Fragment în avanpremieră: Priveghiul de Yrsa Sigurðardóttir

 Priveghiul

Yrsa Sigurðardóttir

Titlu original: GÆTTU ÞINNA HANDA

Traducere din limba engleză: Roxana Mirică

Format: 130 x 200 mm

480 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

 

 

„Întunecată, înfiorătoare și captivantă.” - STUART MACBRIDE

 

Yrsa Sigurdardóttir este o autoare islandeză de bestsellere ale cărei thrillere multipremiate au fost

traduse în peste 30 de limbi și vândute în peste 5 milioane de exemplare la nivel mondial. PRINTRE PARTICIPANȚII ÎNDOLIAȚI LA O ÎNMORMÂNTARE ESTE UN UCIGAȘ...

Un grup de cinci tineri călătorește în Insulele Westman, în largul coastelor Islandei, pentru priveghiul

unei vechi prietene din facultate. Însă cineva nu îi vrea acolo. Reuniunea lor se transformă curând într-un coșmar viu, pe măsură ce amintirile unei petreceri din timpul studenției, pe care au încercat cu disperare să o uite, revin în forță.

Curând două cadavre sunt găsite pe o plajă stâncoasă, aproape de casa paznicului farului, unde grupul fusese cazat. Poliția îi trimite pe Idunn, Týr și Karóa să ancheteze cazul în care nimic nu pare să aibă sens. Cine va scăpa din jocul mortal?

Priveghiul este un exercițiu magistral în ceea ce privește intriga și tensiunea. - NORDIC WATCHLIST

Regina incontestabilă a romanului noir islandez. – SIMON KERNICK

Yrsa este o scriitoare magnifică! - KARIN SLAUGHTER

Un thriller vizual uimitor, profund, cu un suspans înfiorător. – DERSPIEGEL

 

FRAGMENT

 

CAPITOLUL 15

Ziua 3 — vineri noapte, 24/25 ianuarie

 

Trausti reușise în sfârșit să adoarmă. Îi luase ore întregi până când mintea i se mai potolise, așa cum se întâmpla de obicei în noaptea de dinaintea unui examen. Gânduri noi ieșeau la suprafață în timp ce încă încerca să le deslușească pe cele vechi, aruncându-i mintea într-o stare de haos. Nu reușea să distingă ce era important și ce nu, cu atât mai puțin să înțeleagă ce se petrecea cu adevărat. Telefonul de la parter începuse din nou să sune și, chiar dacă zgomotul ajungea până la el doar ca un ecou slab, fusese imposibil de ignorat. Pentru Trausti, sunetul avea ceva amenințător și îl neliniștea din ce în ce mai tare. După primele două apeluri, devenise din ce în ce mai greu să-l ignore sau să se convingă că era doar o farsă, așa cum continua Ari să susțină. Ragga răspunsese la al doilea apel, iar versiunea ei nu se potrivea deloc cu ideea că ar fi fost doar niște copii puși pe șotii. Nu-și amintea cuvintele exacte, ci doar faptul că apelantul întrebase de două ori dacă ziua socotelilor, pe cale să vină, îi ținea treji noaptea. Când Ragga întrebase cine sună, persoana de la celălalt capăt al firului închisese.

Leifur respinsese ideea lui Ari că ar fi fost un apel de hărțuire și sugerase faptul că putea fi un constructor sau vreun meseriaș, supărat că nu fusese plătit. Era o explicație bună, suficient de convingătoare încât să le ofere un pretext să lase problema deoparte, mai ales că aveau lucruri mult mai grave de care să se îngrijoreze. Niciunul dintre ei nu ținuse seama de spusele Raggăi: vocea semăna mai degrabă cu cea a unei femei bătrâne, prea bătrâne ca să fie vorba de vreun meseriaș. Nu voiau să audă asta, pentru că intervenția ei le făcea mai greu să se agațe de explicația oferită de Leifur. Trausti, cel puțin, se străduia să-și alunge bănuielile mai întunecate: că apelurile erau o amenințare și că fuseseră descoperiți. Odată ajuns în pat, se întrebase dacă nu cumva fusese Halldóra, vecina mai în vârstă întâlnită la recepția de după înmormântare. Dar cu siguranță el nu-i spusese unde erau cazați. În cele din urmă, coborâse la parter pentru a verifica micul ecran al telefonului fix. În ciuda oboselii și a stării de confuzie, reușise să găsească lista de apeluri. Toate apelurile repetate, la care nu răspunsese nimeni, proveneau de la același număr care sunase și când Ragga răspunsese. A deschis laptopul lui Leifur, lăsat pe masa din living, și a căutat numărul în registrul online. Știa parola pentru că împrumutase com­puterul mai devreme ca să intre pe chatul de grup. Sigga insistase să șteargă ultimul șir de conversație, ca măsură de precauție, iar cum telefonul lui Trausti era stricat, aceasta fusese singura soluție.

În timp ce consulta registrul telefonic, i-a zărit prin fereastră pe Ari și pe Leifur așezați afară, pe terasă. Stăteau cu spatele la el, lucru care l-a bucurat pe Trausti. Nu avea chef să vorbească cu ei. Voia doar să înțeleagă ce se ascundea în spatele apelurilor telefonice, ca să poată dormi. La început s-a gândit că ieșiseră afară ca să scape de sunetul insistent al telefonului, dar norii groși de fum care se ridicau deasupra capetelor lor indicau faptul că savurau un trabuc. A rămas o clipă pe loc, privindu-i, și prin fereastră a auzit murmurul înfundat al conversației lor. S-a întrebat dacă nu cumva vorbeau despre el. Oare Leifur și Ari erau mână în mână? Părea puțin probabil. Trausti nu-și putea imagina că ar fi fost de acord unul cu altul decât când venea vorba de băut ceva. Revenind la apelurile telefonice, a introdus în grabă numărul și a descoperit că era înregistrat pe numele unui pescar. Adresa nu corespundea cu cea a Halldórei. La adresa respectivă nu era înregistrată nicio femeie cu acel număr, dar, desigur, pentru un bărbat nu ar fi fost prea greu să imite vocea unei bătrâne.

Trausti a verificat și cine era titularul numărului de la apelul inițial, la care răspunsese Ari. Îi aparținea într-adevăr unei femei, însă aceasta locuia pe o altă stradă decât vecina pe care Trausti o întâlnise la recepție și nici nu era prestatoare de servicii. Figura în evidențe ca profesoară. Atât bărbatul, cât și femeia aveau nume destul de comune, dar când Trausti i-a căutat pe internet, a descoperit că erau în vârstă — el avea peste 70 de ani, iar ea, peste 80. Apelurile de hărțuire nu erau tocmai genul de ocupație populară în rândul oamenilor din generația lor.

După ce a ezitat o vreme, întrebându-se dacă să le returneze apelurile și să-i întrebe ce naiba urmăreau, Trausti s-a hotărât până la urmă să o facă. În ambele cazuri, telefonul a sunat fără vreun răspuns. S-a grăbit să urce înapoi la etaj, evitând la limită întâlnirea cu Ari și cu Leifur, după ce a auzit ușa de la terasă deschizându-se chiar înainte să o închidă pe a lui.

Din ce în ce mai agitat din cauza apelurilor, Trausti s-a întins în pat, cu ochii fixați pe tavanul proaspăt vopsit, luminat intermitent de fasciculul farului care îl traversa la nesfârșit. În cele din urmă, acele licăriri l-au liniștit suficient cât să-și limpezească gândurile. Chiar înainte să adoarmă, a reușit să se convingă că niciunul dintre prietenii lui nu încerca să-i facă rău. Știa că era un gând irațional. Dar, oricât s-ar fi străduit, nu reușea să scape complet de bănuiala că nu erau de încredere. Secretele și minciunile dintre ei îi alimentau suspiciunea. Până când cel din spatele întâmplărilor nu avea să iasă la iveală, toți rămâneau suspecți. Totuși, dacă încerca să fie rațional, orice amenințare serioasă nu putea veni decât din exterior. De exemplu, niciunul dintre prietenii lui nu avea cum să dea telefoanele pe care le primiseră. În plus, era absurd să creadă că s-ar afla într-un pericol fizic. Întotdeauna mersese cu atenție prin viață, având grijă să nu provoace pe nimeni și să nu exprime opinii controversate — în rarele ocazii în care avea astfel de opinii. Era de la sine înțeles că nu supărase pe nimeni și că nimeni nu avea motive să-i poarte pică. Acest sentiment de amenințare părea să fie rezultatul evenimentelor grotești din ziua respectivă. Fără îndoială, locul avea și el partea lui de vină. După atâția ani petrecuți într-un mare oraș din America, nu mai era obișnuit cu un contact atât de direct cu forțele naturii, cu atât mai puțin să stea într-un loc atât de izolat și bătut de vânt ca această casă, înconjurată de un întuneric impenetrabil.

Era în mijlocul unui vis, care a dispărut ca apa prin sită când a fost, dintr-odată, trezit. Ragga stătea aplecată deasupra lui și îl zguduia tare de umăr. Pe noptieră, un mic ceas deșteptător țiuia strident, ca o alarmă de incendiu scăpată de sub control. Era probabil 3:00 dimineața. Împrumutase ceasul de la Sigga, fiindcă telefonul lui încă refuza să pornească. Dintre toți, i se păruse cea mai în măsură să aibă o rezervă la ea. Întotdeauna era pregătită pentru ce era mai rău, fie că era vorba de o pană de curent sau de sfârșitul lumii. Își pusese alarma, dar de data asta nici măcar nu se mișcase, în ciuda hărmălaiei din jur. Se pare că sunetul îi pătrunsese în vis, dar nu-și mai amintea ce rol jucase acolo. Când și-a întins mâna spre ceas, a văzut că era deja 3:10. A oprit alarma și a căzut din nou cu capul pe pernă.

— Plecăm. Îmbracă-te și coboară, fără să mai pierzi vremea.

Ragga a întins mâna și, o clipă, Trausti a crezut că urma să îi mângâie obrazul. Dar mâna ei a trecut pe lângă capul lui și a ajuns la întrerupătorul de pe peretele din spate. Lampa de citit s-a aprins cu un clic și lumina l-a izbit în ochi, iar Trausti și-a ridicat mâna, încercând să se ferească. Ragga l-a mai scuturat o dată.

— Grăbește-te.

Apoi a ieșit din cameră fără să închidă ușa în urma ei.

Abținându-se cu greu să nu stingă lumina și să se întoarcă la somn, Trausti s-a încordat, s-a ridicat în capul oaselor și și-a scos picioarele de sub plapuma caldă. Nu era un capăt de lume — era obișnuit să se trezească după prea puțin somn. Era obișnuit și să-și înceapă ziua cu un duș, dar acum nu era timp pentru asta. Și-a tras hainele, însă când s-a dezmeticit de-a binelea, și-a dat seama cât de mult ar fi avut nevoie de un duș. Încă se simțea buimac de somn.

Ceilalți îl așteptau jos, clipind greoi, iar Leifur arăta, fără îndoială, cel mai rău dintre toți. Ragga părea cea mai alertă. Trausti ar fi dat orice pentru o cafea, dar nu a îndrăznit să spună nimic, de teamă să nu li se pară și lor o idee bună. N-ar fi făcut decât să amâne inevitabilul, iar cel mai bine era să termine odată cu asta. Cu cât plecau mai curând, cu atât se întorceau mai repede și el putea să se bage din nou în pat și să încerce să uite de această aventură nocturnă nebunească.

Recenziile lui Gică 231 - Nu poți fugi, nu te poți ascunde de Yrsa Sigurdardottir (CRIME CLUB)

Titlu: Nu poți fugi, nu te poți ascunde 

Serie: Black Ice (#1)

Autor: Yrsa Sigurdardottir 

Editura: TREI

Titlu original: Lok lok og læs (2021)

Traducere de Roxana Mirică

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 3,88 (din 3.287 note)

 

            (Noaptea groazei/după) Pur și simplu, le-a măcelărit... A pus mâna pe topor și, împins de furie și fără milă, a comis un familicid... Gigja și Iris, fiicele, nu au avut nicio șansă, le-a redus la tăcere în camerele lor, după care s-a ocupat de Åsa, pe care a lăsat-o, printr-o lovitură, cu craniul despicat. Apoi, după ce i-a făcut de petrecanie și lui Soldis (asistenta generală/menajera), Reynir, soțul și tatăl, principalul suspect, s-a făcut nevăzut în noapte... (...) Îngrijorat din cauza absenței semnelor de viață din locuința familiei Logason, Karl, cel mai apropiat vecin, a spart ușa din spate a casei, descoperind astfel, în prima cameră în care a pătruns, cadavrul Åsei. După ce și-a eliberat conținutul stomacului pe podea, a sunat la poliție, părăsind, în grabă și îngrozit, scena celor patru crime, conștient de privirea rece care-l urmărea de la fereastra de la etaj. Ce l-ar fi putut împinge pe Reynir să-și ucidă cu sânge rece soția și fiicele? Și cea mai importantă întrebare: unde se află în prezent ucigașul și arma crimelor?

(Înainte, Soldis) Denumirea din anunț era „Asistent general”. Trebuia să le ajute pe fete la teme, în special pe mezină (Gigja) la limba islandeză, să pregătească mesele și să întrețină curățenia. Suna pompos, însă în realitate era un job de menajeră. S-a împrietenit repede cu Gigja, cu care se juca, după lecții,  cu soldații, roboții și navele de plastic Star Wars (marea sa pasiune), bătea la ușă înainte să intre în camera lui Iris (16 ani), altfel spus, respecta intimitatea adolescentei care se dezlipea extrem de greu de ecranul mobilului, era deschisă la sfaturile Åsei, care-i repeta cât de mulțumită era de serviciile sale, și nu se apropia prea mult de Reynir, fostul afacerist de succes din sfera tehnologiilor digitale care trecuse printr-o operație majoră, extirparea unei tumori cerebrale, devenind un alt om după intervenție, ursuz, tăcut și despre care soția bănuia că era instabil emoțional și-și pierdea ocazional memoria. Câteva reguli ușor de urmat, și un salariu la care Soldis nici nu visase... Însă nimeni și nimic nu avusese cum s-o pregătească pentru ce avea să se întâmple, dându-și seama prea târziu că secretele familiei Logason urmau să scalde ferma izolată din Akranes în sânge.

Să facem cunoștință și cu protagoniștii. Týr, polițistul cu un semn în formă de tăietură ce-i despică fruntea, s-a născut în Islanda, însă a fost adoptat de către o familie din Suedia, transferându-se de puțin timp la Reykjavik de la Stockholm, unde lucrase în cadrul Departamentului de Infracțiuni Economice. Acum Týr conduce spre ferma cuplului Logason, însoțit de Iðunn, medicul legist care urmează să arunce o privire asupra celor patru cadavre. Partenera lui Týr este Karólina, o polițistă de culoare de origine islandeză, căreia majoritatea localnicilor tind să i se adreseze în engleză, privind-o ca pe o emigrantă. Cei doi investigatori vor locui pe parcursul anchetei într-o cabană din apropierea fermei, urmând să cerceteze scena cvadruplului omor și să le pună întrebări vecinilor, schițând portretele sociale ale celor patru victime și călăului. Și, totuși, unde se ascunde Reynir? Pâinea comestibilă și laptele nealterat indică clar prezența unei persoane în casă... Cineva care, după ce a comis familicidul, a rămas să locuiască împreună cu cadavrele, de parcă nimic tulburător nu s-ar fi petrecut între acei pereți, conștient (sau inconștient) că polițiștii sunt pe urmele sale și că,  într-un final, îl vor descoperi. Asta dacă nu va fi prea târziu și dacă ucigașul nu va pune mâna între timp pe ceea ce caută cu meticulozitate, de atâtea zile...

Zgomote stranii în miez de noapte, o prezență amenințătoare ce le urmărește de la fereastră pe Gigja, Iris, Åsa și Soldis, și care se pierde în viscol, obiecte ce dispar și reapar fără nicio explicație, mesaje cutremurătoare, animale care dispar de la fermă și găini decapitate, un vecin morocănos care le poartă sâmbetele după ce cailor și iepelor sale li s-a interzis să pască pe pășune, un cuplu care se joacă (psihologic) de-a șoarecele și pisica, un secret care le va schimba existența tuturor și un individ care-și pierde mințile și se repede cu toporul asupra celor patru ființe nevinovate, lăsând în urma sa un măcel. „Nu poți fugi, nu te poți ascunde„ e un thriller excelent, cu puternice nuanțe de horror, plin de tensiune, captivant de la primele pagini, complex și cu personaje duplicitare cărora îți este imposibil să le ghicești intențiile. Debutează ca o forță a naturii, te aruncă în mijlocul coșmarului și te scoate la suprafață, în cele din urmă, cu mâinile însângerate, Șocat și înfiorat de revelația care schimbă complet ecuația misterului, moment în care simți că-ți dorești mai mult, și tot mai mult, de la regina romanului polițist Islandez, așteptând cu nerăbdare să pui mâna pe următorul volum din seria Black Ice.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Yrsei Sigurdardottir:

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

Biblioteca lui Liviu

Literatura pe tocuri

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Nu poți fugi, nu te poți ascunde (Black Ice, #1) de Yrsa Sigurdardottir

Nu poți fugi, nu te poți ascunde

Yrsa Sigurdardottir

Titlu original: Lok lok og læs

Limba originală: islandeză

Traducere din limba engleză: Roxana Mirică

ISBN: 978-606-40-2589-0

Format: 130x200mm, paperback

480 pagini

Editura Trei

Colecția Fiction Connection Crime

 

Volum I din seria Black Ice

 

Crezi că ești în siguranță? Mai gândește-te... 

 

Perfectă pentru fanii lui Stephen King!

Într-o seară geroasă de iarnă, într-un fiord izolat din Islanda, un vecin vizitează casa unei familii care nu mai fusese văzută de o săptămână. Cum nu-i răspunde nimeni, sparge ușa din spate și cele mai întunecate temeri ale sale se adeveresc. Casa este acum scena îngrozitoare a unei crime. Polițistul Týr și medicul legist Iðunn sunt chemați să investigheze cazul, iar curând li se alătură și tânăra polițistă Karólina. Pe măsură ce ancheta avansează, apar secrete teribile despre familie. În scurt timp cu toții înțeleg că acest caz îi obligă să-și confrunte propriul trecut suprimat și deschide o cutie a Pandorei pentru crime mult mai îngrozitoare.

 

Îngrozitor de bun... Nopțile lungi și întunecate ale Islandei sunt cele mai amenințătoare în thrillerele Yrsei Sigurdardóttir. - FINANCIAL TIMES

Una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultima vreme: întunecată, înfiorătoare și captivantă de la început până la sfârșit. - STUART MACBRIDE, scriitor

Ca întotdeauna, Sigurdardóttir are o scriitură fermă și concisă. - SUNDAY TIMES

FRAGMENT

3. Miercuri

 

Ștergătoarele de parbriz cedaseră în lupta cu zăpada abundentă. Týr deja fusese nevoit să se oprească de două ori pentru a le curăța și probabil că urma să facă asta din nou în curând. Bulgării de gheață care se acumulau pe geam lăsau dâre tot mai largi cu fiecare mișcare, dar asta nu era nimic pe lângă prima parte a deplasării, când scopul lui principal fusese să mențină mașina pe drumul înghețat, în timp ce vântul violent lovea peninsula Kjalarnes. Articulațiile degetelor i se albiseră pe volan, iar icnetele intermitente de pe scaunul pasagerului nu ameliorau deloc situația. În afară de asta, Idunn aproape că nu scosese un cuvânt pe tot parcursul drumului. La început, Týr atribuise tăcerea nervozității cauzate de condițiile periculoase, dar începea să creadă că era doar firea ei. Părea o introvertită tipică: toate încercările lui de a o face să se deschidă fuseseră întâmpinate cu răspunsuri monosilabice. Privea cu buzele strânse în golul întunecat și înzăpezit din față, evitând contactul vizual care ar fi fost o invitație sigură la conversație. Týr presupunea că lipsa ei de sociabilitate era motivul pentru care ceilalți ofițeri fuseseră vizibil ușurați când se oferise el să o ducă. Nu se putea spune că era tocmai un izvor de veselie.

Týr încetini pentru că GPS‑ul îi indica un viraj la dreapta în apropiere. Verificase traseul înainte de plecare și știa că virajul era chiar înainte de capătul fiordului. Nu mai condusese niciodată pe lângă Hvalfjörður, de obicei trecea prin tunel când călătorea spre nord sau vest din Reykjavík. Vizibilitatea era atât de scăzută, încât era ușor să rateze virajul dacă nu era atent. Cu doar o bandă pe sens și fără acostament, ar fi preferat să evite o manevră de întoarcere, considerând că existau șanse de 50% să se răstoarne într‑un șanț dacă ar fi încercat. Ar fi trebuit să țină pasul cu convoiul de mașini de poliție, dar încetinise din considerare pentru pasagera lui, rămânând în urmă. De ceva timp nu mai văzuse strălucirea roșie a luminilor de poziție ale mașinii din față, așa că n‑o mai putea urma, ca un boboc de rață ce își urmează mama.

Când Týr viră spre dreapta, Idunn rupse într‑un final tăcerea.

— Mai avem mult?

Întrebarea îl surprinse atât de tare, încât Týr își desprinse privirea de la drum pentru un moment, întorcându‑se spre ea. Idunn încă privea fix, în direcția parbrizului. Dacă ar fi aruncat o privire la GPS‑ul de pe bord, și‑ar fi putut răspunde singură la întrebare.

— Nu. Mai sunt cam 15 minute.

Týr strânse mai tare de volan în timp ce mașina derapă ușor în curbă.

Idunn continuă:

— Sunt îngrijorată în legătură cu drumul de întoarcere. Nu suport zăpada și gheața, iar drumurile blocate m‑au adus la capătul răbdării.

 

Týr realiză că era posibil să fi înțeles‑o greșit pe partenera lui de drum. Poate că Idunn era totuși o persoană vorbăreață și doar avea niște probleme cu nervii. I‑ar fi plăcut să petreacă timpul discutând, însă se temea că ar urma genul acela de conversație pe care o considera cel mai greu de suportat: o discuție despre el și trecutul său. Oh, serios? Ai crescut în Suedia? Cum așa? Și ce te‑a făcut să te întorci acasă?

În ceea ce‑l privea, mutarea în Islanda fusese ca o plecare de acasă, însă pentru majoritatea islandezilor „acasă“ însemna mereu Islanda. Nu putea fi nicăieri altundeva. Chiar și petrecând mai mult de jumătate din viață în străinătate, cum făcuse el, sentimentul rămânea același. Dacă erai islandez, trebuia să consideri Islanda ca fiind acasă. Poate că într‑o zi avea să creadă, dar pentru asta ar trebui să rămână în țară, iar în prezent nu exista nicio certitudine că avea să facă asta. Luase decizia impulsiv, după o despărțire urâtă, fără să reflecteze prea mult asupra viitorului său pe care inevitabil avea să‑l înfrunte. Totuși, mutarea îl făcuse să se lămurească — îi dăduse distanța necesară pentru a realiza că relația lui ajunsese la capăt de drum. Acceptase că niciunul dintre ei nu fusese cu adevărat fericit și că despărțirea fusese singura soluție rațională.

Partea proastă a mutării era că în prezent se simțea groaznic de singur și nu reușise încă să‑și construiască un cerc social în Reykjavík. Puținele rude care îi mai rămăseseră fuseseră foarte atente la început, dar treptat se retrăseseră în propriile vieți, odată ce noutatea prezenței lui se evaporase. Nu le putea reproșa asta. Deși se întâlniseră în vacanțele de vară petrecute în Islanda, nu fusese o prezență constantă în viețile lor și, oricât de mult își dorea companie, nu‑i plăcea ideea de a fi considerat un caz caritabil, așa că încerca să evite să profite de rude.

Se hotărâse să reziste în Islanda un an și intenționa să‑și respecte decizia, dar, dacă lucrurile ar continua în acest ritm, ar fi nevoit să recunoască faptul că încercarea lui de a se reconecta cu rădăcinile a fost o greșeală și s‑ar întoarce în Suedia, rușinat. Chiar și așa, ar fi fost mai bine decât să se lupte cu singurătatea. Poate că era timpul să accepte că rădăcinile lui nu se aflau, de fapt, aici. Poate că nu avea rădăcini nicăieri.

Crescut de părinți islandezi în Suedia, nu se simțea pe deplin nici suedez, nici islandez.

Pentru a complica și mai mult lucrurile, Týr era adoptat și nu avea nicio amintire despre părinții biologici, care dispăruseră prea devreme din viața lui. Mama murise de cancer la sân când el avea doar patru ani, iar tatăl fusese ucis într‑un accident la scurt timp după aceea, deși Týr suspecta că adevăratul motiv al decesului era altul. Părinții lui adoptivi evitau mereu să‑i ofere un răspuns clar când încerca să afle detalii despre accidentul tatălui său. Týr era convins că fie se sinucisese, fie fusese dependent de droguri și murise din cauza unei supradoze, iar părinții lui adoptivi încercau să‑l protejeze dintr‑o dorință bine intenționată — însă direcționată greșit — de a fi buni. Situația era și mai complicată, deoarece tatăl biologic nu conviețuise cu mama lui și avusese rețineri în a‑și recunoaște fiul, așa că părinții lui adoptivi știau foarte puține despre acel om.

Týr știa multe despre mama lui biologică, ale cărei chip și amintire erau păstrate vii de sora și de cumnatul ei — părinții săi adoptivi. Pe șemineul din casa lor se afla o urnă frumos decorată ce conținea cenușa ei, alături de o fotografie în care ea zâmbea larg, fără să știe de soarta tragică ce o aștepta. Sora și cumnatul ei, care nu aveau copii, îl luaseră după ce rămăsese fără mamă. Tatăl biologic, neavând aparent niciun interes pentru el, semnase rapid actele de adopție. Deși acest abandon era greu de acceptat, Týr știa că, în fond, fusese un noroc; îi era greu să își imagineze părinți mai buni decât cei care îl crescuseră. Era perfect conștient de acest lucru și în prezent nu simțea niciun impuls de a afla ceva despre tatăl biologic. Ajunsese să accepte această situație, mai ales că tatăl lui nu dăduse doi bani pe el — simțea că distanțarea era justificată. Acea ruptură îi provoca un sentiment de neliniște, simțea că nu își stabilise niciodată rădăcinile într‑un loc.

Pentru a evita întrebările lui Idunn despre trecutul lui neobișnuit, Týr decise să preia controlul conversației. Cea mai simplă variantă era să discute despre muncă, singurul subiect pe care îl aveau în comun, reducând astfel șansele de a devia spre chestiuni personale.

— Ce informații ți‑au oferit? întrebă el. E posibil să fi fost vorba de un accident?

— Presupun că am auzit același lucru ca și tine: mai mulți membri ai gospodăriei au fost găsiți morți în interiorul fermei, iar bărbatul care i‑a descoperit susține că au fost uciși. Nu știu dacă are dreptate. Ar putea fi un caz de intoxicație cu monoxid de carbon, iar rănile pe care credea că le‑a observat să fie de fapt doar rezultatul descompunerii.

Týr încuviință. Idunn era patolog, probabil știa despre ce vorbea. Studiile lui de criminologie abia atinseseră subiectul examinării cadavrelor și niciodată nu regretase că nu aprofundase mai multe. Din punctul lui de vedere, alte persoane ar fi putut să se ocupe de acea sarcină. Totuși se îndoia că martorul nu ar fi fost capabil să recunoască semnele descompunerii, mai ales că era fermier. Cel puțin ar fi +trebuit să fie obișnuit să vadă cadavre de animale.

— Destul de sumbru, indiferent de ce s‑ar fi întâmplat.

Idunn expiră adânc, iar sunetul îi aminti lui Týr de nenumăratele dăți când și el făcuse la fel. În meseria aleasă era inevitabil — o reacție involuntară, ca și când corpul încerca să alunge de la sine impresiile negative, dar niciodată nu funcționase astfel.

Týr observă cu coada ochiului cum Idunn își întoarse capul pentru a‑l studia din profil. Îi zâmbi rapid, încercând să diminueze disconfortul creat. Își dorea ca ea să știe că o remarcase în timp ce îl privea.

— Trebuie să te întreb ceva, spuse ea. Sper să nu ți se pară nepoliticos.

Týr o îndemnă să continue. Intuia deja ce întrebare urma să‑i pună, aceeași care i se adresa cel mai frecvent, și avea dreptate.

— Cum ai căpătat cicatricea de pe frunte?

— Din păcate, fără să fac nimic interesant. Am căzut de pe tricicletă când eram copil. Pedalam în mare viteză fără să fiu atent la drum. Roata din față a intrat într‑o groapă din trotuar și m‑am răsturnat peste ghidon, despicându‑mi fruntea. Ghinion — dar putea să fie mult mai rău.

— Ai putea să porți breton, astfel nimeni nu ar mai putea s‑o vadă.