Titlu:
Infernul alb
Autor:
R.S. Burnett
Editura:
CRIME SCENE PRESS
Titlu
original: Whiteout (2025)
Traducere
de Mihnea Arion
Anul
apariției: 2025
Număr
pagini: 272
Media pe
Goodreads: 3,64 (din 1.260 note)
Data: 15
iulie
Ziua expediției: 152
Temperatură: -69° C
Viteză vânt: 101 km/h, treapta 10 pe scara Beaufort
Au trecut 36 de zile de când Rachael
Beckett a luat contact cu Stația Z. Telefonul prin satelit nu reușește să se
conecteze la rețea, iar radioul emite, din două în două ore, același mesaj al
Serviciului de Radiodifuziune pe timp de război al BBC. S-a sfârșit... Adam și
Izzy nu mai sunt... Lumea pe care o cunoștea nu mai e... S-ar putea ca Rachael
să se numere printre ultimii supraviețuitori de pe Pământ. Urgia a căzut din
cer, iar acum ploile și câmpurile sunt radioactive. Oamenii sunt sfătuiți să nu-și
părăsească locuințele, să-și raționalizeze alimentele pentru minimum
paisprezece zile și să folosească apa doar pentru prepararea mâncării sau băut.
Nimeni nu e în siguranță, iar ajutoarele par să se fi pierdut pe drum. Speranța
a pierit odată cu anticiparea morții soțului și fiicei sale, însă Rachael nu
vrea încă să se dea bătută, nu atâta timp cât îi poate privi pe cei dragi în
fotografia pe care a adus-o cu ea în Antarctica, nu înainte ca raportul cu
privire la analizarea faliei uriașe din ghețar să ajungă la amicii din SUA ai
lui Guy.
Guy... Toate astea s-au întâmplat
din cauza lui Guy. Înainte de sfârșit, pe când lumea se ferea doar de razele UV
și se plimba liniștită pe sub norii pufoși și soarele dogoritor, fostul său
șef, Guy, a bătut la ușa familiei Beckett, cerându-i lui Rachael să ia parte la
un proiect guvernamental de studiere a faliei de pe Platforma Ross. Se pare că,
din cauza încălzirii globale și forărilor după petrol aprobate de Guvernul SUA,
gheața a început să crape de jos în sus, ceea ce ar putea duce la desprinderea
ghețarului de mărimea Groenlandei, care ar urma să alunece în ocean, ridicând
nivelul mării și provocând inundații catastrofale. Și pentru că pasiunea lui
Rachael pentru poli depășește sentimentul matern, își ia rămas-bun, pentru
câteva luni, de la Adam și Izzy și se îmbarcă în avionul ce o va purta până-n
Antarctica. Nici bine nu ajunge pe continentul înghețat, că Guy se îmbolnăvește
și este transportat de urgență înapoi în Marea Britanie. Rămasă doar cu ceilalți doi
membri ai expediției (nefinanțate de guvern), Rachael decide, după ce al doilea
bărbat se confruntă cu virusul misterios, să plece singură spre cabana Apple
din apropierea fisurii, unde urmează să se adăpostească în zilele în care-și va
efectua analiza, hotărâtă, în ciuda întâmplărilor și accidentelor nefericite,
să-și ducă munca la bun sfârșit.
Și acum Rachael se găsește în
mijlocul pustiului de gheață, singură, sub cerul negru, nesfârșit. Are
suficiente provizii ca să mai supraviețuiască câteva săptămâni bune,
combustibilul pentru soba din cabana Apple se găsește în magazia de alături,
iar timpul și-l petrece analizând datele, privind fotografia cu Adam și Izzy și
scriindu-i soțului său o scrisoare care nu va ajunge niciodată la destinatar. Ghinionul
face ca butelia conectată la cuptor să crape din cauza temperaturii scăzute,
astfel încât se declanșează un incendiu, iar cercetătoarea este nevoită să-și
părăsească restrânsul adăpost prin acoperiș. Motorul șenilatei cu care s-a
deplasat până aici e mort, noroc că în compartimentul din spate al acesteia se găsesc
alte provizii, motorină și un cort pentru condiții extreme. Pustiul și frigul
se joacă cu mintea femeii, suprapunându-i imaginile din prezent cu fragmente
vizuale din trecut, la care se alătură halucinațiile nocturne. Visele se
amestecă cu realitatea, rațiunea cade-n delir, și, în ciuda șanselor minime de
supraviețuire, Rachael continuă să spere, ascultând (și recitând) o dată la
două ore, mesajul Serviciului de Radiodifuziune pe timp de Război al BBC, singura
voce umană, înregistrată, care poate să-i aline suferința și singurătatea.
R.S. Burnett ne aruncă în centrul
unui roman postapocalittic cu potențial realist și ne propulsează la capătul
lumii, acolo unde speranța zace în mâinile ultimului om pierdut printre
ghețari. Și, în pofida construcției pseudo-SF, avem de-a face cu un thriller
extrem de serios (în ultimele capitole), când Rachael realizează că, echipată
cu geaca ei Big Red, nu este singurul punct de culoare din peisaj. Un salvator
sau un ucigaș? Speranța sau sfârșitul? Ei bine, femeia noastră a trecut prin
prea multe ca să cedeze, natura, deși a încercat din răsputeri, nu a învins-o,
așa că nu are de gând să devină prada unui animal care nu e capabil să
înțeleagă prin ce ținuturi aspre vânează. Ajunsă la capătul puterilor, eroina
forțează limitele, dorindu-și, cunoscându-și adversarul (în carne și oase sau provocat de halucinații), să rămână
ultimul om în viață, intenționând să se predea ghețurilor, elementului care a
împins-o mai departe, și mai departe, până când genunchii i-au cedat, pregătită
să-i reîntâlnească pe Adam și Izzy.
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui R.S. Burnett:
