile Mădălinei 44 - Sâmbătă seara, în Cișmigiu de Aurelia Chircu


Titlu: Sâmbătă seara, în Cișmigiu 

Autor: Aurelia Chircu

Editura: PETALE SCRISE

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 250 

 

            Mai sunt doar câteva zile până la Crăciun, iar Bucureștiul e în mare fierbere. Cucoanele sunt în căutarea celor mai elegante rochii, slugile nu mai prididesc cu împodobitul caselor și cu pregătirea bucatelor alese, săniile și trăsurile trase de caii năzdrăvani aleargă de colo colo fără-ncetare, vocile cristaline ale tinerelor domnișoare răsună în Biserica plină de enoriași, vestind apropierea Nașterii Domnului Iisus Hristos, târgul organizat cu prilejul sărbătorilor își așteaptă mușteriii, nobili și oameni simpli deopotrivă, îmbiindu-i cu plăcinte aburinde, vin fiert cu felurite mirodenii și obiecte din ceramică meșteșugit lucrate, iar, peste acest tablou încântător, fulgii de zăpadă se aștern într-un model complicat, acoperind urmele celor care trec prin Parcul Cișmigiu. Însă strălucirea orașului este eclipsată de apariția unui cadavru. Cu picioarele goale, aruncat în zăpadă asemenea unei păpuși de cârpe, trupul neînsuflețit al unui tânăr îi întâmpină pe cei care se întorc de la slujba de seară. Se pare că un criminal nemilos își face de cap prin București, scoțând la iveală o serie de mistere, a căror deslușire nu va fi tocmai ușoară.

            „Sâmbătă seara, în Cișmigiu”, cel mai recent roman al Aureliei Chircu, o scriitoare foarte dragă sufletului meu, ne prezintă un scenariu de epocă, în care realismul și fantezia se împletesc, dând naștere unei povești palpitante, greu de încadrat într-un singur gen. În construcția romanului, autoarea inserează elemente specifice dramei sociale, idilei romantice, thrillerului, fantasy-ului și basmului, contopindu-le într-un rezultat neașteptat și de-a dreptul savuros. Alături de personajele sale, călătorim cu un veac în urmă, mai precis în 1912, într-o lume plină de interdicții, sfidări, identități furate, iluzii înnebunitoare, măști în spatele cărora se ascunde însuși diavolul, superstiții, lacrimi amare și iubiri neîmplinite. Pactul faustic este unul dintre laitmotivele cărții, slăbiciunile omului fiind un izvor de fericire pentru diavol, a cărui prezență nu poate decât să arunce totul în haos.

            Anemona Romanescu, o ființă angelică, suavă, tulburător de frumoasă și de neam, se află în căutarea unui june chipeș cu care să se căsătorească, iar, ca să se asigure că sortitul îi va fi dezvăluit cât mai curând, a înființat, împreună cu prietenele sale, un club, întemeiat în baza unor superstiții străvechi. Demult, se credea că, dacă fetele nemăritate își pun busuioc sub pernă, alesul le va fi arătat în vis. Zis și făcut! Domnișoarele noastre au procedat întocmai, fiecare găsindu-și un pețitor, inclusiv Anemona, care pusese deja ochii pe Adam Filotti, un băiat la locul lui, respectuos și candid, în ciuda faptului că nu are același rang cu ea. Însă cei doi au mai multe de împărtășit decât o iubire arzătoare, adolescentină. Secretele care plutesc în jurul familiei Romanescu, în special asupra mătușii Anemonei, Lisandra, care, conform mentalității vremii, la cei douăzeci și cinci de ani ai săi, este considerată a fi fată bătrână, îi lansează pe cei doi îndrăgostiți într-o serie de investigații bizare. Cadavrele continuă să apară în Cișmigiu, din ce în ce mai mulți își vând sufletul necuratului, strigoii bântuie printre cei vii, iar Anemona trebuie să afle cine transformă Bucureștiul într-o scenă macabră de teatru.

            Protagoniștii romanului, Adam și Anemona, sunt încă niște copii, care abia acum descoperă lumea. Dragostea lor este una imatură, mistuitoare, a cărei trăinicie poate fi pusă la îndoială. Naivitatea Anemonei și capacitatea ei de a obține ceea ce vrea, făcând apel la drăgălășenia pe care o posedă în mod natural, m-au făcut s-o antipatizez puțin. Ceea ce nu s-a întâmplat și în cazul Lisandrei, care de la început ne este înfățișată ca o scorpie ce profită de banii și disponibilitatea fratelui său. Lisandra și tainicul ei ibovnic, Cosma, mi s-au părut de departe cele mai ingenios construite personaje din roman. Mereu învăluite în mister, două caractere tari, ce se ciocnesc adesea, unite într-o relație clădită pe atracție și respingere, comici și tragici deopotrivă, cei doi reprezintă esența poveștii și tot ei sunt cei care stârnesc o adevărată furtună de confuzii.

            Nu o dată am avut impresia că lecturez un basm, de la coadă la cap, în care protagoniștii sunt împreună de la început, dar, pe parcurs, universul complotează împotriva lor. Intervențiile supranaturale, diavolești, ce m-au trimis cu gândul la „Maestrul și Margareta”, transformă Bucureștiul într-un carnaval, la care participă toate personajele cu sau fără voia lor. Sacralitatea perioadei în care se petrece acțiunea este anulată, praznicul Nașterii Domnului rămânând în background, ceea ce ridică o întrebare esențială, ce se află, în opinia mea, la temelia cărții: Mai poate exista salvare pentru o lume înghițită de infern?

            „Sâmbătă seara, în Cișmigiu” e o lectură perfectă pentru o seară friguroasă de iarnă. Ritmul desfășurării întâmplărilor este moderat, lăsându-ți răgazul necesar să te familiarizezi cu personajele pline de surprize și cu elementele fanteziste și să privești dincolo de aparențele care, mai mult ca oriunde, sunt înșelătoare.


COMANDĂ CARTEA