Recenziile lui Gică 248 - Văd că vă interesează întunericul de Illarion Pavliuk (CRIME CLUB)

Titlu: Văd că vă interesează întunericul  

Autor: Illarion Pavliuk

Editura: TREI

Titlu original: Я бачу, вас цікавить пітьма/ YA bachu, vas tsikavyt’ pit’ma (2025)

Traducere de Mihai Hafia Traista

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 4,40 (din 6.170 note)

 

Andrii Haister, psiholog criminalist din Kiev, este trimis în Buskiv Sad, un sat izolat, pentru a investiga dispariția unei fetițe. Într-un loc în care timpul pare să fi rămas pe loc, iar oamenii își duc existența fără să mai aștepte prea multe de la viață, ancheta se dovedește mult mai dificilă decât ar fi trebuit. Dispariția copilului nu este singura problemă care apasă asupra comunității. În apropiere se află și Fiara, un ucigaș în serie ale cărui crime sunt întâmpinate de localnici cu o tăcere greu de înțeles. Andrii este convins că fetița mai poate fi găsită în viață și continuă să caute răspunsuri, chiar dacă pare să fie singurul căruia îi pasă cu adevărat. Cu fiecare pas, satul își dezvăluie alte fețe, iar ancheta îl conduce spre o realitate în care răul nu se manifestă doar prin gesturile unui criminal, ci și prin alegerile celor care preferă să nu vadă.

Buskiv Sad este unul dintre elementele care dau poveștii o atmosferă aparte. Nu avem de-a face doar cu un decor întunecat, ales pentru a face crimele mai înfricoșătoare, ci cu un spațiu în care pare să existe ceva profund greșit încă înainte ca ancheta să înceapă. Oamenii trăiesc prinși în propriile nefericiri, repetând aceleași gesturi și acceptând o existență pe care nici măcar nu par să o mai suporte. Într-un asemenea loc, indiferența devine aproape o regulă nescrisă, iar suferința altuia riscă să fie privită ca o problemă care nu merită efortul de a interveni. Tocmai aici se află una dintre ideile neliniștitoare ale romanului: uneori, răul nu are nevoie ca toată lumea să participe la el. Este suficient ca destui oameni să aleagă să privească în altă parte. Iar când tăcerea se prelungește, ajunge să pară firească, de parcă lucrurile nu ar fi putut sta niciodată altfel.

În centrul investigației se află Andrii, un personaj care trebuie să înainteze într-o lume în care răspunsurile sunt greu de obținut, iar aparențele nu oferă prea multe puncte de sprijin. Convingerea lui că fetița poate fi încă în viață îl împiedică să renunțe, însă încăpățânarea de a continua nu înseamnă că lucrurile devin mai simple. Dimpotrivă, cu cât încearcă să înțeleagă mai bine comunitatea, cu atât se lovește de o realitate mai greu de acceptat. În paralel, prezența Fiarei aduce în poveste o amenințare concretă, brutală, dar și o întrebare mai largă despre natura răului. Cât din ceea ce face un monstru ține de propria cruzime și cât este încurajat de lumea care îi permite să existe fără să-l oprească? Pavliuk nu transformă neapărat fiecare personaj într-un simbol ușor de descifrat, ci lasă să se vadă slăbiciuni, frici și compromisuri care fac această lume mai tulburătoare tocmai prin asemănarea ei cu cea reală.

Deși poate fi citit ca un thriller despre un criminal în serie și o dispariție misterioasă, „Văd că vă interesează întunericul” își găsește adevărata forță în felul în care pune sub semnul întrebării relația oamenilor cu propriile greșeli. Există o diferență între a nu cunoaște adevărul și a prefera să nu-l afli, după cum există o diferență între a nu putea schimba ceva și a te convinge că nu merită să încerci. Romanul se joacă tocmai cu aceste limite, construind o atmosferă în care frica nu vine numai din ceea ce s-ar putea întâmpla, ci și din ceea ce personajele sunt dispuse să accepte. Întunericul din titlu capătă astfel mai multe sensuri: este cel al locurilor în care se ascund lucruri îngrozitoare, cel al minții umane și, poate cel mai apăsător, cel al unei conștiințe care găsește mereu justificări pentru a merge mai departe. Rămâne întrebarea dacă adevărul poate elibera cu adevărat pe cineva atunci când recunoașterea lui presupune să-ți privești fără ocolișuri propriile vinovății.

Prin atmosfera apăsătoare, misterul din jurul satului Buskiv Sad și temele pe care le aduce în discuție, Illarion Pavliuk construiește o poveste care depășește limitele unui thriller convențional. Nu este vorba doar despre descoperirea unui vinovat, ci și despre înțelegerea unei comunități în care tăcerea a devenit o formă de supraviețuire, iar nepăsarea pare mai ușor de suportat decât adevărul. Titlul rămâne poate cea mai potrivită invitație la lectură, pentru că întrebarea nu se referă numai la întunericul pe care vrem să-l descoperim în paginile unei cărți, ci și la motivele pentru care suntem atrași de povești atât de incomode. Iar dacă un thriller reușește să te facă să te gândești nu doar la cine este criminalul, ci și la cei care au ales să nu vadă ce se întâmplă în jurul lor, atunci misterul său continuă să existe și după ce ai închis cartea.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Illarion Pavliuk:

Cărți.Blog

Falled

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Fantaliria

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

 

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Văd că vă interesează întunericul de Illarion Pavliuk

Văd că vă interesează întunericul

Illarion Pavliuk

Titlu original: Я бачу, вас цікавить пітьма/ YA bachu, vas tsikavyt’ pit’ma

Limba originală: ucraineană

Traducere: Mihai Hafia Traista

576 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

 

UN THRILLER-FENOMEN ÎN UCRAINA, VÂNDUT ÎN PESTE 200 000 DE EXEMPLARE.

 

 

Andrii Haister, psiholog criminalist din Kiev, este trimis în satul uitat de lume Buskiv Sad, să ancheteze dispariția unei fetițe. Acolo este și Fiara – un ucigaș în serie ale cărui crime locuitorii preferă să nu le observe. În acest loc blestemat, unde oamenii-și duc existența în cerc și fiecare trăiește o viață pe care o urăște, ancheta ajunge constant într-un punct mort. Andrii crede că fata pierdută este încă în viață și o va găsi. Dar nimănui în afară de el nu-i pasă.

Văd că vă interesează întunericul este despre indiferența umană impenetrabilă și despre întunericul

din noi. Despre sinceritatea față de noi înșine și prețul pe care suntem dispuși să-l plătim pentru

uitare. Despre păcatele care se materializează și despre ispășirea mai scumpă decât liniștea sufletească.

 

„Văd că vă interesează întunericul oferă un ghid despre cum să te confrunți cu păcatele personale, precum și cu eșecurile și capacitățile societății.” - WILSON CENTER

 

Proza lui Pavliuk descrie o lume care trăiește sub o groază fără sfârșit, care transformă oamenii în monștri. Și probabil în asta rezidă fascinația romanelor sale: ele dezvăluie o latură ascunsă a războiului pe care nu o găsești nicăieri altundeva. - MATTHIAS SCHWARTZ, ZfL

 

Cartea captivează cititorul cu răsturnările de situație neașteptate, ceea ce o face greu de lăsat din mână. Este o poveste despre întunericul interior, despre frica de adevăr și despre păcatele pe care

trebuie să le ispășim. – GRINCHENKO INFORM

 

FRAGMENT

 

8. Pasărea împotriva fiarei

 

Moartea zăbovea. Deși Hrystyna crezuse că murise deja… Își spusese chiar acel gata imaginar și se abandonase senzației lipicioase, ca un vis dureros, de alunecare în întuneric, dar acum alunecarea se oprise. Inima îi bătea cu putere, acoperind toate celelalte sunete. Din pricina pierderii de sânge, gândurile i se amestecau, ca ale unui om beat. Totuși creierul ieșise din stupoarea panicii și putea raționa. Era vie. Zăcea pe podea. Pe o podea strâmbă, tare, acoperită cu polietilenă…

Pâcla întunecată care îi acoperise ochii cu un roi negru de muște grase și sâcâitoare dispăruse. Nu era nici măcar durere — nici măcar atât. De fapt, nici la început nu fusese, când el o lovise cu lama ascuțită. Important era că simțise cuțitul… Simțise cum taie. Dar durere nu fusese. Așa se întâmplă când rana e cu adevărat gravă. Iar aceasta era mai mult decât gravă: căcăciosul îi tăiase gâtul.

Nu l‑a tăiat de tot, s‑a gândit Hrystyna și, cu o plăcere sumbră, a repetat în minte cuvântul „căcăcios“.

S‑a sprijinit cu palmele de podea și și‑a tras un genunchi sub ea. Folia de plastic era alunecoasă din cauza sângelui. Îi venea să‑și pipăie rana, dar se temea că i se va face din nou rău. Și atunci s‑ar putea să nu mai apuce. Iar de plecat trebuia să plece imediat, cât timp avortonul se mânjea cu rahat sau ce dracu’ o fi făcând pe acolo… Poate se schimba în vreo mătușă cusută din pielea altor mătuși… La fel de proaste ca ea… Ca în filmul acela… Cum se numea… Parcă avea cuvântul „grajd“ în titlu… Evident, nu conta absolut deloc, dar gândurile începuseră deja să se învârtă într‑un dans absurd, purtând‑o departe, acolo unde nu stătea într‑o baltă de sânge propriu…

Scuturând hotărât din cap (de fapt, mișcându‑l lent), Hrystyna s‑a ridicat. Oricât de ciudat ar fi părut, reușise să se ridice din prima încercare. Să rămână în picioare i‑a fost mai greu — tocul cizmei drepte era rupt, iar ea a înțeles asta abia când a încercat să se sprijine pe călcâiul drept. S‑a clătinat și n‑a căzut doar pentru că se proptise de perete. I se întuneca privirea. O apucase o frică sălbatică, irațională, că acum capul i se va desprinde exact pe tăietura subțire și, gâfâind speriată, și‑a strâns rana cu palma. S‑a uitat în jur. Era un loc foarte ciudat, dar nu avea nici putere, nici timp să se gândească la asta. A văzut o deschidere în paravanul de polietilenă — și era suficient. Cu un gest mecanic și cu totul inutil, Hrystyna și‑a tras fusta ridicată până la brâu și, nesigură, șchiopătând cu piciorul drept, a pornit într‑acolo.

Fiara a apărut din gura unei conducte mari, ținând strâns sub braț un copil care se zbătea disperat. Crezuse că se va speria de cuțit, dar proasta asta nu înțelegea ce înseamnă un cuțit ridicat spre fața ta. Totuși nici să‑i dea drumul nu putea. M‑a recunoscut, își repeta Fiara, parcă justificându‑se. M‑a recunoscut și a văzut sânge… O va face. Nu aici, desigur. Nu unde cineva ar putea auzi țipetele și unde urmele de sânge s‑ar putea impregna definitiv în podeaua de beton. Fiara va face totul acolo unde o face întotdeauna. Oricum, acolo trebuie curățat. Va curăța după el.

A învârtit comutatorul fixat în perete, iar ventilatorul a mârâit obosit, reducând turația. Fetița a profitat de clipa în care Fiara a slăbit strânsoarea și l‑a mușcat fulgerător de mână. El a înjurat, și‑a tras mâna, iar fetița a țipat ascuțit. Dar Fiara cobora deja pe coridorul care ducea în jos și nici nu încerca să o oprească. Să țipe cât vrea.

Particularitatea carierelor de piatră este că înăbușă sunetul extraordinar de bine. E suficient să te îndepărtezi de conductă și nimic nu mai răzbate afară, oricât ai țipa. Iar ele țipau tare. El le dădea întotdeauna această posibilitate.

Paravanul de polietilenă era chiar în fața lui. S‑a gândit la ce‑l aștepta și fiori reci i‑au străbătut șira spinării. Niciodată nu făcuse așa ceva cu un copil, iar asta îl speria puțin. Dar nici de două ori într‑o singură zi nu făcuse, iar gândul acesta îi învăluia capul într‑un cocon amețitor de plăcere. Fiara a dat laoparte folia însângerată și a încremenit, holbându‑se la balta de sânge întunecat de pe podea.

Fata moartă dispăruse.

O clipă, a încercat să înțeleagă cum fusese posibil. Prin minte i‑a fulgerat gândul salvator că, neobservată, ea nu putea merge decât într‑o singură direcție — în adâncul catacombelor. Iar asta era totuna cu a se îngropa singură. Pur și simplu îl scutise de o bătaie de cap, asta era tot.

Și‑a spus de câteva ori în gând asta e tot, convingându‑se. I‑a trecut prin gând că n‑ar fi rău să caute măcar prin jur — dacă fata avusese suficientă minte să se ascundă pe aproape și nu să se afunde în labirint… Deodată capul i‑a explodat într‑un foc de artificii de durere. Dinții i s‑au izbit involun­tar, iar podeaua plină de sânge s‑a repezit spre el și abia a izbutit să‑și arunce mâinile înainte.

Hrystyna a lovit cu toată puterea. Din clipa în care auzise țipătul copilului, în mintea ei nu mai rămăsese loc nici pentru frică, nici pentru gânduri despre rana îngrozitoare de la gât. Dacă ar fi avut în mâini ceva mai serios — măcar o lopată — l‑ar fi ucis pe loc. Ca pe o muscă grasă și nerușinată. Dar arma ei fusese un rulou gros de polietilenă, asemănător cu un buștean scurt. Îi aluneca în mâinile murdare de sânge și era, în același timp, prea greu și prea moale. Și totuși, ceva reușise: lovitura în ceafă îl făcuse pe Fiară să‑i dea drumul fetiței. El a căzut cu fața în jos, iar Hrystyna, scoțând din gâ­tlejul rănit un strigăt răgușit, s‑a aruncat asupra lui, izbindu‑l cu ruloul iar și iar.

— Fugi! a strigat ea către Nadia, îngrozită. Fugi!

Nadia stătea nemișcată, cu privirea în gol, încercând să se întoarcă în realitatea care o aruncase la suprafață. Îi era frică. Foarte frică. Ca să fugi, trebuie să existe un încotro, iar în lumea care își pierduse volumul nu mai exista nici încotro, nici de unde.

— Fugi! a repetat Hrystyna și l‑a lovit pentru a treia oară pe Fiară în ceafă cu ruloul.

De data aceasta, el a parat lovitura. O clipă mai târziu s‑a rostogolit pe o parte și a aruncat‑o pe fată de pe el.

— Fugi! a strigat din nou Hrystyna, iar Fiara a izbit‑o cu cotul în față.

Fetița își plimba încă privirea fără țintă, când pe pereții drapați cu folie, când pe tavan, când pe podeaua plină de sânge, ca și cum nu ar fi avut de ce să o agațe.

— Nu te teme… a șuierat grețos de dulce Fiara, ridicându‑se. Vino la mine… Nu te teme…

Atunci ea a ridicat palmele la față și a bătut din ele, cum făcea de obicei. Poc! Poc‑poc! Sunetul s‑a risipit repede, înghițit de stâncă, dar ochii fetiței au încetat să mai rătăcească. Poc! Poc‑poc! Acum îl privea direct pe Fiară. Bocancii lui mânjiți de sânge. Și de îndată ce el a făcut un pas spre ea, Nadia a țâșnit ca o săgeată.

— Stai! a răcnit el, aruncându‑se după ea, dar Hrystyna izbutise să‑și întindă piciorul și să‑l lovească zdravăn peste gleznă.

Fiara s‑a împiedicat, a încercat să‑și păstreze echilibrul, însă a alunecat pe folia însângerată și s‑a prăbușit, izbindu‑se cu spatele de podea atât de tare, încât tot aerul i‑a ieșit din plămâni. Și‑ar fi dorit nespus să aibă măcar o secundă ca să‑și revină, dar înțelegea că acum nu era momentul. Cuprins de o tuse dureroasă, s‑a rostogolit pe burtă și a privit‑o pe Hrystyna cu ochii plini de o furie înghețată. Ea se holba la el ca o junincă înainte de tăiere. Așa era — foarte curând soarta ei avea să fie cea a unei vaci. Va termina cu ea după aceea — mai importantă era fetița acum.

Nadia a fugit în jos. Dacă sunetul acela cunoscut nu s‑ar fi oprit, ar fi știut sigur unde este ieșirea. Vzzzumm-vzzzumm-vzzzumm… Dar ventilatorul tăcuse de mult. Un coridor necunoscut ducea în sus, altul, în jos. Nadia a ezitat doar o secundă. Lumea încerca să devină plată, dar ea nu‑i permitea. Poc! Poc‑poc! Și, alegând între lumina de sus și întunericul de jos, ea a ales întunericul carierelor de piatră. Întunericul nu alunga. Întunericul ascundea.

Înainte de a‑și desprinde lanterna de la brâu, Fiara a mai apucat să vadă cum, în lumina ultimului bec din pasaj, geaca ei roz a licărit scurt. Nu‑i nimic, o va ajunge. E doar o fetiță cu mintea întârziată, iar acolo este un labirint adevărat, fără nici cea mai mică rază de lumină. Câțiva pași și proasta speriată se va opri, pentru că nu se vede nimic acolo. Și atunci o va prinde. Va putea termina totul chiar acolo… Oricum, nimeni nu umblă prin cariere. Dacă va fi nevoie, nu‑i va păsa de curățenie, o va face chiar acolo…

În spatele Fiarei, Hrystyna încerca să se ridice. Ar fi fost mai ușor să moară. Într‑un anumit fel, chiar își dorea să moară. Și ar fi murit. Dar gândul că el îi va face copilului același lucru pe care i‑l făcuse ei o făcuse să se ridice chiar și din mormânt. Gâtul o durea ca și cum ar fi înghițit cuie încinse. Capul îi vuia, însă muștele nu‑i mai pâlpâiau prin fața ochilor, iar gândurile nu mai erau un mormăit beat. Acum erau limpezi. Mai exact, se uniseră într‑un singur gând. Bubuia în tâmple, provocându‑i o durere mult mai mare decât rana, și era alcătuit din doar două cuvinte: Salvează copilul!